Vamvakas împotriva Greciei (nr. 2)

La baza prezentei cauze se află o cerere (nr. 2870/11) îndreptată împotriva Republicii Elene și depusă la Curte de către un cetățean al acestui stat, dl. Alexandros Vamvakas („reclamantul"), în data de 20 decembrie 2010, în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de către dl. G. Katrouggalos, avocat la Atena. Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de către delegatele agentului său, doamna F. Dedousi, inspector la Consiliul Juridic al Statului, și doamna M. Skorila, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul denunță în special o violare a articolului 6 § 3 lit. c) al Convenției.

În data de 6 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

Prin hotărâre din data de 16 ianuarie 2006, curtea de apel penală din Atena, compusă din trei judecători și funcționând ca instanță de prim grad, l-a condamnat pe reclamant pentru fraudă și fals, în prejudiciul unei bănci, la o pedeapsă de opt ani de închisoare. Interessatul, care era atunci deținut la penitenciarul Korydallos, a apărut personal, asistent de un avocat de alegerea sa, dl. N.G.

La ședința din data de 11 februarie 2009 din fața curții de apel penale, compusă din cinci judecători, reclamantul, care între timp fusese transferat la penitenciarul Grevena, a apărut personal, asistent de doi avocați de alegerea sa, doamnele N.T. și E.P. Ședința a fost întreruptă pentru a continua a doua zi. La 12 mai 2009, dezbaterile au fost din nou întrerupte din cauza unei greve a avocaților și amânate pentru data de 20 mai 2009. Înainte de încheierea ședinței din 12 mai 2009, curtea l-a informat pe reclamant că nu va primi o nouă citație pentru ședința din 20 mai 2009.

Înainte de ședința din 20 mai 2009, reclamantul a informat în scris curtea că nu va fi prezent, dar că va fi reprezentat de avocații săi. Totuși, nici unul din cei doi avocați pe care reclamantul i-a desemnat în data de 11 februarie 2009 nu s-a prezentat la ședința respectivă. Curtea a considerat atunci că, la ședința din 12 februarie 2009, reclamantul și-a exprimat voința de a-și vedea recursul judecat; ea a desemnat din oficiu pe dl. G.M. ca avocat al reclamantului și a amânat ședința pentru 27 mai 2009 pentru a permite acestuia din urmă să ia cunoștință de dosar. La ședință, dl. G.M. a susținut în fața curții că infracțiunile imputate reclamantului aveau o natură delictuală și nu criminală, o susținere care fusese de asemenea ridicată dar respinsă în prima instanță. A invitat de asemenea curtea să recunoască reclamantului circumstanțe atenuante.

La 27 mai 2009, curtea de apel penală a redus pedeapsa reclamantului la șapte ani de închisoare pentru aceleași fapte. Ea a respins susținerile referitoare la natura delictuală a infracțiunilor și a considerat că ele trebuie calificate drept crime, deoarece condițiile legii nr. 1608/1950 „privind majorarea pedepselor pentru cei care delapidează fonduri publice" se găseau reunite. Cu toate acestea, a recunoscut existența unor circumstanțe atenuante.

La 1 iunie 2009, reclamantul a depus cale de recurs în casație, plângandu-se de o aplicare eronată a legislației pertinente, în special a legii nr. 1608/50. Invocând jurisprudența Curții de Casație, pretindea că infracțiunile care i se imputau nu aveau o natură criminală ci delictuală și erano lovite de prescripție la data în care fusese judecat. De asemenea, invocat o violare a articolelor 6 și 7 ale Convenției. Reclamantul redactase singur recursul (dar evident cu asistența unui avocat) pe care îl depunea în fața Curții de Casație prin intermediul autorităților penitenciarului Grevena. La 5 noiembrie 2009, reclamantul a primit la penitenciarul Grevena o citație pentru a apărea la ședința din 5 februarie 2010 în fața Curții de Casație.

La 30 decembrie 2009, reclamantul i-a cerut președintelui Curții de Casație să-i desemneze din oficiu un avocat pentru a-l reprezenta în fața ei.

La 2 ianuarie 2010, președintele Curții de Casație, constatând lipsa de mijloace financiare a reclamantului, a desemnat dl. F.K. pentru a-l reprezenta la ședința din 5 februarie 2010 sau la orice altă ședință referitoare la cauza sa.

Prin hotărâre din data de 25 februarie 2010 (pusă la curat la 29 martie 2010 și certificată conformă la 28 aprilie 2010, dată de la care era posibil să se obțină copie a hotărârii), Curtea de Casație a respins recursul ca neîntreținut, pe motiv că reclamantul, care conform spuselor ei fusese citat la apărere conform formelor și în termenele cerute, nu s-a prezentat.

Reclamantul susține că contact pe dl. F.K., după desemnarea acestuia, din penitenciar, și că acesta din urmă i-o asigurat că se va prezenta la ședință, dar că nici înainte nici după ședință nu l-a informat despre motivele absenței sale. Conform spuselor reclamantului, abia mai târziu, în cadrul unei convorbiri telefonice (fără precizări cu privire la dată, modalități și motive), avocatul i-ar fi spus că fusese telefonat la greful Curții de Casație pentru a cere amânarea ședinței.

La pagina 4 a cererii sale adresate Curții, reclamantul indica că fusese informat de hotărârea Curții de Casație la 18 octombrie 2010, așa cum era menționat în mod clar la sfârșitul paginii 3 a hotărârii. II.

Conform practicii judiciare grecești, există două moduri de a prezenta în mod admisibil o cerere privind amânarea unei ședințe în fața tribunalelor.

Atunci când un avocat nu poate fi prezent la ședință, el poate solicita amânarea acesteia prin intermediul unui „mesager" (άγγελος), adică un terț, în mod obișnuit unul dintre colaboratorii săi, care trebuie să se prezinte în numele său la ședință pentru a solicita amânarea (hotărârile 842/2008, 919/2008, 945/2008 și 2543/2008, 1394/2009, 272/2010 și 1644/2010, 592/2011 ale secției penale a Curții de Casație).

Clientul avocatului poate de asemenea să solicite amânarea ședinței din motiv de imposibilitate a avocatului prin intermediul unui mesager (un terț) sau în scris (scrisoare, telegramă, fax, etc.). Într-una din hotărârile sale (nr. 649/2009), Curtea de Casație a examinat cererea de amânare depusă în scris de reclamantul în casație, care era deținut într-un penitenciar, și trimisă prin fax la grefia Curții de Casație. În ziua ședinței, grefierea a remis președintelui camerei care conducea dezbaterile faxul reclamantului. Cererea în cauză a fost examinată, dar a fost respinsă pe motiv că nu exista un motiv legitim pentru amânare.

În plus, în dreptul grec, părțile au posibilitatea să ia în mod real cunoștință de conținutul unei hotărâri sau hotărâri doar de la data de la care pot obține o copie certificată conformă. Punerea la curat și certificarea conformă a hotărârii este indispensabilă pentru a întreprinde eventualele pași necesari în vederea executării sale. ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 lit. c) AL CONVENȚIEI

Reclamantul susține că nu a beneficiat de o asistență juridică efectivă în cadrul recursului său în casație, deoarece avocatul care fusese desemnat din oficiu de Curtea de Casație nu s-ar fi prezentat la ședință, ceea ce ar fi avut ca urmare respingerea recursului său. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 lit. c) al Convenției, care prevede: „1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă (...) de către un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care să hotărască (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa. (...) (...) 3. Orice persoană acuzată are dreptul în special la: (...) lit. c) să se apere singură sau cu ajutorul unui avocat de alegerea sa și, dacă nu are mijloace să-și plătească avocatul, să-i fie oferit gratuit un avocat din oficiu, când interesele justiției o cer; (...)" A. Asupra admisibilității

În primul rând, Guvernul invită Curtea să respingă acest motiv pentru nerespectarea termenului de șase luni. Indică că reclamantul nu precizează în cererea sa la ce dată a fost informat că avocatul acestuia nu l-a reprezentat în fața Curții de Casație și că se mulțumește să se refere la stampila figurând la jos de pagina 3 a hotărârii. Guvernul precizează că, pe de altă parte, reclamantul nu a cerut niciodată grefiei Curții de Casație informații privind ședința, în vreme ce în fața instanțelor de fond ar fi intervenit activ în procedură. Conform Guvernului, chiar dacă reclamantul n-ar fi avut contact cu avocatul după ședința din 5 februarie 2010, nu este plauzibil că până pe 18 octombrie 2010 nu s-ar fi întrebat despre soarta procedurilor și că nu ar fi luat contact cu avocatul, cu grefia Curții de Casație sau cu directorul penitenciarului.

Guvernul subliniază că reclamantul nu explică deloc de ce nu a făcut nimic pentru a se informa despre soarta procedurilor în fața Curții de Casație înainte de 18 octombrie 2010. Cu atât mai mult cu cât reclamantul urmărea activ cauza sa, de la începutul procedurilor, redactând singur anumite documente și adresandu-se singur autorităților judiciare sau autorităților penitenciarului. Chiar dacă reclamantul n-ar fi avut contact cu avocatul după ședință, sau n-ar fi putut avea, nu se poate admite că nu a încercat să se informeze, înainte de 18 octombrie 2010, chiar în ziua ședinței, asupra desfășurării ședinței cu grefia Curții de Casație.

În al doilea rând, Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Îi reproșează deci că nu a cerut ca să se deschidă urmăriri disciplinare sau penale împotriva avocatului și că nu a intentat o acțiune de despăgubiri pe baza unei cereri de reparație.

Reclamantul susține că s-a adresat Curții imediat ce a luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație, și anume că nimeni nu l-a informat cu privire la data la care hotărârea a fost pronunțată. El susține de asemenea că acțiunile civile sau penale pe care ar putea, conform Guvernului, să le intenteze împotriva avocatului desemnat din oficiu nu i-ar permite să obțină redeschiderea procedurilor în fața acestei instanțe.

Cu privire la excepția privind nerespectarea termenului de șase luni, Curtea reamintește că perioada de șase luni începe să curgă de la data la care reclamantul și/sau reprezentantul acestuia a dobândit o cunoaștere suficientă a deciziei interne definitive (Koç și Tosun c. Turcia (decizie) nr. 23852/04, 13 noiembrie 2008 și printre mai multe hotărâri referitoare în special la Grecia, Stavrinoudakis c. Grecia, nr. 26307/07, § 22, 29 octombrie 2009 și Koukouris c. Grecia, nr. 24089/08, § 13, 16 septembrie 2010). Totuși, dacă reclamantul susține doar în observațiile sale că a luat cunoștință de hotărâre la o anumită dată, fără a putea sprijini această susținere, dies a quo curgă de la data la care hotărârea a fost pronunțată (Çelik c. Turcia (decizie), nr. 52991/99, CEDO 2004-X; Papachelas c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II).

Curtea observă că în prezenta cauză, Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea la 25 februarie 2010 și că această hotărâre a fost certificată conformă la 28 aprilie 2010, dată de la care era posibil să se obțină copie, iar abia atunci reclamantul ar fi putut să dobândească o cunoaștere suficientă. Cu toate acestea, acesta a depus cererea sa în fața Curții la 20 decembrie 2010, menționând că a luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație doar la 18 octombrie 2010, data stampilei figurând pe pagina 3 a hotărârii.

Curtea observă că Guvernul reproșează reclamantului o lipsă de diligență, susținând în special că acesta nu a luat contact la timp cu avocatul sau cu grefia Curții de Casație și că nu s-a informat cu privire la soarta procedurilor, motiv pentru care termenul de șase luni ar fi fost depășit. Totuși, Curtea nu poate aproba raționamentul Guvernului. Într-adevăr, ea constată că reclamantul era pe atunci deținut la penitenciarul Grevena, că susține că primise asigurarea avocatului desemnat din oficiu că îl va reprezenta la ședință și că nu i s-a notificat hotărârea Curții de Casație.

Ea observă de asemenea că Guvernul nu explică prin ce mijloace și la ce dată acesta ar fi primit copie a hotărârii Curții de Casație. În schimb, reclamantul se prevalează de data stampilei (18 octombrie 2010) figurând pe copia hotărârii pe care i-a pus-o la dispoziție grefia Curții de Casație. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului că a depășit termenul de șase luni necesar.

Cu privire la excepția privind neepuizarea căilor de atac interne, Curtea reamintește că dispozițiile articolului 35 § 1 al Convenției prescriu doar epuizarea căilor de atac atât referitoare la violările incriminate cât și care sunt în mod normal disponibile și suficiente pentru a permite reclamantului să obțină repararea violărilor pe care le susține (Risker c. Franța (decizie), nr. 66999/01, 24 mai 2005, și Norbert Sikorski c. Polonia, nr. 17599/05, § 108, 22 octombrie 2009). Or, nici urmăririle penale și disciplinare nici acțiunea de despăgubiri nu erau de natură să remedieze faptul că recursul reclamantului nu a fost examinat. Decizia Curții de Casație de respingere a recursului ca inadmisibil este definitivă și nu este posibil să se revină asupra ei indiferent de motivele și circumstanțele neprezenței avocatului.

Curtea respinge deci excepțiile preliminare ale Guvernului. Constatând de asemenea că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 lit. a) al Convenției și că nu se lovește în niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea îl declară admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul susține că dreptul de acces al reclamantului la o instanță a fost respectat în toate stadiile procedurilor, inclusiv în fața Curții de Casație. Indică că, chiar dacă reclamantul nu a fost reprezentat în fața acestei din urmă instanțe, i s-a oferit posibilitatea de a se putea apăra singur în casație și de a i se desemna un avocat din oficiu fără niciun obstacol. Adaugă că Curtea de Casație n-avea niciun motiv să îndoiască că avocatul desemnat din oficiu și-ar fi îndeplinit obligațiile pe care legea i le-ar fi impus.

Guvernul precizează apoi că, nici înainte nici în timp ce se desfășura ședința în fața Curții de Casație, reclamantul nu și-a cerut amânarea ședinței sau înlocuirea avocatului desemnat din oficiu și nici nu a informat autoritățile judiciare despre un posibil refuz al acestui avocat de a-și asuma misiunea. Referindu-se la art. 47 al Codului avocaților, indică că, dacă F.K. nu dorea să asigure apărarea reclamantului, ar fi trebuit să depună o declarație de renunțare la grefia Curții de Casație, ceea ce nu ar fi făcut. Prin urmare, Guvernul consideră că Curtea de Casație a aplicat corect art. 514 al Codului de procedură penală și a respins recursul. Precizează de asemenea că, în absența oricărui indice susceptibil să-l facă cred că existau probleme cu privire la apărarea reclamantului, autoritatea judiciară n-avea niciun motiv și nicio legitimitate să intervină spontan în relația reclamantului cu avocatul.

Reclamantul susține că nu putea prevedea o neglijență atât de gravă din partea unui avocat desemnat din oficiu. Adaugă că el însuși era încarcerat și supus presiunii unui termen de zece zile care i-ar fi fost acordat pentru a depune recursul în casație. El consideră că Curtea de Casație ar fi trebuit să amâne ședința, deoarece, conform afirmațiilor sale, știa că dorea să continue procedurile, și că, observând că apărătorul în cauză nu putea să-și îndeplinească obligațiile, ar fi trebuit să înlocuiască avocatul. Adaugă că nu i se poate reproșa niciun error și niciun lipsă de diligență și că Guvernul nu face decât susțineri imprecise în această privință.

Curtea reamintește mai întâi că cerințele paragrafului 3 al articolului 6 se analizează în aspecte particulare ale dreptului la o judecată echitabilă garantat de §1 al acestei dispoziții (Van Geyseghem c. Belgia [Marea Cameră], nr. 26103/95, § 27, CEDO 1999-I). Este deci necesar să se examineze motivele reclamantului din perspectiva paragrafului 3 lit. c) combinat cu principiile inerente paragrafului 1.

Curtea reamintește apoi principiile care decurg din jurisprudența sa cu privire la asistența juridică. Ea a declarat în repetate rânduri că Convenția urmărește să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, și că desemnarea unui avocat nu asigura de la sine eficacitatea asistenței pe care aceasta o putea furniza inculpatului. Nu se poate imputa totuși unui stat responsabilitatea pentru orice neîndeplinire a unui avocat din oficiu (Andreyev c. Estonia, nr. 48132/07, § 71, 22 noiembrie 2011). Decurge din independența baroului față de stat că conducerea apărării aparține în esență inculpatului și avocatului, desemnat drept asistență juridică sau remunerat de clientul acestuia. art. 6 § 3 lit. c) nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât dacă neîndeplinirea avocatului din oficiu apare manifestă sau dacă sunt informate suficient în alt fel (Daud c. Portugalia, 21 aprilie 1998, § 38, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-II).

Curtea reamintește în plus că sunt circumstanțe în care statul trebuie să acționeze și să nu rămână pasiv, atunci când probleme referitoare la reprezentarea în justiție sunt aduse la cunoștința autorităților competente. Dacă acestea sunt informate de aceste probleme, au obligația fie de a înlocui avocatul neîndeplinind, fie de a-l obliga să-și îndeplinească misiunea. Adoptarea interpretării restrictive avansate de Guvern ar conduce la rezultate iraționale incompatibile cu redacția aliniei c) și asistența juridică gratuită ar risca să se dovedească un cuvânt gol (Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37; Kemal Kahraman și Ali Kahraman c. Turcia, nr. 42104/02, § 35, 26 aprilie 2007, și Iglin c. Ucraina, nr. 39908/05, § 67, 12 ianuarie 2012). În funcție de circumstanțele cauzei, autoritățile competente vor sau nu vor trebui să ia măsuri (Daud, precitată, §§ 40-42) și, cu privire la procedura în ansamblu, apărarea va putea sau nu fi considerată „concretă și efectivă", caracteristici cerute de art. 6 § 3 lit. c) (Rutkowski c. Polonia (decizie), nr. 45995/99, CEDO 2000-XI, Staroszczyk c. Polonia, nr. 59519/00, §§ 121-122, 22 martie 2007, Siałkowska c. Polonia, nr. 8932/05, §§ 99-100, 22 martie 2007, și Ebanks c. Regatul Unit, nr. 36822/06, § 73, 26 ianuarie 2010).

Curtea observă de la început că tezele părților diferă cu privire la circumstanțele prezentei cauze și la motivele neprezenței dl. F.K. la ședința din 5 februarie 2010. Ea constată că nu găsește în dosar niciun element care să-i permită să favorizeze teza uneia sau alteia din părți. Singurul element care îi pare crucial în prezenta cauză este faptul că Curtea de Casație desemnase un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe interesat în fața ei.

Curtea subliniază că un avocat, și cu atât mai mult un avocat desemnat din oficiu, nu este dispensat de toată diligența atunci când decide să se retragă dintr-o cauză sau atunci când este imposibilitat să se prezinte la o ședință. În asemenea cazuri, trebuie să informeze autoritatea care l-a desemnat și să accomplimenteze toate actele urgente pentru a-și salva drepturile și interesele clientului.

Or, în prezenta cauză, avocatul reclamantului desemnat la 2 ianuarie 2010 pentru ședința din 5 februarie 2010 nu pare că în niciun moment a justificat o imposibilitate de a-și asuma misiunea. Conform spuselor interesatului, dl. F.K. i-ar fi asigurat puțin înainte de ședință că va fi prezent. În plus, nu rezultă din dosar că dl. F.K., după cum el a pretins în fața reclamantului după ședință, a luat contact cu grefia Curții de Casație pentru a cere amânarea acesteia. Așa cum Guvernul explică în observațiile sale, există două căi pentru a prezenta în mod admisibil o cerere privind amânarea unei ședințe în fața unei instanțe fără ca prezența avocatului însuși sau a clientului acestuia să fie necesară: fie un avocat, în mod obișnuit un colaborator al celui care este imposibilitat, se prezintă în fața instanței în ziua ședinței și cere amânarea; fie, înainte de ședință, clientul trimite la grefia instanței o cerere scrisă în acest sens, care este înmânată președintelui instanței în ziua ședinței (paragrafele 16-18 de mai sus). Prin urmare, chiar dacă dl. F.K ar fi telefonat la grefia în scopul de a declara o imposibilitate, cererea sa nu putea fi luată în considerare, deoarece nu o prezentase în formele cerute. Din partea sa, grefia ar fi fost sigur apelată atenția asupra faptului că apelul telefonic nu era o cale obișnuită conform dreptului intern.

Deoarece era imposibil conform dreptului intern să se revină asupra deciziei de inadmisibilitate a recursului, aparținea Curții de Casație să se întrebe asupra motivelor neprezenței avocatului reclamantului, care era desemnat din oficiu, și să se asigure că drepturile reclamantului fuseseră salvagarde.

Absența fără explicații a dl. F.K. de la ședința desfășurată cu o lună și trei zile după desemnarea acestuia, fără ca vreuna cerere de amânare să fie depusă sau chiar dacă o asemenea cerere a fost depusă neregulamentar după cum susține reclamantul, constituie, în opinia Curții, o situație de „neîndeplinire manifestă" solicitând măsuri pozitive din partea autorităților competente. Curtea de Casație ar fi trebuit deci să amâne dezbaterile pentru a clarifica situația mai degrabă decât să respingă recursul ca neîntreținut.

Indiferent de circumstanțe – absență totală de contact sau cerere neregulamentară – ele impuneau autorității judiciare competente obligația pozitivă de a asigura respectul concret și efectiv al drepturilor apărării reclamantului. Deoarece nu a fost cazul, Curtea nu poate decât să constate o încălcare a cerințelor paragrafelor 1 și 3 lit. c) combinate ale articolului 6 al Convenției. Prin urmare, a existat o violare a acestor dispoziții. II.

Având în vedere ansamblul elementelor din care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască de susținerile formulate, Curtea nu constată nicio apariție de violare a drepturilor și libertăților garantate de aceste articole. Ea conchide deci că această parte a cererii este în mod evident neîntemeată și că trebuie să fie respinsă, în temeiul articolului 35 §§ 3 lit. a) și 4 al Convenției. III.

Reclamantul solicită 20.000 EUR (douăzeci de mii euro) pentru prejudiciu moral. Precizând că rămâne încarcerat și că suferă de probleme grave de sănătate pe care detenția sa nu ar fi făcut decât să le agraveze, susține că faptul că Curtea de Casație nu a hotărât cu privire la calificarea infracțiunilor care i se imputau l-a privat de o șansă de a fi pus în libertate mai devreme.

Guvernul susține că suma solicitată este excesivă și că constatarea unei posibile violări ar constitui o satisfacție suficientă. Indică că reclamantul nu demonstrează care ar fi fost durata pedepsei pe care ar fi trebuit să o mai execute dacă rezultatul procedurilor din fața Curții de Casație i-ar fi fost favorabil. În plus, conform Guvernului, interesatul nu demonstrează nici că starea de sănătate a acestuia nu s-ar fi agravat dacă rezultatul procedurilor i-ar fi fost favorabil.

Curtea consideră că absența unei asistențe juridice corespunzătoare la o fază esențială a procedurilor a cauzat reclamantului un prejudiciu moral solicitând reparare. Îi acordă la acest titlu 2.000 EUR. B. Cheltuieli și costuri procesuale

Curtea observă că reclamantul nu prezintă niciuna cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor procesuale. Îi acordă deci nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este apropiat să modeleze rata dobânzilor de întârziere conform ratei de dobândă a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la motivul privind art. 6 §§ 1 și 3 lit. c) și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o violare a articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) al Convenției; 3. Dispune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, suma de 2.000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, acea sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe data de 9 aprilie 2015, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. André Wampach Elisabeth Steiner Grefier adjunct Președintă

Le requérant a été représenté par M e G. Katrouggalos, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les déléguées de son agent, M me F. Dedousi, assesseure au Conseil juridique de l’État, et M me M. Skorila, auditrice au Conseil juridique de l’État.

Le requérant dénonce en particulier une violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention.

Le 6 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Par un jugement du 16 janvier 2006, la cour d’appel criminelle d’Athènes, composée de trois juges et statuant en tant que juridiction de premier degré, condamna le requérant pour fraude et faux au préjudice d’une banque à une peine d’emprisonnement de huit ans. L’intéressé, qui était alors détenu à la prison de Korydallos, comparut en personne, assisté d’un avocat de son choix, M e N.G.

Lors de l’audience du 11 février 2009 devant la cour d’appel criminelle, composée de cinq juges, le requérant, qui avait entre-temps été transféré à la prison de Grevena, comparut en personne, assisté de deux avocats de son choix, M es N.T. et E.P. L’audience fut interrompue pour continuer le lendemain. Le 12 mai 2009, les débats furent à nouveau interrompus à cause d’une grève des avocats et reportés au 20 mai 2009. Avant la fin de l’audience du 12 mai 2009, la cour informa le requérant qu’il ne recevrait pas de nouvelle citation à comparaître pour l’audience du 20 mai 2009.

Avant l’audience du 20 mai 2009, le requérant informa par écrit la cour qu’il ne serait pas présent, mais qu’il serait représenté par ses avocats. Toutefois, aucun des deux avocats que le requérant avait désignés le 11 février 2009 ne se présenta à l’audience en question. La cour considéra alors que, à l’audience du 12 février 2009, le requérant avait exprimé sa volonté de voir son appel jugé ; elle désigna d’office M e G.M. comme avocat du requérant et reporta l’audience au 27 mai 2009 afin de permettre à ce dernier de prendre connaissance du dossier. À l’audience, M e G.M. soutint devant la cour que les infractions reprochées au requérant étaient de nature délictuelle et non criminelle, allégation qui était aussi soulevée mais rejetée en première instance. Il invita aussi la cour à reconnaître au requérant des circonstances atténuantes.

Le 27 mai 2009, la cour d’appel criminelle réduisit la peine du requérant à sept ans d’emprisonnement pour les mêmes faits. Elle rejeta les allégations concernant la nature délictuelle des infractions et considéra qu’elles devaient être qualifiées des crimes car les conditions de la loi n o 1608/1950 « relative à l’augmentation des peines frappant ceux qui détournent des fonds publics » se trouvaient réunies. Elle reconnut cependant l’existence de circonstances atténuantes.

Le 1 er juin 2009, le requérant se pourvut en cassation, se plaignant d’une application erronée de la législation pertinente, notamment de la loi n o 1608/50. Se prévalant de la jurisprudence de la Cour de cassation, il prétendait que les infractions qui lui étaient reprochées étaient de nature non pas criminelle mais délictuelle et étaient frappées par la prescription à la date à laquelle il avait été jugé. Il invoquait aussi une violation des articles 6 et 7 de la Convention. Le requérant avait rédigé lui-même le pourvoi (mais manifestement avec l’assistance d’un avocat) qu’il introduisait devant la Cour de cassation par l’intermédiaire des autorités de la prison de Grevena. Le 5 novembre 2009, le requérant reçut à la prison de Grevena une citation à comparaître à l’audience du 5 février 2010 devant la Cour de cassation.

Le 30 décembre 2009, le requérant demanda au président de la Cour de cassation de lui désigner d’office un avocat pour le représenter devant elle.

Le 2 janvier 2010, le président de la Cour de cassation, constatant l’indigence du requérant, désigna M e F.K. pour le représenter à l’audience du 5 février 2010 ou à toute autre audience concernant son affaire.

Par un arrêt du 25 février 2010 (mis au net le 29 mars 2010 et certifié conforme le 28 avril 2010, date à partir de laquelle il était possible de se procurer une copie de l’arrêt), la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme non maintenu, au motif que le requérant, qui avait, selon elle, été cité à comparaître à l’audience selon les formes et dans les délais requis, n’avait pas comparu.

Le requérant soutient qu’il avait contacté M e F.K., après sa désignation, depuis la prison, et que ce dernier l’avait assuré qu’il se rendrait à l’audience, mais que ni avant ni après l’audience il ne l’avait informé des raisons de son absence. Toujours selon le requérant, ce n’est qu’ultérieurement, lors d’un entretien téléphonique (sans précision sur la date, les modalités et les raisons de cet entretien), que l’avocat lui aurait dit qu’il avait téléphoné au greffe de la Cour de cassation pour demander l’ajournement de l’audience. 15. À la page 4 de sa requête à la Cour, le requérant indiquait qu’il avait pris connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation le 18 octobre 2010, comme cela était mentionné de manière claire à la fin de la page 3 de l’arrêt. II.

Selon la pratique judiciaire grecque, il existe deux manières de présenter de manière recevable une demande visant à l’ajournement d’une audience devant les tribunaux.

Lorsqu’un avocat ne peut être présent à l’audience, il peut demander l’ajournement de celle-ci par l’intermédiaire d’un « messager » ( άγγελος ), à savoir un tiers, normalement un de ses collaborateurs, qui doit se présenter en son nom à l’audience pour en demander l’ajournement (arrêts 842/2008, 919/2008, 945/2008 et 2543/2008, 1394/2009, 272/2010 et 1644/2010, 592/2011 de la chambre criminelle de la Cour de cassation).

Le client de l’avocat peut lui aussi demander l’ajournement de l’audience pour cause d’empêchement de son avocat par le biais d’un messager (un tiers) ou par écrit (lettre, télégramme, télécopie, etc.). Dans un de ses arrêts (n o 649/2009), la Cour de cassation a examiné la demande d’ajournement soumise par écrit par le demandeur en cassation, qui était détenu dans une prison, et envoyée par télécopie au greffe de la Cour de cassation. Le jour même de l’audience, la greffière a remis au président de la chambre qui dirigeait les débats la télécopie du demandeur. La demande en question a été examinée, mais elle a été rejetée au motif qu’il n’y avait pas de motif légitime d’ajournement.

En outre, en droit grec, les parties n’ont la possibilité de prendre réellement connaissance du contenu d’un jugement ou d’un arrêt qu’à partir de la date à laquelle elles peuvent en obtenir copie certifiée. La mise au net et la certification conforme du jugement ou de l’arrêt est indispensable afin d’entreprendre les démarches éventuellement nécessaires en vue de leur exécution. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 c) DE LA CONVENTION

Le requérant allègue qu’il n’a pas bénéficié d’une assistance juridique effective dans le cadre de son pourvoi en cassation, car l’avocat qui avait été désigné d’office par la Cour de cassation ne se serait pas présenté à l’audience, ce qui aurait eu pour conséquence le rejet de son pourvoi. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, aux termes duquel : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; (...) » A. Sur la recevabilité

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour non-respect du délai de six mois. Il indique que le requérant ne précise pas dans sa requête à quelle date il a été informé que son avocat ne l’avait pas représenté devant la Cour de cassation et qu’il se contente de se référer au cachet figurant en bas de la page 3 de l’arrêt. Le Gouvernement précise que, par ailleurs, le requérant n’a jamais demandé au greffe de la Cour de cassation des informations concernant l’audience, alors que devant les juridictions du fond il serait activement intervenu dans la procédure. Selon le Gouvernement, à supposer même que le requérant n’ait pas eu de contact avec son avocat juste après l’audience du 5 février 2010, il n’est pas plausible qu’il ne se soit pas interrogé avant le 18 octobre 2010 sur l’issue de la procédure et qu’il n’ait pas, à cette fin, soit pris contact avec son avocat ou avec le greffe de la Cour de cassation, soit avec le directeur de la prison.

Le Gouvernement souligne que le requérant n’explique nullement pourquoi il n’a rien fait pour s’informer sur l’issue de la procédure devant la Cour de cassation à un stade antérieur à la date du 18 octobre 2010. Cela d’autant plus que le requérant suivait son affaire activement, dès le début de la procédure, en rédigeant lui-même certains documents et en s’adressant lui-même aux autorités judiciaires ou aux autorités de la prison. À supposer même que le requérant n’ait eu aucun contact avec son avocat postérieurement à l’audience, ou n’ait pas pu en avoir, on ne saurait admettre qu’il n’ait pas tenté de se renseigner, avant le 18 octobre 2010, voire le jour même de l’audience, sur la tenue de l’audience auprès du greffe de la Cour de cassation.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il lui reproche ainsi de ne pas avoir demandé que des poursuites disciplinaires ou pénales soient engagées contre l’avocat et de ne pas avoir introduit une action en dommages-intérêts sur le fondement d’une demande de prise en partie.

Le requérant soutient qu’il a saisi la Cour dès qu’il a eu connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation, personne, à ses dires, ne l’ayant informé de la date à laquelle l’arrêt avait été rendu. Il allègue en outre que les actions civiles ou pénales qu’il pourrait, selon le Gouvernement, introduire contre l’avocat commis d’office ne lui permettraient pas d’obtenir la réouverture de la procédure devant cette juridiction.

S’agissant de l’exception relative au non-respect du délai de six mois, la Cour rappelle que la période de six mois commence à courir à la date à laquelle le requérant et/ou son représentant a eu une connaissance suffisante de la décision interne définitive ( Koç et Tosun c. Turquie (déc.) n o 23852/04, 13 novembre 2008 et parmi plusieurs arrêts concernant en particulier la Grèce, Stavrinoudakis c. Grèce , n o 26307/07, § 22, 29 octobre 2009 et Koukouris c. Grèce , n o 24089/08, § 13, 16 septembre 2010). Toutefois, si le requérant allègue seulement dans ses observations qu’il a pris connaissance de l’arrêt à une certaine date, sans pouvoir étayer cette allégation, le dies a quo court à compter de la date à laquelle l’arrêt a été rendu ( Çelik c. Turquie (déc.), n o 52991/99, CEDH 2004-X; Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, CEDH 1999-II).

La Cour note qu’en l’espèce, la Cour de cassation a rendu son arrêt le 25 février 2010 et que cet arrêt a été certifié conforme le 28 avril 2010, date à partir de laquelle il était possible d’en obtenir copie, et ce n’est qu’à ce moment que le requérant aurait pu en avoir une connaissance suffisante. Or, ce dernier a introduit sa requête devant la Cour le 20 décembre 2010, en y mentionnant qu’il n’a pris connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation que le 18 octobre 2010, date du cachet figurant sur la page 3 de l’arrêt.

La Cour note que le Gouvernement reproche au requérant un manque de diligence, soutenant notamment à cet égard qu’il n’a pas pris contact à temps avec son avocat ou avec le greffe de la Cour de cassation et qu’il ne s’est pas informé de l’issue de la procédure, de sorte que le délai de six mois aurait été dépassé. Toutefois, la Cour ne peut pas souscrire au raisonnement du Gouvernement. En effet, elle relève que le requérant était à l’époque détenu à la prison de Grevena, qu’il dit avoir reçu l’assurance de son avocat commis d’office qu’il le représenterait à l’audience et qu’il ne s’est pas vu signifier ou notifier l’arrêt de la Cour de cassation.

Elle note également que le Gouvernement, n’explique pas par quel moyen et à quelle date ce dernier aurait reçu copie de l’arrêt de la Cour de cassation. En revanche, le requérant se prévaut de la date du cachet (18 octobre 2010) figurant sur la copie de l’arrêt que lui a délivrée le greffe de la Cour de cassation. Dans ces circonstances, la Cour estime que l’on ne saurait reprocher au requérant d’avoir dépassé le délai de six mois requis.

Quant à l’exception relative au non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle que les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent que l’épuisement des voies de recours à la fois relatives aux violations incriminées, normalement disponibles et suffisantes pour permettre au requérant d’obtenir réparation des violations qu’il allègue ( Risker c. France (déc.), n o 66999/01, 24 mai 2005, et Norbert Sikorski c. Pologne , n o 17599/05, § 108, 22 octobre 2009). Or, ni les poursuites pénales et disciplinaires ni l’action en dommages-intérêts n’étaient de nature à remédier au fait que le pourvoi du requérant n’a pas été examiné. La décision de la Cour de cassation déclarant le pourvoi irrecevable est définitive et il n’est pas possible d’y revenir quelles que soient les motifs et les circonstances de la non-comparution de l’avocat.

La Cour rejette donc les exceptions préliminaires du Gouvernement. Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, elle le déclare recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que le droit d’accès du requérant à un tribunal a été respecté à tous les stades de la procédure, y compris devant la Cour de cassation. Il indique que, même si le requérant n’a pas été représenté devant cette dernière juridiction, il s’est vu offrir la possibilité de se pourvoir seul en cassation et de se voir désigner un avocat d’office sans aucun obstacle. Il ajoute que la Cour de cassation n’avait aucune raison de douter que l’avocat commis d’office remplît les devoirs que la loi lui aurait imposés.

Le Gouvernement précise ensuite que, ni avant ni pendant l’audience devant la Cour de cassation, le requérant n’a réclamé l’ajournement de l’audience ou le remplacement de l’avocat commis d’office et qu’il n’a pas non plus informé les autorités judiciaires d’un refus éventuel de cet avocat d’assumer sa mission. Renvoyant à l’article 47 du code des avocats, il indique que, si F.K. ne souhaitait pas assurer la défense du requérant, il aurait dû déposer une déclaration de renonciation au greffe de la Cour de cassation, et qu’il ne l’aurait pas fait. Partant, le Gouvernement considère que la Cour de cassation a, à juste titre, appliqué l’article 514 du code de procédure pénale et rejeté le pourvoi. Il précise encore que, en l’absence de tout indice susceptible de laisser penser qu’un problème existait quant à la défense du requérant, l’autorité judiciaire n’avait aucune raison ni aucune légitimité pour intervenir spontanément dans la relation du requérant avec son avocat.

Le requérant allègue qu’il ne pouvait pas prévoir une négligence aussi grossière à ses yeux de la part d’un avocat commis d’office. Il ajoute que lui-même était incarcéré et soumis à la pression du délai de dix jours qui lui aurait été imparti pour se pourvoir en cassation. Il estime que la Cour de cassation aurait dû ajourner l’audience, car, selon lui, elle savait qu’il souhaitait poursuivre la procédure, et que, voyant que le défenseur en question ne pouvait pas s’acquitter de ses obligations, elle aurait dû remplacer l’avocat. Il ajoute qu’on ne peut lui reprocher aucune erreur ni aucun manque de diligence et que le Gouvernement n’émet à cet égard que des allégations imprécises.

La Cour rappelle d’abord que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 s’analysent en des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de cette disposition ( Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, § 27, CEDH 1999-I). Il convient donc d’examiner les griefs du requérant sous l’angle du paragraphe 3 c) combiné avec les principes inhérents au paragraphe 1.

La Cour rappelle ensuite les principes qui se dégagent de sa jurisprudence en matière d’assistance judiciaire. Elle a ainsi déclaré à maintes reprises que la Convention avait pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs, et que la nomination d’un conseil n’assurait pas à elle seule l’effectivité de l’assistance qu’il pouvait procurer à l’accusé. On ne saurait pour autant imputer à un État la responsabilité de toute défaillance d’un avocat d’office ( Andreyev c. Estonie , n o 48132/07, § 71, 22 novembre 2011). Il découle de l’indépendance du barreau par rapport à l’État que la conduite de la défense appartient pour l’essentiel à l’accusé et à son avocat, commis au titre de l’aide judiciaire ou rétribué par son client. L’article 6 § 3 c) n’oblige les autorités nationales compétentes à intervenir que si la carence de l’avocat d’office apparaît manifeste ou si on les en informe suffisamment de quelque autre manière ( Daud c. Portugal , 21 avril 1998, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1998-II).

La Cour rappelle en outre qu’il est des circonstances où l’État doit agir et ne pas demeurer passif, lorsque des problèmes relatifs à la représentation en justice sont portés à l’attention des autorités compétentes. Si celles-ci sont informées de tels problèmes, elles ont l’obligation soit de remplacer l’avocat défaillant soit de l’obliger à accomplir sa mission. Adopter l’interprétation restrictive avancée par le Gouvernement conduirait à des résultats déraisonnables incompatibles avec le libellé de l’alinéa c) et l’assistance judiciaire gratuite risquerait de se révéler un vain mot ( Artico c. Italie , 13 mai 1980, § 33, série A n o 37 ; Kemal Kahraman et Ali Kahraman c. Turquie , n o 42104/02, § 35, 26 avril 2007, et Iglin c. Ukraine , n o 39908/05, § 67, 12 janvier 2012). En fonction des circonstances de la cause, les autorités compétentes devront ou non prendre des mesures ( Daud , précité, §§ 40-42) et, s’agissant de la procédure dans son ensemble, la défense pourra ou non être considérée comme « concrète et effective », caractères requis par l’article 6 § 3 c) ( Rutkowski c. Pologne (déc.), n o 45995/99, CEDH 2000-XI, Staroszczyk c. Pologne , n o 59519/00, §§ 121-122, 22 mars 2007, Siałkowska c. Pologne , n o 8932/05, §§ 99-100, 22 mars 2007, et Ebanks c. Royaume-Uni , n o 36822/06, § 73, 26 janvier 2010).

La Cour note d’emblée que les thèses des parties diffèrent quant aux circonstances de l’espèce et aux raisons de la non-comparution de M e F.K. à l’audience du 5 février 2010. Elle observe qu’elle ne trouve dans le dossier aucun élément susceptible de lui permettre de privilégier la thèse de l’une ou de l’autre partie. Le seul élément qui lui paraît crucial en l’espèce est le fait que la Cour de cassation avait désigné un avocat d’office pour représenter l’intéressé devant elle.

La Cour souligne qu’un avocat, et d’autant plus un avocat commis d’office, n’est pas dispensé de toute diligence lorsqu’il décide de se désister dans une affaire ou lorsqu’il est empêché de se présenter à une audience. Dans pareils cas, il doit en aviser l’autorité qui l’a désigné et accomplir tous les actes urgents afin de préserver les droits et les intérêts de son client.

Or, en l’espèce, l’avocat du requérant nommé le 2 janvier 2010 pour l’audience du 5 février 2010, ne semble à aucun moment avoir justifié d’une impossibilité à assurer sa mission. À en croire l’intéressé, M e F.K. l’aurait assuré peu avant l’audience qu’il y serait présent. En outre, il ne ressort pas du dossier que M e F.K., comme il l’a prétendu auprès du requérant après l’audience, a pris contact avec le greffe de la Cour de cassation pour demander l’ajournement de celle-ci. Comme le Gouvernement l’explique dans ses observations, il existe deux voies pour présenter de manière recevable une demande visant à l’ajournement d’une audience devant un tribunal sans que la comparution de l’avocat lui-même ou de son client soit nécessaire : soit un avocat, normalement un collaborateur de celui qui se trouve empêché, se présente devant le tribunal le jour de l’audience et demande l’ajournement ; soit, avant l’audience, le client envoie au greffe une demande écrite dans ce sens, laquelle est remise au président du tribunal le jour de l’audience (paragraphes 16-18 ci-dessus). Ainsi, à supposer même que M e F.K ait téléphoné au greffe dans le but de déclarer un empêchement, sa demande ne pouvait pas être prise en compte, car il ne l’avait pas présentée dans les formes requises. De son côté, le greffe aurait sûrement appelé son attention sur le fait que l’appel téléphonique n’était pas une voie régulière selon le droit interne.

Dans la mesure où il était impossible selon le droit interne de revenir sur la décision d’irrecevabilité du pourvoi, il appartenait à la Cour de cassation de s’interroger sur les motifs de la non-comparution de l’avocat du requérant, qui était commis d’office, et de s’assurer que les intérêts du requérant avaient été sauvegardés.

L’absence inexpliquée de M e F.K. à l’audience tenue un mois et trois jours après la désignation de celui-ci, sans qu’aucune demande d’ajournement ne soit déposée ou même si une telle demande a été déposée irrégulièrement comme l’affirme le requérant constitue, aux yeux de la Cour, une situation de « carence manifeste » appelant des mesures positives de la part des autorités compétentes. La Cour de cassation aurait ainsi dû ajourner les débats afin de tirer au clair la situation plutôt que de rejeter le pourvoi comme non maintenu.

Quelles que soient les circonstances – absence de tout contact ou demande irrégulière – elles imposaient à la juridiction compétente l’obligation positive d’assurer le respect concret et effectif des droits de la défense du requérant. Cela n’ayant pas été le cas, la Cour ne peut que constater un manquement aux exigences des paragraphes 1 et 3 c) combinés de l’article 6 de la Convention. Partant, il y a eu violation de ces dispositions. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par ces articles. Elle conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) pour préjudice moral. Précisant qu’il est toujours incarcéré et qu’il souffre de graves problèmes de santé que sa détention n’aurait fait qu’aggraver, il allègue que le fait que la Cour de cassation n’a pas statué sur la qualification des infractions qui lui étaient reprochées l’a privé d’une chance d’être remis en liberté plus tôt.

Le Gouvernement soutient que la somme réclamée est excessive et que le constat éventuel d’une violation constituerait une satisfaction suffisante. Il indique que le requérant ne démontre pas quelle aurait été la durée de la peine qu’il aurait encore eu à purger si l’issue de la procédure devant la Cour de cassation lui avait été favorable. En outre, selon le Gouvernement, l’intéressé ne démontre pas non plus que son état de santé ne se serait pas aggravé si l’issue de la procédure lui avait été favorable.

La Cour estime que l’absence d’une assistance juridique adéquate lors d’une phase essentielle de la procédure a causé au requérant un préjudice moral appelant réparation. Elle lui alloue à ce titre 2 000 EUR. B. Frais et dépens

La Cour note que le requérant ne présente aucune demande de remboursement de frais et dépens. Elle ne lui accorde donc aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 c) et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, la somme de 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 avril 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Elisabeth Steiner Greffier adjoint Présidente