H.H. împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (n° 63493/11) dirigită împotriva Republicii Elene și prin care un cetățean iranian, d. H.H. („reclamantul"), a sesizat Curtea la 7 octombrie 2011 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Președinta secției a acceptat cererea reclamantului de nedivulgare a identității sale (art. 47 § 4 din Regulamentul Curții – „Regulamentul").

Reclamantul a fost reprezentat de d-nele I.-M. Tzeferakou și A. Tsapopoulou, avocate la Atena, precum și de d-na E. Velivasaki, avocat în Creta. Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de delegații agentului său, d. D. Kalogiros, asasor la Consiliul Juridic al Statului, și d-na K. Karavasili, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susține în special o încălcare a articolelor 3, 5 §§ 1 și 4 și 13 din Convenție.

La 6 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FAPT I.

La 17 octombrie 2010, reclamantul, care declară că a fugit din Iran unde ar fi fost arestat și deținut pentru că a participat la manifestații împotriva regimului, a ajuns în Grecia unde a fost aprehensive de autorităților de poliție. Nu dispunea de documente de călătorie. Susține că, la momentul arestării, a solicitat să depună o cerere de azil, dar aceasta nu a fost înregistrată de autorități.

Printr-o decizie din 19 octombrie 2010, directorul direcției poliției d'Alexandroupoli, considerând că reclamantul risca să fugă, a ordonat detenția sa preventivă pentru trei zile până la emiterea unei decizii de expulzare împotriva sa. Această decizie, care preciza că reclamantul ar putea formula obiecții împotriva ei într-un termen de 48 de ore, i-a fost notificată în aceeași zi. Din actul de notificare al deciziei, semnat de reclamant însuși, rezultă că aceasta i-a fost tradusă în engleză de un interpret al cărui semnătură apare și pe act.

Reclamantul a fost deținut la postul de frontieră Soufli.

La 22 octombrie 2010, același director a ordonat expulsarea reclamantului și menținerea sa în detenție pentru o perioadă care nu ar putea depăși șase luni. Decizia preciza că reclamantul risca să fugă. De asemenea, indica că reclamantul a fost informat într-o limbă pe care o înțelege – și anume engleza – cu privire la motivele detenției sale și la drepturile sale, în special privind posibilitatea de a exercita un recurs ierarhic înaintea directorului direcției poliției din regiunea Macedoniei de Est și a Traciei într-un termen de cinci zile. Din actul de notificare al deciziei, semnat de reclamant însuși, rezultă că aceasta i-a fost tradusă de un interpret al cărui semnătură apare și pe act.

La 29 octombrie 2010, direcția poliției d'Alexandroupoli a solicitat direcției poliției elene să ia măsurile necesare pentru ca reclamantul să fie predat autorităților turce în cadrul Protocolului de readmisie semnat între Grecia și Turcia. Hotărârea poliției elene a acceptat această cerere.

La 29 noiembrie 2010, reclamantul, ca și alți trei deținuți, și-a cusut buzele și a refuzat să se hrănească pentru a protesta împotriva condițiilor de detenție și a refuzului presupus al autorităților de a-i permite să depună o cerere de azil.

La 30 noiembrie 2010, reclamantul a fost transferat la spitalul d'Alexandroupoli unde, la 4 decembrie 2010, și-a scos cusăturile.

La 21 decembrie 2010, reclamantul, prin intermediul avocatului său (membru al Consilului Grecesc pentru Refugiați), având convingerea că cererea de azil a fost înregistrată, s-a adresat directorului direcției poliției d'Alexandroupoli pentru a obține cazare, pe baza decretului n° 220/2007, ca demandant de azil lipsit de mijloace. Autoritățile postului de frontieră Soufli, la care a fost transmisă cererea reclamantului, au transmis-o directorului direcției poliției d'Alexandroupoli, precizând că interesatul nu depusese o cerere de azil.

La 13 ianuarie 2011, reclamantul a depus la direcția poliției d'Alexandroupoli o declarație pe proprie răspundere, prin care afirma că participase la manifestații împotriva regimului țării sale, că fusese împrizonat timp de doi luni și zece zile și că, odată eliberat, continuase să participe la asemenea manifestații. Afirma, de asemenea, că, dacă ar fi trimis înapoi în țara sa, risca să fie închis sau ucis.

În aceeași zi, autoritățile au înregistrat cererea de azil a reclamantului. Un certificat de înregistrare și o broșură informativă adresată reclamanților de azil, redactate în farsi, i-au fost notificate imediat.

La 17 ianuarie 2011, reclamantul a formulat obiecții la detenția sa înaintea președintelui tribunalului administrativ d'Alexandroupoli. Denuța condițiile de detenție, pe care le caracteriza drept degradante, și imposibilitatea de a examina cererea de azil într-un termen previsto de trei luni de la momentul detenției. Invoca o încălcare a articolului 5 din Convenție și a articolului 13 din decretul prezidențial n° 114/2010.

La 21 ianuarie 2011, președintele tribunalului administrativ a respins obiecțiile formulate pe motiv că detenția reclamantului era legală pentru că era necesară verificarea identității și condițiilor intrării sale în Grecia. În hotărârea sa, remarca, în plus, că reclamantul nu dispunea de o adresă cunoscută în Grecia unde ar putea rezida în mod stabil și că era necesar să se asigure desfășurarea rapidă și eficace a procedurii de azil.

Referitor la aserțiunile privind condițiile slabe de detenție, decizia mentionată preciza că detenția ar înceta să mai fie legală doar dacă s-ar dovedi că autoritățile refuzau să ofere reclamantului, în măsura posibilului, o locație de detenție cu aer curat, lumină naturală, încălzire, apă potabilă și posibilitatea de a face exerciții fizice și de a comunica cu exteriorul. Remarca că, în cazul de față, autoritățile nu se opuseseră reclamantului în acest sens, deoarece acesta ar putea fi transferat la postul de frontieră Fylakio care oferea condiții mai bune de detenție, și că autoritățile nici nu refuzaseră efectuarea unui asemenea transfer.

La 22 februarie 2011, directorul direcției poliției Orestiada a respins cererea de azil a reclamantului. La 22 martie 2011, reclamantul a introdus un recurs împotriva acestei decizii înaintea comisiei de apel de gradul doi, care este încă în curs.

Entre timp, la 21 martie 2011, reclamantul înaintase o cerere de revocare a deciziei din 21 ianuarie 2011 de respingere a obiecțiilor sale înaintea președintelui tribunalului administrativ d'Alexandroupoli, pe baza articolului 76 § 5 din legea n° 3386/2005. Se sprijinea, ca elemente noi, pe următoarele argumente: petrecuse cinci luni în detenție și, după opinia sa, procedura de verificare a identității era terminată. Afirma că procedura relativă la cererea de azil nu era încă final reglementată. Susținea că condițiile de detenție la postul de frontieră Soufli și la postul de frontieră Feres se deterioraseră și că nu putuse ieși sau vedea lumina zilei timp de mai mulți luni.

În aceeași zi, președintele tribunalului administrativ respinsese cererea de revocare pe motiv că nu existau elemente noi. Considera că detenția era legală deoarece identitatea, condițiile de intrare și originea reclamantului nu fuseseră încă verificate. Referitor la condițiile de detenție, președintele remarca că reclamantul nu dovedea prin argumente suficiente că autoritățile refuzaseră să se confrunte cu această problemă, dar că, dimpotrivă, practica administrativă demonstra voința acestora de a îmbunătăți aceste condiții.

La 8 aprilie 2011, Consilul Grecesc pentru Refugiați a solicitat intervenția ministerului Protecției Cetățeanului pentru obținerea ridicării detenției reclamantului.

Printr-o scrisoare din 15 aprilie 2011, ministerul Sănătății și Solidarității a informat direcția poliției d'Alexandroupoli că un loc era disponibil pentru reclamant la centrul de reședință provizorie pentru solicitanți de azil din Lavrio.

La 18 aprilie 2011, reclamantul a fost eliberat printr-o decizie a directorului direcției poliției din regiunea Macedoniei de Est și a Traciei. Această decizie constata că procedura de expulzare trebuia suspendată deoarece expulsarea nu putea fi executată și că reclamantul dispunea de un termen de o lună pentru a părăsi teritoriul. Reclamantul a primit o card de demandant de azil valabilă până la 17 iulie 2011.

Reclamantul declară că urma să locuiască la 35, strada Menandrou, la Atena, și a luat obligația de a se prezenta după zece zile la direcția poliției străinilor Attică pentru a se înregistra.

La 14 noiembrie 2012, reclamantul neprocedhnd la reînnoirea cărții de demandant de azil și fiind considerat ca s-ar fi retras tacit din recursul său împotriva deciziei de respingere a cererii de azil, direcția poliției Orestiada a hotărât să întrerupă examinarea recursului și să-și claseze dosarul.

Din dosar rezultă că reclamantul a fost deținut în diferite locuri: de la 17 octombrie la 22 noiembrie 2010 la postul de frontieră Soufli; de la 22 noiembrie la 24 noiembrie 2010 la postul de frontieră Feres; de la 24 noiembrie la 29 noiembrie 2010 la postul de frontieră Soufli; de la 29 noiembrie la 4 decembrie 2010 la postul poliției Soufli; de la 4 decembrie 2010 la 18 aprilie 2011 la postul de frontieră Soufli.

La data introducerii cererii sale înaintea Curții, reclamantul locuia în Norvegia unde depusese o cerere de azil. B. Condițiile de detenție conform versiunii reclamantului

Reclamantul indică că a fost deținut într-o celulă a postului de frontieră Soufli de la momentul arestării sale și timp de mai multe perioade, întretăiate de câteva scurte sejururi la postul de frontieră Feres și la postul poliției Soufli, care se află la câțiva metri de localurile postului de frontieră Soufli. Declară că, pe toată durata detenției, nu ar putea ieși în afara acestor locuri, nici să meargă, nici să facă exerciții. Afirma că era deținut în dormitoare sau în celule disciplinare destinate deținuților de drept comun. Detenția prelungită l-ar fi causaț sentimente de frică, inferioritate, consternare și stres, iar aceste sentimente l-ar fi determinat să-și cusă gura, ca formă supremă de protest, și să încerce să se sinucidă.

Reclamantul afirma că localurile postului de frontieră Soufli găzduiau între 100 și 200 deținuți într-un spațiu cu o capacitate de 25 persoane, că deținuții dormeau în apele murdare ale toaletelor sau chiar ședând. Adaugă că aceeași situație domnea la postul de frontieră Feres, că mai mult de 100 persoane erau deținute în aceste locuri și că dormea pe podea într-un spațiu cu un miros insufericabil.

Reclamantul declară, de asemenea, că accesul la telefon era foarte limitat și că emiterea unei cartele telefonice depindea de bunăvoința gardienilor.

Indică că nu primise niciun produs de igienă corporală, că păturile erau foarte murdare, că mâncarea era de o calitate nutrițională foarte scăzută și că deținuții trebuiau să-și cumpere singuri apa potabilă.

Afirma, de asemenea, că celulele nu dispuneau nici de scaune, nici de mese, nici de dulapuri. Adaugă că nu exista încălzire iarna, în ciuda bruscimii acestei sezoane în regiunea Evros.

Potrivit reclamantului, la aceste locuri de detenție nu existau nici interpret, nici asistență juridică și, prin urmare, deținuții nu erau informați cu privire la drepturile lor și la procedura de azil. C. Condițiile de detenție conform versiunii Guvernului

Guvernul descrie diferitele posturi de frontieră după cum urmează. Capacitatea postului de frontieră Soufli era de 25 persoane. Mâncarea deținuților era excelentă și era furnizată de trei ori pe zi de prefectura Evros care apela la serviciile unei companii private de catering. Îngrijiri medicale și medicamente erau acordate de medici ai administrației sanitare regionale. Pentru cazurile care nu ar putea fi tratate pe loc, deținuții erau transferați în centrele de sănătate regionale sau la spitalul universitar d'Alexandroupoli. Un telefon public cu cartelă funcționa în cadrul postului de frontieră Soufli și comunicarea deținuților cu avocații era efectuată fără obstacole. Organizații neguvernamentale se prezentau regulat la postul de frontieră Soufli pentru a informa deținuții cu privire la drepturile lor.

Postul de frontieră Feres avea o capacitate de 76 persoane și era destinat șederii pe termen scurt. Deținuții primeau produse de igienă și ieșeau din celule în funcție de posibilitățile serviciului. Mese erau distribuite de trei ori pe zi și se ținea seama de convingeri religioase ale deținuților. Îngrijiri medicale și medicamente erau furnizate de medici ai administrației sanitare regionale. Pentru cazurile care nu ar putea fi tratate pe loc, deținuții erau transferați în centrele de sănătate regionale sau la spitalul universitar d'Alexandroupoli. II.

Reclamantul se plânge, în plus, sub unghiul articolului 5 § 4, de faptul că nu a avut acces, de la început detenției, la căile de recurs oferite de dreptul grec. Denunță, de asemenea, formularea obiecțiilor la detenție în sensul că nu ar constitui un recurs efectiv. Se plânge, de asemenea, de faptul că nu a fost informat într-o limbă pe care o înțelege cu privire la motivele detenției și la căile de recurs oferite de dreptul grec.

Termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 urmărește să asigure siguranța juridică garantând că cazurile care ridică probleme la o privire a Convenției pot fi examinate într-un termen rezonabil și că deciziile trecute nu sunt indefinit susceptibile de a fi puse în cauză. Această regulă marchează limita temporală a controlului efectuat de organele Convenției și indică ambelor persoane particulare și autorităților perioada dincolo de care acest control nu mai poate fi exercitat. De regulă, termenul de șase luni începe să curgă la data hotărârii definitive date în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne (Varnava și alții c. Turcia [GC], n°s 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, §§ 156-157, CEDO 2009-).

În caz, Curtea remarcă faptul că reclamantul a folosit calea de recurs constituită de formularea obiecțiilor și de cererea de revocare, în aplicarea paragrafelor 3 și 5 ale articolului 76 din legea n° 3386/2005. La 21 ianuarie 2011, apoi la 21 martie 2011, președintele tribunalului administrativ a respins respectiv obiecțiile și cererea de revocare presentate de reclamant și prin care acesta contesta legalitatea detenției sale. Or, reclamantul a sesizat Curtea doar la 7 octombrie 2011, adică mai mult de șase luni după deciziile mentionate.

Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne deoarece, neprocedhnd la reînnoirea cărții de demandant de azil, nu ar fi dat autorităților grecești, și în special comisiei de apel de gradul doi, ocazia să se pronunțe în mod final cu privire la cererea de azil.

Reclamantul contrareplică că s-a plâns de condițiile sale de detenție de două ori înaintea președintelui tribunalului administrativ d'Alexandroupoli, dar că acestea nu au cunoscut vreo ameliorare. Afirma, de asemenea, că condițiile de detenție în centrele de reținere din regiunea Evros constituie o problemă sistematică cunoscută de autorități.

Referitor la grievul său pe baza articolului 13 din Convenție, reclamantul susține că art. 76 din legea n° 3386/2055, chiar și în versiunea sa amendată, nu constituie un recurs efectiv în materie de condiții de detenție deoarece, în opinia sa, această dispoziție nu prevede un examen real și individualizat de către președintele tribunalului administrativ al grievurilor străinului în cauză și nu acordă acestui judecător puterea de a pune capăt detenției sau de a ordona ameliorarea condițiilor aferente.

În caz, Curtea consideră că, chiar dacă argumentele Guvernului sunt formulate în relație cu art. 13 din Convenție combinat cu art. 3, ele privesc de fapt nu condițiile de detenție ale reclamantului ca atare, ci mai degrabă aspecte legate de legalitatea detenției, în conformitate cu §1 al articolului 5, și de controlul acesteia în temeiul paragrafului 4 al aceleiași dispoziții. De fapt, excepția de neepuizare pe care Guvernul o ridică sub unghiul articolului 13 combinat cu art. 3, este intim legată de procedura cererii de azil a reclamantului și detenția aferentă. Or, acest aspect al cererii a fost examinat de Curte cu privire la art. 5 și a fost respins ca inadmisibil.

Referitor la grievul reclamantului bazat pe art. 13, Curtea constată că el privește în esență efectivitatea controlului exercitat de președintele tribunalului administrativ prin intermediul obiecțiilor formulate în temeiul articolului 76 din legea n° 3386/2005. Or, în circumstanțele cauzei, Curtea a considerat, în cadrul examinării încălcării susținute a articolului 5 din Convenție, că reclamantul sesizase Curtea mai mult de șase luni după deciziile președintelui tribunalului administrativ pe care se plânge. De aceea, grievul mentionat trebuie, de asemenea, respins pentru nerespectarea acestui termen.

Constatând, în schimb, că grievul relativ la art. 3 nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate (ridicat de altfel în termenul de șase luni), Curtea îl declară admisibil. B. Pe fond

Guvernul susține că reclamantul ridică grievuri de caracter general și nu indică fapte precise permițând să se stabilească o încălcare a articolului 3 din Convenție împotriva sa. Pe baza condițiilor de detenție existând în posturile de frontieră așa cum sunt descrise de el, consideră că reclamantul nu a suferit o presiune fizică sau psihologică sau o consternare emoțională care ar putea fi calificate drept tratament degradant.

Reclamantul reitera versiunea sa a faptelor potrivit căreia a fost deținut în celule supraîncărcate, și aceasta fără a vedea soarele timp de șase luni și fără posibilitate de a practica vreo activitate fizică în aer liber. Reafirmă că impactul condițiilor sale de detenție a fost atât de mare încât a fost împins să-și cusă buzele și să facă grevă foamei.

Curtea amintește că, pentru a cădea sub coliziunea articolului 3 din Convenție, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de totalitatea datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre altele, Van der Ven c. Țările de Jos, n° 50901/99, § 47, CEDO 2003-II). Curtea a apreciat, prin urmare, că un tratament era „degradant" în sensul că era de natură să inspire victimelor sale sentimente de frică, angoasă și inferioritate proprii să le-i umilească și să-i avarieze (Kudła c. Polonia [GC], n° 30210/96, § 92, CEDO 2000-XI).

Curtea amintește, de asemenea, că măsurile privative de libertate se însoțesc inevitabil de suferință și umilire. Aceasta este o stare de fapt inevitabilă care, ca atare și de ea singură, nu duce la o încălcare a articolului 3 din Convenție. Această dispoziție impune totuși statului să se asigure că orice persoană este deținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile detenției sale nu o supun unei consternări sau unei epruve cu o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent unei asemenea măsuri și că, ținând seama de exigențele practice ale închisorii, sănătatea și bunăstarea sa sunt asigurate în mod corespunzător (Kudła, citat mai sus, §§ 92-94, și Ramirez Sanchez c. Franța [GC], n° 59450/00, § 119, CEDO 2006-IX).

În caz, Curtea subliniază că a concluzionat deja cu privire la încălcarea articolului 3 din Convenție, de mai multe ori, în cazuri privind condițiile de detenție ale străinilor în posturile de frontieră grecești, în special în cele de Feres și Soufli (S.D. c. Grecia, n° 53541/07, 11 iunie 2009, M.S.S. c. Belgia și Grecia [GC], n° 30696/09, 21 ianuarie 2011, R.U. c. Grecia, n° 2237/08, 7 iunie 2011, A.F. c. Grecia, n° 53709/11, 13 iunie 2013, B.M. c. Grecia, n° 53608/11, 19 decembrie 2013).

Curtea remarcă în caz că, pe o perioadă totală de șase luni, reclamantul a fost deținut cea mai mare parte a timpului la postul de frontieră Soufli (cu excepția a două perioade scurte, și anume doi zile și cinci zile, în care a fost deținut respectiv la postul de frontieră Feres și la postul poliției Soufli). Curtea a luat cunoștință de concluziile privind acest post de frontieră efectuate de CPT (în raportul din 10 ianuarie 2012), de reprezentantul Înaltului Comisar al Națiunilor Unide pentru Refugiați (ca urmare a vizitei efectuate de la 29 septembrie la 1 octombrie 2010), de Comisia Națională pentru Drepturile Omului și de Ombudsmanul Republicii (ca urmare a vizitei efectuate de la 18 la 20 martie 2011) și citate în hotărârea B.M. c. Grecia citată mai sus. Din acestea rezultă că nimic nu se schimbase, la momentul șederii reclamantului la Soufli, comparativ cu situația constatată în hotărârile citade mai sus.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument susceptibil de a contrazice aceste concluzii și care ar putea duce în prezenta cauză la o concluzie diferită de aceea la care a ajuns în cazurile citade mai sus.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a existat în caz o încălcare a articolului 3 din Convenție. III.

Reclamantul cere 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul susține că suma revendicată este excesivă și consideră că constatarea unei încălcări ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că este oportun să acorde reclamantului 6.500 EUR pentru prejudiciul moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, nu prezintă o cerere în ceea ce privește taxele și cheltuielile. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește grievul bazat pe art. 3 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție din cauza condițiilor de detenție ale reclamantului în centrul de reținere Soufli; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro), plus orice sumă datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, mărit cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în franceză, apoi comunicat în scris la 9 octombrie 2014, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par M es I.-M. Tzeferakou et A. Tsapopoulou, avocates à Athènes, ainsi que par M e E. Velivasaki, avocate en Crète. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. D. Kalogiros, assesseur auprès du Conseil juridique de l’État, et M me K. Karavasili, auditrice auprès du Conseil juridique de l’État.

Le requérant allègue en particulier une violation des articles 3, 5 §§ 1 et 4 et 13 de la Convention.

Le 6 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 17 octobre 2010, le requérant, qui déclare avoir fui l’Iran car il y aurait été arrêté et détenu pour avoir participé à des manifestations contre le régime, arriva en Grèce où il fut appréhendé par les autorités de police. Il ne disposait pas de documents de voyage. Il affirme que, lors de son arrestation, il a demandé à déposer une demande d’asile mais que celle-ci n’a pas été enregistrée par les autorités.

Par une décision du 19 octobre 2010, le directeur de la direction de la police d’Alexandroupoli, estimant que le requérant risquait de fuir, ordonna sa détention provisoire pendant trois jours jusqu’à l’émission d’une décision d’expulsion à son encontre. Cette décision, qui précisait que le requérant pouvait formuler des objections contre elle dans un délai de 48 heures, lui fut signifiée le même jour. Il ressort du récépissé de la signification de la décision, signé par le requérant lui-même, que celle-ci lui a été traduite en anglais par un interprète dont la signature figure également sur le récépissé.

Le requérant fut détenu au poste-frontière de Soufli.

Le 22 octobre 2010, le même directeur ordonna l’expulsion du requérant et son maintien en détention pour une période ne pouvant dépasser six mois. La décision précisait que le requérant risquait de fuir. Elle indiquait aussi que le requérant avait été informé dans une langue qu’il comprenait – à savoir l’anglais – des motifs de sa détention et de ses droits, notamment de la possibilité d’exercer un recours hiérarchique devant le directeur de la direction de la police de la région de la Macédoine de l’Est et de Thrace dans un délai de cinq jours. Il ressort du récépissé de la signification de la décision, signé par le requérant lui-même, que celle-ci lui a été traduite par un interprète dont la signature figure également sur le récépissé.

Le 29 octobre 2010, la direction de la police d’Alexandroupoli demanda à la direction de la police hellénique de prendre les mesures nécessaires afin que le requérant soit livré aux autorités turques dans le cadre du Protocole de réadmission signé entre la Grèce et la Turquie. La direction de la police hellénique accueillit cette demande.

Le 29 novembre 2010, le requérant, de même que trois autres détenus, cousit ses lèvres et refusa de s’alimenter afin de se plaindre de ses conditions de détention et du refus allégué par lui de le laisser déposer une demande d’asile.

Le 30 novembre 2010, le requérant fut transféré à l’hôpital d’Alexandroupoli où, le 4 décembre 2010, il se fit enlever les sutures.

Le 21 décembre 2010, le requérant, par l’intermédiaire de son avocat (membre du Conseil hellénique pour les réfugiés), ayant la conviction que la demande d’asile avait été enregistrée, s’adressa au directeur de la police d’Alexandroupoli afin de se voir offrir un hébergement, sur le fondement du décret n o 220/2007, en tant que demandeur d’asile impécunieux. Les autorités du poste-frontière de Soufli, auprès desquelles la demande du requérant était passée, transmirent celle-ci au directeur de la police d’Alexandroupoli en précisant que l’intéressé n’avait pas déposé de demande d’asile.

Le 13 janvier 2011, le requérant déposa auprès de la direction de la police d’Alexandroupoli une attestation sur l’honneur, par laquelle il affirmait qu’il avait participé à des manifestations contre le régime de son pays, qu’il avait été emprisonné pendant deux mois et dix jours et qu’une fois mis en liberté il avait continué à participer à de telles manifestations. Il affirmait aussi que, s’il était renvoyé dans son pays, il risquait d’être emprisonné ou tué.

Le même jour, les autorités enregistrèrent la demande d’asile du requérant. Un récépissé de l’enregistrement et une brochure informative à l’attention des demandeurs d’asile rédigés en farsi lui furent aussitôt signifiés.

Le 17 janvier 2011, le requérant formula des objections contre sa détention devant le président du tribunal administratif d’Alexandroupoli. Il dénonçait ses conditions de détention qu’il qualifiait de dégradantes et une impossibilité de faire examiner sa demande d’asile dans le délai prévu de trois mois à compter de la mise en détention. Il invoquait une violation de l’article 5 de la Convention et de l’article 13 du décret présidentiel n o 114/2010.

Le 21 janvier 2011, le président du tribunal administratif rejeta les objections ainsi formulées au motif que la détention du requérant était légale car il fallait procéder à la vérification de son identité et des conditions de son entrée en Grèce. Dans sa décision, il relevait, en outre, que le requérant n’avait pas d’adresse connue en Grèce où il pourrait résider de manière stable et qu’il fallait assurer le déroulement rapide et efficace de la procédure d’asile.

S’agissant des allégations relatives à de mauvaises conditions de détention, ladite décision précisait que la détention cesserait d’être légale seulement s’il était avéré que les autorités refusaient d’offrir au requérant, dans la mesure du possible, un lieu de détention avec de l’air pur, de la lumière naturelle, du chauffage, de l’eau potable et la possibilité de faire de l’exercice physique et de communiquer avec l’extérieur. Elle relevait que, en l’occurrence, les autorités n’avaient pas opposé au requérant un tel refus, puisque celui-ci pouvait être transféré au poste-frontière de Fylakio qui offrait de meilleures conditions de détention, et que les autorités n’avaient pas non plus refusé d’effectuer un tel transfert.

Le 22 février 2011, le directeur de la direction de la police d’Orestiada rejeta la demande d’asile du requérant. Le 22 mars 2011, le requérant introduisit un recours contre cette décision devant la commission des recours de second degré, qui est encore pendant.

Entre-temps, le 21 mars 2011, le requérant avait introduit une demande de révocation de la décision du 21 janvier 2011 portant rejet de ses objections devant le président du tribunal administratif d’Alexandroupoli, sur le fondement de l’article 76 § 5 de la loi n o 3386/2005. Il s’appuyait, à titre d’éléments nouveaux, sur les arguments suivants : il avait passé cinq mois en détention et, selon lui, la procédure de vérification de son identité était terminée. Il affirmait que la procédure relative à sa demande d’asile n’était pas encore définitivement réglée. Il soutenait que les conditions de détention au poste-frontière de Soufli et au poste-frontière de Feres avaient empiré et qu’il n’avait pu sortir ou voir la lumière du jour pendant plusieurs mois.

Le même jour, le président du tribunal administratif avait rejeté la demande de révocation au motif qu’il n’y avait pas d’éléments nouveaux. Il jugeait que la détention était légale car l’identité, les conditions d’entrée et les origines du requérant n’avaient pas encore été vérifiées. S’agissant des conditions de détention, le président relevait que le requérant ne prouvait pas par des arguments suffisants que les autorités avaient refusé de faire face à ce problème mais que, au contraire, la pratique administrative démontrait la volonté de celles-ci d’améliorer ces conditions.

Le 8 avril 2011, le Conseil hellénique pour les réfugiés demanda l’intervention du ministère de la Protection du citoyen pour obtenir la levée de la détention du requérant.

Par une lettre du 15 avril 2011, le ministère de la Santé et de la Solidarité informa la direction de la police d’Alexandroupoli qu’une place était disponible pour le requérant au centre de résidence provisoire pour demandeurs d’asile de Lavrio.

Le 18 avril 2011, le requérant fut mis en liberté par une décision du directeur de la direction de la police de la région de la Macédoine de l’Est et de Thrace. Cette décision constatait que la procédure d’expulsion devait être suspendue car l’expulsion ne pouvait pas être effectuée et que le requérant disposait d’un délai d’un mois pour quitter le territoire. Le requérant reçut une carte de demandeur d’asile valable jusqu’au 17 juillet 2011.

Le requérant déclara qu’il allait résider au 35, rue Menandrou, à Athènes, et il prit l’obligation de se rendre après dix jours à la direction de la police des étrangers d’Attique afin de s’enregistrer.

Le 14 novembre 2012, le requérant n’ayant pas procédé au renouvellement de sa carte de demandeur d’asile et étant considéré comme s’étant tacitement désisté de son recours contre la décision de rejet de la demande d’asile, la direction de la police d’Orestiada décida d’interrompre l’examen du recours et de classer son dossier.

Il ressort du dossier que le requérant a été détenu dans différents lieux : du 17 octobre au 22 novembre 2010 au poste-frontière de Soufli ; du 22 novembre au 24 novembre 2010 au poste-frontière de Feres ; du 24 novembre au 29 novembre 2010 au poste-frontière de Soufli ; du 29 novembre au 4 décembre 2010 au commissariat de Soufli ; du 4 décembre 2010 au 18 avril 2011 au poste-frontière de Soufli. 28. À la date d’introduction de sa requête devant la Cour, le requérant résidait en Norvège où il avait déposé une demande d’asile. B. Les conditions de détention selon la version du requérant

Le requérant indique avoir été détenu dans une cellule du poste-frontière de Soufli à compter de son arrestation et pendant plusieurs périodes entrecoupées de quelques brefs séjours passés au poste-frontière de Feres et au commissariat de Soufli, lequel se trouve à quelques mètres des locaux du poste-frontière de Soufli. Il déclare que, pendant toute la durée de sa détention, il ne pouvait ni sortir à l’extérieur de ces locaux, ni marcher, ni faire de l’exercice. Il affirme qu’il était détenu dans des dortoirs ou dans des cellules disciplinaires destinées à des détenus de droit commun. La détention prolongée lui aurait causé des sentiments de peur, d’infériorité, de détresse et de stress, et ces sentiments l’auraient amené à se coudre la bouche, comme forme ultime de protestation, et à tenter de se suicider.

Le requérant affirme que les locaux du poste-frontière de Soufli accueillaient entre 100 et 200 détenus dans un espace ayant une capacité de 25 personnes, que les détenus dormaient dans les eaux sales des toilettes ou même assis. Il ajoute que la même situation régnait au poste-frontière de Feres, que plus de 100 personnes étaient détenues dans ces locaux et qu’il y dormait à même le sol dans un espace ayant une odeur insoutenable.

Le requérant déclare aussi que l’accès au téléphone était très limité et que la délivrance d’une carte téléphonique dépendait du bon vouloir des gardiens.

Il indique qu’il n’a reçu aucun produit d’hygiène corporelle, que les couvertures étaient très sales, que la nourriture était d’une qualité nutritionnelle très basse et que les détenus devaient acheter eux-mêmes de l’eau potable.

Il affirme également que les cellules ne disposaient ni de chaises, ni de tables, ni d’armoires. Il ajoute qu’il n’y avait pas de chauffage en hiver malgré la rudesse de cette saison dans la région d’Evros.

Selon le requérant, sur ces lieux de détention, il n’y avait ni interprète ni assistance juridique et, par conséquent, les détenus n’étaient pas informés de leurs droits et de la procédure d’asile. C. Les conditions de détention selon la version du Gouvernement

Le Gouvernement décrit les différents postes-frontières comme suit. La capacité du poste-frontière de Soufli s’élevait à 25 personnes. La nourriture des détenus était excellente et était fournie trois fois par jour par la préfecture d’Evros qui recourait aux services d’une société privée de restauration. Des soins médicaux et des médicaments étaient dispensés par des médecins de l’administration sanitaire de la région. Pour les cas qui ne pouvaient être traités sur place, les détenus étaient transférés dans les centres de santé régionaux ou à l’hôpital universitaire d’Alexandroupoli. Un téléphone public à cartes fonctionnait au sein du poste-frontière de Soufli et la communication des détenus avec les avocats était effectuée sans entraves. Des organisations non gouvernementales se rendaient régulièrement au poste-frontière de Soufli pour informer les détenus de leurs droits.

Le poste-frontière de Feres avait une capacité de 76 personnes et était destiné à des séjours de courte durée. Les détenus recevaient des produits d’hygiène et sortaient de leurs cellules en fonction des possibilités du service. Des repas étaient distribués trois fois par jour et il était tenu compte des convictions religieuses des détenus. Des soins médicaux et des médicaments étaient fournis par des médecins de l’administration sanitaire de la région. Pour les cas qui ne pouvaient être traités sur place, les détenus étaient transférés dans les centres de santé régionaux ou à l’hôpital universitaire d’Alexandroupoli. II.

Le requérant se plaint, en outre, sous l’angle de l’article 5 § 4, de ne pas avoir eu accès, dès le début de sa détention, aux voies de recours offertes par le droit grec. Il dénonce aussi la formulation d’objections contre la détention en ce qu’elle ne constituerait pas un recours effectif. Il se plaint également de ne pas avoir été informé dans une langue qu’il comprenait des motifs de sa détention et des voies de recours offertes par le droit grec.

Le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 vise à assurer la sécurité juridique en garantissant que les affaires qui soulèvent des questions au regard de la Convention puissent être examinées dans un délai raisonnable et que les décisions passées ne soient pas indéfiniment susceptibles d’être remises en cause. Cette règle marque la limite temporelle du contrôle effectué par les organes de la Convention et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne peut plus s’exercer. En règle générale, le délai de six mois commence à courir à la date de la décision définitive intervenue dans le cadre du processus d’épuisement des voies de recours internes ( Varnava et autres c. Turquie [GC], n os 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 et 16073/90, §§ 156-157, CEDH 2009-).

En l’espèce, la Cour note que le requérant a fait usage de la voie de recours que constitue la formulation d’objections et la demande de révocation, en application des paragraphes 3 et 5 de l’article 76 de la loi n o 3386/2005. Le 21 janvier 2011, puis le 21 mars 2011, le président du tribunal administratif a rejeté respectivement les objections et la demande de révocation présentées par le requérant et par lesquelles celui-ci contestait la légalité de sa détention. Or, le requérant n’a saisi la Cour que le 7 octobre 2011, soit plus de six mois après les décisions susmentionnées.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-respect du délai de six mois, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes car, n’ayant pas procédé au renouvellement de sa carte de demandeur d’asile, il n’aurait pas donné aux autorités grecques, et notamment à la commission des recours de second degré, l’occasion de se prononcer de manière définitive sur la demande d’asile.

Le requérant rétorque qu’il s’est plaint de ses conditions de détention à deux reprises devant le président du tribunal administratif d’Alexandroupoli mais que celles-ci n’ont pas connu d’amélioration. Il affirme aussi que les conditions de détention dans les centres de rétention de la région d’Evros constituent un problème systémique connu des autorités.

S’agissant de son grief sur le terrain de l’article 13 de la Convention, le requérant soutient que l’article 76 de la loi n o 3386/2055, même dans sa version amendée, ne constitue pas un recours effectif en matière de conditions de détention car, à ses yeux, cette disposition ne prévoit pas un examen réel et individualisé par le président du tribunal administratif des griefs de l’étranger concerné et ne donne pas à ce juge le pouvoir de mettre fin à la détention ou d’ordonner l’amélioration des conditions y relatives.

En l’espèce, la Cour considère que même si les arguments du Gouvernement sont formulés en relation avec l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 3, ils concernent en réalité non pas les conditions de détention du requérant en tant que telles, mais plutôt des aspects liés à la légalité de la détention, conformément au paragraphe 1 de l’article 5, et au contrôle de celle-ci au titre du paragraphe 4 de la même disposition. En effet, l’exception de non-épuisement que le Gouvernement soulève sous l’angle de l’article 13 combiné avec l’article 3, est intimement liée à la procédure relative à la demande d’asile du requérant et la détention y afférente. Or, cet aspect de la requête a été examiné par la Cour au regard de l’article 5 et rejeté comme irrecevable.

En ce qui concerne le grief du requérant tiré de l’article 13, la Cour constate qu’il porte pour l’essentiel sur l’effectivité du contrôle exercé par le président du tribunal administratif à travers les objections formulées au titre de l’article 76 de la loi n o 3386/2005. Or, dans les circonstances de l’espèce, la Cour a considéré, dans le cadre de l’examen de la violation alléguée de l’article 5 de la Convention, que le requérant avait saisi la Cour plus de six mois après les décisions du président du tribunal administratif dont il se plaint. Par conséquent, le grief susmentionné doit aussi être rejeté pour non-respect de ce délai.

Constatant, en revanche, que le grief relatif à l’article 3 n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité (soulevé quant à lui dans le délai de six mois), la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que le requérant soulève des griefs de caractère général et n’indique pas de faits précis permettant d’établir une violation de l’article 3 de la Convention à son encontre. Se basant sur les conditions de détention existant dans les postes-frontières telles que décrites par lui, il estime que le requérant n’a pas subi de pression physique ou psychologique ou de détresse émotionnelle telles qu’on pourrait les qualifier de traitement dégradant.

Le requérant réitère sa version des faits selon laquelle il a été détenu dans des cellules surpeuplées, et ce sans voir le soleil pendant six mois et sans avoir la possibilité de pratiquer une quelconque activité physique à l’extérieur. Il réaffirme que l’impact de ses conditions de détention a été tel qu’il a été poussé à se coudre les lèvres et à faire une grève de la faim.

La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de l’espèce, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux, ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, parmi d’autres, Van der Ven c. Pays ‑ Bas , n o 50901/99, § 47, CEDH 2003 ‑ II). La Cour a ainsi jugé qu’un traitement était « dégradant » en ce qu’il était de nature à inspirer à ses victimes des sentiments de peur, d’angoisse et d’infériorité propres à les humilier et à les avilir ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 92, CEDH 2000 ‑ XI).

La Cour rappelle également que les mesures privatives de liberté s’accompagnent inévitablement de souffrance et d’humiliation. Il s’agit là d’un état de fait inéluctable qui, en tant que tel et à lui seul n’emporte pas violation de l’article 3 de la Convention. Cette disposition impose néanmoins à l’État de s’assurer que toute personne est détenue dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités de sa détention ne la soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à une telle mesure et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, sa santé et son bien-être sont assurés de manière adéquate ( Kudła , précité, §§ 92-94, et Ramirez Sanchez c. France [GC], n o 59450/00, § 119, CEDH 2006 ‑ IX).

En l’occurrence, la Cour souligne qu’elle a déjà conclu à la violation de l’article 3 de la Convention, à plusieurs reprises, dans des affaires relatives aux conditions de détention d’étrangers dans des postes-frontières grecs, et notamment dans ceux de Feres et Soufli ( S.D. c. Grèce , n o 53541/07, 11 juin 2009, M.S.S. c. Belgique et Grèce [GC], n o 30696/09, 21 janvier 2011, R.U. c. Grèce , n o 2237/08, 7 juin 2011, A.F. c. Grèce , n o 53709/11, 13 juin 2013, B.M. c. Grèce , n o 53608/11, 19 décembre 2013).

La Cour relève en l’espèce que, sur une période totale de six mois, le requérant a été détenu la plus grande partie du temps au poste-frontière de Soufli (à l’exception de deux courtes périodes, à savoir deux jours et cinq jours pendant lesquels il a été détenu respectivement au poste-frontière de Feres et au commissariat de Soufli). La Cour a pris note des constats concernant ce poste-frontière effectués par le CPT (dans son rapport du 10 janvier 2012), le représentant du Haut-Commissariat des Nations unies pour les réfugiés (à la suite de la visite effectuée du 29 septembre au 1 er octobre 2010), la Commission nationale pour les droits de l’homme et le médiateur de la République (à la suite de leur visite effectuée du 18 au 20 mars 2011) et cités dans l’arrêt B.M. c. Grèce précité. Il en ressort que rien n’avait changé, lors du séjour du requérant à Soufli, par rapport à la situation relevée dans les arrêts précités.

Dans ces circonstances, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument susceptible de contredire ces constats et pouvant mener dans la présente espèce à une conclusion différente de celle à laquelle elle est parvenue dans les affaires précitées.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 3 de la Convention. III.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi.

Le Gouvernement soutient que la somme réclamée est excessive et estime que le constat d’une violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant, qui a bénéficié de l’assistance judiciaire, ne présente pas de demande au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable en ce qui concerne le grief tiré de l’article 3 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention à raison des conditions de détention du requérant dans le centre de rétention de Soufli ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 6 500 EUR (six mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 octobre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Greffier Présidente