AFFAIRE DIMITRAS ET GILBERT c. GRÈCE

La originea cazului se află o plângere (nr. 36836/09) îndreptată împotriva Republicii Elene de către Dl. Panayote Dimitras, cetățean grec, și Doamna Andrea Gilbert, cetățeană a Statelor Unite ale Americii (« reclamanții »). Aceștia au sesizat Curtea pe data de 4 iulie 2009 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanții au fost reprezentați de o organizație non-guvernamentală, Greek Helsinki Monitor , cu sediul la Glyka Nera. Guvernul grec (« Guvernul ») a fost reprezentat de delegații agentului acestuia, Doamna K. Paraskevopoulou, evaluator la Consiliul juridic al Statului și Dl. I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al Statului.

Pe data de 17 ianuarie 2012, plângerea a fost comunicată Guvernului.

La epoca faptelor, primul reclamant era directorul și cea de-a doua era responsabilă pentru chestiuni de antisemitism în cadrul Greek Helsinki Monitor , o organizație non-guvernamentală care desfășoară activități în domeniul apărării drepturilor omului. Pe data de 5 august 2007, primul reclamant a alertat procurorul lângă tribunalul penal al Atenei despre un articol cu conținut pretins antisemit, publicat pe data de 28 iulie 2007, în ziarele de extremă dreaptă « Alpha Ena ». După încheierea investigației judiciare, urmăriri penale au fost intentate împotriva directorului ziarului menționat mai sus și redactorului articolului în cauză. Acuzațiile purtau, în primul rând, asupra încălcării articolului 2 din legea nr. 927/79, denumită « legea antirasistă », care condamnă diseminarea ideilor care constituie o ofensă împotriva uneia sau mai multor persoane din cauza originii lor rasiale sau etnice. În al doilea rând, persoanele în cauză au fost acuzate de diseminare, prin presă, de informații false.

Pe data de 7 ianuarie 2009, la data ședinței, după ce a afirmat că era de origine evreiască, cea de-a doua reclamantă s-a constituit parte civilă pentru suma de treizeci de euro. Primul reclamant nu era parte civilă în procedura în cauză dar a fost ascultat ca martor. În particular, el susține că i s-a cerut în cadrul ședinței, în temeiul articolului 217 al codului de procedură penală, să furnizeze tribunalului datele sale personale, inclusiv religia. Primul reclamant afirmă că a informat tribunalul că nu era creștin ortodox, ci ateu pentru a nu presta jurământul religios prevăzut de art. 218 al codului de procedură penală. În temeiul articolului 220 al codului de procedură penală, judecătorul competent ar fi acceptat cererea sa.

În aceeași dată, tribunalul penal din Atena a achitat acuzații. El a constatat că articolul incriminat se referea la sionești « care folosesc britanici și americani ca agenți pentru a aprinde Balcanii cu o (...) ». Tribunalul penal a acceptat, pe de o parte, că era o exprimare a ideilor și nu o comunicare de informații și că, în consecință, infracțiunea de « diseminare de informații false» nu a fost comisă. Pe de altă parte, tribunalul penal a considerat că legea nr. 927/79 nu a fost încălcată, din moment ce articolul incriminat se referea la « sionești », adică persoane de origine evreiască care au aderat la o ideologie particulară cu conotație naționalista. Potrivit tribunalului, termenul « sionist » nu se referea la toate persoanele de origine evreiască, cu deosebire de reclamantă, și, prin urmare, infracțiunea prescrisă de art. 2 din legea nr. 927/79 nu a fost comisă (sentința nr. 185/2009). Această sentință a fost publicată pe data de 24 februarie 2009. Procesul-verbal al depozițiunii primului reclamant devant tribunalul penal al Atenei conținea un text standard în care termenul « creștin-ortodox » a fost șterse fără a fi înlocuit cu cel de ateu.

Pe data de 13 ianuarie 2009, primul reclamant a trimis o scrisoare procurorului lângă tribunalul penal al Atenei informând-ul despre rezultatul procedurii penale și cerând-i să facă apel împotriva sentinței nr. 185/2009. Conform primului reclamant, a fost informat ulterior verbal că cererea sa a fost respinsă. II.

În hotărârea sa nr. 285/2001 plenul Consilului de Stat a considerat : « Libertatea de conștiință religioasă, care protejează convingeri ale individului cu privire la divinitate împotriva oricărei ingerințe de stat, cuprinde, printre altele, dreptul individului de a nu divulga confesiunea sau convingeri sale religioase și de a nu fi obligat să facă sau să se abțină de a face ceva cu scopul ca cineva să concluzioneze că are astfel de convingeri. Nicio autoritate de stat și nici un organ nu are dreptul să intervină în domeniul conștiinței individului, care este inviolabil conform Constituției, și să-i cerceteze convingeri religioase, sau să-l oblige să exteriorizeze convingeri cu privire la divinitate. Divulgarea voluntară a convingeri de către un individ către autorități cu scopul de a exercita anumite drepturi specifice recunoscute de ordinea juridică în scopuri de protecție a libertății religioase (de exemplu, cel de a fi scutit de serviciul militar din motive de obiecție de conștiință, sau din cursul de educație religioasă sau din alte obligații școlare, cum ar fi a participa la masă sau la rugăciune, sau cel de a crea o casă de rugăciune sau o asociație cu caracter religios) nu trebuie pusă în același plan. (...) »

Pe data de 2 aprilie 2012, legea nr. 4055/2012 a intrat în vigoare. Articolul 39 §§ 2 și 3 din această lege a adus modificări articolelor 217 și 218 ale codului de procedură penală. În particular, art. 39 §§ 2 și 3 din legea nr. 4055/2012 prevede după cum urmează : « (...) Primul paragraf al articolului 217 al codului de procedură penală este modificat după cum urmează : 'Martorul, înainte de audiere, este invitat să furnizeze numele (ele) și prenumele (le), locul nașterii, adresa de reședință, precum și vârsta (...)' art. 218 al codului de procedură penală este modificat după cum urmează : '1. Înainte de audiere martorul trebuie să presteze jurământ. I se pune întrebarea dacă preferă să presteze un jurământ religios sau să facă o declarație solemnă. (...)' (...) »

În plus, în temeiul articolului 109 § 1 din legea nr. 4055/2012, articolul 220 al codului de procedură penală a fost abrogat.

În sfârșit, partea relevantă a articolului 408 al codului de procedură civilă prevede : « Înainte de audiere martorul trebuie să presteze jurământ. I se pune întrebarea dacă preferă să presteze un jurământ religios sau să facă o declarație solemnă. (...) » EN DROIT I.

Guvernul constată mai întâi că primul reclamant a semnat formularul de plângere și observațiile depuse la Curte. El susține că, cu excepția cazului în care este un consilier autorizat să practice profesia sau a fost aprobat de președintele camerei, plângerea trebuie declarată inadmisibilă. În plus, Guvernul remarcă că în observații reclamanții folosesc expresii « abuzive » și « înșelătoare » cu privire la opiniile exprimate de un procuror lângă tribunalul penal al Atenei într-o notă adresată Consilului juridic al Statului. În această notă, se remarcă că conform practicii judiciare, persoanele în cauză nu sunt obligate de fiecare dată să-și dezvăluie convingeri religioase. Guvernul estimează că plângerea ar trebui respinsă ca abuzivă.

Reclamanții afirmă că sunt reprezentați de Greek Helsinki Monitor . Se miră de faptul că Guvernul contestă valabilitatea reprezentării lor, din moment ce în trecut Greek Helsinki Monitor a reprezentat reclamanți în numeroase proceduri devant Curte.

Curtea constată că, așa cum este explicit menționat în formularul plângerii, reclamanții sunt reprezentați de Greek Helsinki Monitor, organizație non-guvernamentală care a furnizat asistență juridică efectivă reclamanților (a se vedea în acest sens, Lavida și alții c. Grecia , nr. 7973/10, § 86, 30 mai 2013). Rezultă, de asemenea, din documentele depuse de reclamanți la Curte că acelea sunt semnate de primul reclamant în calitate de director al organizației non-guvernamentale menționată mai sus. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că excepția Guvernului cu privire la reprezentarea reclamanților trebuie să fie respinsă.

În plus, Curtea amintește că poate exista abuz al dreptului de recurs atunci când reclamantul folosește, în comunicarea sa cu Curtea, expresii deosebit de ofensatoare, jignitoare, amenințătoare sau provocatoare – indiferent dacă sunt îndreptate împotriva guvernului pârât, agentul acestuia, autoritățile statului pârât, Curte însăși, judecători, grefă sau agenți ai acesteia ( Duringer și Grunge c. Franța (dec.), nr. 61164/00 și 18589/02, CEDH 2003 ‑ II (extrase)). Nu este suficient ca limbajul reclamantului să fie pur și simplu viu, polemic sau sarcastic; trebuie să depășească « limitele unei critici normale, civice și legitime» pentru a fi calificat ca abuziv ( Di Salvo c. Italia (dec.) , nr. 16098/05, 11 ianuarie 2007).

În caz de necesitate, Curtea consideră că termenii folosiți de reclamanți cu privire la conținutul notei în cauză constituie judecăți de valoare pentru a-și exprima dezacord cu privire la modul în care practica judiciară asupra chestiunii litigioase este prezentată de procuror. În ochii Curții, termenii în cauză nu sunt nici jigniți nici provocatori (a se vedea în acest sens, Alexanian c. Rusia , nr. 46468/06, §§ 117-118, 22 decembrie 2008). Ar trebui, prin urmare, să respingem excepția Guvernului bazată pe caracter abuziv al prezentei plângeri.

În sfârșit, Curtea constată că acești grefuri nu sunt în mod evident neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea remarcă, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ar trebui, prin urmare, să le declare admisibile. B. Privind fondul

Guvernul afirmă în special că opțiunea între diferitele tipuri de jurăminte sau declarații solemne, prevăzute de art. 220 § 2 al codului de procedură penală, nu implică neapărat că organul judecătoresc competent obligă persoana în cauză să dezvăluie de fiecare dată dacă este sau nu creștin ortodox. Guvernul afirmă că, conform practicii judiciare, judecătorul penal nu invită persoana în cauză să explice motivele pentru care nu dorește să presteze jurământ. Aceasta nu are decât să aleagă între prestarea jurământului și declarația solemnă pentru a-și îndeplini datoria în cadrul procesului penal. El adaugă că din hotărârea nr. 185/2009 a tribunalului penal al Atenei nu rezultă că primul reclamant a fost obligat să-și dezvăluie convingeri religioase.

Curtea constată că a examinat deja de trei ori plângeri introduce de unii dintre reclamanți ai prezentei cazuri care privesc, de asemenea, prestarea jurământului în proceduri penale anterioare celor vizate de prezent ( Dimitras și alții c. Grecia , nr. 42837/06, 3237/07, 3269/07, 35793/07 și 6099/08, 3 iunie 2010 ; Dimitras și alții c. Grecia (nr. 2) , nr. 34207/08 și 6365/09, 3 noiembrie 2011; Dimitras și alții c. Grecia (nr. 3) , nr. 44077/09, 15369/10 și 41345/10, 8 ianuarie 2013). În aceste hotărâri, s-a pronunțat asupra unor chestiuni identice cu acelea ridicate de prezentul caz cu privire la articolele 9 și 13 ale Convenției și a constatat încălcarea acestor dispoziții ( Dimitras și alții , § 88 ; Dimitras și alții (nr. 2) , § 36; Dimitras și alții c. Grecia (nr. 3) , §§ 17-23, hotărâri precitate).

Curtea amintește, în special, că în hotărârile menționată mai sus a considerat că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamanți a libertății lor de religie protejată de art. 9 al Convenției. Ea a acceptat că reclamanții au fost considerați de instanțele judiciare competente prin principiu ca creștini ortodoși și că au trebuit să indice, fie în cadrul ședinței fie in camera, că nu aparțineau acestei religii și, în anumite rânduri, că erau atei sau de o altă confesiune pentru a efectua ștergerea textului standard în procese-verbale ( Dimitras și alții , § 80, și Dimitras și alții (nr. 2) , § 29, hotărâri precitate).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate în cadrul prezentului caz, Curtea consideră că Guvernul nu a expus fapte sau argumente care ar putea duce la o concluzie diferită cu privire la proporționalitate ingerință cu libertatea de religie a primului reclamant în cauza de față. În rezumat, și ținând cont de cele de mai sus, Curtea confirmă concluzii din hotărârile Dimitras și alții, Dimitras și alții (nr. 2), și Dimitras și alții (nr. 3) (precitate, §§ 88, 35 și 22 respectiv) și consideră că dispoziții legislative aplicate în specie, și anume articolele 218 și 220 ale codului de procedură penală, au impus primului reclamant dezvăluire convingeri religioase pentru a face o declarație solemnă, ceea ce a adus atingere libertății sale de religie. Curtea concluzionează că ingerința litigioasă nu era justificată în principiu și proporționată cu obiectivul vizat.

În fine, cu privire la art. 13 al Convenției, Curtea se referă la considerații în hotărârile precitate (a se vedea, Dimitras și alții , § 68, Dimitras și alții (nr. 2) , § 36, și Dimitras și alții (nr. 3), § 23). Ea remarcă, de asemenea, că Guvernul nu a făcut cunoscut nici alt recurs pe care l-ar fi putut exercita primul reclamant pentru a obține redresare încălcări invocate sub art. 9 al Convenției și că dispoziții în cauză ale codului de procedură penală au fost modificate după faptele litigioase. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că Statul a, de asemenea, încălcat obligații sale decurgând din art. 13 al Convenției. Prin urmare, a existat încălcare articolelor 9 și 13 ale Convenției cu privire la primul reclamant. II.

Cu privire la grief tare art. 6 § 1 al Convenției, Curtea constată, în primul rând, că cu privire la aspectul penal al acesteia dispoziție se aplică atunci când o « acuzație în materie penală este îndreptată împotriva [unei persoane] ». În măsura în care primul reclamant a participat în procedura penală în cauză în calitate de martor, nu are calitate de « victimă » în sensul articolului 34 al Convenției și prezentul grief, în măsura în care este ridicat de acesta, trebuie, prin urmare, să fie respins în aplicare articolului 35 § 4.

Cu privire la cea de-a doua reclamantă, având s-au constituit parte civilă pentru suma de treizeci de euro, motivare sentinței nr. 185/2009 a tribunalului penal al Atenei nu este viciată de arbitrar. În plus, nu este stabilit că publicare sentinței, care cuprinde raționament complet instanță, după pronunțare oral verdict a restricționat într-un fel drepturi procedurale a doua reclamantă. Prin urmare, această parte grief tare art. 6 § 1 trebuie respinsă ca în mod evident neîntemeiat, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

În plus, cu privire la restul grefuri, ținând cont ensemble elemente în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască alegar formulate, Curtea nu a remarcat nicio apariție încălcare dispoziții Convenție invocate.

Din aceasta rezultă că această parte plângerii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicare articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. III.

Primul reclamant invită Curtea, în temeiul articolului 46 al Convenției, să facă recomandări precise Guvernului pentru a modifica procedura prestării jurământului în cadrul procesului penal. De altfel, el cere 1 000 euro (EUR) în título al prejudiciului moral pe care ar fi suferit ca urmare a încălcării libertății sale de religie și a absenței unui recurs efectiv în acest privință.

Guvernul susține că constatare încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă título al prejudiciului moral suferit.

Cu privire la cerere primului reclamant în temeiul articolului 46 al Convenției, Curtea constată că prin articolele 39 și 109 din legea nr. 4055/2012, intrate în vigoare pe data de 2 aprilie 2012, stat pârât a procedat respectiv la modificare articolelor 217 și 218 ale codului de procedură penală și abrogare art. 220 aceluiași cod. În particular, rezultă din noua formulare articolelor 217 și 218 ale codului de procedură penală că un martor nu mai este obligat să furnizeze informații despre religia la tribunal înainte de audiere și că la fel ca art. 408 al codului de procedură civilă, poate acum, la alegere și fără condiție suplimentară, alege între prestarea jurământului religios și declarație solemnă (a se vedea paragrafele 11 și 12 de mai sus).

Cu privire la cerere primului reclamant sub titlu art. 41 al Convenției, Curtea amintește că prezentul caz ridică chestiuni identice cu acelea puse hotărârile Dimitras și alții și Dimitras și alții (nr. 2 și 3) (precitate), din care primul reclamant era, de asemenea, parte. În plus, Curtea remarcă că reclamantul este director Greek Helsinki Monitor , o organizație non-guvernamentală care desfășoară activități în domeniu apărării drepturilor omului. Rezultă – atât din plângerile sale cât și din cereri satisfacție echitabilă – că prin introducere mai multor plângeri asupra cărora Curtea a deja se-a gândit în cadrul cazuri Dimitras și alții, Dimitras și alții (nr. 2 și 3) (precitate) și a prezentei, el a vizat în principal modificare procedura prestării jurământului în cadrul procesului penal. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că constatare încălcării articolelor 9 și 13 ale Convenției constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de primul reclamant. Acest lucru este cu atât mai adevărat că, după cum s-a remarcat mai sus, prin legea nr. 4055/2012, stat pârât a efectiv luat măsuri generale în scop a face cadrul legislativ compatibil cu considerații Curții în hotărârile Dimitras și alții, și Dimitras și alții (nr. 2) (precitate). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții solicită împreună o sumă totală de 500 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate devant Curte. Ei produc în sprijin o notă detaliată de cheltuieli în nume de Greek Helsinki Monitor . Ei cer Curții să ordone versare suma în cauză direct pe contul reprezentantul lor, Greek Helsinki Monitor .

Guvernul susține că această cerere trebuie respinsă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursare cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil rata lor (a se vedea, printre altele, Nada c. Elveția [GC], nr. 10593/08, § 243, 12 septembrie 2012). Ținând cont de documentele în posesia sa, criterii menționat mai sus și considerații Curții asupra satisfacției echitabile privind prejudiciul moral eventual suferit, Curtea acordă primului reclamant suma cerută, și anume 500 EUR título al cheltuielilor și costurilor, plus orice sumă putând fi datorată de el în título al taxei. Această sumă va fi versată pe contul bancar reprezentantul său, Greek Helsinki Monitor (a se vedea Dimitras și alții (nr. 2), precitat, § 46). C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară plângere admisibilă cu privire la primul reclamant cu privire la grefuri tare articolele 9 și 13 ale Convenției referitoare la obligare sa dezvăluie convingeri religioase în cadrul procedurii prestării jurământului devant tribunalul penal și la absență unui recurs prin care ar fi putut ridica grief tare atingere libertății sale de religie, și inadmisibilă pentru rest ; 2. Declară că a existat încălcare art. 9 al Convenției ; 3. Declară că a existat încălcare art. 13 al Convenției ; 4. Declară că prezentul arrêt constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de primul reclamant ; 5. Declară a) că stat pârât trebuie să verse primului reclamant, în termen de trei luni, 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată în título taxei de el, a versa pe contul bancar reprezentantul său, Greek Helsinki Monitor ; b) că de la expirare termenul și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală rate facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene applicable în perioada respectivă, majorată trei puncte procentuale ; 6. Respinge cerere satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris pe data de 2 octombrie 2014 în aplicare articolului 77 §§ 2 și 3 regulamentului. Søren Prebensen Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier adjoint f.f. Președintă

Les requérants ont été représentés par une organisation non-gouvernementale, le Greek Helsinki Monitor , ayant son siège à Glyka Nera. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M me K. Paraskevopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 17 janvier 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

A l’époque des faits le premier requérant était le directeur et la seconde la responsable des questions d’antisémitisme au sein de Greek Helsinki Monitor , une organisation non-gouvernementale déployant ses activités dans le champ de la défense des droits de l’homme. Le 5 août 2007, le premier requérant alerta le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes d’un article de contenu prétendument antisémite, paru le 28 juillet 2007, dans le quotidien d’extrême droite « Alpha Ena ». Après la clôture de l’investigation judiciaire, des poursuites pénales furent engagées contre le directeur du journal susmentionné et le rédacteur de l’article en cause. Les chefs d’accusations portaient, en premier lieu, sur la violation de l’article 2 la loi n o 927/79, dite « loi antiraciste », qui condamne la dissémination d’idées constituant une atteinte contre une ou plusieurs personnes en raison de son et de leur origine raciale ou ethnique. En second lieu, les personnes concernées furent accusées pour dissémination, à travers la presse, de fausses informations.

Le 7 janvier 2009, à la date de l’audience, après avoir affirmé qu’elle était d’origine juive, la seconde requérante se constitua partie civile pour la somme de trente euros. Le premier requérant n’était pas partie civile à la procédure en cause mais fut entendu comme témoin. En particulier, il allègue qu’on lui demanda lors de l’audience, en vertu de l’article 217 du code de procédure pénale, de fournir au tribunal ses données personnelles, sa religion y compris. Le premier requérant affirme avoir informé le tribunal qu’il n’était pas chrétien orthodoxe, mais athée pour ne pas prêter le serment religieux prévu par l’article 218 du code de procédure pénale. En vertu de l’article 220 du code de procédure pénale, le juge compétent aurait accueilli sa demande.

A la même date, le tribunal correctionnel d’Athènes acquitta les accusés. Il constata que l’article incriminé faisait référence à des sionistes « qui emploient des britanniques et des américains comme agents afin d’enflammer les Balkans avec une guerre (...) ». Le tribunal correctionnel admit, d’une part, qu’il s’agissait d’expression d’idées et non pas de communication d’informations et que, par conséquent, le délit de « dissémination de fausses informations» n’avait pas été commis. En second lieu, le tribunal correctionnel considéra que la loi n o 927/79 n’avait pas été enfreinte, puisque l’article incriminé faisait référence à des « sionistes », à savoir des personnes d’origine juive ayant adhéré à une idéologie particulière à connotation nationaliste. Selon le tribunal, le terme « sioniste » ne faisait pas référence à toutes les personnes d’origine juive, à l’instar de la requérante, et, partant, le délit prescrit par l’article 2 de la loi n o 927/79 n’avait pas été commis (jugement n o 185/2009). Ce jugement fut publié le 24 février 2009. Le procès-verbal de la déposition du premier requérant devant le tribunal correctionnel d’Athènes comportait un texte standard dans lequel le terme « chrétien-orthodoxe » était rayé sans être remplacé par celui d’athée.

Le 13 janvier 2009, le premier requérant adressa une lettre au procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes l’informant de l’issue de la procédure pénale et lui demandant d’interjeter appel contre le jugement n o 185/2009. Selon le premier requérant, il fut informé oralement ultérieurement que sa demande avait été rejetée. II.

Dans son arrêt n o 285/2001 l’assemblée plénière du Conseil d’Etat considéra : « La liberté de conscience religieuse, qui protège les convictions de l’individu à l’égard du divin contre toute ingérence étatique, comprend, entre autres, le droit pour l’individu de ne pas divulguer sa confession ou ses convictions religieuses et de ne pas être obligé de faire ou de ne pas faire en sorte qu’on puisse tirer comme conclusion qu’il ait de telles convictions. Aucune autorité étatique ni aucun organe n’a le droit d’intervenir dans le domaine de la conscience de l’individu, qui est inviolable selon la Constitution, et de rechercher ses convictions religieuses, ou de l’obliger à extérioriser ses convictions concernant le divin. La divulgation volontaire de ses convictions faite par un individu aux autorités dans le but d’exercer certains droits spécifiques reconnus par l’ordre juridique aux fins de la protection de la liberté religieuse (par exemple, celui d’être exempté de service militaire pour des raisons d’objection de conscience, ou du cours d’éducation religieuse ou d’autres obligations scolaires, comme assister à la messe ou à la prière, ou celui de créer une maison de prière ou une association à caractère religieux) n’est pas à mettre sur le même plan. (...) »

Le 2 avril 2012, la loi n o 4055/2012 est entrée en vigueur. L’article 39 §§ 2 et 3 de cette loi a apporté des modifications aux articles 217 et 218 du code de procédure pénale. En particulier, l’article 39 §§ 2 et 3 de la loi n o 4055/2012 dispose ce qui suit : « (...) Le premier alinéa de l’article 217 du code de procédure pénale est modifié comme suit : ‘Le témoin, avant son audition, est invité à fournir ses nom(s) et prénom(s), son lieu de naissance, son adresse de résidence ainsi que son âge (...)’ L’article 218 du code de procédure pénale est modifié comme suit : ‘1. Avant son audition le témoin doit prêter serment. Il est ainsi demandé s’il préfère prêter un serment religieux ou faire une déclaration solennelle. (...)’ (...) »

En outre, en vertu de l’article 109 § 1 de la loi n o 4055/2012, l’article 220 du code de procédure pénale a été abrogé.

Enfin, la partie pertinente de l’article 408 du code de procédure civile dispose : « Avant son audition le témoin doit prêter serment. Il est ainsi demandé s’il préfère prêter un serment religieux ou faire une déclaration solennelle. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement constate tout d’abord que le premier requérant a signé le formulaire de requête et les observations soumis à la Cour. Il allègue qu’à moins qu’il soit un conseil habilité à exercer la profession ou qu’il ait été agréé par le président de la chambre, la requête doit être déclarée irrecevable. En outre, le Gouvernement note que dans leurs observations les requérants utilisent des expressions « abusives » et « induisant en erreur » quant aux opinions exprimées par un procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes dans une note adressée au Conseil juridique de l’Etat. Dans cette note, il est relevé que selon la pratique judiciaire, les intéressés ne sont pas obligés à chaque fois de révéler leurs croyances religieuses. Le Gouvernement estime que la requête devrait être rejetée comme abusive.

Les requérants affirment qu’ils sont représentés par le Greek Helsinki Monitor . Ils s’étonnent du fait que le Gouvernement conteste la validité de leur représentation, puisque dans le passé le Greek Helsinki Monitor a représenté des requérants dans un grand nombre de procédures devant la Cour.

La Cour note que, comme il est explicitement mentionné dans le formulaire de la requête, les requérants sont représentés par le Greek Helsinki Monitor, organisation non gouvernementale ayant prêté une assistance juridique effective aux requérants (voir en ce sens, Lavida et autres c. Grèce , n o 7973/10, § 86, 30 mai 2013). Il ressort aussi des documents soumis par les requérants à la Cour que ceux-ci sont signés par le premier requérant en tant que directeur de l’organisation non gouvernementale susmentionnée. Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’exception du Gouvernement quant à la représentation des requérants doit être écartée.

En outre, la Cour rappelle qu’il peut y avoir abus du droit de recours lorsque le requérant utilise, dans sa communication avec la Cour, des expressions particulièrement vexatoires, outrageantes, menaçantes ou provocatrices – que ce soit à l’encontre du gouvernement défendeur, de son agent, des autorités de l’Etat défendeur, de la Cour elle-même, de ses juges, de son greffe ou des agents de ce dernier ( Duringer et Grunge c. France (déc.), n os 61164/00 et 18589/02, CEDH 2003 ‑ II (extraits)). Il ne suffit pas que le langage du requérant soit simplement vif, polémique ou sarcastique ; il doit excéder « les limites d’une critique normale, civique et légitime » pour être qualifié d’abusif ( Di Salvo c. Italie (déc.) , n o 16098/05, 11 janvier 2007).

En l’occurrence, la Cour considère que les termes utilisés par les requérants quant au contenu de la note en cause constituent des jugements de valeur pour exprimer leur désaccord sur la manière dont la pratique judiciaire sur la question litigieuse est présentée par le procureur. Aux yeux de la Cour, les termes en cause ne sont ni outrageantes ni provocatrices (voir en ce sens, Alexanian c. Russie , n o 46468/06, §§ 117-118, 22 décembre 2008). Il convient donc de rejeter l’exception du Gouvernement tirée du caractère abusif de la présente requête.

Enfin, la Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme notamment que l’option entre différents types de serments ou d’affirmations solennelles, prévue par l’article 220 § 2 du code de procédure pénale, n’implique pas nécessairement que l’organe judiciaire compétent oblige l’intéressé à révéler à chaque fois s’il est ou non chrétien orthodoxe. Le Gouvernement affirme que, selon la pratique judiciaire, le juge pénal n’invite pas l’intéressé à expliquer les raisons pour lesquelles il ne souhaite pas prêter serment. Celui-ci n’a qu’à choisir entre la prestation de serment et l’affirmation solennelle pour accomplir ses devoirs dans le cadre du procès pénal. Il ajoute qu’il ne ressort pas de l’arrêt n o 185/2009 du tribunal correctionnel d’Athènes que le premier requérant a été obligé de révéler ses convictions religieuses.

La Cour relève qu’elle a déjà examiné à trois reprises des requêtes introduites par certains des requérants à la présente affaire qui concernaient également la prestation de serment dans des procédures pénales antérieures à celles concernées en l’espèce ( Dimitras et autres c. Grèce , n os 42837/06, 3237/07, 3269/07, 35793/07 et 6099/08, 3 juin 2010 ; Dimitras et autres c. Grèce (n o 2) , n os 34207/08 et 6365/09, 3 novembre 2011; Dimitras et autres c. Grèce (n o 3) , n os 44077/09, 15369/10 et 41345/10, 8 janvier 2013). Dans ces arrêts, elle s’est prononcée sur des questions identiques à celles soulevées par la présente affaire à l’égard des articles 9 et 13 de la Convention et a constaté la violation de ces dispositions ( Dimitras et autres , § 88 ; Dimitras et autres (n o 2) , § 36; Dimitras et autres c. Grèce (n o 3) , §§ 17-23, arrêts précités).

La Cour rappelle, en particulier, que dans les arrêts susmentionnés elle a considéré qu’il y avait eu une ingérence dans l’exercice par les requérants de leur liberté de religion protégée par l’article 9 de la Convention. Elle a admis que les requérants avaient été considérés par les juridictions compétentes par principe comme chrétiens orthodoxes et qu’ils avaient dû indiquer, soit en audience soit in camera, qu’ils n’appartenaient pas à cette religion et, à certaines reprises, qu’ils étaient athées ou d’une autre confession pour procéder à la rayure du texte standard dans les procès-verbaux ( Dimitras et autres , § 80, et Dimitras et autres (n o 2) , § 29, arrêts précités).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis dans le cadre de la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a pas exposé de faits ou arguments pouvant mener à une conclusion différente quant à la proportionnalité de l’ingérence à la liberté de religion du premier requérant dans le cas présent. En somme, et à la lumière de ce qui précède, la Cour confirme ses conclusions dans les arrêts Dimitras et autres, Dimitras et autres (n o 2), et Dimitras et autres (n o 3) (précités, §§ 88, 35 et 22 respectivement) et considère que les dispositions législatives appliquées en l’espèce, à savoir les articles 218 et 220 du code de procédure pénale, ont imposé au premier requérant la révélation de ses convictions religieuses afin de faire une affirmation solennelle, ce qui a porté atteinte à sa liberté de religion. La Cour conclut que l’ingérence litigieuse n’était pas justifiée dans son principe et proportionnée à l’objectif visé.

Enfin, en ce qui concerne l’article 13 de la Convention, la Cour renvoie à ses considérations dans les arrêts précités (voir, Dimitras et autres , § 68, Dimitras et autres (n o 2) , § 36, et Dimitras et autres (n o 3), § 23). Elle relève aussi que le Gouvernement n’a fait état d’aucun autre recours que le premier requérant aurait pu exercer afin d’obtenir le redressement de la violation alléguée au titre de l’article 9 de la Convention et que les dispositions en cause du code de procédure pénale ont été modifiées après les faits litigieux. Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que l’Etat a aussi manqué à ses obligations découlant de l’article 13 de la Convention. Partant, il y a eu violation des articles 9 et 13 de la Convention en ce qui concerne le premier requérant. II.

S’agissant du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour note, en premier lieu, qu’en ce qui concerne son volet pénal ladite disposition s’applique lorsqu’une « accusation en matière pénale est dirigée contre [une personne] ». Dans la mesure où le premier requérant a participé dans la procédure pénale en cause en tant que témoin, il n’a pas la qualité de « victime » au sens de l’article 34 de la Convention et le présent grief, pour autant qu’il est soulevé par celui-ci, doit donc être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Quant à la seconde requérante, s’étant constituée partie civile pour une somme de trente euros, la motivation du jugement n o 185/2009 du tribunal correctionnel d’Athènes n’est pas entachée d’arbitraire. En outre, il n’est pas établi que la publication du jugement, comportant le raisonnement complet de la juridiction, après le prononcé oral du verdict ait restreint d’une quelconque manière les droits procéduraux de la seconde requérante. Partant, cette partie du grief tiré de l’article 6 § 1 doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En outre, s’agissant du restant des griefs, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des dispositions de la Convention invoquées.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

Le premier requérant invite la Cour, en vertu de l’article 46 de la Convention, à faire des recommandations précises au Gouvernement afin de modifier la procédure de prestation de serment dans le cadre du procès pénal. De surcroît, il réclame 1 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison de la violation de sa liberté de religion et de l’absence de recours effectif à cet égard.

Le Gouvernement affirme que le constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral subi.

En ce qui concerne la demande du premier requérant en vertu de l’article 46 de la Convention, la Cour constate qu’à travers les articles 39 et 109 de la loi n o 4055/2012, entrée en vigueur le 2 avril 2012, l’Etat défendeur a procédé respectivement à la modification des articles 217 et 218 du code de procédure pénale et l’abrogation de l’article 220 du même code. En particulier, il ressort de la nouvelle formulation des articles 217 et 218 du code de procédure pénale qu’un témoin n’est plus obligé de fournir des informations sur sa religion au tribunal avant son audition et qu’à l’instar de l’article 408 du code de procédure civile, il peut dorénavant, à son gré et sans condition supplémentaire, choisir entre la prestation de serment religieux et l’affirmation solennelle (voir paragraphes 11 et 12 ci-dessus).

En ce qui concerne la demande du premier requérant au titre de l’article 41 de la Convention, la Cour rappelle que la présente affaire soulève des questions identiques à celles posées par les arrêts Dimitras et autres et Dimitras et autres (n os 2 et 3) (précités), dont le premier requérant était également partie. En outre, la Cour relève que le requérant est le directeur de Greek Helsinki Monitor , une organisation non-gouvernementale déployant ses activités dans le champ de la défense des droits de l’homme. Il ressort – tant de ses requêtes que de ses demandes de satisfaction équitable – qu’à travers l’introduction de plusieurs requêtes sur lesquelles la Cour s’est déjà penchée dans le cadre des affaires Dimitras et autres, Dimitras et autres (n os 2 et 3) (précitées) et de la présente, il visait principalement la modification de la procédure de prestation de serment dans le cadre du procès pénal. Dans ces circonstances, la Cour estime que le constat de violation des articles 9 et 13 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage moral éventuellement subi par le premier requérant. Cela est d’autant plus vrai que, comme il a été relevé ci-dessus, à travers la loi n o 4055/2012, l’Etat défendeur a effectivement pris des mesures générales dans le but de rendre son cadre législatif compatible avec les considérations de la Cour dans les arrêts Dimitras et autres, et Dimitras et autres (n o 2) (précités). B. Frais et dépens

Les requérants sollicitent conjointement une somme totale de 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Ils produisent à l’appui une note détaillée de frais au nom de Greek Helsinki Monitor . Ils demandent à la Cour d’ordonner le versement de la somme en cause directement sur le compte de leur représentant, le Greek Helsinki Monitor .

Le Gouvernement affirme que cette demande doit être rejetée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi d’autres, Nada c. Suisse [GC], n o 10593/08, § 243, 12 septembre 2012). Compte tenu des documents en sa possession, des critères susmentionnés et des considérations de la Cour sur la satisfaction équitable quant au dommage moral éventuellement subi, la Cour accorde au premier requérant la somme demandée, à savoir 500 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d’impôt. Cette somme sera à verser sur le compte bancaire de son représentant, le Greek Helsinki Monitor (voir Dimitras et autres (n o 2), précité, § 46). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable en ce qui concerne le premier requérant quant aux griefs tirés des articles 9 et 13 de la Convention portant sur son obligation de révéler ses convictions religieuses lors de la procédure de prestation de serment devant le tribunal correctionnel et sur l’absence de recours au travers duquel il aurait pu soulever son grief tiré de l’atteinte à sa liberté de religion, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 9 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral éventuellement subi par le premier requérant ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au premier requérant, dans les trois mois, 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par lui, à verser sur le compte bancaire de son représentant, le Greek Helsinki Monitor ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 octobre 2014 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Prebensen Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier adjoint f.f. Présidente