AFFAIRE VAMVAKAS c. GRÈCE (N° 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Violation de l'article 6+6-3-c - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Procès équitable;Article 6-3-c - Se défendre avec l'assistance d'un défenseur) (Article 6 - Droit à un procès équitable;Article 6-3-c - Assistance gratuite d'un avocat d'office);Préjudice moral - réparation (Article 41 - Préjudice moral;Satisfaction équitable)
AFFAIRE VAMVAKAS c. GRÈCE (N° 2) (CtEDO, 2015)
PRIMA SECȚIUNE
CAUZA
VAMVAKAS c. GRECIA (Nr. 2)
(Cerere nr. 2870/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 aprilie 2015
DEFINITIVĂ
14/09/2015
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi corectată din punct de vedere formal.
În cauza Vamvakas c. Grecia (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință în cameră compusă din:
Elisabeth Steiner,
președintă,
Khanlar Hajiyev,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Julia Laffranque,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
judecători,
și André Wampach,
grefier adjunct
de secțiune,
După ce a deliberat în ședință a Camerei de Consiliu în data de 17 martie 2015,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La baza prezentei cauze se află o cerere (nr. 2870/11) îndreptată împotriva Republicii Elene și depusă la Curte de către un cetățean al acestui stat, dl. Alexandros Vamvakas („reclamantul"), în data de 20 decembrie 2010, în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
2.
Reclamantul a fost reprezentat de către dl. G. Katrouggalos, avocat la Atena. Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de către delegatele agentului său, doamna F. Dedousi, inspector la Consiliul Juridic al Statului, și doamna M. Skorila, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
3.
Reclamantul denunță în special o violare a articolului 6 § 3 lit. c) al Convenției.
4.
În data de 6 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE PREZENTEI CAUZE
5.
Reclamantul s-a născut în 1953.
6.
Prin hotărâre din data de 16 ianuarie 2006, curtea de apel penală din Atena, compusă din trei judecători și funcționând ca instanță de prim grad, l-a condamnat pe reclamant pentru fraudă și fals, în prejudiciul unei bănci, la o pedeapsă de opt ani de închisoare. Interessatul, care era atunci deținut la penitenciarul Korydallos, a apărut personal, asistent de un avocat de alegerea sa, dl. N.G.
7.
La ședința din data de 11 februarie 2009 din fața curții de apel penale, compusă din cinci judecători, reclamantul, care între timp fusese transferat la penitenciarul Grevena, a apărut personal, asistent de doi avocați de alegerea sa, doamnele N.T. și E.P. Ședința a fost întreruptă pentru a continua a doua zi. La 12 mai 2009, dezbaterile au fost din nou întrerupte din cauza unei greve a avocaților și amânate pentru data de 20 mai 2009. Înainte de încheierea ședinței din 12 mai 2009, curtea l-a informat pe reclamant că nu va primi o nouă citație pentru ședința din 20 mai 2009.
8.
Înainte de ședința din 20 mai 2009, reclamantul a informat în scris curtea că nu va fi prezent, dar că va fi reprezentat de avocații săi. Totuși, nici unul din cei doi avocați pe care reclamantul i-a desemnat în data de 11 februarie 2009 nu s-a prezentat la ședința respectivă. Curtea a considerat atunci că, la ședința din 12 februarie 2009, reclamantul și-a exprimat voința de a-și vedea recursul judecat; ea a desemnat din oficiu pe dl. G.M. ca avocat al reclamantului și a amânat ședința pentru 27 mai 2009 pentru a permite acestuia din urmă să ia cunoștință de dosar. La ședință, dl. G.M. a susținut în fața curții că infracțiunile imputate reclamantului aveau o natură delictuală și nu criminală, o susținere care fusese de asemenea ridicată dar respinsă în prima instanță. A invitat de asemenea curtea să recunoască reclamantului circumstanțe atenuante.
9.
La 27 mai 2009, curtea de apel penală a redus pedeapsa reclamantului la șapte ani de închisoare pentru aceleași fapte. Ea a respins susținerile referitoare la natura delictuală a infracțiunilor și a considerat că ele trebuie calificate drept crime, deoarece condițiile legii nr. 1608/1950 „privind majorarea pedepselor pentru cei care delapidează fonduri publice" se găseau reunite. Cu toate acestea, a recunoscut existența unor circumstanțe atenuante.
10.
La 1 iunie 2009, reclamantul a depus cale de recurs în casație, plângandu-se de o aplicare eronată a legislației pertinente, în special a legii nr. 1608/50. Invocând jurisprudența Curții de Casație, pretindea că infracțiunile care i se imputau nu aveau o natură criminală ci delictuală și erano lovite de prescripție la data în care fusese judecat. De asemenea, invocat o violare a articolelor 6 și 7 ale Convenției. Reclamantul redactase singur recursul (dar evident cu asistența unui avocat) pe care îl depunea în fața Curții de Casație prin intermediul autorităților penitenciarului Grevena. La 5 noiembrie 2009, reclamantul a primit la penitenciarul Grevena o citație pentru a apărea la ședința din 5 februarie 2010 în fața Curții de Casație.
11.
La 30 decembrie 2009, reclamantul i-a cerut președintelui Curții de Casație să-i desemneze din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta în fața ei.
12.
La 2 ianuarie 2010, președintele Curții de Casație, constatând lipsa de mijloace financiare a reclamantului, a desemnat dl. F.K. pentru a-l reprezenta la ședința din 5 februarie 2010 sau la orice altă ședință referitoare la cauza sa.
13.
Prin hotărâre din data de 25 februarie 2010 (pusă la curat la 29 martie 2010 și certificată conformă la 28 aprilie 2010, dată de la care era posibil să se obțină copie a hotărârii), Curtea de Casație a respins recursul ca neîntreținut, pe motiv că reclamantul, care conform spuselor ei fusese citat la apărere conform formelor și în termenele cerute, nu s-a prezentat.
14.
Reclamantul susține că contact pe dl. F.K., după desemnarea acestuia, din penitenciar, și că acesta din urmă i-o asigurat că se va prezenta la ședință, dar că nici înainte nici după ședință nu l-a informat despre motivele absenței sale. Conform spuselor reclamantului, abia mai târziu, în cadrul unei convorbiri telefonice (fără precizări cu privire la dată, modalități și motive), avocatul i-ar fi spus că fusese telefonat la greful Curții de Casație pentru a cere amânarea ședinței.
15.
La pagina 4 a cererii sale adresate Curții, reclamantul indica că fusese informat de hotărârea Curții de Casație la 18 octombrie 2010, așa cum era menționat în mod clar la sfârșitul paginii 3 a hotărârii.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
16.
art. 514 al Codului de procedură penală prevede:
Ședință. Neapariția celui care depune recursul în casație
„Dacă reclamantul în casație nu se prezintă, recursul acestuia este respins și el poate fi condamnat la o sancțiune pecuniară până la o sută de euro. Nu există cale de atac împotriva deciziei de respingere a Curții de Casație. De asemenea, nu este permis să se depună un al doilea recurs. (...)"
17.
Conform practicii judiciare grecești, există două moduri de a prezenta în mod admisibil o cerere privind amânarea unei ședințe în fața tribunalelor.
18.
Atunci când un avocat nu poate fi prezent la ședință, el poate solicita amânarea acesteia prin intermediul unui „mesager" (άγγελος), adică un terț, în mod obișnuit unul dintre colaboratorii săi, care trebuie să se prezinte în numele său la ședință pentru a solicita amânarea (hotărârile 842/2008, 919/2008, 945/2008 și 2543/2008, 1394/2009, 272/2010 și 1644/2010, 592/2011 ale secției penale a Curții de Casație).
19.
Clientul avocatului poate de asemenea să solicite amânarea ședinței din motiv de imposibilitate a avocatului prin intermediul unui mesager (un terț) sau în scris (scrisoare, telegramă, fax, etc.). Într-una din hotărârile sale (nr. 649/2009), Curtea de Casație a examinat cererea de amânare depusă în scris de reclamantul în casație, care era deținut într-un penitenciar, și trimisă prin fax la grefia Curții de Casație. În ziua ședinței, grefierea a remis președintelui camerei care conducea dezbaterile faxul reclamantului. Cererea în cauză a fost examinată, dar a fost respinsă pe motiv că nu exista un motiv legitim pentru amânare.
20.
În plus, în dreptul grec, părțile au posibilitatea să ia în mod real cunoștință de conținutul unei hotărâri sau hotărâri doar de la data de la care pot obține o copie certificată conformă. Punerea la curat și certificarea conformă a hotărârii este indispensabilă pentru a întreprinde eventualele pași necesari în vederea executării sale.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 lit. c) AL CONVENȚIEI
21.
Reclamantul susține că nu a beneficiat de o asistență juridică efectivă în cadrul recursului său în casație, deoarece avocatul care fusese desemnat din oficiu de Curtea de Casație nu s-ar fi prezentat la ședință, ceea ce ar fi avut ca urmare respingerea recursului său. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 lit. c) al Convenției, care prevede:
„1.
Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă (...) de către un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care să hotărască (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa. (...)
(...)
3.
Orice persoană acuzată are dreptul în special la:
(...)
lit. c)
să se apere singură sau cu ajutorul unui avocat de alegerea sa și, dacă nu are mijloace să-și plătească avocatul, să-i fie oferit gratuit un avocat din oficiu, când interesele justiției o cer;
(...)"
A.
Asupra admisibilității
22.
În primul rând, Guvernul invită Curtea să respingă acest motiv pentru nerespectarea termenului de șase luni. Indică că reclamantul nu precizează în cererea sa la ce dată a fost informat că avocatul acestuia nu l-a reprezentat în fața Curții de Casație și că se mulțumește să se refere la stampila figurând la jos de pagina 3 a hotărârii. Guvernul precizează că, pe de altă parte, reclamantul nu a cerut niciodată grefiei Curții de Casație informații privind ședința, în vreme ce în fața instanțelor de fond ar fi intervenit activ în procedură. Conform Guvernului, chiar dacă reclamantul n-ar fi avut contact cu avocatul după ședința din 5 februarie 2010, nu este plauzibil că până pe 18 octombrie 2010 nu s-ar fi întrebat despre soarta procedurilor și că nu ar fi luat contact cu avocatul, cu grefia Curții de Casație sau cu directorul penitenciarului.
23.
Guvernul subliniază că reclamantul nu explică deloc de ce nu a făcut nimic pentru a se informa despre soarta procedurilor în fața Curții de Casație înainte de 18 octombrie 2010. Cu atât mai mult cu cât reclamantul urmărea activ cauza sa, de la începutul procedurilor, redactând singur anumite documente și adresandu-se singur autorităților judiciare sau autorităților penitenciarului. Chiar dacă reclamantul n-ar fi avut contact cu avocatul după ședință, sau n-ar fi putut avea, nu se poate admite că nu a încercat să se informeze, înainte de 18 octombrie 2010, chiar în ziua ședinței, asupra desfășurării ședinței cu grefia Curții de Casație.
24.
În al doilea rând, Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Îi reproșează deci că nu a cerut ca să se deschidă urmăriri disciplinare sau penale împotriva avocatului și că nu a intentat o acțiune de despăgubiri pe baza unei cereri de reparație.
25.
Reclamantul susține că s-a adresat Curții imediat ce a luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație, și anume că nimeni nu l-a informat cu privire la data la care hotărârea a fost pronunțată. El susține de asemenea că acțiunile civile sau penale pe care ar putea, conform Guvernului, să le intenteze împotriva avocatului desemnat din oficiu nu i-ar permite să obțină redeschiderea procedurilor în fața acestei instanțe.
26.
Cu privire la excepția privind nerespectarea termenului de șase luni, Curtea reamintește că perioada de șase luni începe să curgă de la data la care reclamantul și/sau reprezentantul acestuia a dobândit o cunoaștere suficientă a deciziei interne definitive (Koç și Tosun c. Turcia (decizie) nr. 23852/04, 13 noiembrie 2008 și printre mai multe hotărâri referitoare în special la Grecia, Stavrinoudakis c. Grecia, nr. 26307/07, § 22, 29 octombrie 2009 și Koukouris c. Grecia, nr. 24089/08, § 13, 16 septembrie 2010). Totuși, dacă reclamantul susține doar în observațiile sale că a luat cunoștință de hotărâre la o anumită dată, fără a putea sprijini această susținere, dies a quo curgă de la data la care hotărârea a fost pronunțată (Çelik c. Turcia (decizie), nr. 52991/99, CEDO 2004-X; Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II).
27.
Curtea observă că în prezenta cauză, Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea la 25 februarie 2010 și că această hotărâre a fost certificată conformă la 28 aprilie 2010, dată de la care era posibil să se obțină copie, iar abia atunci reclamantul ar fi putut să dobândească o cunoaștere suficientă. Cu toate acestea, acesta a depus cererea sa în fața Curții la 20 decembrie 2010, menționând că a luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație doar la 18 octombrie 2010, data stampilei figurând pe pagina 3 a hotărârii.
28.
Curtea observă că Guvernul reproșează reclamantului o lipsă de diligență, susținând în special că acesta nu a luat contact la timp cu avocatul sau cu grefia Curții de Casație și că nu s-a informat cu privire la soarta procedurilor, motiv pentru care termenul de șase luni ar fi fost depășit. Totuși, Curtea nu poate aproba raționamentul Guvernului. Într-adevăr, ea constată că reclamantul era pe atunci deținut la penitenciarul Grevena, că susține că primise asigurarea avocatului desemnat din oficiu că îl va reprezenta la ședință și că nu i s-a notificat hotărârea Curții de Casație.
29.
Ea observă de asemenea că Guvernul nu explică prin ce mijloace și la ce dată acesta ar fi primit copie a hotărârii Curții de Casație. În schimb, reclamantul se prevalează de data stampilei (18 octombrie 2010) figurând pe copia hotărârii pe care i-a pus-o la dispoziție grefia Curții de Casație. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului că a depășit termenul de șase luni necesar.
30.
Cu privire la excepția privind neepuizarea căilor de atac interne, Curtea reamintește că dispozițiile articolului 35 § 1 al Convenției prescriu doar epuizarea căilor de atac atât referitoare la violările incriminate cât și care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a permite reclamantului să obțină repararea violărilor pe care le susține (Risker c. Franța (decizie), nr. 66999/01, 24 mai 2005, și Norbert Sikorski c. Polonia, nr. 17599/05, § 108, 22 octombrie 2009). Or, nici urmăririle penale și disciplinare nici acțiunea de despăgubiri nu erau de natură să remedieze faptul că recursul reclamantului nu a fost examinat. Decizia Curții de Casație de respingere a recursului ca inadmisibil este definitivă și nu este posibil să se revină asupra ei indiferent de motivele și circumstanțele neprezenței avocatului.
31.
Curtea respinge deci excepțiile preliminare ale Guvernului. Constatând de asemenea că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 lit. a) al Convenției și că nu se lovește în niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea îl declară admisibil.
B.
Asupra fondului
32.
Guvernul susține că dreptul de acces al reclamantului la o instanță a fost respectat în toate stadiile procedurilor, inclusiv în fața Curții de Casație. Indică că, chiar dacă reclamantul nu a fost reprezentat în fața acestei din urmă instanțe, i s-a oferit posibilitatea de a se putea apăra singur în casație și de a i se desemna un avocat din oficiu fără niciun obstacol. Adaugă că Curtea de Casație n-avea niciun motiv să îndoiască că avocatul desemnat din oficiu și-ar fi îndeplinit obligațiile pe care legea i le-ar fi impus.
33.
Guvernul precizează apoi că, nici înainte nici în timp ce se desfășura ședința în fața Curții de Casație, reclamantul nu și-a cerut amânarea ședinței sau înlocuirea avocatului desemnat din oficiu și nici nu a informat autoritățile judiciare despre un posibil refuz al acestui avocat de a-și asuma misiunea. Referindu-se la art. 47 al Codului avocaților, indică că, dacă F.K. nu dorea să asigure apărarea reclamantului, ar fi trebuit să depună o declarație de renunțare la grefia Curții de Casație, ceea ce nu ar fi făcut. Prin urmare, Guvernul consideră că Curtea de Casație a aplicat corect art. 514 al Codului de procedură penală și a respins recursul. Precizează de asemenea că, în absența oricărui indice susceptibil să-l facă cred că existau probleme cu privire la apărarea reclamantului, autoritatea judiciară n-avea niciun motiv și nicio legitimitate să intervină spontan în relația reclamantului cu avocatul.
34.
Reclamantul susține că nu putea prevedea o neglijență atât de gravă din partea unui avocat desemnat din oficiu. Adaugă că el însuși era încarcerat și supus presiunii unui termen de zece zile care i-ar fi fost acordat pentru a depune recursul în casație. El consideră că Curtea de Casație ar fi trebuit să amâne ședința, deoarece, conform afirmațiilor sale, știa că dorea să continue procedurile, și că, observând că apărătorul în cauză nu putea să-și îndeplinească obligațiile, ar fi trebuit să înlocuiască avocatul. Adaugă că nu i se poate reproșa niciun error și niciun lipsă de diligență și că Guvernul nu face decât susțineri imprecise în această privință.
35.
Curtea reamintește mai întâi că cerințele paragrafului 3 al articolului 6 se analizează în aspecte particulare ale dreptului la o judecată echitabilă garantat de §1 al acestei dispoziții (Van Geyseghem c. Belgia [Marea Cameră], nr. 26103/95, § 27, CEDO 1999-I). Este deci necesar să se examineze motivele reclamantului din perspectiva paragrafului 3 lit. c) combinat cu principiile inerente paragrafului 1.
36.
Curtea reamintește apoi principiile care decurg din jurisprudența sa cu privire la asistența juridică. Ea a declarat în repetate rânduri că Convenția urmărește să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, și că desemnarea unui avocat nu asigura de la sine eficacitatea asistenței pe care aceasta o putea furniza inculpatului. Nu se poate imputa totuși unui stat responsabilitatea pentru orice neîndeplinire a unui avocat din oficiu (Andreyev c. Estonia, nr. 48132/07, § 71, 22 noiembrie 2011). Decurge din independența baroului față de stat că conducerea apărării aparține în esență inculpatului și avocatului, desemnat drept asistență juridică sau remunerat de clientul acestuia. art. 6 § 3 lit. c) nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât dacă neîndeplinirea avocatului din oficiu apare manifestă sau dacă sunt informate suficient în alt fel (Daud c. Portugalia, 21 aprilie 1998, § 38, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-II).
37.
Curtea reamintește în plus că sunt circumstanțe în care statul trebuie să acționeze și să nu rămână pasiv, atunci când probleme referitoare la reprezentarea în justiție sunt aduse la cunoștința autorităților competente. Dacă acestea sunt informate de aceste probleme, au obligația fie de a înlocui avocatul neîndeplinind, fie de a-l obliga să-și îndeplinească misiunea. Adoptarea interpretării restrictive avansate de Guvern ar conduce la rezultate iraționale incompatibile cu redacția aliniei c) și asistența juridică gratuită ar risca să se dovedească un cuvânt gol (Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37; Kemal Kahraman și Ali Kahraman c. Turcia, nr. 42104/02, § 35, 26 aprilie 2007, și Iglin c. Ucraina, nr. 39908/05, § 67, 12 ianuarie 2012). În funcție de circumstanțele cauzei, autoritățile competente vor sau nu vor trebui să ia măsuri (Daud, precitată, §§ 40-42) și, cu privire la procedura în ansamblu, apărarea va putea sau nu fi considerată „concretă și efectivă", caracteristici cerute de art. 6 § 3 lit. c) (Rutkowski c. Polonia (decizie), nr. 45995/99, CEDO 2000-XI, Staroszczyk c. Polonia, nr. 59519/00, §§ 121-122, 22 martie 2007, Siałkowska c. Polonia, nr. 8932/05, §§ 99-100, 22 martie 2007, și Ebanks c. Regatul Unit, nr. 36822/06, § 73, 26 ianuarie 2010).
38.
Curtea observă de la început că tezele părților diferă cu privire la circumstanțele prezentei cauze și la motivele neprezenței dl. F.K. la ședința din 5 februarie 2010. Ea constată că nu găsește în dosar niciun element care să-i permită să favorizeze teza uneia sau alteia din părți. Singurul element care îi pare crucial în prezenta cauză este faptul că Curtea de Casație desemnase un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe interesat în fața ei.
39.
Curtea subliniază că un avocat, și cu atât mai mult un avocat desemnat din oficiu, nu este dispensat de toată diligența atunci când decide să se retragă dintr-o cauză sau atunci când este imposibilitat să se prezinte la o ședință. În asemenea cazuri, trebuie să informeze autoritatea care l-a desemnat și să accomplimenteze toate actele urgente pentru a-și salva drepturile și interesele clientului.
40.
Or, în prezenta cauză, avocatul reclamantului desemnat la 2 ianuarie 2010 pentru ședința din 5 februarie 2010 nu pare că în niciun moment a justificat o imposibilitate de a-și asuma misiunea. Conform spuselor interesatului, dl. F.K. i-ar fi asigurat puțin înainte de ședință că va fi prezent. În plus, nu rezultă din dosar că dl. F.K., după cum el a pretins în fața reclamantului după ședință, a luat contact cu grefia Curții de Casație pentru a cere amânarea acesteia. Așa cum Guvernul explică în observațiile sale, există două căi pentru a prezenta în mod admisibil o cerere privind amânarea unei ședințe în fața unei instanțe fără ca prezența avocatului însuși sau a clientului acestuia să fie necesară: fie un avocat, în mod obișnuit un colaborator al celui care este imposibilitat, se prezintă în fața instanței în ziua ședinței și cere amânarea; fie, înainte de ședință, clientul trimite la grefia instanței o cerere scrisă în acest sens, care este înmânată președintelui instanței în ziua ședinței (paragrafele 16-18 de mai sus). Prin urmare, chiar dacă dl. F.K ar fi telefonat la grefia în scopul de a declara o imposibilitate, cererea sa nu putea fi luată în considerare, deoarece nu o prezentase în formele cerute. Din partea sa, grefia ar fi fost sigur apelată atenția asupra faptului că apelul telefonic nu era o cale obișnuită conform dreptului intern.
41.
Deoarece era imposibil conform dreptului intern să se revină asupra deciziei de inadmisibilitate a recursului, aparținea Curții de Casație să se întrebe asupra motivelor neprezenței avocatului reclamantului, care era desemnat din oficiu, și să se asigure că drepturile reclamantului fuseseră salvagarde.
42.
Absența fără explicații a dl. F.K. de la ședința desfășurată cu o lună și trei zile după desemnarea acestuia, fără ca vreuna cerere de amânare să fie depusă sau chiar dacă o asemenea cerere a fost depusă neregulamentar după cum susține reclamantul, constituie, în opinia Curții, o situație de „neîndeplinire manifestă" solicitând măsuri pozitive din partea autorităților competente. Curtea de Casație ar fi trebuit deci să amâne dezbaterile pentru a clarifica situația mai degrabă decât să respingă recursul ca neîntreținut.
43.
Indiferent de circumstanțe – absență totală de contact sau cerere neregulamentară – ele impuneau autorității judiciare competente obligația pozitivă de a asigura respectul concret și efectiv al drepturilor apărării reclamantului. Deoarece nu a fost cazul, Curtea nu poate decât să constate o încălcare a cerințelor paragrafelor 1 și 3 lit. c) combinate ale articolului 6 al Convenției. Prin urmare, a existat o violare a acestor dispoziții.
II.
PRIVIND CELELALTE PRESUPUSE VIOLĂRI
44.
Reclamantul se plânge de asemenea de o violare a articolelor 5 și 7 ale Convenției.
45.
Având în vedere ansamblul elementelor din care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască de susținerile formulate, Curtea nu constată nicio apariție de violare a drepturilor și libertăților garantate de aceste articole. Ea conchide deci că această parte a cererii este în mod evident neîntemeată și că trebuie să fie respinsă, în temeiul articolului 35 §§ 3 lit. a) și 4 al Convenției.
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
46.
Conform articolului 41 al Convenției,
„Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Statului contractant nu permite să se șteargă decât incomplet consecințele acestei violări, Curtea acordă părții vătămate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A.
Pagubă morală
47.
Reclamantul solicită 20.000 EUR (douăzeci de mii euro) pentru prejudiciu moral. Precizând că rămâne încarcerat și că suferă de probleme grave de sănătate pe care detenția sa nu ar fi făcut decât să le agraveze, susține că faptul că Curtea de Casație nu a hotărât cu privire la calificarea infracțiunilor care i se imputau l-a privat de o șansă de a fi pus în libertate mai devreme.
48.
Guvernul susține că suma solicitată este excesivă și că constatarea unei posibile violări ar constitui o satisfacție suficientă. Indică că reclamantul nu demonstrează care ar fi fost durata pedepsei pe care ar fi trebuit să o mai execute dacă rezultatul procedurilor din fața Curții de Casație i-ar fi fost favorabil. În plus, conform Guvernului, interesatul nu demonstrează nici că starea de sănătate a acestuia nu s-ar fi agravat dacă rezultatul procedurilor i-ar fi fost favorabil.
49.
Curtea consideră că absența unei asistențe juridice corespunzătoare la o fază esențială a procedurilor a cauzat reclamantului un prejudiciu moral solicitând reparare. Îi acordă la acest titlu 2.000 EUR.
B.
Cheltuieli și costuri procesuale
50.
Curtea observă că reclamantul nu prezintă niciuna cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor procesuale. Îi acordă deci nicio sumă la acest titlu.
C.
Dobânzi de întârziere
51.
Curtea consideră că este apropiat să modeleze rata dobânzilor de întârziere conform ratei de dobândă a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la motivul privind art. 6 §§ 1 și 3 lit. c) și inadmisibilă pentru rest;
2.
Constată
că a existat o violare a articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) al Convenției;
3.
Dispune
a)
că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, suma de 2.000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
b)
că de la expirarea acelui termen și până la plată, acea sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe data de 9 aprilie 2015, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
André Wampach
Elisabeth Steiner
Grefier adjunct
Președintă