AFFAIRE NIKOLITSAS c. GRÈCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 63117/09) îndreptată împotriva Republicii Eladice și care un cetățean al acestui stat, D-nul Christos Nikolitsas («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 4 noiembrie 2009 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul a fost reprezentat pe rând de Doamnele G. Alfantakis și S. Hatzis, avocate respectiv la baroul din Atena și din Larissa. Guvernul grec («Guvernul») a fost reprezentat de delegații agentului său, D-nul I. Bakopoulos, ascesor în Consiliul Juridic al Statului și Doamna Z. Hadjipavlou, auditoare în Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul se plânge, în special, sub unghiul articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, de a fi fost condamnat fără a fi putut, la nicio etapă a procedurii, să interrogheze sau să facă să fie interogați martori al căror depozițiiRomână au servit de bază condamnării sale.

Pe 13 aprilie 2012, acest motiv de plângere a fost comunicat Guvernului. PE FOND I.

Pe 30 septembrie 1999, o explozie a avut loc într-un apartament din Istanbul în care fusese instalat un laborator de fabricație a heroninei; doi bărbați au reușit să fugă. Unul dintre ei a luat un taxi către apartamentul lui S.D, un cetățean turc suspectat de a face parte dintr-o rețea de traficanti. Pe 2 octombrie 1999, poliția turcă responsabilă de represiunea traficului de droguri a pătruns în apartamentul lui S.D. Acesta din urmă a apucat să arunce pe fereastra către acoperișul unui imobil vecin un pachet conținând 2.300 gr de heroină. Poliția a recuperat pachetul și a găsit, în plus, în apartament, 70 gr de cocaină, o balanță de precizie, precum și o pereche de pantaloni care purtau urme de substanțe chimice specifice producției heroninei. S.D. a fost arestat în compania a doi alți bărbați care se găseau atunci în apartament, și anume F.B., un cetățean albanez, și reclamantul.

Pe 9 octombrie 1999, cei trei bărbați au fost puși în arest preventiv pentru o perioadă de douăzeci și șase de luni.

Pe 19 noiembrie 2001, tribunalul de securitate națională din Istanbul a condamnat reclamantul la o pedeapsă de zece ani de închisoare și la o sancțiune pecuniară de 170.500.000 de lire turce, pentru posesia de substanțe narcotice. Această sentință a devenit definitivă. B. Procedura penală deschisă împotriva reclamantului în Grecia

Pe 7 iunie 2000, procurorul lângă tribunalul coreccional din Larissa l-a invitat pe judecătorul de instrucție lângă același tribunal să deschidă o instrucție împotriva reclamantului pentru posesia de droguri.

Pe 13 decembrie 2000, judecătorul de instrucție a cerut autorităților judiciare din Istanbul să procedeze la audirea reclamantului la această privință. Cu toate acestea, nu a fost posibil să se dea curs imediat acestei cereri deoarece, potrivit autorităților turce, nu exista nicio înregistrare a unui deținut sub numele reclamantului. Judecătorul de instrucție a reînnoit cererea care a fost în final acceptată.

Pe 13 iulie 2001, camera de consiliu a tribunalului coreccional din Larissa a ordonat prelungirea cu șase luni a termenului în care trebuia să aibă loc instruirea (din 13 iunie la 13 decembrie 2001). La această din urmă dată, reclamantul a fost trimis în judecată în fața curții criminale de apel din Larissa. Data audierii a fost inițial fixată la 25 februarie 2003, apoi amânată până ce reclamantul, care era încă deținut în Turcia, ar putea participa.

Pe 24 septembrie 2002, procurorul a emis un mandat de arestare împotriva sa.

Reclamantul a fost eliberat din Turcia pe 7 octombrie 2003. După întoarcerea în Grecia, a fost arestat la Larissa pe 27 octombrie 2003.

Pe 18 noiembrie 2003, reclamantul a cerut eliberarea sa în libertate provizorie. Pe 10 decembrie 2003, camera de acuzare a curții de apel a respins cererea sa.

Pe 15 martie 2004, curtea criminală de apel din Larissa, ședință ca instanță de primă instanță în formație de trei judecători, l-a declarat pe reclamant vinovat de faptul că a fost arestat în Turcia în posesia a 2,3 kg de heroină și a 70 gr de cocaină pe care le putea folosi după plac și l-a condamnat la o pedeapsă de optsprezece ani de închisoare și la o sancțiune pecuniară de 15.000 euro. Tribunalul a dedus din pedeapsa de închisoare impusă reclamantului durata arestului preventiv în Grecia și cea a pedepsei ispășite în Turcia (sentința nr. 91/2004). El și-a motivat decizia după cum urmează: «Privitor la achiziția și posesia substanțelor narcotice, co-inculpații reclamantului au depus marturii în extenso împotriva acestuia în fața tribunalului turc. Mărturia lor este de încredere deoarece este coraborată de alte elemente incriminatoare (patru călătorii suspecte ale inculpatului în Turcia, Bulgaria și Albania fără știrea soției sale; faptul că s-a dus la apartamentul în cauză unde a întâlnit traficanti de droguri, care erau cu certitudine niște cunoștințe, deoarece a băut raki cu ei; faptul că substanțe narcotice au fost găsite în apartament la momentul arestării sale; faptul că au existat urme [ale substanțelor chimice] pe pantalonii unei persoane arestate, provenind din fabricația heroninei din celălalt apartament unde a avut loc explozia (...).»

Reclamantul a făcut apel împotriva acestei sentințe în fața curții criminale de apel din Larissa, ședință în formație de cinci membri.

Audierea a avut loc pe 27 februarie 2008. Curtea de apel a audiat un polițist grec, care a declarat că reclamantul nu era cunoscut autorităților, precum și soția reclamantului, care a proclamat nevinovăția soțului ei. Înainte ca curtea de apel să dea citire elementelor de probă, avocatul reclamantului a declarat că atât el, cât și clientul lui se opuneau citirii oricărei mărturii dacă martorul nu era prezent la audiență. Curtea de apel a respins această cerere, bazând pe art. 364 § 2 din codul de procedură penală (§24 mai jos) și a continuat cu citirea pieselor din dosar. Invitați să se exprime după citirea fiecărui document, nici procurorul nici apărarea nu au formulat comentarii. După aceea, curtea de apel l-a audiat pe reclamant care a reînnoit teza deja avansată în fața tribunalului de primă instanță, și anume că plănuia să deschidă în Albania după pensionare un magazin pentru vânzarea de produse ecleziastice, creștine și musulmane, și că s-a dus acolo, precum și în Bulgaria, pentru a face o analiză de piață. În septembrie 1999, a călătorit din Bulgaria în Turcia pentru a cumpăra icoane. Urma să se întâlnească cu F.B pe care îl cunoștea din Grecia. F.B. nu s-a prezentat la întâlnire; S.D., pe care reclamantul îl întâlnea pentru prima dată, a sosit în locul lui și l-a dus la apartamentul lui unde se găsea deja F.B. Scurt timp după, poliția a venit și i-a arestat. Reclamantul a reamintit că până atunci fișa sa penală era curată și că F.B. îi spusese că a mărturisit împotriva lui sub tortură.

Pe 28 februarie 2008, curtea de apel a confirmat sentința de primă instanță, dar a redus pedeapsa impusă reclamantului la doisprezece ani de închisoare.

Curtea de apel s-a bazat pe mărtuția lui S.D., strânsă de poliție în cadrul investigației preliminare în Turcia, conform căreia reclamantul era clientul lui și a cumpărat droguri pentru a le aduce înapoi în Grecia. Curtea de apel s-a bazat, de asemenea, pe mărtuția lui F.B., care declarase în fața autorităților turce că reclamantul cumpărase droguri de două ori de la S.D. și le transportase în Grecia. Curtea de apel a observat, de asemenea, că reclamantul călătorise în Albania și Bulgaria fără știrea soției sale și a estimat că scopul acestor deplasări era evident să întâlnească traficanti de droguri și nu comerț cu produse ecleziastice, așa cum susținuse reclamantul, deoarece această activitate nu avea nicio legătură cu profesia de mecanic auto pe care o exercitase până atunci. Curtea de apel s-a referit, în plus, la varietatea substanțelor narcotice găsite în apartamentul lui S.D., la balanța de precizie pe care o folosea acesta, precum și la distribuția heroninei în trei pachete bine distincte. În final, curtea de apel a refuzat să recunoască reclamantului beneficiul circumstanțelor atenuante. A considerat că acesta nu oferea nicio dovadă convingătoare că viața sa privată, familiară, profesională și socială fusese onestă. Doar fișa sa penală curată, fără alte elemente probante, nu era suficientă pentru a dovedi o viață onestă anterioară săvârșirii infracțiunii, cu atât mai mult cu cât F.B. declarase că reclamantul importase de două ori în trecut droguri în Grecia (hotărâre nr. 60/2008).

Pe 6 mai 2008, reclamantul s-a pourvoi în casație. A criticat, în special, motivarea hotărârii curții de apel și s-a plâns de încălcarea drepturilor apărării sale.

Pe 28 ianuarie 2009, Curtea de Casație a respins porviul.

Instanța supremă a respins mijlocul privind absența motivării suficiente a hotărârii curții de apel, subliniind că aceasta din urmă nu s-a bazat doar pe depozițiile făcute poliției turce de co-inculpații reclamantului, S.D. și F.B., ci și pe alte elemente de probă indicate în hotărârea atacată. De altfel, Curtea de Casație a respins mijlocul bazat pe citirea la audiență a depozițiilor martorilor în cauză în ciuda opoziției apărării, subliniind că această citire era conformă articolului 364 § 2 din codul de procedură penală (hotărâre nr. 249/2009). Această hotărâre a fost dată în net și certificată conform pe 8 mai 2009.

Printr-o decizie din 15 iunie 2009 a camerei de consiliu a tribunalului coreccional din Patras, reclamantul a fost eliberat în libertate condiționată. II.

Reclamantul se plânge că a fost condamnat fără a fi putut, la nicio etapă a procedurii, să interrogheze sau să facă să fie interogați martori, al căror depozițiiRomână făcute fără știerea sa în cursul investigației preliminare în Turcia, au servit de bază condamnării sale în Grecia. La această privință invocă art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, formulat după cum urmează: «1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei. (...) 3. Orice inculpat are dreptul în special la: (...) d) să interrogheze sau să facă să fie interogați martori ai acuzării și să obțină convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții ca ai acuzării.» A. Privitor la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv de plângere nu este manifestă rău fondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Privitor la fond 1. Argumentele părților

Reclamantul alege că a fost condamnat pe baza declarațiilor co-inculpaților săi în Turcia fără să fi avut posibilitatea să le conteste sau să interoggheze pe cei care le-au făcut la momentul depozițiilor lor sau mai târziu. Reproșează curții de apel că a respins opoziția pe care a format-o la citirea depozițiilor litigioase și susține că acestea au fost determinante pentru condamnarea sa, celelalte dovezi din dosar nefiind relevant la acuzația care-i pesa.

Guvernul consideră că exista o imposibilitate obiectivă de a-i interoga pe martorii în cauză în cursul audierii în fața instanțelor grecești. Citirea depozițiilor lor de către curtea de apel era conformă dreptului intern și reclamantul i s-a acordat ulterior posibilitatea de a se opune mărturiilor în cauză sau de a formula observații suplimentare; reclamantului i s-a permis, de asemenea, să interoggheze alți martori și să propună examinarea de dovezi suplimentare. Cu toate acestea, acesta – deși reprezentat de un avocat pe tot parcursul procedurii – nu a folosit această posibilitate. Guvernul estimează, în final, că declarațiile făcute de martorii în cauză nu au fost esențiale sau determinante, condamnarea reclamantului bazându-se pe un ansamblu de dovezi concordante. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

După cum cerințele paragrafului 3 al articolului 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragrafitul 1, Curtea va examina cererea sub unghiul acestor două texte combinate (Sakhnovski c. Rusia [Marea Cameră], nr. 21272/03, § 94, 2 noiembrie 2010).

Curtea amintește ca introducere că nu îi revine să acționeze ca judecător din a patra instanță, și în particular să aprecieze legalitatea dovezilor în conformitate cu dreptul intern al statelor părți la Convenție și să se pronunțe asupra vinovăției reclamanților. Într-adevăr, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care revine în primul rând dreptului intern (a se vedea, printre multe altele, Gäfgen c. Germania [Marea Cameră], nr. 22978/05, § 162, CEDO 2010).

Pentru a determina dacă procedura a fost echitabilă, Curtea o consideră în ansamblul ei și verifică respectarea nu numai a drepturilor apărării, ci și a interesului publicului și a victimelor ca autorii infracțiunii să fie urmăriți corespunzător și, dacă este necesar, a drepturilor martorilor. În particular, art. 6 § 3 d) consacră principiul conform căruia, înainte ca un inculpat să poată fi declarat vinovat, toate elementele de acuzare trebuie în principiu produse în fața sa în audiență publică, în vederea unui dezbat contradictoriu. Acest principiu nu merge fără excepții, dar ele nu pot fi acceptate decât cu respectarea drepturilor apărării; în general, acestea impun să se dea inculpatului o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta mărturiile de acuzare și de a-i interoga pe cei care le-au dat, fie la momentul depozițiilor lor, fie într-o etapă ulterioară (Lucà c. Italia, nr. 33354/96, § 39, CEDO 2001-II și Solakov c. Fosta Republică Iugoslavă de Macedonia, nr. 47023/99, § 57, CEDO 2001-X).

În cauza Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit ([Marea Cameră], nr. 26766/05 și 22228/06, CEDO 2011), Curtea a precizat criteriile de apreciere a motivelor de plângere ridicate pe baza articolului 6 § 3 d) al Convenției cu privire la absența martorilor de la audiență. Ea a estimat că trebuie ca această categorie de motiv de plângere să fie supusă unui examen în trei puncte.

În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a-i interoga sau de a-i face să fie interogat un martor de acuzare este justificată de un motiv serios. Apoi, atunci când absența interogării martorilor este justificată de un motiv serios, depozițiile martorilor absenti nu trebuie în principiu să constituie dovada de acuzare unică sau determinantă. Cu toate acestea, admiterea ca dovadă a depozițiilor care constituie elementul de acuzare unic sau determinant al unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să-l interoggheze nu duce neapărat la încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul ei atunci când există elemente suficient de compensatoare ale dezavantajelor legate de admiterea unei asemenea dovezi pentru a permite o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acesteia (Al-Khawaja și Tahery, sus-citat, §§ 146-147).

Curtea trebuie deci să verifice dacă aceste trei condiții au fost respectate în cauza de față. b) Aplicarea acestor principii în cauza de față

Curtea observă mai întâi că, deși reclamantul nu a fost confruntat în Turcia cu cei doi co-inculpați ai săi, din piesele dosarului rezultă că instanțele competente nu au luat în nicio clipă în considerare posibilitatea de a-i interoga în cadrul procedurii deschise împotriva reclamantului în Grecia. Guvernul nu a demonstrat nici că autoritățile naționale au căutat activ persoanele în cauză în scopul audierii lor prin intermediul unei comisii rogatoare internaționale. Totuși, după opinia Curții, singura faptă că acești martori locuiau în străinătate nu ar putea în sine constitui o imposibilitate absolută de a strânge mărturii în prezența apărării. De aceea, niciun «motiv serios» nu este invocat pentru a justifica acest manc la drepturile apărării. Conform jurisprudenței Curții, acest element este singur suficient pentru a constata încălcarea articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției (Al-Khawaja și Tahery, sus-citat, § 120).

Cu toate acestea, Curtea observă, în plus, că instanțele naționale, pentru a fundamenta constatarea vinovăției reclamantului, s-au bazat în principal pe depozițiile celor doi co-inculpați ai săi în fața organelor de investigație turce. Într-adevăr, deși tribunalele mențin că s-au bazat pe toate dovezile din dosar, este indeniabil că depozițiile lui F.B. și S.D. au jucat un rol decisive, deoarece niciun alt element nu atest în mod direct că reclamantul săvârșise infracțiunea de care era acuzat: nici călătoriile reclamantului în Albania și Bulgaria, nici descoperirea, în apartamentul lui S.D. unde a avut loc arestarea, a trei parcele de heroină, a 70 gr de cocaină și a unei balanțe de precizie, nu pot fi considerate ca fiind determinante pentru stabilirea vinovăției reclamantului. Rezultă că, dacă declarațiile litigioase ale lui F.B. și S.D. nu constituiau singurul element de dovadă pe care se bazaseră tribunalele pentru condamnarea reclamantului, ele erano totuși elementul determinant. Curtea consideră dovadă a aceasta faptul că curtea de apel a refuzat să recunoască reclamantului beneficiul circumstanțelor atenuante bazând-se precis pe declarațiile incriminatoare ale lui F.B. (§19 mai sus).

În aceste circumstanțe, Curtea consideră izbitor faptul că instanțele naționale nu au verificat circumstanțele care au înconjurat strângerea mărturiilor în cauză și că deciziile lor nu conțin niciun raționament privitor la evaluarea credibilității lui F.B. și S.D. și a fiabilității depozițiilor lor, sau la eventualele motive care ar fi putut să-i determine să facă mărturie falsă (a se vedea, a contrario, Sievert c. Germania, nr. 29881/07, §§ 64-65, 19 iulie 2012). Și mai mult, acuzația reclamantului conform căreia mărturia lui F.B. fusese obținută sub tortură (§17 mai sus) nu a fost verificată de tribunale.

Sigur, Guvernul afirmă că reclamantul a avut, pe tot parcursul procedurii, posibilitatea de a contesta dovezile de acuzare, de a interoga alți martori și de a propune examinarea de dovezi suplimentare. Curtea observă, totuși, că, în absența unor alte dovezi suficient de puternice care să confirme dincolo de orice îndoială rezonabilă fiabilitatea povestirii acestor martori cheie pe care apărarea nu a putut să-i interoggheze la nicio etapă a procedurii, acest instrument de contestare indirectă prezenta doar un interes limitat în fața acuzațiilor unor asemenea martori (a se vedea, a contrario, Al-Khawaja și Tahery, sus-citat, §§ 156-157).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate decât să constate caracterul determinant al depozițiilor făcute de F.B și S.D. în cadrul procedurii penale care s-a desfășurat în Turcia. În absența din dosar a unor alte dovezi solide proprii să corboreze aceste depozițiuni, tribunalele grecești nu au putut aprecia corect și echitabil fiabilitatea acestor dovezi. Curtea consideră că drepturile apărării reclamantului au suferit o limitare incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil.

A existat, de aceea, o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției.

Această concluzie dispenseaza Curtea de a examina argumentul reclamantului privind respingerea de către curtea de apel a opoziției formulate de avocatul său la citirea depozițiilor făcute de co-inculpații săi în Turcia. II.

Ținând cont de totalitatea elementelor din posesia sa, și în măsura în care ea este competentă să cunoască de alegații formulate, Curtea nu observă niciun aspect de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1, 3 a) și 4 al Convenției. III.

Reclamantul solicită repararea prejudiciului material și moral, dar lasă Curții sarcina de a determina sumele.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea și consideră că un constat de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru reclamant.

Curtea observă că reclamantul nu a justificat în niciun fel cererea sa pentru prejudiciul material; prin urmare, nu trebuie acordată nicio sumă la acest titlu. Pe de altă parte, statuând în echitate cum cere art. 41 al Convenției, aceasta acordă reclamantului suma de 5.200 EUR pentru prejudiciul moral. Curtea observă, în final, că art. 525 § 1 din codul de procedură penală (a se vedea §24 mai sus) oferă posibilitatea reclamantului de a cere redeschiderea procedurii ca urmare a unui constat de încălcare pronunțat de Curt. B. Frais și dépens

Reclamantul nu a prezentat o cerere pentru frais și dépens. De aceea, nicio sumă nu va fi acordată la acest titlu. C. Dobânzi moratoii

Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratoii să fie corelată cu rata dobânzii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DATORITĂ ACESTOR MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la motiv de plângere bazat pe art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 5.200 EUR (cinci mii două sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca taxă, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, suma aceasta va fi majorată cu dobânzi simple la o rată egală cu rata dobânzii de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, crescută cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 iulie 2014, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Grefier Președintă

Le requérant a été représenté successivement par M es G. Alfantakis et S. Hatzis, avocats respectivement aux barreaux d’Athènes et de Larissa. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. I. Bakopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’État et M me Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’État.

Le requérant se plaint en particulier, sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, d’avoir été condamné sans avoir pu, à aucun stade de la procédure, interroger ou faire interroger les témoins dont les dépositions ont servi de base à sa condamnation.

Le 13 avril 2012, ce grief a été communiqué au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 30 septembre 1999, une explosion eut lieu dans un appartement d’Istanbul dans lequel un laboratoire de fabrication d’héroïne avait été installé ; deux hommes réussirent à fuir. L’un d’eux prit un taxi pour l’appartement de S.D, un ressortissant turc soupçonné de faire partie d’un réseau de trafiquants. Le 2 octobre 1999, la police turque chargée de la répression du trafic de stupéfiants fit irruption dans l’appartement de S.D. Ce dernier eut le temps de lancer par la fenêtre en direction du toit d’un immeuble voisin un paquet contenant 2 300 gr d’héroïne. La police récupéra ce paquet et trouva en outre dans l’appartement 70 gr de cocaïne, une balance de précision, ainsi qu’un pantalon portant des traces de substances chimiques propres à la production d’héroïne. S.D. fut arrêté en compagnie des deux autres personnes qui se trouvaient alors dans l’appartement, à savoir F.B., un ressortissant albanais, et le requérant.

Le 9 octobre 1999, les trois hommes furent placés en détention provisoire pour une période de vingt-six mois.

Le 19 novembre 2001, le tribunal de la sécurité nationale d’Istanbul condamna le requérant à une peine de dix ans de réclusion criminelle et à une sanction pécuniaire de 170 500 000 livres turques, du chef de possession de substances narcotiques. Ce jugement devint définitif. B. La procédure pénale engagée à l’encontre du requérant en Grèce

Le 7 juin 2000, le procureur près le tribunal correctionnel de Larissa invita le juge d’instruction auprès de ce même tribunal à ouvrir une instruction à l’encontre du requérant pour possession de stupéfiants.

Le 13 décembre 2000, le juge d’instruction demanda aux autorités judiciaires d’Istanbul de procéder à l’audition du requérant à ce sujet. Toutefois, il ne fut pas possible de donner immédiatement suite à cette demande car, selon les autorités turques, il n’y avait aucun enregistrement de détenu sous le nom du requérant. Le juge d’instruction renouvela sa demande qui fut finalement accueillie.

Le 13 juillet 2001, la chambre du conseil du tribunal correctionnel de Larissa ordonna la prolongation de six mois du délai dans lequel l’instruction devait avoir lieu (du 13 juin au 13 décembre 2001). À cette dernière date, le requérant fut renvoyé en jugement devant la cour d’appel criminelle de Larissa. La date d’audience fut initialement fixée au 25 février 2003, puis reportée jusqu’à ce que le requérant, qui était toujours détenu en Turquie, puisse y assister.

Le 24 septembre 2002, le procureur émit un mandat d’arrêt à son encontre.

Le requérant fut libéré de Turquie le 7 octobre 2003. De retour en Grèce, il fut arrêté à Larissa le 27 octobre 2003.

Le 18 novembre 2003, le requérant demanda sa mise en liberté provisoire. Le 10 décembre 2003, la chambre d’accusation de la cour d’appel rejeta sa demande.

Le 15 mars 2004, la cour d’appel criminelle de Larissa, siégeant comme juridiction de première instance en formation de trois juges, déclara le requérant coupable d’avoir été arrêté en Turquie en possession de 2,3 kg d’héroïne et de 70 gr de cocaïne dont il pouvait disposer à sa guise et le condamna à une peine de dix-huit ans de réclusion criminelle et à une sanction pécuniaire de 15 000 euros. Le tribunal déduisit de la peine de prison infligée au requérant la durée de sa détention provisoire en Grèce ainsi que celle de sa peine purgée en Turquie (jugement n o 91/2004). Il motiva sa décision comme suit : « S’agissant de l’achat et de la possession des substances narcotiques, les co-accusés du requérant ont témoigné in extenso à son encontre devant le tribunal turc. Leurs témoignages sont fiables car ils sont corroborés par d’autres éléments incriminants (quatre voyages suspects de l’accusé en Turquie, en Bulgarie et en Albanie à l’insu de son épouse ; le fait qu’il s’est rendu à l’appartement en question où il a rencontré des trafiquants de drogue, qui étaient certainement des connaissances, puisqu’il a bu du raki avec eux ; le fait que des substances narcotiques ont été trouvées dans cet appartement au moment de son arrestation ; le fait qu’il y a eu des traces [des substances chimiques] sur le pantalon d’une des personnes arrêtées, provenant de la fabrication d’héroïne dans l’autre appartement où l’explosion s’était produite (...) »

Le requérant interjeta appel contre ce jugement devant la cour d’appel criminelle de Larissa, siégeant en formation de cinq membres.

L’audience eut lieu le 27 février 2008. La cour d’appel procéda à l’audition d’un policier grec, qui déclara que le requérant n’était pas connu des autorités, ainsi que de l’épouse du requérant, qui clama l’innocence de son mari. Avant que la cour d’appel ne donne lecture des éléments de preuve, le conseil du requérant déclara que tant lui que son client s’opposaient à la lecture de tout témoignage si le témoin n’était pas présent à l’audience. La cour d’appel rejeta cette demande, en s’appuyant sur l’article 364 § 2 du code de procédure pénale (paragraphe 24 ci-dessous) et poursuivit avec la lecture des pièces du dossier. Invités à s’exprimer à la suite de la lecture de chaque document, ni le procureur ni la défense n’ont fait de commentaires. Par la suite, la cour d’appel entendit le requérant qui réitéra la thèse déjà avancée devant le tribunal de première instance, à savoir qu’il envisageait d’ouvrir en Albanie après son départ à la retraite un magasin pour vendre de produits ecclésiastiques, chrétiens et musulmans, et qu’il s’y était rendu, ainsi qu’en Bulgarie, pour faire une étude de marché. En septembre 1999, il voyagea de Bulgarie en Turquie, pour acheter des icônes. Il devait y rencontrer F.B qu’il avait connu en Grèce. F.B. ne se présenta pas au rendez-vous ; S.D., que le requérant rencontrait pour la première fois, arriva à sa place et le conduisit à son appartement où se trouvait déjà F.B. Peu après, la police est arrivée et les a arrêtés. Le requérant rappela que jusqu’alors son casier judiciaire était vierge et que F.B. lui avait dit qu’il avait témoigné contre lui sous la torture.

Le 28 février 2008, la cour d’appel confirma le jugement de première instance mais réduisit la peine infligée au requérant à douze ans de réclusion.

La cour d’appel se fonda sur le témoignage de S.D., recueilli par la police lors de l’enquête préliminaire en Turquie, selon lequel le requérant était son client et avait acheté des stupéfiants pour les rapporter en Grèce. La cour d’appel se fonda également sur le témoignage de F.B., qui avait déclaré devant les autorités turques que le requérant avait acheté des stupéfiants à deux reprises à S.D. et les avait transportés en Grèce. La cour d’appel nota également que le requérant avait voyagé en Albanie et en Bulgarie à l’insu de son épouse et estima que le but de ces déplacements était manifestement de rencontrer des trafiquants de stupéfiants et non pas le commerce de produits ecclésiastiques, comme l’avait soutenu le requérant, car cette activité était sans relation avec la profession de garagiste qu’il exerçait jusqu’alors. La cour d’appel se référa en outre à la diversité des substances narcotiques trouvées dans l’appartement de S.D., à la balance de précision que celui-ci utilisait, ainsi qu’à la répartition de l’héroïne dans trois sachets bien distincts. Enfin, la cour d’appel refusa de reconnaître au requérant le bénéfice des circonstances atténuantes. Elle considéra que celui-ci n’apportait aucune preuve convaincante que sa vie privée, familiale, professionnelle et sociale avait été honnête. Seul son casier judiciaire vierge, sans autres éléments probants, ne suffisait pas à prouver une vie honnête antérieure à la commission de l’infraction, d’autant plus que F.B. avait déclaré que le requérant avait à deux reprises dans le passé importé des stupéfiants en Grèce (arrêt n o 60/2008).

Le 6 mai 2008, le requérant se pourvût en cassation. Il critiqua notamment la motivation de l’arrêt de la cour d’appel et se plaignit de la violation de ses droits de la défense.

Le 28 janvier 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

La haute juridiction rejeta le moyen relatif à l’absence de motivation suffisante de l’arrêt de la cour d’appel, en soulignant que cette dernière ne s’était pas fondée uniquement sur les dépositions faites à la police turque par les co-accusés du requérant, S.D. et F.B., mais aussi sur d’autres éléments de preuve indiqués dans l’arrêt attaqué. En outre, la Cour de cassation rejeta le moyen tiré de la lecture à l’audience des dépositions des témoins en question en dépit de l’opposition de la défense, en soulignant que cette lecture était conforme à l’article 364 § 2 du code de procédure pénale (arrêt n o 249/2009). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 8 mai 2009.

Par une décision du 15 juin 2009 de la chambre du conseil du tribunal correctionnel de Patras, le requérant fut mis en liberté conditionnelle. II.

Le requérant se plaint qu’il a été condamné sans qu’il ait pu, à aucun stade de la procédure, interroger ou faire interroger les témoins, dont les dépositions faites à son insu pendant l’enquête préliminaire en Turquie, ont servi de fondement pour sa condamnation en Grèce. Il invoque à cet égard l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant allègue qu’il a été condamné sur le fondement des déclarations de ses co-accusés en Turquie sans qu’il ait eu la possibilité de les contester ou d’en interroger les auteurs au moment de leur déposition ou plus tard. Il reproche à la cour d’appel d’avoir rejeté l’opposition qu’il avait formée à la lecture des dépositions litigieuses et maintient que celles-ci ont été déterminantes pour sa condamnation, les autres preuves du dossier n’ayant pas d’incidence sur l’accusation pesant sur lui.

Le Gouvernement considère qu’il existait en l’occurrence une impossibilité objective d’interroger les témoins en question lors des audiences devant les juridictions grecques. La lecture de leurs dépositions par la cour d’appel était conforme au droit interne et le requérant s’était vu par la suite donner la possibilité de s’opposer aux témoignages en question ou de formuler des remarques complémentaires ; il était également loisible au requérant d’interroger les autres témoins et de proposer l’examen de preuves complémentaires. Or, celui-ci – pourtant représenté par un avocat tout au long de la procédure – n’a pas fait usage de cette possibilité. Le Gouvernement estime enfin que les déclarations faites par les témoins en cause n’ont pas été essentielles ou déterminantes, la condamnation du requérant ayant été fondée sur un ensemble de preuves concordantes. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

Comme les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1, la Cour examinera la requête sous l’angle de ces deux textes combinés ( Sakhnovski c. Russie [GC], n o 21272/03, § 94, 2 novembre 2010).

La Cour rappelle à titre liminaire qu’il ne lui appartient pas d’agir comme juge de quatrième instance, et en particulier d’apprécier la légalité des preuves au regard du droit interne des États parties à la Convention et de se prononcer sur la culpabilité des requérants. En effet, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne (voir, parmi beaucoup d’autres, Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 162, CEDH 2010).

Pour déterminer si la procédure a été équitable, la Cour l’envisage dans son ensemble et vérifie le respect non seulement des droits de la défense, mais aussi de l’intérêt du public et des victimes à ce que les auteurs de l’infraction soient dûment poursuivis et, si nécessaire, des droits des témoins. En particulier, l’article 6 § 3 d) consacre le principe selon lequel, avant qu’un accusé puisse être déclaré coupable, tous les éléments à charge doivent en principe être produits devant lui en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, ceux-ci commandent de donner à l’accusé une possibilité adéquate et suffisante de contester les témoignages à charge et d’en interroger les auteurs, soit au moment de leur déposition, soit à un stade ultérieur ( Lucà c. Italie , n o 33354/96, § 39, CEDH 2001 ‑ II et Solakov c. Ex ‑ République yougoslave de Macédoine , n o 47023/99, § 57, CEDH 2001 ‑ X).

Dans l’affaire Al-Khawaja et Tahery c. Royaume ‑ Uni ([GC], n os 26766/05 et 22228/06, CEDH 2011), la Cour a précisé les critères d’appréciation des griefs formulés sur le terrain de l’article 6 § 3 d) de la Convention en ce qui concerne l’absence des témoins à l’audience. Elle a estimé qu’il convenait de soumettre ce type de grief à un examen en trois points.

En premier lieu, la Cour doit vérifier si l’impossibilité pour la défense d’interroger ou de faire interroger un témoin à charge est justifiée par un motif sérieux. Ensuite, lorsque l’absence d’interrogation des témoins est justifiée par un motif sérieux, les dépositions de témoins absents ne doivent pas en principe constituer la preuve à charge unique ou déterminante. Toutefois, l’admission à titre de preuve de la déposition constituant l’élément à charge unique ou déterminant d’un témoin que la défense n’a pas eu l’occasion d’interroger n’emporte pas automatiquement violation de l’article 6 § 1 de la Convention : la procédure peut être considérée comme équitable dans sa globalité lorsqu’il existe des éléments suffisamment compensateurs des inconvénients liés à l’admission d’une telle preuve pour permettre une appréciation correcte et équitable de la fiabilité de celle-ci ( Al-Khawaja et Tahery , précité, §§ 146 ‑ 147).

La Cour doit donc vérifier si ces trois conditions ont été respectées en l’espèce. b) Application de ces principes au cas d’espèce

La Cour relève tout d’abord que bien que le requérant n’ait pas été confronté en Turquie à ses deux co-accusés, il ressort des pièces du dossier que les juridictions compétentes n’ont nullement envisagé la possibilité de les interroger dans le cadre de la procédure dirigée contre le requérant en Grèce. Le Gouvernement n’a pas démontré non plus que les autorités nationales aient activement recherché les intéressés aux fins de leur audition au moyen d’une commission rogatoire internationale. Or, de l’avis de la Cour, le seul fait que ces témoins résidaient à l’étranger ne saurait en soi constituer une impossibilité absolue de recueillir leurs témoignages en présence de la défense. Par conséquent, aucun « motif sérieux » n’est invoqué pour justifier ce manquement aux droits de la défense. Conformément à la jurisprudence de la Cour, cet élément suffit, à lui seul, pour constater la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ( Al-Khawaja et Tahery , précité, § 120).

Toutefois, la Cour note de surcroît que les juridictions nationales, pour fonder le constat de culpabilité du requérant, se sont principalement appuyées sur les dépositions de ses deux co-accusés devant les organes d’enquête turcs. En effet, bien que les tribunaux mentionnent s’être fondés sur toutes les preuves du dossier, il est indéniable que les dépositions de F.B. et de S.D. ont joué un rôle décisif, puisqu’aucun autre élément n’attestait de façon directe que le requérant avait commis l’infraction dont il était accusé : ni les voyages du requérant en Albanie et en Bulgarie, ni la découverte, dans l’appartement de S.D. où l’arrestation eut lieu, de trois parcelles d’héroïne, de 70 gr de cocaïne et d’une balance de précision, ne peuvent être considérés comme étant déterminants pour l’établissement de la culpabilité du requérant. Il en résulte que si les déclarations litigieuses de F.B. et de S.D. ne constituaient pas le seul élément de preuve sur lequel les tribunaux ont appuyé la condamnation du requérant, elles étaient toutefois l’élément déterminant. La Cour en veut également pour preuve le fait que la cour d’appel refusa de reconnaître au requérant le bénéfice des circonstances atténuantes se fondant justement sur les déclarations incriminantes de F.B. (paragraphe 19 ci-dessus).

Dans ces circonstances, la Cour juge frappant que les juridictions nationales ont manqué de vérifier les circonstances ayant entouré le recueil des témoignages en question et que leurs décisions ne contiennent aucun raisonnement relatif à l’évaluation de la crédibilité de F.B. et de S.D. et de la fiabilité de leur déposition, ou à d’éventuels motifs qui auraient pu les amener à faire un faux témoignage (voir, a contrario , Sievert c. Allemagne , n o 29881/07, §§ 64-65, 19 juillet 2012). Qui plus est, l’allégation du requérant selon lequel le témoignage de F.B. avait été obtenu sous la torture (paragraphe 17 ci-dessus) n’a pas été vérifiée par les tribunaux.

Certes, le Gouvernement affirme que le requérant avait, tout au long de la procédure, la possibilité de contester les preuves à charge, d’interroger les autres témoins et de proposer l’examen de preuves complémentaires. La Cour observe cependant que, en l’absence d’autres éléments de preuve suffisamment forts confirmant au-delà de tout doute raisonnable la fiabilité du récit de ces témoins clé que la défense n’a pu interroger à aucun stade de la procédure, cet outil de contestation indirect ne présentait qu’un intérêt limité face aux accusations de tels témoins (voir, a contrario , Al ‑ Khawaja et Tahery , précité, §§ 156-157).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour ne peut que constater le caractère déterminant des dépositions faites par F.B et S.D. dans le cadre de la procédure pénale qui s’est déroulée en Turquie. En l’absence dans le dossier d’autres éléments de preuve solides propres à corroborer ces dépositions, les tribunaux grecs n’ont pas pu apprécier correctement et équitablement la fiabilité de ces preuves. La Cour juge que les droits de la défense du requérant ont ainsi subi une limitation incompatible avec les exigences d’un procès équitable.

Il y a eu, dès lors, violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.

Cette conclusion dispense la Cour d’examiner l’argument du requérant concernant le rejet par la cour d’appel de l’opposition formée par son avocat à la lecture des dépositions faites par ses co-accusés en Turquie. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1, 3 a) et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la réparation de son préjudice matériel et moral, mais laisse à la Cour le soin d’en déterminer les montants.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande et considère qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante pour le requérant.

La Cour note que le requérant n’a aucunement justifié sa demande au titre du préjudice matériel ; il n’y a donc pas lieu d’octroyer de somme à ce titre. En revanche, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle alloue au requérant la somme de 5 200 EUR au titre du dommage moral. La Cour note enfin que l’article 525 § 1 du code de procédure pénale (voir paragraphe 24 ci-dessus) offre la possibilité au requérant de demander la réouverture de la procédure suite à un constat de violation prononcé par la Cour. B. Frais et dépens

Le requérant n’a pas présenté de demande au titre des frais et dépens. Partant, aucune somme ne sera octroyée à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 200 EUR (cinq mille deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Greffier Présidente