Dimitras și alții împotriva Greciei (nr. 3)

La baza acestei cauze se află trei plângeri (nr. 44077/09, 15369/10 și 41345/10) dirigate împotriva Republicii Eleniste și prin care opt cetățeni ai acestui stat, dl. Panayote Dimitras, doamna Andrea Gilbert, dumnii Nikolaos Mylonas, Grigoris Vallianatos, doamnele Evangelia Vlami, Antonia Papadopoulou, Nafsika Papanikolatou și dl. Dimitris Tsabrounis, ("reclamanții"), au sesizat Curtea pe 23 iulie 2009, 4 februarie și 12 iulie 2010 respectiv în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de o organizație neguvernamentală, Greek Helsinki Monitor, cu sediul la Glyka Nera. Guvernul grec ("Guvernul") a fost reprezentat de delegații agentului lui, doamna K. Paraskevopoulou, asesoare la Consiliul Juridic al Statului și dl. I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții se plâng de o încălcare a art. 6, 8, 9, 13 și 14 din Convenție.

La 23 septembrie 2011, plângerile au fost comunicate Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, a fost hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. FAPTELE I.

În majoritatea cazurilor, autoritatea judiciară competentă îi invita pe reclamanți să-și pună mâna dreaptă pe Evanghelie și să presteze jurământ. Reclamanții indicau că nu erau creștini ortodocși și/sau că nu doreau să-și dezvăluie convingerile religioase și că preferau o declarație solemnă. În virtutea art. 220 din codul de procedură penală, cererea lor a fost primită de fiecare dată de organul judiciar competent.

La anumite ocazii, în cursul audierii care nu implicau prestarea jurământului, reclamanții trebuiau să declare că sunt atei, sau în general neortodocși, pentru a cere corectarea menționării "creștin ortodox" care figura în textul standard al procesului-verbal de audiere.

În ceea ce privește procedurile penale care nu s-au desfășurat în ședință publică, reclamanții susțin că, conform dreptului intern, accesul la documentele dosarului nu este autorizat înainte de închiderea instruirii. Ei prezintă în aceste cazuri anumite formulare de procese-verbale conținând un text standard în care termenul "creștin ortodox" este tăiat și înlocuit cu cel de ateu. II.

Art. 13 din Constituția elenistă dispune: "1. Libertatea de conștiință religioasă este inviolabilă. Exercitarea libertăților publice și a drepturilor civile nu depinde de convingerile religioase ale fiecăruia. 2. Orice religie cunoscută este liberă, iar practica cultului său se exercită fără îngrădire sub protecția legilor. Nu este permis ca exercitarea cultului să prejudicieze ordinea publică sau bunele moravuri. Prozelitismul este interzis. 3. Miniștrii tuturor religiilor cunoscute sunt supuși aceleiași supravegheri din partea Statului și aceleiași obligații față de acesta ca și cei ai religiei dominante. 4. Niciodată nu poate fi, din cauza convingerilor sale religioase, scutit de îndeplinirea obligațiilor sale față de Stat sau refuza conformarea cu legile. 5. Niciun jurământ nu este impus decât în virtutea unei legi care determină și formula sa." B. Codul de procedură penală

La epoca faptelor, dispozițiile relevante din codul de procedură penală prevedeau: Art. 217 Verificarea identității martorului "Martorul, înainte de audiere, este invitat să furnizeze numele (numerele) și prenumele (prenumele) lui, locul de naștere, adresa de reședință, vârsta și religia (...)" Art. 218 Prestarea jurământului la ședință "1. Orice martor trebuie, sub pedeapsa nulității procedurii, să presteze jurământ în public înainte de a fi audiat la o ședință, punând mâna dreaptă pe Evanghelie, pronunțând următoarele: "Jur devant Dumnezeu să spun adevărul și numai adevărul fără să adaug sau ascund nimic." (...)" Art. 220 Prestarea jurământului de eterodocși "1. Dacă martorul crede într-o religie recunoscută sau doar tolerate de Stat, forma cunoscută a jurământului, dacă aceasta există, este validă în cadrul procedurii penale. Dacă martorul crede într-o religie care nu permite prestarea jurământului sau dacă judecătorul de instrucție sau tribunalul sunt convinși, după declarația interesatului, că acesta nu crede în nicio religie, jurământul este după cum urmează: "Declar, invocând onoarea și conștiința mea, că voi spune adevărul și numai adevărul fără să adaug sau ascund nimic."

Pe 2 aprilie 2012, legea nr. 4055/2012 a intrat în vigoare. Art. 39 §§ 2 și 3 din această lege a adus modificări la art. 217 și 218 din codul de procedură penală. În particular, art. 39 §§ 2 și 3 din legea nr. 4055/2012 dispune după cum urmează: "(...) Primul paragraf al art. 217 din codul de procedură penală este modificat după cum urmează: 'Martorul, înainte de audiere, este invitat să furnizeze numele (numerele) și prenumele (prenumele) lui, locul de naștere, adresa de reședință și vârsta (...)' Art. 218 din codul de procedură penală este modificat după cum urmează: '1. Înainte de audiere martorul trebuie să presteze jurământ. I se cere în felul următor dacă preferă să presteze un jurământ religios sau să facă o declarație solemnă. (...)' (...)"

Mai departe, în virtutea art. 109 § 1 din legea nr. 4055/2012, art. 220 din codul de procedură penală a fost abrogat. C. Codul de procedură civilă

Partea relevantă a art. 408 din codul de procedură civilă dispune: "Înainte de audiere martorul trebuie să presteze jurământ. I se cere în felul următor dacă preferă să presteze un jurământ religios sau să facă o declarație solemnă. (...)"

Curtea constată că aceste grievuri nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Ea observă, de asemenea, că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Pe fond

Guvernul afirmă în special că opțiunea între diferite tipuri de jurăminte sau de afirmații solemne, prevăzută de art. 220 § 2 din codul de procedură penală, nu implică neapărat că organul judiciar competent obligă interesatul să dezvăluie de fiecare dată dacă este sau nu creștin ortodox. Guvernul afirmă că, potrivit practicii judiciare, judecătorul penal nu invită interesatul să explice motivele pentru care nu dorește să presteze jurământ. Acesta nu are decât să aleagă între prestarea jurământului și afirmația solemnă pentru a-și îndeplini datoriile în cadrul procesului penal.

Curtea observă că deja a examinat de două ori plângeri introduse de unii din reclamanți la prezenta cauză care se refereau, de asemenea, la prestarea jurământului în proceduri penale anterioare celor din prezenta cauză (Dimitras și alții c. Grecia, nr. 42837/06, 3237/07, 3269/07, 35793/07 și 6099/08, 3 iunie 2010, și Dimitras și alții c. Grecia (nr. 2), nr. 34207/08 și 6365/09, 3 noiembrie 2011). În aceste hotărâri, s-a pronunțat asupra chestiunilor identice cu cele ridicate de prezenta cauză cu privire la art. 9 și 13 din Convenție și a constatat încălcarea acestor dispoziții (Dimitras și alții, § 88, și Dimitras și alții (nr. 2), § 36, hotărâri sus-citate).

Curtea amintește, în special, că în hotărârile sus-menționate a considerat că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamanți a libertății lor de religie protejate de art. 9 din Convenție. Ea a admis că reclamanții fuseseră considerați de instanțele competente prin principiu ca creștini ortodocși și că trebuiseră să indice, fie la ședință fie in camera, că nu aparțineau acestei religii și, la anumite rânduri, că erau atei sau de altă confesiune pentru a proceda la tăierea textului standard în procesele-verbale (Dimitras și alții, § 80, și Dimitras și alții (nr. 2), § 29, hotărâri sus-citate).

Mai departe, în hotărârile sus-citate, Curtea s-a referit la cadrul legislativ reglementând la epoca faptelor prestarea jurământului în contextul procesului penal. Curtea a constatat că art. 220 din codul de procedură penală, care prevede excepțiile de la regula pusă de art. 218 din același cod, nu permitea justiciabilului să se sustragă obligației de a presta jurământul religios prin alegerea pur și simplu a afirmației solemne. Potrivit Curții, chiar formularea art. 220 implica producția unor informații mai precise asupra convingerilor sale religioase pentru a se sustrage presupunerii din art. 218 (Dimitras și alții, § 80, și Dimitras și alții (nr. 2), § 31, hotărâri sus-citate).

În fine, Curtea a observat că, spre deosebire de codul de procedură penală, art. 408 din codul de procedură civilă prevede că martorul poate, la voia lui și fără condiție suplimentară, alege între prestarea jurământului religios și afirmația solemnă. Curtea a observat o divergență clară a dreptului intern între procedurile civilă și penală privind procedura de urmat pentru audirea martorilor; într-adevăr, în cadrul primei, și spre deosebire de a doua, legislatorul a făcut în așa fel ca dezvăluirea convingerilor religioase ale interesatului să nu fie necesară în cursul audiei sale ca martor (Dimitras și alții, § 87, și Dimitras și alții (nr. 2), § 32, hotărâri sus-citate).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate în cadrul prezentei cauze, Curtea consideră că Guvernul nu a expus fapte sau argumente care ar putea duce la o concluzie diferită privind proporționalitatea ingerării în libertatea de religie a reclamanților în cazul de față. În esență, și în lumina celor de mai sus, Curtea confirmă concluziile sale din hotărârile Dimitras și alții și Dimitras și alții (nr. 2) (sus-citate, §§ 88 și 35 respectiv) și consideră că dispozițiile legislative aplicate în cauza de față, și anume art. 218 și 220 din codul de procedură penală, au impus reclamanților dezvăluirea convingerilor lor religioase pentru a face o afirmație solemnă, ceea ce a prejudiciat libertatea lor de religie. Curtea concluzionează că ingerarea litigioasă nu era justificată în principiu și proporționată cu obiectivul urmărit. De mai departe, această constatare nu rinde necesară examinarea incidentelor relatate de reclamanți caz pe caz.

În fine, în ceea ce privește art. 13 din Convenție, Curtea renvoie la considerații sale în hotărârile sus-citate (a se vedea, Dimitras și alții, § 68, și Dimitras și alții (nr. 2), § 36). Ea observă, de asemenea, că Guvernul nu a făcut referință la niciun alt recurs pe care reclamanții ar fi putut să-l exercite pentru a obține reparația încălcării pretinse sub titlul art. 9 din Convenție și că dispozițiile în cauză ale codului de procedură penală au fost modificate după faptele litigioase. Luând în considerare celor de mai sus, Curtea concluzionează că Statul a eșuat, de asemenea, în obligațiile sale rezultând din art. 13 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 9 și 13 din Convenție. III.

Curtea observă imediat că, chiar și presupunând că acest grief să îndeplinească condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 § 1 din Convenție, nu este deloc susținut. De mai departe, Curtea amintește că sistemul de recurs individual prevăzut la art. 34 din Convenție exclude plângerile introduse prin actio popularis. Plângerile trebuie, prin urmare, să fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei sau mai multor dispoziții din Convenție. Aceste persoane trebuie să poată demonstra că au fost direct afectate de măsura incriminată. În cazul de față, Curtea observă că nu s-a stabilit că există o legătură suficient de directă între reclamanți ca atari și încălcările pretinse ale art. 6 § 1 (a se vedea Dimitras și alții, §§ 56 și 57, și Dimitras și alții (nr. 2), § 38). Se urmărește că această parte a plângerii trebuie respingă ca manifest nefondat, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. IV.

Reclamanții invită Curtea, în virtutea art. 46 din Convenție, să facă recomandări precise Guvernului pentru a modifica procedura de prestare a jurământului în cadrul procesului penal. De mai departe, solicită în comun și în total 15 000 euro (EUR) cu titlul prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit din cauza încălcării libertății lor de religie și a absenței unei căi de atac eficace la acest privitor în toate incidentele relatate în prezenta cauză.

Guvernul se referă la concluziile Curții în hotărârea sa Dimitras și alții (nr. 2) (sus-citată, § 42) și afirmă că constatarea încălcării ar constitui în ea singură o satisfacție echitabilă suficientă cu titlul prejudiciului moral suferit.

În ceea ce privește cererea reclamanților în virtutea art. 46 din Convenție, Curtea amintește că în cadrul execuției unei hotărâri în aplicarea acestei dispoziții, o hotărâre constatând o încălcare determină pentru Statul pârât obligația juridică privind această dispoziție de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în așa fel încât să restabilească, pe cât este posibil, situația anterioară acesteia. Rezultă din aceasta, în special, că Statul pârât, recunoscut responsabil de o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, este invitat nu numai să verseze interesaților sumele acordate cu titlul de satisfacție echitabilă, ci și să aleagă, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale de adoptat în ordinul juridic intern al lui (Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [Marea Cameră], nr. 48787/99, § 487, CEDH 2004-VII; Assanidzé c. Georgia [Marea Cameră], nr. 71503/01, § 198, CEDH 2004-II). De mai departe, rezultă din Convenție, și în special din art. 1 al ei, că prin ratificarea Convenției Statele contractante se angajează să facă în așa fel ca dreptul intern al lor să fie compatibil cu aceasta.

În cazul de față, Curtea constată că prin art. 39 și 109 din legea nr. 4055/2012, intrată în vigoare pe 2 aprilie 2012, Statul pârât a procedat respectiv la modificarea art. 217 și 218 din codul de procedură penală și abrogarea art. 220 din același cod. În particular, rezultă din noua redactare a art. 217 și 218 din codul de procedură penală că martorul nu mai este obligat să furnizeze informații asupra religiei sale tribunalului înainte de audiere și că, la fel ca art. 408 din codul de procedură civilă, poate de acum, la voia lui și fără condiție suplimentară, alege între prestarea jurământului religios și afirmația solemnă (a se vedea paragrafele 11 și 12 de mai sus).

În ceea ce privește cererea reclamanților sub titlul art. 41 din Convenție, Curtea amintește că prezenta cauză ridică chestiuni identice cu cele ridicate de hotărârile Dimitras și alții și Dimitras și alții (nr. 2) (sus-citate), ale căror unii dintre reclamanți sunt, de asemenea, părți la prezenta cauză. De mai departe, Curtea observă că reclamanții sunt reprezentanții legali ai Greek Helsinki Monitor, o organizație neguvernamentală care desfășoară activități în domeniul apărării drepturilor omului. Rezultă - atât din plângerile lor cât și din cererile lor de satisfacție echitabilă - că prin introducerea mai multor plângeri asupra cărora Curtea s-a deja înclint în cadrul cauzelor Dimitras și alții, Dimitras și alții (nr. 2) (sus-citate) și a prezentei, ei vizau în principal modificarea procedurii de prestare a jurământului în cadrul procesului penal. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că constatarea încălcării art. 9 și 13 din Convenție constituie în ea singură o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral eventualmente suferit de reclamanți. Aceasta este cu atât mai adevărat că, după cum a fost observat mai sus, prin legea nr. 4055/2012, Statul pârât a efectiv luat măsuri generale în scopul de a-și rinde cadrul legislativ compatibil cu considerațiile Curții în hotărârile Dimitras și alții și Dimitras și alții (nr. 2) (sus-citate). B. Cheltuieli și taxe

Reclamanții solicită în comun o sumă totală de 3 000 EUR pentru cheltuielile și taxele suportate devant Curte. Ei prezintă în sprijin o notă detaliată de cheltuieli în numele Greek Helsinki Monitor. Ei cer Curții să ordoneze versarea sumei în cauză direct pe contul reprezentantului lor, Greek Helsinki Monitor.

Guvernul afirmă că această cerere trebuie respingă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora (a se vedea, printre altele, Nada c. Elveția [Marea Cameră], nr. 10593/08, § 243, 12 septembrie 2012). Ținând seama de documentele de care dispune, de criteriile sus-menționate și de considerații ale Curții privind satisfacția echitabilă cât privește prejudiciul moral eventualmente suferit, Curtea acordă în comun reclamanților suma de 500 EUR cu titlul cheltuielilor și taxelor, plus orice sumă care ar putea fi datorată de ei cu titlu de impozit. Această sumă va fi versată pe contul bancar al reprezentantului lor, Greek Helsinki Monitor (a se vedea Dimitras și alții (nr. 2), sus-citată, § 46). C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră că este potrivit să se calcheze rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Decide să soprungă plângerile; 2. Declară plângerile admisibile cu privire la grievurile trase din art. 9 și 13 din Convenție privind obligația reclamanților de a-și dezvălui convingerile religioase în cursul procedurilor de prestare a jurământului devant instanțele judiciare și privind absența unui recurs prin care ar fi putut ridica grievurile lor trase din prejudiciul adus libertății lor de religie, și inadmisibile pentru rest; 3. Constată că a existat o încălcare a art. 9 din Convenție; 4. Constată că a existat o încălcare a art. 13 din Convenție; 5. Constată că prezenta hotărâre constituie în ea singură o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventualmente suferit de reclamanți; 6. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 500 EUR (cinci sute euro) pentru cheltuieli și taxe, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți, să fie versată pe contul bancar al reprezentantului lor, Greek Helsinki Monitor; b) că, din expirarea termenului sus-menționat și până la versare, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 7. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 ianuarie 2013, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouvent trois requêtes (n os 44077/09, 15369/10 et 41345/10) dirigées contre la République hellénique et dont huit ressortissants de cet Etat, M. Panayote Dimitras, M me Andrea Gilbert, MM. Nikolaos Mylonas, Grigoris Vallianatos, M mes Evangelia Vlami, Antonia Papadopoulou, Nafsika Papanikolatou et M. Dimitris Tsabrounis, (« les requérants »), ont saisi la Cour les 23 juillet 2009, 4 février et 12 juillet 2010 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants ont été représentés par une organisation non-gouvernementale, le Greek Helsinki Monitor , ayant son siège à Glyka Nera. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M me K. Paraskevopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérants allèguent une violation des articles 6, 8, 9, 13 et 14 de la Convention.

Le 23 septembre 2011, les requêtes ont été communiquées au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Dans la plupart des cas, l’autorité judiciaire compétente invitait les requérants à poser la main droite sur l’Evangile et à prêter serment. Les requérants indiquaient qu’ils n’étaient pas chrétiens orthodoxes et/ou qu’ils ne souhaitaient pas révéler leurs convictions religieuses et qu’ils préféraient faire une déclaration solennelle. En vertu de l’article 220 du code de procédure pénale, leur demande fut accueillie à chaque fois par l’organe judiciaire compétent.

A certaines occasions, lors d’auditions qui n’impliquaient pas de prestation de serment, les requérants durent déclarer être athées, ou en général non-orthodoxes, afin de demander la correction de la mention « chrétien orthodoxe » figurant dans le texte standard du procès-verbal d’audition.

En ce qui concerne les procédures pénales qui ne se sont pas déroulées en audience publique, les requérants affirment que, selon le droit interne, l’accès aux documents du dossier n’est pas autorisé avant la clôture de l’instruction. Ils produisent dans ces cas certains formulaires de procès-verbaux comportant un texte standard dans lequel le terme « chrétien orthodoxe » est rayé et remplacé par celui d’athée. II.

L’article 13 de la Constitution hellénique dispose : « 1. La liberté de conscience religieuse est inviolable. La jouissance des libertés publiques et des droits civiques ne dépend pas des convictions religieuses de chacun. 2. Toute religion connue est libre, et les pratiques de son culte s’exercent sans entrave sous la protection des lois. Il n’est pas permis que l’exercice du culte porte atteinte à l’ordre public ou aux bonnes mœurs. Le prosélytisme est interdit. 3. Les ministres de toutes les religions connues sont soumis à la même surveillance de la part de l’Etat et aux mêmes obligations envers lui que ceux de la religion dominante. 4. Nul ne peut, en raison de ses convictions religieuses, être dispensé de l’accomplissement de ses obligations envers l’Etat ou refuser de se conformer aux lois. 5. Aucun serment n’est imposé qu’en vertu d’une loi qui en détermine aussi la formule. » B. Le code de procédure pénale

A l’époque des faits, les dispositions pertinentes du code de procédure pénale prévoyaient : Article 217 Vérification de l’identité du témoin « Le témoin, avant son audition, est invité à fournir ses nom(s) et prénom(s), son lieu de naissance, son adresse de résidence, son âge et sa religion (...) » Article 218 Prestation de serment lors de l’audience « 1. Tout témoin doit, sous peine de nullité de la procédure, prêter serment en public avant d’être entendu lors d’une audience, en posant sa main droite sur l’Evangile, en prononçant ce qui suit : « Je jure devant Dieu de dire toute la vérité et uniquement la vérité sans rien ajouter ni dissimuler. » ( ...) » Article 220 Prestation de serment des hétérodoxes « 1. Si le témoin croit à une religion reconnue ou simplement tolérée par l’Etat, la forme connue du serment, si celui-ci existe, est valide dans le cadre de la procédure pénale. Si le témoin croit à une religion qui ne permet pas la prestation de serment ou si le juge d’instruction ou le tribunal sont convaincus, après déclaration de l’intéressé, que celui-ci ne croit à aucune religion, le serment est ce qui suit : « Je déclare, invoquant mon honneur et ma conscience, que je dirai toute la vérité et uniquement la vérité sans rien ajouter ni dissimuler. »

Le 2 avril 2012, la loi n o 4055/2012 est entrée en vigueur. L’article 39 §§ 2 et 3 de cette loi a apporté des modifications aux articles 217 et 218 du code de procédure pénale. En particulier, l’article 39 §§ 2 et 3 de la loi n o 4055/2012 dispose ce qui suit : « (...) Le premier alinéa de l’article 217 du code de procédure pénale est modifié comme suit : ‘Le témoin, avant son audition, est invité à fournir ses nom(s) et prénom(s), son lieu de naissance, son adresse de résidence ainsi que son âge (...)’ L’article 218 du code de procédure pénale est modifié comme suit : ‘1. Avant son audition le témoin doit prêter serment. Il est ainsi demandé s’il préfère prêter un serment religieux ou faire une déclaration solennelle. (...)’ (...) »

En outre, en vertu de l’article 109 § 1 de la loi n o 4055/2012, l’article 220 du code de procédure pénale a été abrogé. C. Le code de procédure civile

La partie pertinente de l’article 408 du code de procédure civile dispose : « Avant son audition le témoin doit prêter serment. Il est ainsi demandé s’il préfère prêter un serment religieux ou faire une déclaration solennelle. (...) » EN DROIT I.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme notamment que l’option entre différents types de serments ou d’affirmations solennelles, prévue par l’article 220 § 2 du code de procédure pénale, n’implique pas nécessairement que l’organe judiciaire compétent oblige l’intéressé à révéler à chaque fois s’il est ou non chrétien orthodoxe. Le Gouvernement affirme que, selon la pratique judiciaire, le juge pénal n’invite pas l’intéressé à expliquer les raisons pour lesquelles il ne souhaite pas prêter serment. Celui-ci n’a qu’à choisir entre la prestation de serment et l’affirmation solennelle pour accomplir ses devoirs dans le cadre du procès pénal.

La Cour relève qu’elle a déjà examiné à deux reprises des requêtes introduites par certains des requérants à la présente affaire qui concernaient également la prestation de serment dans des procédures pénales antérieures à celles concernées en l’espèce ( Dimitras et autres c. Grèce , n os 42837/06, 3237/07, 3269/07, 35793/07 et 6099/08, 3 juin 2010, et Dimitras et autres c. Grèce (n o 2) , n os 34207/08 et 6365/09, 3 novembre 2011). Dans ces arrêts, elle s’est prononcée sur des questions identiques à celles soulevées par la présente affaire à l’égard des articles 9 et 13 de la Convention et a constaté la violation de ces dispositions ( Dimitras et autres , § 88, et Dimitras et autres (n o 2) , § 36, arrêts précités).

La Cour rappelle, en particulier, que dans les arrêts susmentionnés elle a considéré qu’il y avait eu une ingérence dans l’exercice par les requérants de leur liberté de religion protégée par l’article 9 de la Convention. Elle a admis que les requérants avaient été considérés par les juridictions compétentes par principe comme chrétiens orthodoxes et qu’ils avaient dû indiquer, soit en audience soit in camera, qu’ils n’appartenaient pas à cette religion et, à certaines reprises, qu’ils étaient athées ou d’une autre confession pour procéder à la rayure du texte standard dans les procès-verbaux ( Dimitras et autres , § 80, et Dimitras et autres (n o 2) , § 29, arrêts précités).

En outre, dans les arrêts précités, la Cour s’est référée au cadre législatif réglementant à l’époque des faits la prestation de serment dans le contexte du procès pénal. La Cour a ainsi constaté que l’article 220 du code de procédure pénale, qui prévoit les exceptions à la règle posée par l’article 218 du même code, ne permettait pas au justiciable de se soustraire à l’obligation de prêter le serment religieux en optant simplement pour l’affirmation solennelle. Selon la Cour, la formulation même de l’article 220 impliquait la production d’informations plus précises sur ses convictions religieuses pour se voir soustraire à la présomption de l’article 218 ( Dimitras et autres , § 80, et Dimitras et autres (n o 2) , § 31, arrêts précités).

Enfin, la Cour a relevé qu’à la différence du code de procédure pénale, l’article 408 du code de procédure civile prévoit que le témoin peut, à son gré et sans condition supplémentaire, choisir entre la prestation de serment religieux et l’affirmation solennelle. La Cour a noté une nette divergence du droit interne entre les procédures civile et pénale en ce qui concerne la procédure à suivre pour l’audition des témoins ; en effet, dans le cadre de la première, et à la différence de la seconde, le législateur a fait en sorte que la révélation des convictions religieuses de l’intéressé ne soit pas nécessaire lors de son audition comme témoin ( Dimitras et autres , § 87, et Dimitras et autres (n o 2) , § 32, arrêts précités).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis dans le cadre de la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a pas exposé de faits ou arguments pouvant mener à une conclusion différente quant à la proportionnalité de l’ingérence à la liberté de religion des requérants dans le cas présent. En somme, et à la lumière de ce qui précède, la Cour confirme ses conclusions dans les arrêts Dimitras et autres, et Dimitras et autres (n o 2) (précités, §§ 88 et 35 respectivement) et considère que les dispositions législatives appliquées en l’espèce, à savoir les articles 218 et 220 du code de procédure pénale, ont imposé aux requérants la révélation de leurs convictions religieuses afin de faire une affirmation solennelle, ce qui a porté atteinte à leur liberté de religion. La Cour conclut que l’ingérence litigieuse n’était pas justifiée dans son principe et proportionnée à l’objectif visé. En outre, cette constatation ne rend pas nécessaire l’examen des incidents relatés par les requérants au cas par cas.

Enfin, en ce qui concerne l’article 13 de la Convention, la Cour renvoie à ses considérations dans les arrêts précités (voir, Dimitras et autres , § 68, et Dimitras et autres (n o 2) , § 36). Elle relève aussi que le Gouvernement n’a fait état d’aucun autre recours que les requérants auraient pu exercer afin d’obtenir le redressement de la violation alléguée au titre de l’article 9 de la Convention et que les dispositions en cause du code de procédure pénale ont été modifiées après les faits litigieux. Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que l’Etat a aussi manqué à ses obligations découlant de l’article 13 de la Convention. Partant, il y a eu violation des articles 9 et 13 de la Convention. III.

La Cour note d’emblée que, à supposer même que ce grief remplisse les conditions de recevabilité prévues par l’article 35 § 1 de la Convention, il n’est aucunement étayé. En outre, la Cour rappelle que le système de recours individuel prévu à l’article 34 de la Convention exclut les requêtes introduites par voie d’ actio popularis . Les requêtes doivent donc être introduites par des personnes se prétendant victimes d’une ou de plusieurs dispositions de la Convention. Ces personnes doivent pouvoir démontrer qu’elles ont été directement affectées par la mesure incriminée. En l’occurrence, la Cour observe qu’il n’a pas été établi qu’un lien suffisamment direct existe entre les requérants en tant que tels et les violations alléguées de l’article 6 § 1 (voir Dimitras et autres , §§ 56 et 57, et Dimitras et autres (n o 2) , § 38). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. IV.

Les requérants invitent la Cour, en vertu de l’article 46 de la Convention, à faire des recommandations précises au Gouvernement afin de modifier la procédure de prestation de serment dans le cadre du procès pénal. De surcroît, ils réclament conjointement et au total 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi en raison de la violation de leur liberté de religion et de l’absence de recours effectif à cet égard dans tous les incidents relatés dans la présente affaire.

Le Gouvernement se réfère aux conclusions de la Cour dans son arrêt Dimitras et autres (n o 2) (précité, § 42) et affirme que le constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral subi.

En ce qui concerne la demande des requérants en vertu de l’article 46 de la Convention, la Cour rappelle que dans le cadre de l’exécution d’un arrêt en application de ladite disposition, un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de cette disposition de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir, autant que faire se peut, la situation antérieure à celle-ci. Il en découle notamment que l’Etat défendeur, reconnu responsable d’une violation de la Convention ou de ses Protocoles, est appelé non seulement à verser aux intéressés les sommes allouées à titre de satisfaction équitable, mais aussi à choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne ( Ilașcu et autres c. Moldova et Russie [GC], n o 48787/99, § 487, CEDH 2004-VII ; Assanidzé c. Géorgie [GC], n o 71503/01, § 198, CEDH 2004-II). De surcroît, il résulte de la Convention, et notamment de son article 1, qu’en ratifiant la Convention les Etats contractants s’engagent à faire en sorte que leur droit interne soit compatible avec celle-ci.

En l’occurrence, la Cour constate qu’à travers les articles 39 et 109 de la loi n o 4055/2012, entrée en vigueur le 2 avril 2012, l’Etat défendeur a procédé respectivement à la modification des articles 217 et 218 du code de procédure pénale et l’abrogation de l’article 220 du même code. En particulier, il ressort de la nouvelle formulation des articles 217 et 218 du code de procédure pénale que le témoin n’est plus obligé de fournir des informations sur sa religion au tribunal avant son audition et qu’à l’instar de l’article 408 du code de procédure civile, il peut dorénavant, à son gré et sans condition supplémentaire, choisir entre la prestation de serment religieux et l’affirmation solennelle (voir paragraphes 11 et 12 ci-dessus).

En ce qui concerne la demande des requérants au titre de l’article 41 de la Convention, la Cour rappelle que la présente affaire soulève des questions identiques à celles posées par les arrêts Dimitras et autres et Dimitras et autres (n o 2) (précités), dont certains des requérants sont également parties à cette affaire. En outre, la Cour relève que les requérants sont les représentants légaux de Greek Helsinki Monitor , une organisation non-gouvernementale déployant ses activités dans le champ de la défense des droits de l’homme. Il ressort – tant de leurs requêtes que de leurs demandes de satisfaction équitable – qu’à travers l’introduction de plusieurs requêtes sur lesquelles la Cour s’est déjà penchée dans le cadre des affaires Dimitras et autres, Dimitras et autres (n o 2) (précitées) et de la présente, ils visaient principalement la modification de la procédure de prestation de serment dans le cadre du procès pénal. Dans ces circonstances, la Cour estime que le constat de violation des articles 9 et 13 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage moral éventuellement subi par les requérants. Cela est d’autant plus vrai que, comme il a été relevé ci-dessus, à travers la loi n o 4055/2012, l’Etat défendeur a effectivement pris des mesures générales dans le but de rendre son cadre législatif compatible avec les considérations de la Cour dans les arrêts Dimitras et autres, et Dimitras et autres (n o 2) (précités). B. Frais et dépens

Les requérants sollicitent conjointement une somme totale de 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Ils produisent à l’appui une note détaillée de frais au nom de Greek Helsinki Monitor . Ils demandent à la Cour d’ordonner le versement de la somme en cause directement sur le compte de leur représentant, le Greek Helsinki Monitor .

Le Gouvernement affirme que cette demande doit être rejetée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi d’autres, Nada c. Suisse [GC], n o 10593/08, § 243, 12 septembre 2012). Compte tenu des documents en sa possession, des critères susmentionnés et des considérations de la Cour sur la satisfaction équitable quant au dommage moral éventuellement subi, la Cour accorde conjointement aux requérants la somme de 500 EUR au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt. Cette somme sera à verser sur le compte bancaire de leur représentant, le Greek Helsinki Monitor (voir Dimitras et autres (n o 2), précité, § 46). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables quant aux griefs tirés des articles 9 et 13 de la Convention portant sur l’obligation des requérants de révéler leurs convictions religieuses lors des procédures de prestation de serment devant les instances judiciaires et sur l’absence de recours au travers duquel ils auraient pu soulever leurs griefs tirés de l’atteinte à leur liberté de religion, et irrecevables pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 9 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 5. Dit que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral éventuellement subi par les requérants ; 6. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, à verser sur le compte bancaire de leur représentant, le Greek Helsinki Monitor ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 janvier 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Greffier Présidente