Comunicat la 20 iunie 2014 Prima secțiune Cerere nr 13787/13 Dimitrios FESSAS împotriva Greciei introdusă la 18 februarie 2013 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, dl Dimitrios Fessas, este un resortisant grec născut în 1988 și rezident în Salonic. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Daliani și Ch. Ladis, avocați în Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 15 octombrie 2010, procurorul districtual din Salonic a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului pentru complicitate la distrugere, degradare sau deteriorare a bunurilor deținute de alții prin intermediul unui efect al unei substanțe explozive și participarea la o organizație criminală. Reclamantul a fost arestat la Atena la 13 ianuarie 2011 în temeiul unui mandat emis la 15 octombrie 2010. La 14 ianuarie 2011, procurorul districtual a inițiat, de asemenea, un proces împotriva reclamantului pentru posesie de arme și participare la o organizație teroristă. La 15 ianuarie 2011, reclamantul a fost transferat la Salonic pentru a răspunde în fața instanței din Salonic pentru acuzațiile aduse împotriva acestuia la 15 ianuarie 2011. În octombrie 2010, arestarea sa provizorie a fost ordonată de mandatul 02/2011 din 15 ianuarie 2011. La 17 ianuarie 2011, el s-a întors la Atena pentru a-și prezenta apărarea în fața instanței judecătorești înculpate în legătură cu acuzațiile aduse împotriva sa la 14 ianuarie 2011. Reclamantul a fost încarcerat în închisoarea Korydallos în temeiul celor două mandate, fiind considerat ca fiind în curs de desfășurare la 13 ianuarie 2011, data arestării sale. La 29 iunie 2011, reclamantul a fost citat în fața camerei de judecată a Tribunalului Penal din Etta pentru a se apăra în raport cu posibilitatea detenției provizorii dincolo de termenul de șase luni [art. 287 alineatul (2) din Codul de procedură penală]. Reclamantul a prezentat în persoană, asistată de avocatul său, și a prezentat observații în care susținea că executarea mandatului 04/2011 a condus la o încălcare a articolului 288 alineatul (2) din Codul de procedură penală și a articolului 6 alineatul (4) din Constituție și că acest mandat trebuia anulat. La 6 iulie 2011, camera de acuzare a tribunalului corecțional daltan a dispus prelungirea cu șase luni a detenției provizorii a reclamantului. El a respins implicit declarația reclamantului potrivit căreia detenția sa se afla sub incidența articolului 2 alineatul (2) menționat anterior. Hotărârea camerei de acuzare nu a fost de nici un recurs. La 15 iulie 2011, camera de judecată a tribunalului corecțional din Salonic a dispus, de asemenea, prelungirea cu încă șase luni a detenției provizorii a reclamantului în temeiul mandatului 02/2011. La 29 noiembrie 2011, reclamantul a fost citat din nou în fața camerei de acuzare a instanței cu privire la prelungirea detenției în temeiul mandatului 04/2011, având în vedere dispozițiile articolului 287 alineatul (2) menționat anterior. Reclamantul a prezentat în persoană, asistat de avocatul său, și a prezentat observații în care susținea că deținerea sa era contrară articolelor 288 alineatul (2) și 6 alineatul (4) menționate anterior. La 29 noiembrie 2011, camera de judecată a tribunalului corecțional din Etta a prelungit reținerea provizorie a reclamantului în temeiul mandatului 02/2011 pentru încă șase luni, respectiv până la 13 iulie 2012. La 28 decembrie 2011, camera de judecată a tribunalului corecțional din Salonic a prelungit, de asemenea, detenția provizorie a reclamantului în temeiul mandatului 02/2011 pentru încă șase luni, adică până la 13 iulie 2012. 1058/2012 din 26 martie 2012, Curtea de Apel Penală din Salonic l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și cinci luni, cu suspendare de trei ani. În aceeași zi, reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. La cerere, decizia de condamnare are un efect suspensiv și, în principiu, implică repunerea în libertate a mandatului inițial (în speță, mandatul 02/2011) care a încetat să producă efecte. Cu toate acestea, reclamantul a rămas în detenție în temeiul mandatului 04/2011. La 4 mai 2012, reclamantul a prezentat în fața camerei de judecată acuzare a instanței judecătorești de recurs, în conformitate cu art. 287 alineatul (5) din Codul de procedură penală, susținând că reținerea sa provizorie în temeiul mandatului 04/2011 intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (2) și, prin urmare, nu putea fi prelungită mai mult de un an. Acesta a precizat că, întrucât mandatul 02/2011 a încetat să producă efecte, acesta era deținut fără titlu juridic, încălcând dispozițiile articolului 5 alineatul (1) din convenție. Acesta a subliniat faptul că camera de judecată a tribunalului corecțional da își avea disponibilitatea mandatului 02/2011, atât în cazul în care a stat în fața procurorului în apropierea tribunalului corecțional da , cât și mai târziu, la examinarea chestiunii prelungirii detenției după șase luni și apoi peste un an. La 10 mai 2012, procurorul-adjunct aproape de tribunalul judecătoresc al Tribunalului de Primă Instanță a propus camerei de judecată să respingă obiecțiile reclamantului, pe motiv că mandatul 04/2011 nu a fost executat la 18 ianuarie 2011, ci la 26 martie 2012, atunci când valabilitatea mandatului 02/2011 încetase. El a adăugat că, în ciuda faptului că camera de acuzare a prelungit reținerea provizorie a reclamantului, ea nu știa care era de fapt data de începere a acesteia. La 24 mai 2012, camera de acuzare a fost asistată de reclamant și de avocatul său. La 7 iunie 2012, Comisia a respins obiecțiile reclamantului pe motiv că cele două mandate emise împotriva reclamantului nu au avut efecte simultane, dar executarea mandatului 04/2011 a început la 26 martie 2012, în cazul în care valabilitatea mandatului 02/2011 încetase prin actul de procedură nr. 1058/2012 (Decizia nr. 1481/2012). La 16 iulie 2012, reclamantul a solicitat camerei de acuzare a Tribunalului de apel să înlocuiască detenției sale cu măsuri mai puțin restrictive. Cererea a fost atribuită procurorului, domnul P., și apoi a fost transmisă procurorului districtual, domnul P. P., care a retras-o din camera de judecată pentru a o prezenta în fața Tribunalului de apel criminal din Etta, care urma să judece fondul cauzei la 5 noiembrie 2012. Curtea nu se pronunță până la 26 octombrie 2012 [articolele 287 alineatul (2) și 291 (înlocuirea detenției provizorii cu măsuri mai puțin restrictive] din Codul de procedură penală], cu privire la necesitatea de a prelungi detenția după șase luni. În noiembrie 2012, reclamantul a solicitat procurorului districtual să își retragă detenția și a susținut că, începând cu 26 octombrie 2012, acesta a fost deținut fără titlu juridic, în necunoașterea articolului 5 alineatul (1) și a articolului 4 din Convenție. Procurorul a exprimat îndoieli cu privire la legalitatea detenției reclamantului și a invocat ca titlu de detenție decizia din 1 octombrie 2012. noiembrie 2012, prin care camera de judecată a tribunalului corecțional daléta dispunea prelungirea detenției de la 13 iulie 2011 la 13 ianuarie 2012. Acesta și-a întemeiat analiza pe jurisprudența instanței judecătorești pe motiv că admitea posibilitatea de a amâna expirarea termenului de șase luni sau de un an atunci când a fost, între timp, achitată o pedeapsă sau a fost reținută în temeiul altor mandate. Procurorul nu a dispus eliberarea reclamantului și nu a respins cererea sa, ci a depus cererea la tribunalul de apel penal care trebuia să aibă loc la 5 noiembrie 2012. Cu toate acestea, tribunalul judecătoresc nu ar fi putut să se pronunțe asupra acestei cereri decât în cazul amânării sau anulării luării în custodie [articolele 287 alineatul (5) și 291 coroborate din Codul de procedură penală]. La 5 noiembrie 2012, tribunalul a început în fața tribunalului penal și a continuat la 23 noiembrie și 5 decembrie 2012. Pe parcursul acestei perioade, competența de a se pronunța cu privire la cererea reclamantului trebuia să revină la camera de judecată, în conformitate cu art. 291 menționat anterior, dar Curtea de apel criminală nu i-a trimis-o și nici nu a statuat asupra acesteia. La 15 noiembrie 2012, reclamantul a declarat că dorește să prezinte din nou obiecții în fața camerei de judecată a instanței judecătorești de recurs. El a subliniat faptul că a fost deținut începând cu 26 octombrie 2012 fără titlu juridic și că îndoielile procurorului cu privire la legalitatea detenției nu au putut remedia neajunsul titlului însuși. Cu toate acestea, obiecțiile sale nu au fost transmise camerei de acuzare. Acestea au fost transmise instanței de apel criminal pentru Tribunalul de apel din 23 noiembrie 2012, dar aceasta nu se putea pronunța numai în caz de anulare a instanței. La 5 decembrie 2012, Curtea de apel penal l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani pentru asocierea infractorilor și a infractorilor (hotărârea nr. 7480/2012). În timpul procesului, reclamantul a invitat instanța de apel penal să recunoască circumstanțe atenuante și să reducă pedeapsa, printre altele, pentru că a fost reținut fără titlu legal în perioada 26 octombrie - 5 decembrie 2012. Instanța de apel criminală a respins această cerere pe motiv că reclamantul nu a fost niciodată deținut fără titlu legal și reintegrând în acest scop motivele deciziei nr 1481/2012 a camerei de judecată a instanței judecătorești da . În plus, tribunalul de apel penal a acordat un efect suspensiv la apelul interjat de reclamant împotriva hotărârii sale. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 6 Legea stabilește limita maximă a duratei detenției provizorii, care nu trebuie să depășească un an pentru infracțiuni și șase luni pentru infracțiuni. În cazuri excepționale, aceste termene pot fi prelungite pentru șase și respectiv trei luni prin decizia camerei de acuzare competente. Articolele relevante din Codul de procedură penală se citesc astfel art. 284 Detenția provizorie a pârâtului Cel care face obiectul unui mandat de detenție provizorie este condus la închisoare pentru a primi inculpații și încredințat directorului acesteia cu mandatul menționat anterior. (...) Durata detenției provizorii începe de la data la care acuzatul a fost încredințat directorului. Dacă acuzatul a avut a fost reținut înainte de această dată (...), durata detenției provizorii este considerată a fi începută la data la care a fost deținut. Această dată este menționată în mod explicit în mandatul de arest provizoriu. art. 287 Durata detenției provizorii În cazul în care detenția provizorie durează șase luni în caz de infracțiune sau trei luni în caz de infracțiune, camera de judecată decide, printr-o hotărâre definitivă și motivată, dacă acuzatul trebuie să fie reținut sau eliberat. (a) În cazul în care instanța de judecată continuă, instanța judecătorească trebuie să notifice procurorului general în apropierea instanței de judecată în termen de cinci zile înainte de expirarea termenului menționat anterior și într-un raport motivat, motivele pentru care instanța de judecată nu a luat sfârșit și să transmită cazul procurorului în apropierea instanței de judecată, care îl comunică în termen de zece zile camerei de judecată. Cu cel puțin cinci zile înainte de deliberarea acesteia, pârâtul este informat prin orice mijloace (document, telegramă, fax) și își poate expune argumentele prin observații care sunt transmise imediat camerei de judecată de către conducerea închisorii. Acuzarea poate convoca prin aceleași mijloace acuzarea să-și prezinte și să-și expună argumentele verbal, fie personal, fie prin intermediul avocatului său (...). Camera de acuzare se pronunță după audierea procurorului. În cazul în care judecata este condusă de un judecător al instanței de recurs în temeiul articolului 29, camera de judecată a tribunalului este competentă să se pronunțe. (b) După sfârșitul procesului și în termen de cinci zile înainte de expirarea termenului menționat anterior, procurorul districtual din apropierea tribunalului în fața căruia trebuie să fie judecat cazul sau procurorul din apropierea instanței de judecată (...) trebuie să transmită camerei de acuzare competente, în conformitate cu alineatul următor, dosarul cu o propunere motivată. Pentru restul, la lit. (a) se aplică în continuare. În toate cazurile și până la adoptarea deciziei definitive, durata maximă a detenției provizorii pentru aceeași infracțiune nu poate depăși un an. În cazul unor circumstanțe excepționale, detenția provizorie poate fi prelungită cu cel mult șase luni printr-o decizie motivată special (a) a camerei de judecată a instanței de recurs (...) (b) camera de judecată a tribunalului de mare instanță (...). În cazul în care instanța judecătorească este pendinte în fața instanței judecătorești din statul de executare și are în continuare detenția provizorie în temeiul primului paragraf, instanța judecătorească trebuie, cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei maxime de detenție provizorie, în conformitate cu acest alineat, să transmită dosarul procurorului, care îl comunică în termen de 15 zile, împreună cu o propunere motivată camerei de judecată. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu cel puțin 25 de zile înainte de expirarea perioadei maxime de detenție provizorie, în conformitate cu acest alineat sau înainte de încheierea unei prelungiri deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare competente o propunere de prelungire sau de ridicare a detenției. În plus, dispozițiile paragrafului precedent referitoare la audierea acuzatului, precum și dispozițiile procurorului general se aplică. Orice îndoială sau obiecție privind prelungirea sau durata maximă a detenției provizorii se soluționează de către camera de judecată menționată la alin. (2). Dispozițiile alin. (1) lit. (a) privind prezentarea acuzatului și a procurorului se aplică și în acest caz. De la impunerea detenției provizorii și până la luarea deciziei definitive, o nouă detenție provizorie a aceluiași acuzat nu poate fi ordonată pentru o altă infracțiune pentru care (...) era posibil să se inițieze urmărirea penală (...), în același timp cu cele care au dus la detenția provizorie anterioară sau într-un interval de timp rezonabil de la acestea. În mod excepțional, se poate dispune o nouă detenție provizorie pentru o altă infracțiune, în cazul în care urmărirea penală a acesteia nu ar putea fi inițiată decât în ultimele trei luni înainte de încheierea perioadei de detenție anterioare sau înainte de posibila eliberare a deținuților. În acest caz, reținerea provizorie nu poate depăși un an și nu poate fi prelungită. Legiuitorul a adoptat, în 1996, art. 2a alineatul (2), pentru a soluționa problema duratei detenției provizorii în cazuri de înfășurare de vârtej și pentru a evita executarea mandatelor de punere în detenție provizorie succesive împotriva aceleiași persoane pentru infracțiuni similare. GRIFS Invocând art. 5 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că a fost reținut în lipsă de cunoștință de acest articol, fiind deținut fără titlu juridic în perioada 26 octombrie 2012-5 decembrie 2012, ca urmare a deciziei nr. 1481/2012 a camerei de acuzare a Tribunalului de apel de a muta arbitrar data începerii detenției provizorii. Invocând art. 5 alineatul (4) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a solicita examinarea legalității detenției sale, întrucât cererea sa din 16 iulie 2012 de înlocuire a detenției provizorii cu măsuri mai puțin restrictive nu a fost niciodată luată în considerare până la eliberarea sa (în continuare la hotărârea nr. 7480/2012 a Curții de Apel Penală). A fost reclamantul privat de libertate, încălcând prevederile articolului 5 alineatul (1) din convenție? În special, a fost deținut fără titlu juridic în perioada 26 octombrie 2012-5 decembrie 2012, ca urmare a deciziei nr. 1481/2012 a camerei de acuzare a instanței judecătorești care a considerat că mandatul 04/2011 începea să producă efecte la sfârșitul mandatului 02/2011 Durata procedurii referitoare la cererea reclamantului din 16 iulie 2012 de înlocuire a detenției sale cu măsuri mai puțin restrictive era compatibilă cu condiția de termen scurt a articolului 5 alineatul (4) din convenție?
Communiquée le 20 juin 2014
Requête n
o
13787/13
Dimitrios FESSAS
contre la Grèce
introduite le 18 février 2013
Le requérant, M. Dimitrios Fessas, est un ressortissant grec né en 1988 et résidant à Thessalonique. Il est représenté devant la Cour par M
es
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 octobre 2010, le procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique engagea des poursuites contre le requérant pour complicité de destruction, dégradation ou détérioration d’un bien appartenant à autrui par l’effet d’une substance explosive et participation à une organisation criminelle. Le requérant fut arrêté le 13 janvier 2011 à Athènes en vertu d’un mandat émis le 15 octobre 2010.
Le 14 janvier 2011, le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes engagea aussi des poursuites contre le requérant pour détention qualifiée d’arme et participation à une organisation terroriste. Le 15 janvier 2011, le requérant fut transféré à Thessalonique pour répondre devant le juge d’instruction de Thessalonique des accusations portées contre lui le 15
octobre 2010. Sa détention provisoire fut ordonnée par le mandat 02/2011 du 15 janvier 2011.
Le 17 janvier 2011, il revint à Athènes pour présenter sa défense devant le juge d’instruction d’Athènes pour les accusations portées contre lui le 14
janvier 2011. Sa détention provisoire fut ordonnée par le mandat 04/2011 du 17 janvier 2011.
Le requérant fut incarcéré à la prison de Korydallos en vertu de ces deux mandats, sa détention étant considérée comme ayant débuté le 13 janvier 2011, date de son arrestation.
Le 29 juin 2011, le requérant fut cité à comparaître devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes afin de se défendre par rapport à l’éventualité de la détention provisoire au-delà du délai de six mois (article 287 § 2 du code de procédure pénale). Le requérant comparut en personne, assistée de son avocate, et déposa des observations dans lesquelles il soutenait que l’exécution du mandat 04/2011 avait entraîné une violation des articles 288 § 2 du code de procédure pénale et 6 § 4 de la Constitution et que ce mandat devait être annulé.
Le 6 juillet 2011, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes ordonna la prolongation pour six mois de la détention provisoire du requérant. Il rejeta implicitement l’allégation du requérant selon laquelle sa détention tombait sous le coup de l’article 288 § 2 précité. La décision de la chambre d’accusation n’était susceptible d’aucun recours.
Le 15 juillet 2011, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique ordonna aussi la prolongation pour six mois supplémentaires de la détention provisoire du requérant en vertu du mandat 02/2011.
Le 29 novembre 2011, le requérant fut cité à comparaître à nouveau devant la chambre d’accusation du tribunal au sujet de la prolongation de la détention en vertu du mandat 04/2011, eu égard aux dispositions de l’article 287 § 2 précité. Le requérant comparut en personne, assisté de son avocate, et déposa des observations dans lesquelles il soutenait que sa détention était contraire aux articles 288 § 2 et 6 § 4 précités.
Le 29 novembre 2011, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes prolongea la détention provisoire du requérant en vertu du mandat 02/2011 pour six mois supplémentaires, soit jusqu’au 13 juillet 2012.
Le 28 décembre 2011, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique prolongea aussi la détention provisoire du requérant en vertu du mandat 02/2011 pour six mois supplémentaires, soit jusqu’au 13
juillet 2012.
Par un arrêt n
o
1058/2012 du 26 mars 2012, la cour d’appel criminelle de Thessalonique condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de deux ans et cinq mois, avec sursis pendant trois ans. Le même jour, le requérant interjeta appel contre cet arrêt. L’appel confère un effet suspensif à la décision de condamnation et implique, en principe, la remise en liberté, le mandat initial (en l’espèce le mandat 02/2011) cessant de produire ses effets. Toutefois, le requérant demeura en détention en vertu du mandat 04/2011.
Le 4 mai 2012, le requérant présenta devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes des objections conformément à l’article 287 § 5 du code de procédure pénale. Il soutenait que sa détention provisoire en vertu du mandat 04/2011 relevait du champ d’application de l’article 288 §
2 et, partant, ne pouvait pas être prolongée au-delà d’un an. Il précisait que comme le mandat 02/2011 avait cessé de produire ses effets, il était détenu sans titre légal, en violation de l’article 5 § 1 de la Convention. Il soulignait que la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes connaissaient l’existence du mandat 02/2011, tant lorsqu’il avait comparu devant le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes que plus tard, lors de l’examen de la question de la prolongation de la détention au-delà des six mois, puis au-delà d’un an.
Le 10 mai 2012, le procureur adjoint près la cour d’appel d’Athènes proposa à la chambre d’accusation de rejeter les objections du requérant, au motif que le mandat 04/2011 ne fut pas exécuté le 18 janvier 2011, mais le 26 mars 2012, lorsque la validité du mandat 02/2011 avait cessé. Il ajoutait que malgré le fait que la chambre d’accusation avait prolongé la détention provisoire du requérant, elle ne savait pas quelle était en réalité la date du début de celle-ci.
Le 24 mai 2012, la chambre d’accusation tint audience à laquelle le requérant et son avocate assistèrent. Le 7 juin 2012, elle rejeta les objections du requérant au motif que les deux mandats émis contre le requérant n’avaient pas produit leurs effets simultanément, mais l’exécution du mandat 04/2011 avait commencé le 26 mars 2012, lorsque la validité du mandat 02/2011 avait cessé par l’effet de l’arrêt n
o
1058/2012 (décision n
o
1481/2012).
Le 16 juillet 2012, le requérant demanda à la chambre d’accusation de la cour d’appel de remplacer sa détention par des mesures moins restrictives. La demande fut attribuée au procureur, M
me
La chambre d’accusation ne se prononça pas jusqu’au 26 octobre 2012 (articles 287 § 2 et 291 – remplacement de la détention provisoire par des mesures moins restrictives – du code de procédure pénale), sur la nécessité de prolonger la détention au-delà de six mois. Ainsi, le 1
er
novembre 2012, le requérant demanda au procureur près la cour d’appel d’Athènes d’ordonner la levée de sa détention. Il soutenait qu’à compter du 26 octobre 2012, il était détenu sans titre légal, en méconnaissance de l’article 5 §§ 1 et 4 de la Convention.
Le procureur exprima des doutes quant la légalité de la détention du requérant. Il invoqua comme titre de détention, la décision du 1
er
novembre 2012, par laquelle la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes avait ordonné la prolongation de la détention du 13 juillet 2011 au 13 janvier 2012. Il fonda son analyse sur la jurisprudence de la cour d’appel d’Athènes qui admettait la possibilité de faire reporter la fin du délai de six mois ou d’un an lorsqu’entretemps l’intéressé avait purgé une peine ou avait été détenu en vertu d’autres mandats.
Le procureur n’ordonna pas la mise en liberté du requérant et ne rejeta pas sa demande mais la soumit à la cour d’appel criminelle qui devait tenir audience le 5 novembre 2012. Toutefois, la cour d’appel criminelle n’aurait pu se prononcer sur cette demande qu’en cas d’ajournement ou d’annulation de l’audience (articles 287 § 5 et 291 combinés du code de procédure pénale). Le 5 novembre 2012, l’audience débuta devant la cour d’appel criminelle et se poursuivit les 23 novembre et 5 décembre 2012. Pendant cette période, la compétence pour statuer sur la demande du requérant devait revenir à la chambre d’accusation, en application de l’article 291 précité, mais la cour d’appel criminelle ne la lui renvoya pas et elle ne statua pas non plus sur celle-ci.
Le 15 novembre 2012, le requérant déclara souhaiter déposer à nouveau des objections devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes. Il soulignait qu’il était détenu depuis le 26 octobre 2012 sans titre légal et que les doutes du procureur quant à la légalité de la détention ne pouvaient pas remédier au défaut du titre lui-même. Toutefois, ses objections ne furent pas transmises à la chambre d’accusation. Elles furent transmises à la cour d’appel criminelle pour l’audience du 23 novembre 2012, mais celle-ci ne pouvait se prononcer qu’en cas d’annulation de l’audience. L’audience s’étant poursuivie le 5 décembre 2012, la cour d’appel criminelle ne se prononça pas sur les objections.
Le 5 décembre 2012, la cour d’appel criminelle condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de quatre ans pour les délits d’association de malfaiteurs et de détention d’arme (arrêt n
o
7480/2012). Pendant l’audience, le requérant invita la cour d’appel criminelle à lui reconnaître des circonstances atténuantes et réduire la peine, entre autres, parce qu’il avait été détenu sans titre légal du 26 octobre au 5 décembre 2012. La cour d’appel criminelle rejeta cette demande au motif que le requérant n’avait jamais été détenu sans titre légal et en réitérant à cet effet les motifs de la décision n
o
1481/2012 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes.
En outre, la cour d’appel criminelle accorda un effet suspensif à l’appel interjeté par le requérant contre son arrêt. Le requérant fut mis en liberté le 6
décembre 2012.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 6 § 4 de la Constitution dispose
:
«
La loi fixe la limite maximale de la durée de la détention provisoire, qui ne doit pas dépasser un an pour les crimes et six mois pour les délits. Dans des cas exceptionnels, ces délais peuvent être prolongés pour six et trois mois respectivement par décision de la chambre d’accusation compétente.
»
Les articles pertinents du code de procédure pénale se lisent ainsi
:
Article 284
Détention provisoire de l’accusé
«
Celui qui fait l’objet d’un mandat de mise en détention provisoire est conduit à la prison destinée à accueillir les prévenus et confié au directeur de celle-ci avec le mandat précité. (...) La durée de la détention provisoire commence à compter de la date à laquelle le prévenu a été confié au directeur. Si l’accusé avait «
été détenu avant cette date (...), la durée de la détention provisoire est considérée comme ayant débuté à la date à laquelle il avait été détenu. Cette date est mentionnée explicitement sur le mandat de mise en détention provisoire.
»
Article 287
Durée de la détention provisoire
«
1.
Si la détention provisoire dure six mois en cas de crime, ou trois mois en cas de délit, la chambre d’accusation décide, par un arrêt définitif et motivé, si l’accusé doit être maintenu en détention ou libéré. Pour cela
:
a) Si l’instruction se poursuit, le juge d’instruction doit notifier au procureur général près la cour d’appel, dans les cinq jours avant l’échéance des délais susmentionnés et dans un rapport motivé, les raisons pour lesquelles l’instruction n’a pas pris fin, et transmettre le dossier au procureur près le tribunal de grande instance, qui le communique dans un délai de dix jours à la chambre d’accusation. Cinq jours au moins avant la délibération de celle-ci, l’accusé en est informé par tout moyen (document, télégramme, télécopie) et il peut exposer ses arguments par des observations qui sont transmises immédiatement à la chambre d’accusation par la direction de la prison. La chambre d’accusation peut convoquer par les mêmes moyens l’accusé à comparaître et à exposer oralement ses arguments, soit personnellement soit par l’intermédiaire de son avocat (...). La chambre d’accusation se prononce après avoir entendu le procureur. Si l’instruction est menée par un juge de la cour d’appel en vertu de l’article
29, la chambre d’accusation de la cour d’appel est compétente pour se prononcer.
b) Après la fin de l’instruction et dans les cinq jours précédant l’échéance du délai susmentionné, le procureur près le tribunal devant lequel l’affaire doit être jugée ou le procureur près la cour d’appel (...) doit transmettre à la chambre d’accusation compétente, conformément au paragraphe suivant, le dossier avec une proposition motivée. Pour le reste, l’alinéa a) demeure applicable.
2.
Dans tous les cas et jusqu’à l’adoption de la décision définitive, la durée maximale de la détention provisoire pour une même infraction ne peut dépasser un an. En cas de circonstances exceptionnelles, la détention provisoire peut être prolongée de six mois au maximum par une décision spécialement motivée
:
a) de la chambre d’accusation de la cour d’appel (...)
b) de la chambre d’accusation du tribunal de grande instance (...).
Si l’instruction est pendante devant le juge d’instruction et que la détention provisoire se poursuit en vertu du premier paragraphe, le juge d’instruction doit, trente jours avant l’expiration de la durée maximale de la détention provisoire, conformément à ce paragraphe, transmettre le dossier au procureur, qui le communique dans un délai de quinze jours avec une proposition motivée à la chambre d’accusation. Dans tous les autres cas, le procureur compétent doit, vingt-cinq jours au moins avant l’expiration de la durée maximale de la détention provisoire, conformément à ce paragraphe, ou avant la fin d’une prolongation déjà ordonnée, soumettre à la chambre d’accusation compétente une proposition de prolongation ou de levée de la détention. Pour le surplus, les dispositions du paragraphe précédent relatives à l’audition de l’accusé ainsi qu’à celle du procureur s’appliquent. [L’accusé et le procureur peuvent recourir contre les décisions mentionnées dans ce paragraphe.]
(...)
5.
Tout doute ou toute objection quant à la prolongation ou à la durée maximale de la détention provisoire est résolu par la chambre d’accusation mentionnée au paragraphe
2.Les dispositions du paragraphe 1 a) relatives à la comparution de l’accusé et du procureur s’appliquent aussi dans ce cas.
»
Article 288 § 2
En cas de concours idéal de crimes ou de crime commis à répétition
«
A compter de l’imposition de la détention provisoire et jusqu’à la prise de la décision définitive, une nouvelle détention provisoire du même accusé ne peut pas être ordonnée pour une autre infraction pour laquelle (...) il était possible d’engager des poursuites (...), en même temps que celles qui ont donné lieu à la détention provisoire précédente ou dans un laps de temps raisonnable à partir de celles-ci. À titre exceptionnel, une nouvelle détention provisoire peut être ordonnée pour une autre infraction, si les poursuites pour cette dernière ne pouvaient être engagées que pendant les trois derniers mois avant la fin de la durée de la détention précédente ou avant la mise en liberté éventuelle du détenu. Dans ce cas, la nouvelle détention provisoire ne peut pas dépasser un an et n’est pas susceptible d’être prolongée.
»
Le législateur a adopté en 1996 l’article 288 § 2 afin de régler la question de la durée de la détention provisoire dans des cas de cumul d’infractions et d’éviter l’exécution des mandats de mise en détention provisoire successifs à l’encontre d’une même personne pour des infractions similaires.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint avoir été détenu en méconnaissance de cet article, ayant été détenu sans titre légal du 26 octobre 2012 au 5 décembre 2012, suite à la décision n
o
1481/2012 de la chambre d’accusation de la cour d’appel de déplacer arbitrairement la date du début de la détention provisoire.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à faire examiner la légalité de sa détention car sa demande du 16 juillet 2012 tendant au remplacement de la détention provisoire par des mesures moins restrictives n’a jamais été examinée jusqu’à sa libération (suite à l’arrêt n
o
7480/2012 de la cour d’appel criminelle).
1.
Le requérant a-t-il été privé de sa liberté en violation de l’article 5 § 1 de la Convention
? En particulier, a-t-il été détenu sans titre légal du 26 octobre 2012 au 5 décembre 2012, suite à la décision n
o
1481/2012 de la chambre d’accusation de la cour d’appel qui considéra que le mandat 04/2011 commençait à produire ses effets à la fin de validité du mandat 02/2011
?
2.
La durée de la procédure relative à la demande du requérant, du 16 juillet 2012, tendant au remplacement de sa détention par des mesures moins restrictives, était-elle compatible avec la condition de «
bref délai
» de l’article 5 § 4 de la Convention
?