AFFAIRE TSITSIRIGGOS c. GRÈCE (N° 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 18230/09) dirigită împotriva Republicii Eladei și pe care o cetățean de stat grec, dl. Dimitrios Tsitsiriggos («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 21 februarie 2009 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamantul a fost reprezentat de M-a H. Mylonas, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec («Guvernul») a fost reprezentat de delegații agentului său, D-l. I. Bakopoulos, assesor la Consiliul Juridic al Statului și D-l. D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susține în special o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție.

La 9 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

În februarie și martie 2008, șapte din opt plasări în detenție fuseseră înlocuite cu eliberări sub condiție. Reclamantul fusese menținut în detenție în virtutea unui singur mandat, acela emis la 11 februarie 2008 de judecătorul de instrucție din tribunalul penal din Atena (nr. 1157/2008).

La 27 iunie 2008, camera de acuzare a curții de apel din Atena trimitea reclamantul în judecată, cu alți șaptesprezece acuzați, și menținea în vigoare mandatul precitat. Printr-o nouă decizie nr. 1495/2008 din 12 august 2008, camera de acuzare prelungea detențiaprovizorie a reclamantului până la 4 februarie 2009.

La 23 septembrie 2008, reclamantul depusese o cerere de eliberare sau de plasare în libertate sub condiție. Solicitase apariția personală în fața camerei de acuzare a curții de apel din Atena pentru a susține cererea de eliberare.

La 27 noiembrie 2008, după ce ascultase procurorul care dezvoltase în fața camerei de acuzare a curții de apel propunerea sa scrisă, instanța respectivă respingea cererea sa. În primul rând, camera de acuzare nu aprobă cererea de apariție în persoană a reclamantului cu motivul că aceasta nu era prevăzută de legislația relevantă.

În al doilea rând, privitor la fond, camera de acuzare o respingea la majoritate. A admis că art. 288 § 2 din codul de procedură penală nu găsea aplicare în cauza de față. Camera de acuzare reamintea că reclamantul fusese acuzat împreună cu V.T. că creaseră un fond de investiții fraudulos și deturnaserăsume foarte importante. Notase că acuzațiile împotriva reclamantului rezultaseră din examinarea paralelă de biroul procurorului a mai multor dosare deschise împotriva lui privind aceeași fraude. Considerase că noua sa plasare în detenție provizorie era legată de activități frauduloase în dauna a sute de persoane care nu fuseseră incluse în dosarul la stadiul inițial al procedurii penale deschise împotriva reclamantului. Camera de acuzare ținuse cont de complexitatea cauzei implicând sute de persoane. Considerase că era complet normal ca noi elemente să apară la un stadiu ulterior al procedurii. În fine, constatase că reclamantul fugise anterior arestării și că în caz de eliberare era probabil că ar comite noi infracțiuni. Concluzionase că existau motive pentru a nu pune capăt detenției sale provizorii sau o substitui cu măsuri mai ușoare (decizia nr. 2241/2008).

La 26 noiembrie 2008, reclamantul depusese o nouă cerere de plasare în libertate condițională. Reiterse susținerile sale privind aplicarea articolului 288 § 2 din codul de procedură penală și ceruse de asemenea apariție personală în fața camerei de acuzare.

La 3 februarie 2009, după ce ascultase procurorul care dezvoltase în fața camerei de acuzare a curții de apel propunerea sa scrisă, instanța respectivă respingea recursul. Privitor la cererea de apariție personală a reclamantului, admitea că, potrivit legislației interne, aceasta oportunitate nu era prevăzută pentru procedura în fața camerei de acuzare relativ la cererea de eliberare a acuzatului. În plus, instanța respectivă declara că absența apariției personale a acuzatului era conformă articolelor 5 § 4 și 6 § 1 din Convenție. Releva că nicio problemă nu se punea cât privește egalitatea armelor, deoarece procurorul, în calitatea lui de autoritate judiciară, nu putea fi considerat adversar al acuzatului. Privitor la fond, camera de acuzare confirma considerații din decizia nr. 2241/2008 și concluziona că art. 288 § 2 nu găsea aplicare în cauza de față (decizia nr. 119/2009).

La 21 mai 2009, invocând probleme de sănătate, reclamantul trimisese în fața curții de juri din Atena o cerere de substituire a detenției sale provizorii cu măsuri mai ușoare. În aceeași zi, instanța respectivă aproba cererea; reclamantul fusese eliberat sub garanție de 100.000 euro și sub condiția de a se prezenta la intervale regulate la secția de poliție din apropierea domiciliului. II.

Articolele relevante din Codul de Procedură Penală se citesc după cum urmează: art. 282 - Detenție provizorie și măsuri preventive «1. Pe durata instrucției și dacă există indici serioși ai vinovăției acuzatului pentru o infracțiune penală de cel puțin trei luni, este posibil să se ordone măsuri preventive, dacă aceasta este judecată complet necesară pentru atingerea scopurilor menționate la art. 296. 2. Măsurile preventive constau în depunerea unei garanții, obligația acuzatului de a se prezenta periodic înaintea judecătorului de instrucție sau înaintea altei autorități, interzicerea de a se deplasa sau de a locui într-un anumit loc sau în străinătate, interzicerea de a frecventa sau de a întâlni anumite persoane. 3. Detenția provizorie poate fi impusă în locul măsurilor preventive (...) doar atunci când acuzatul este urmărit pentru o infracțiune și nu are o locuință cunoscută în țară sau a luat dispoziții pentru a facilita fuga (...) sau atunci când a fost judecat cu motive că dacă este eliberat este probabil (...) că ar comite noi infracțiuni. Doar gravitatea actului conform legii nu este suficientă pentru a impune detenția provizorie (...).» art. 286 - Ridicarea sau substituirea detenției provizorii și a măsurilor preventive «1. Dacă, pe durata instrucției, se dovedește că nu mai există motive justificând detenția provizorie sau măsurile preventive, judecătorul de instrucție poate, fie din oficiu fie la propunerea procurorului, ridica aceste măsuri sau invita camera de acuzare să le ridice. Împotriva acestei decizii, acuzatul poate sesiza camera de acuzare a curții de apel. 2. Cel care este deținut provizoriu sau asupra căruia au fost impuse măsuri preventive poate sesiza judecătorul de instrucție pentru a ridicaceste măsuri sau pentru a substitui detenția provizorie cu măsuri preventive. (...) Interesatul poate sesiza camera de acuzare cu un recurs împotriva deciziei judecătorului de instrucție în termen de cinci zile de la notificarea deciziei.» art. 287 - Durata detenției provizorii «1. Dacă detenția provizorie durează șase luni în caz de infracțiune sau trei luni în caz de delict, camera de acuzare decide, printr-o hotărâre definitivă și motivată, dacă acuzatul trebuie menținut în detenție sau eliberat. Pentru aceasta: a) Dacă instrucția continuă, judecătorul de instrucție trebuie să notifice, în cinci zile înainte de expirarea termenelor sus-menționate și într-un raport motivat, procurorului general din curia de apel motivele pentru care instrucția nu s-a încheiat și să transmită dosarul procurorului din tribunalul de primă instanță care îl comunică în termen de zece zile camerei de acuzare. Cinci zile cel puțin înainte de deliberările celei din urmă, acuzatul este informat prin orice mijloc (document, telegramă, telefax) și poate expune argumentele sale prin observații care sunt transmise imediat camerei de acuzare de administrația penitenciaru. Camera de acuzare poate convoca, prin aceleași mijloace, acuzatul să comparaie și să-și dezvolte oral argumentele, fie personal fie prin intermediul avocatului (...). Camera de acuzare se pronunță după ce a ascultat procurorul. Dacă instrucția este condusă de un judecător din curtea de apel în virtutea articolului 29, camera de acuzare a curții de apel este competentă să se pronunțe. b) După încheerea instrucției și în cinci zile anterior expirării termenului sus-menționat, procurorul din tribunalul în fața căruia cauza trebuie judecată sau procurorul din curia de apel (...) trebuie să transmită camerei de acuzare competente, conform paragrafuluiurmător, dosarul cu o propunere motivată. Pentru restul, alineatul a) rămâne aplicabil. 2. În toate cazurile și până la adoptarea deciziei definitive, durata maximă a detenției provizorii pentru aceeași infracțiune nu poate depăși un an. În caz de circumstanțe excepționale, detenția provizorie poate fi prelungită cu maximum șase luni printr-o decizie special motivată: a) a camerei de acuzare a curții de apel (...) b) a camerei de acuzare a tribunalului de primă instanță (...) Dacă instrucția este în curs de desfășurare înaintea judecătorului de instrucție și detenția provizorie continuă în virtutea primului paragraf, judecătorul de instrucție trebuie, treizeci de zile înainte de expirarea termenului maximal, conform acestui paragraf, să transmită dosarul procurorului care îl comunică în termen de cincisprezece zile, și cu o propunere motivată, camerei de acuzare. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cel puțin douăzeci și cinci de zile înainte de expirarea termenului maximal al detenției provizorii, conform acestui paragraf sau înainte de expirarea unei prelungiri deja ordonate, să depună în fața camerei de acuzare competente o propunere de menținere sau ridicare a detenției. Pentru restul, dispozițiile paragrafuluiAnterior referitoare la audiere a acuzatului și a procurorului se aplică. Acuzatul și procurorul pot forma recurs împotriva deciziilor menționate în acest paragraf. (...) 5. Orice îndoială sau obiecție privind prelungirea sau limita maximă a detenției provizorii este rezolvată de camera de acuzare menționată la §2. Dispozițiile paragrafuluiAnterior 1 a) referitoare la apariția acuzatului și a procurorului se aplică de asemenea în acest caz.» art. 288 «(...) 2. După plasarea în detenție provizorie a acuzatului și până la pronunțarea unei hotărâri definitive, o nouă plasare în detenție provizorie nu este permisă pentru un act care, potrivit elementelor dosarului, ar fi putut atrage angajarea urmăririlor penale (...) concomitent cu urmăririle penale care justificaseră plasarea în detenție provizorie sau în termen rezonabil după acestea (...)» art. 309 - Procedura în fața camerei de acuzare a tribunalului penal după încheerea instrucției «1. Camera de acuzare poate: a) hotărî să nu menține acuzația; b) opri definitiv urmărirea penală; c) suspenda urmărirea penală dar doar pentru infracțiunile de omor intenționat, furt cu violență, exacție, furt (...) și incendiere intenționată; d) ordona o completare a instrucției și e) trimite acuzatul în judecată în fața tribunalului competent. 2. Camera sesizată cu cererea uneia din parties trebuie să ordone apariția parties pentru a furniza, în prezența procurorului, orice precizare. Poate de asemenea autoriza consilii să prezinte oral observații relative la cauză. Camera poate de asemenea ordona din oficiu actele sus-menționate. Nu poate respinge o cerere de apariție decât pentru motive precise care trebuie explicit menționate în hotărârea sa. Atunci când ordonă apariția uneia din parties, camera este obligată să convoace și să asculte de asemenea pe cealaltă (...)»

La perioada faptelor, această dispoziție se aplica prin analogie în fața camerei de acuzare a curții de apel (art. 316 § 2 din codul de procedură penală). Dreptul de apariție personală al parties în fața camerei de acuzare, consacrat de art. 309 § 2 din codul de procedură penală, era limitat doar la cazurile în care aceasta se pronunța privitor la fondulacuzației. Conform jurisprudenței, cererea unui acuzat de a comparaie personal, la examinarea cererii sale tendând la ridicarea detenției provizorii sau substituirea ei cu libertate sub condiție, era inadmisibilă.

UrmătorModificării prin art. 32 § 1 al legii nr. 4055/2012, §2 al articolului 309 din Codul de Procedură Penală se citește după cum urmează: «Camera deliberează fără prezența procurorului sau parties. În cazuri excepționale, și dacă aceasta este considerată necesară, poate ordona prezența parties, și în acest caz procurorul este de asemenea convocat. Dacă după încheerea instrucției și depunerea tuturor documentelor procurorului, alte elemente de probă au fost depuse de o parte în fața camerei, aceasta trebuie, dacă apreciază că au exercitá o influență predominantă asupra rezultatului cauzei, să convoace toți ceilalți parties sau reprezentanții lor pentru a obține informații și deposita observații în termenul stabilit.» ÎN DREPT I.

Guvernul susține că privitor la grievul tras din art. 5 § 1 din Convenție, prezenta cerere este în esență identică cu cererea nr. 29747/09, deja examinată de Curte în hotărârea publicată la 17 ianuarie 2012. Observă că ambele cereri fuseseră introduse de același reclamant și priveau plasarea sa în detenție provizorie în virtutea deciziei nr. 1157/2008 emisă de judecătorul de instrucție la 11 februarie 2008.

Reclamantul obiectează că cele două cereri nu sunt identice. Susține că cererea nr. 29747/09 și hotărârea publicată de Curte la 17 ianuarie 2012 priveau perioada detenției din 4 februarie la 6 aprilie 2009 și decizia nr. 429/2009 a camerei de acuzare a curții de apel. Privitor la prezenta cerere, ea privea doar deciziile nr. 2241/2008 și 119/2009 ale camerei de acuzare a curții de apel din Atena.

Curtea constată, mai întâi, că în cauza de față, griefurile trase din articolele 5 §§ 1 și 3 din Convenție privesc doar deciziile nr. 2241/2008 și 119/2009 în timp ce cererea nr. 29747/09 privea doar decizia nr. 429/2009 a camerei de acuzare a curții de apel din Atena. Orice ar fi, Curtea nu apreciază necesar să se aplece mai adânc asupra obiecției sus-menționate a Guvernului, deoarece griefurile în cauză sunt inadmisibile ca manifest neîntemeiate din motivele citate mai jos.

Privitor la art. 5 § 1 din Convenție, Curtea reamintește că termenii «regulat» și «conform procedurilor legale» care apar în art. 5 § 1 din Convenție trimit esențial la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond și procedură. Convenția impune de asemenea conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul articolului 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre mulți alții, Douiyeb c. Țări de Jos [GC], nr. 31464/96, 4 august 1999; Mohd c. Grecia, nr. 11919/03, 27 aprilie 2006). Privitor la art. 5 § 3 din Convenție, el impune ca detenția provizorie înainte de judecată să nu depășească un termen rezonabil și că autoritățile judiciare competente să examineze regulat persistența motivelor «relevante» și «suficiente» care ar legitima privarea de libertate (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII).

În cauza de față, Curtea observă de la început că sub aspectul articolelor 5 §§ 1 și 3, reclamantul ridică în esență același grief, și anume respingerea cererii de eliberare sau de substituire a detenției provizorii cu măsuri mai puțin restrictive. Cu toate acestea, Curtea constată că deciziile nr. 2241/2008 și 119/2009 erau suficient motivate, expunând motivele pentru care detenția provizorie a reclamantului fusese ordonată pe baza elementelor care nu fuseseră incluse în dosarul inițial al cauzei. În particular, Curtea releva că camera de acuzare a curții de apel din Atena examinase problema substituirii detenției provizorii dar, după a s-a referit la probabilitatea de fug a reclamantului și comiterii de noi infracțiuni, considerase că măsura impusă era încă justificată. În aceste condiții, nu ar putea fi reproșate autorităților interne concluzia că art. 288 § 2 din codul de procedură penală nu găsea aplicare în cauza de față și că detenția provizorie a reclamantului era legală.

Ținând seama de ceea ce precedă, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca manifest neîntemeiată în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. II.

Curtea constată că această parte a cererii nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Releva de altfel că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul releva că reclamantul avusese deja ocazia de a-și expune griefurile privind legalitatea detenției sale provizorii în cursul procedurilor anterioare deja examinate de camera de acuzare a curții de apel din Atena. După opinia Guvernului, reclamantul expusese deci suficient argumentele sale potrivit cărora trebuia eliberat.

Reclamantul se prevale în special de hotărârea Curții în cauza Kampanis c. Grecia (din 13 iulie 1995, seria A nr. 318–B) și jurisprudența în materie referitoare la Grecia după această hotărâre pentru a concluziona că în cauza de față existase o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție.

Curtea releva că la perioada faptelor dreptul de apariție personală al parties în fața camerei de acuzare, consacrat de art. 309 § 2 din codul de procedură penală, era limitat doar la cazurile în care aceasta se pronunța privitor la fondulacuzației (a se vedea §16 mai sus). Conform jurisprudenței, cererea unui acuzat de a comparaie personal, la examinarea cererii sale tendând la ridicarea detenției provizorii sau substituirea ei cu libertate sub condiție, era inadmisibilă. În plus, Curtea observă că din deciziile nr. 2241/2008 și 119/2009 ale camerei de acuzare a curții de apel din Atena rezulta că procurorul dezvoltase oral în fața sa propunerea sa scrisă, reclamantul nefiind prezent nici reprezentat de avocat.

Curtea reamintește că în hotărârea Kampanis, apreciase că «egalitatea armelor impunea acordarea reclamantului posibilității de a comparaie în același timp cu procurorul pentru a putea replica la concluzii». Concluzionase că «în absența oferirii interesatului unei participări corespunzătoare la o instanță a cărei rezultat era determinant pentru menținere sau ridicare a detenției, sistemul juridic grec în vigoare la epoca și așa cum fusese aplicat în prezenta cauză nu satisfăcea cerințele articolului 5 § 4» (Kampanis, precitat, § 58). Curtea apreciază că această jurisprudență, confirmată în hotărârile Kotsaridis c. Grecia (nr. 71498/01, 23 septembrie 2004), Serifis c. Grecia (nr. 27695/03, 2 noiembrie 2006), Giosakis c. Grecia (Nr. 1) (nr. 42778/05,12 februarie 2009) și Giosakis c. Grecia (Nr. 2) (nr. 36205/06,12 februarie 2009) se aplică de asemenea în cauza de față. Prin urmare, prin respingerea cererii de apariție a reclamantului, camera de acuzare a curții de apel din Atena privase acesta de posibilitatea de a combate corespunzător motivele invocate pentru justificarea menținerii în detenție. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 4 în cauza de față. III.

Reclamantul cere 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul consideră că această sumă este excesivă și că un constat de încălcare constituie satisfacție echitabilă suficientă. Orice ar fi, Guvernul susține că suma alocată la titlu de satisfacție echitabilă nu ar putea depăși 1.000 EUR.

Curtea consideră că reclamantul suferit o prejudiciu morală din cauza încălcării articolului 5 § 4 din Convenție; apreciază că convine să-i acorde 3.300 EUR la acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit pe această sumă. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, pe bază de factură, 3.000 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate în fața Curții.

Guvernul apreciază că suma solicitată este excesivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față, și ținând seama de documentul în posesia sa și jurisprudență, Curtea apreciază rezonabil să acorde reclamantului suma solicitată, și anume 3.000 EUR la titlu de cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată de el la titlu de impozit pe această sumă. C. Dobânzi penalizatori

Curtea apreciază corespunzător să calcheze rata dobânzilor penalizatori pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la grievul tras din art. 5 § 4 și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 3.300 EUR (trei mii trei sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit pe această sumă, pentru prejudiciu moral; ii. 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant la titlu de impozit pe această sumă, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 martie 2015, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Isabelle Berro Greffier Președintă

Le requérant a été représenté par M e H. Mylonas, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. I. Bakopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’État.

Le requérant allègue en particulier une violation de l’article 5 § 4 de la Convention.

Le 9 mai 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

En février et mars 2008, sept des huit mises en détention furent remplacées par des mises en liberté sous condition. Le requérant fut maintenu en détention en vertu d’un seul mandat, celui délivré le 11 février 2008 par le juge d’instruction près le tribunal correctionnel d’Athènes (n o 1157/2008).

Le 27 juin 2008, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes renvoya le requérant en jugement, avec dix-sept autres accusés, et maintint en vigueur le mandat précité. Par une nouvelle décision n o 1495/2008 du 12 août 2008, la chambre d’accusation prolongea la détention provisoire du requérant jusqu’au 4 février 2009.

Le 23 septembre 2008, le requérant déposa une demande d’élargissement ou de mise en liberté sous condition. Il sollicita sa comparution personnelle devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes afin d’étayer sa demande de remise en liberté.

Le 27 novembre 2008, après avoir entendu le procureur qui avait développé devant la chambre d’accusation de la cour d’appel sa proposition écrite, ladite juridiction rejeta sa demande. En premier lieu, la chambre d’accusation ne fit pas droit à la demande de comparution en personne du requérant au motif que cela n’était pas prévu par la législation pertinente.

En second lieu, s’agissant du fond de sa demande, la chambre d’accusation la rejeta à la majorité. Elle admit que l’article 288 § 2 du code de procédure pénale ne trouvait pas application en l’espèce. La chambre d’accusation rappela que le requérant avait été accusé conjointement avec V.T. d’avoir créé un fonds d’investissement frauduleux et d’avoir détourné des sommes très importantes. Elle nota que les chefs d’accusation contre le requérant résultèrent de l’examen parallèle par le bureau du procureur de plusieurs dossiers ouverts contre lui concernant la même affaire de fraude. Elle considéra que sa nouvelle mise en détention provisoire était relative à des activités frauduleuses au dépens de centaines de personnes qui n’étaient pas incluses dans le dossier au stade initial de la procédure pénale engagée contre le requérant. La chambre d’accusation prit en plus en compte la complexité de l’affaire impliquant des centaines de personnes. Elle considéra qu’il était tout à fait normal que de nouveaux éléments aient surgi à un stade ultérieur de la procédure. Enfin, elle constata que le requérant avait dans le passé fui son arrestation et qu’en cas d’élargissement il était probable qu’il commette de nouvelles infractions. Elle conclut qu’il existait des raisons pour ne pas mettre fin à sa détention provisoire ou la substituer par des mesures plus souples (décision n o 2241/2008).

Le 26 novembre 2008, le requérant avait déposé une nouvelle demande de mise en liberté conditionnelle. Il réitéra ses allégations sur l’application de l’article 288 § 2 du code de procédure pénale et demanda aussi sa comparution personnelle devant la chambre d’accusation.

Le 3 février 2009, après avoir entendu le procureur qui avait développé devant la chambre d’accusation de la cour d’appel sa proposition écrite, ladite juridiction rejeta le recours. En ce qui concerne la demande de comparution personnelle du requérant, elle admit que, selon la législation interne, cette possibilité n’était pas prévue pour la procédure devant la chambre d’accusation relative à la demande d’élargissement de l’accusé. De plus, ladite juridiction déclara que l’absence de comparution personnelle de l’accusé était conforme aux articles 5 § 4 et 6 § 1 de la Convention. Elle releva qu’aucune question ne se posait quant à l’égalité des armes, puisque le procureur, en sa qualité d’autorité judiciaire, ne pouvait pas être considéré comme un adversaire de l’accusé. Quant au fond, la chambre d’accusation confirma ses considérations dans sa décision n o 2241/2008 et conclut que l’article 288 § 2 ne trouvait pas application en l’espèce (décision n o 119/2009).

Le 21 mai 2009, invoquant des problèmes de santé, le requérant soumit auprès de la cour d’assises d’Athènes une demande de remplacement de sa détention provisoire par des mesures plus souples. Le même jour, ladite juridiction fit droit à cette demande ; le requérant fut élargi sous caution d’un montant de 100 000 euros et sous la condition de se présenter à intervalles réguliers au commissariat de police près de son domicile. II.

Les articles pertinents du Code de procédure pénale se lisent comme suit : Article 282 – Détention provisoire et mesures préventives « 1. Pendant la durée de l’instruction et s’il existe des indices sérieux de culpabilité de l’accusé pour un crime ou un délit punissable d’une peine d’emprisonnement d’au moins trois mois, il est possible d’ordonner des mesures préventives, si cela est jugé absolument nécessaire pour atteindre les buts mentionnés à l’article 296. 2. Les mesures préventives consistent en le versement d’une garantie, l’obligation de l’accusé de se présenter périodiquement devant le juge d’instruction ou devant une autre autorité, l’interdiction de se rendre ou d’habiter à un endroit particulier ou à l’étranger, l’interdiction de côtoyer ou de rencontrer certaines personnes. 3. La détention provisoire peut être imposée à la place des mesures préventives (...) seulement lorsque l’accusé est poursuivi pour un crime et n’a pas de domicile connu dans le pays ou a pris des dispositions pour faciliter sa fuite (...) ou lorsqu’il a été jugé avec des motifs que s’il est libéré il est probable (...) qu’il commette de nouvelles infractions. La seule gravité de l’acte selon la loi ne suffit pas pour imposer la détention provisoire (...). » Article 286 – Levée ou remplacement de la détention provisoire et des mesures préventives « 1. Si, pendant l’instruction, il s’avère qu’il n’existe plus des raisons justifiant la détention provisoire ou les mesures préventives, le juge d’instruction peut, soit d’office soit sur proposition du procureur, lever ces mesures ou inviter la chambre d’accusation à les lever. Contre cette décision, l’accusé peut saisir la chambre d’accusation de la cour d’appel. 2. Celui qui est détenu provisoirement ou sur lequel ont été imposées des mesures préventives peut saisir le juge d’instruction afin de faire lever ces mesures ou de faire remplacer la détention provisoire par des mesures préventives. (...) L’intéressé peut saisir la chambre d’accusation d’un recours contre la décision du juge d’instruction dans un délai de cinq jours à compter de la notification de la décision. » Article 287 Durée de la détention provisoire « 1. Si la détention provisoire dure six mois en cas de crime, ou trois mois en cas de délit, la chambre d’accusation décide, par un arrêt définitif et motivé, si l’accusé doit être maintenu en détention ou libéré. Pour cela : a) Si l’instruction se poursuit, le juge d’instruction doit notifier, dans les cinq jours avant l’échéance des délais susmentionnés et dans un rapport motivé, au procureur général près la cour d’appel les raisons pour lesquelles l’instruction n’a pas pris fin et transmettre le dossier au procureur près le tribunal de grande instance qui le communique dans un délai de dix jours à la chambre d’accusation. Cinq jours au moins avant la délibération de celle-ci, l’accusé en est informé par tout moyen (document, télégramme, telefax) et il peut exposer ses arguments par des observations qui sont transmises immédiatement à la chambre d’accusation par la direction de la prison. La chambre d’accusation peut convoquer, par les mêmes moyens, l’accusé à comparaître et développer oralement ses arguments, soit personnellement soit par l’intermédiaire de son avocat (...). La chambre d’accusation se prononce après avoir entendu le procureur. Si l’instruction est menée par un juge de la cour d’appel en vertu de l’article 29, la chambre d’accusation de la cour d’appel est compétente pour se prononcer. b) Après la fin de l’instruction et dans les cinq jours précédant l’échéance du délai susmentionné, le procureur près le tribunal devant lequel l’affaire doit être jugée ou le procureur près la cour d’appel (...) doit transmettre à la chambre d’accusation compétente, selon le paragraphe suivant, le dossier avec une proposition motivée. Pour le restant, l’alinéa a) demeure applicable. 2. Dans tous les cas et jusqu’à l’adoption de la décision définitive, la durée maximale de la détention provisoire pour une même infraction ne peut dépasser un an. En cas de circonstances exceptionnelles, la détention provisoire peut être prolongée de six mois maximum par une décision spécialement motivée : a) de la chambre d’accusation de la cour d’appel (...) b) de la chambre d’accusation du tribunal de grande instance (...) Si l’instruction est pendante devant le juge d’instruction et la détention provisoire se poursuit en vertu du premier paragraphe, le juge d’instruction doit, trente jours avant l’échéance du délai maximal de celle-ci, conformément à ce paragraphe, transmettre le dossier au procureur qui le communique dans un délai de quinze jours, et avec une proposition motivée, à la chambre d’accusation. Dans tous les autres cas, le procureur compétent doit, vingt-cinq jours au moins avant l’échéance du délai maximal de la détention provisoire, conformément à ce paragraphe ou avant la fin d’une prolongation déjà ordonnée, soumettre à la chambre d’accusation compétente une proposition de maintien ou de levée de la détention. Pour le surplus, les dispositions du paragraphe précédent relatives à l’audition de l’accusé ainsi qu’à celle du procureur s’appliquent. L’accusé et le procureur peuvent se pourvoir contre les décisions mentionnées dans ce paragraphe. (...) 5. Tout doute ou objection quant à la prolongation ou la limite maximale de la détention provisoire est résolu par la chambre d’accusation mentionnée au paragraphe 2. Les dispositions du paragraphe 1 a) relatives à la comparution de l’accusé et du procureur s’appliquent aussi dans ce cas. » Article 288 « (...) 2. Suite à la mise en détention provisoire de l’accusé et jusqu’au prononcé d’un jugement définitif, une nouvelle mise en détention provisoire n’est pas permise pour un acte qui, selon les éléments du dossier, aurait pu entraîner l’engagement des poursuites pénales (...) concomitamment avec les poursuites pénales ayant justifié sa mise en détention provisoire ou dans un délai raisonnable après celles-ci (...) » Article 309 Procédure devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel après la clôture de l’instruction « 1. La chambre d’accusation peut: a) décider de ne pas maintenir l’accusation; b) arrêter définitivement la poursuite pénale; c) suspendre la poursuite pénale mais seulement pour les crimes d’homicide volontaire, de vol avec violence, d’exaction, de vol (...) et d’incendie volontaire; d) ordonner un complément d’instruction et e) renvoyer l’accusé en jugement devant le tribunal compétent. 2. La chambre saisie de la demande de l’une des parties doit ordonner la comparution de celles-ci afin qu’elles fournissent, en présence du procureur, toute précision. Elle peut de surcroît autoriser les conseils à présenter oralement des observations relatives à l’affaire. La chambre peut aussi ordonner d’office les actes susmentionnés. Elle ne peut rejeter une demande de comparution que pour des motifs précis qui doivent être expressément mentionnés dans son arrêt. Lorsqu’elle ordonne la comparution de l’une des parties, la chambre est tenue de convoquer et d’entendre aussi l’autre (...) » 16. À l’époque des faits, cette disposition s’appliquait par analogie devant la chambre d’accusation de la cour d’appel (article 316 § 2 du code de procédure pénale). Le droit de comparution personnelle des parties devant la chambre d’accusation, consacré par l’article 309 § 2 du code de procédure pénale, était limité seulement aux cas dans lesquels celle-ci se prononce quant au fond de l’accusation. Selon la jurisprudence, la demande d’un accusé de comparaître personnellement, lors de l’examen de sa requête tendant à la levée de la détention provisoire ou son replacement par la mise en liberté sous condition, était irrecevable.

Suite à sa modification par l’article 32 § 1 de la loi n o 4055/2012, le paragraphe 2 de l’article 309 du Code de procédure pénale se lit ainsi : « La chambre délibère sans la présence du procureur ou des parties. Dans des cas exceptionnels, et si cela est considéré nécessaire, elle peut ordonner la présence des parties, et dans ce cas le procureur est aussi convoqué. Si après la clôture de l’instruction et le dépôt de tous les documents au procureur, d’autres éléments de preuve ont été soumis par une partie auprès de la chambre, celle-ci doit, si elle estime qu’ils exercent une influence prépondérante à l’issue de l’affaire, convoquer toutes les autres parties ou leurs représentants pour s’informer et déposer leurs observations dans le délai fixé. » EN DROIT I.

Le Gouvernement allègue qu’en ce qui concerne le grief tiré l’article 5 § 1 de la Convention, la présente requête est essentiellement la même que la requête n o 29747/09, déjà examinée par la Cour dans son arrêt publié le 17 janvier 2012. Il note que toutes les deux requêtes ont été introduites par le même requérant et concernent sa mise en détention provisoire en vertu de la décision n o 1157/2008 délivrée par le juge d’instruction le 11 février 2008.

Le requérant objecte que les deux requêtes ne sont pas identiques. Il affirme que la requête n o 29747/09 et l’arrêt publié par la Cour le 17 janvier 2012 concernent la période de détention du 4 février au 6 avril 2009 et la décision n o 429/2009 de la chambre d’accusation de la cour d’appel. Quant à la présente requête, elle ne concerne que les décisions n os 2241/2008 et 119/2009 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes.

La Cour constate, tout d’abord, qu’en l’espèce, les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention ne concernent que les décisions n os 2241/2008 et 119/2009 tandis que la requête n o 29747/09 ne portait que sur la décision n o 429/2009 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes. En tout état de cause, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher de manière plus approfondie sur l’objection précitée du Gouvernement, puisque les griefs en cause sont irrecevables comme manifestement mal fondés pour les raisons citées ci-dessous.

En ce qui concerne l’article 5 § 1 de la Convention, la Cour rappelle que les termes « régulièrement » et « selon les voies légales » qui figurent à l’article 5 § 1 de la Convention renvoient pour l’essentiel à la législation nationale et consacrent l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure. La Convention exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de l’article 5 : protéger l’individu contre l’arbitraire (voir, parmi beaucoup d’autres, Douiyeb c. Pays-Bas [GC], nº 31464/96, 4 août 1999 ; Mohd c. Grèce , n o 11919/03, 27 avril 2006). Quant à l’article 5 § 3 de la Convention, il exige que la détention provisoire avant jugement ne dépasse pas un délai raisonnable et que les autorités judiciaires compétentes examinent de manière régulière la persistance de raisons « pertinentes » et « suffisantes » qui légitimeraient la privation de liberté (voir Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII).

En l’occurrence, la Cour note d’emblée que sous l’angle de l’article 5 §§ 1 et 3, le requérant soulève en substance le même grief, à savoir le rejet de sa demande d’élargissement ou de la substitution de la détention provisoire par des mesures moins restrictives. Or la Cour constate que les décisions n os 2241/2008 et 119/2009 étaient suffisamment motivées, exposant les raisons pour lesquelles la détention provisoire du requérant avait été ordonnée sur la base d’éléments qui ne faisaient pas partie du dossier initial de l’affaire. En particulier, la Cour relève que la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes a examiné la question de la substitution de la mise en détention mais, après s’être référée à la probabilité de fuite du requérant et de la commission de nouvelles infractions, elle a considéré que la mesure imposée était toujours justifiée. Dans ces conditions, il ne saurait être reproché aux autorités internes d’avoir conclu que l’article 288 § 2 du code de procédure pénale ne trouvait pas application en l’espèce et que la détention provisoire du requérant était légale.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. II.

La Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement relève que le requérant avait déjà eu l’occasion d’exposer ses griefs sur la légalité de sa détention provisoire lors des procédures précédentes déjà examinées par la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes. De l’avis du Gouvernement, le requérant avait ainsi suffisamment exposé ses arguments selon lesquels il devait être élargi.

Le requérant se prévaut notamment de l’arrêt de la Cour dans l’affaire Kampanis c. Grèce (du 13 juillet 1995, série A n o 318–B) ainsi que de la jurisprudence en la matière concernant la Grèce suite à cet arrêt pour conclure qu’il y avait en l’espèce violation de l’article 5 § 4 de la Convention.

La Cour relève qu’à l’époque des faits le droit de comparution personnelle des parties devant la chambre d’accusation, consacré par l’article 309 § 2 du code de procédure pénale, était limité seulement aux cas dans lesquels celle-ci se prononçait quant au fond de l’accusation (voir paragraphe 16 ci-dessus). Selon la jurisprudence, la demande d’un accusé de comparaître personnellement, lors de l’examen de sa requête tendant à la levée de la détention provisoire ou au replacement de celle-ci par la mise en liberté sous condition, était irrecevable. En outre, la Cour note qu’il ressort des décisions n os 2241/2008 et 119/2009 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes que le procureur a développé oralement devant elle sa proposition écrite, le requérant n’étant ni présent ni représenté par son avocat.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Kampanis , elle a estimé que « l’égalité des armes imposait d’accorder au requérant la possibilité de comparaître en même temps que le procureur afin de pouvoir répliquer à ses conclusions ». Elle a conclu que « faute d’offrir à l’intéressé une participation adéquate à une instance dont l’issue était déterminante pour le maintien ou la levée de sa détention, le système juridique grec en vigueur à l’époque et tel qu’il a été appliqué dans la présente affaire ne satisfaisait pas aux exigences de l’article 5 § 4 » ( Kampanis , précité, § 58). La Cour estime que cette jurisprudence, confirmée dans les arrêts Kotsaridis c. Grèce (n o 71498/01, 23 septembre 2004), Serifis c. Grèce (n o 27695/03, 2 novembre 2006), Giosakis c. Grèce (n o 1) (n o 42778/05,12 février 2009) et Giosakis c. Grèce (n o 2) (n o 36205/06,12 février 2009) s’applique aussi dans le cas d’espèce. Par conséquent, en rejetant la demande de comparution du requérant, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes a privé celui-ci de la possibilité de combattre de manière appropriée les motifs invoqués pour justifier son maintien en détention. Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 4 en l’espèce. III.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement considère que cette somme est excessive et qu’un constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante. En tout état de cause, le Gouvernement affirme que le montant alloué à titre de satisfaction équitable ne saurait dépasser 1 000 EUR.

La Cour considère que le requérant a subi un dommage moral en raison de la violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; elle estime qu’il y a lieu de lui octroyer 3 300 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme. B. Frais et dépens

Le requérant demande, facture à l’appui, 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement estime que la somme demandée est excessive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, et compte tenu du document en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme sollicitée, à savoir de 3 000 EUR à titre de frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d’impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 5 § 4 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 3 300 EUR (trois mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral ; ii. 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 mars 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro Greffier Présidente