Vamvakas împotriva Greciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 36970/06) împotriva Republicii Elene și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Alexandros Vamvakas ("reclamantul"), care a sesizat Curtea la 8 august 2006 în baza articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, căruia i-a fost acordat sprijinul judecătoresc, este reprezentat de avocata G. Katrouggalos, avocat la barou din Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, Dii K. Georgiadis, consilier la Consiliul juridic al statului, și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al statului.

La 12 noiembrie 2007, președintele primei secțiuni a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a mai hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. ÎN FAPT I.

La o dată neprecizată, în timp ce reclamantul era deținut la închisoarea Korydallos în baza unor decizii judiciare diferite, au fost inițiate noi urmăriri penale împotriva sa pentru falsificare și folosire de false.

Prin ordinul nr. 4472/02 al camerei de acuzare a tribunalului penal din Athena, reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului penal din Athena.

La 13 decembrie 2002, un agent de justiție s-a prezentat la ultimul domiciliu cunoscut al reclamantului pentru a-l cita să compară în fața acestei jurisdicții pentru a răspunde acuzației. Nu l-a găsit acolo, agent de justiție a lipit documentul pe ușă.

La 10 februarie 2003, ședința în fața tribunalului penal a avut loc. Reclamantul nu s-a prezentat. Prin sentința nr. 13027/03, această jurisdicție l-a condamnat în absență pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea.

La 20 octombrie 2004, această sentință a fost lipită de agentul de justiție pe ușa domiciliului reclamantului. Fiind încă închis, reclamantul nu a luat cunoștință de sentință decât la 9 iunie 2005. La 10 iunie 2005 a apelat.

Ședința în fața curții de apel a avut loc pe 29 iulie și 1 august 2005. Într-o primă etapă, curtea de apel a declarat apelul admisibil. În special, a considerat că nu se punea nicio problemă de tardicitate, deoarece notificarea sentinței atacate era nulă (a se vedea §17 mai jos). Reclamantul a ridicat apoi o obiecție de prescripție. Într-adevăr, a susținut că acțiunile incriminate erau prescrise, întrucât citația de comparuție în fața tribunalului penal, act care, potrivit legii interne, întrerupe prescripția cvincenală, era nulă. Printr-o decizie cu efect dilatator, curtea de apel a declarat obiecția inadmisibilă pe motiv că reclamantul ar fi trebuit s-o invoce în memoria sa scrisă. Această jurisdicție a procedat apoi la examinarea fondului cauzei și l-a condamnat pe reclamant la patru ani de închisoare (sentința nr. 8266/2005).

La 9 august 2005, reclamantul a inițiat cale de cassație în fața directorului penitenciarului folosind formularul standard furnizat de serviciile penitenciare. Acest formular constă dintr-o pagină dactilografiată în care interesatul este chemat să completeze data și informațiile privind starea sa civică și să expună în șase linii motivele cassației. Reclamantul a ridicat pe scurt că atât notificarea citației de comparuție în fața tribunalului penal cât și sentința pronunțată în primă instanță erau nule și a citat articolele relevante din codul de procedură penală. La sfârșitul expunerii motivelor cassației, a notat cu litere mari "O MEMORIE SUPLIMENTARĂ ESTE ANEXATĂ" și a anexat la formular un document în care a precizat motivele pentru care cerea cassarea sentinței atacate. Într-adevăr, reclamantul a susținut că citația de comparuție în fața tribunalului penal nu i-a fost dûm notificată, ceea ce, potrivit dreptului în vigoare și jurisprudenței relevante, a avut ca rezultat prescrierea actelor incriminate. Directorul penitenciarului a redactat și semnat formularul standard, dar nu a semnat documentul anexat.

Ședința în fața Curții de cassație a fost fixată pentru 20 ianuarie 2006.

La 28 noiembrie 2005, reclamantul a solicitat președintelui Curții de cassație să numească un avocat de oficiu în cadrul asistenței judiciare pentru a-l ajuta la ședința în fața acestei jurisdicții supreme, deoarece era sărac.

La 27 decembrie 2005, președintele Curții de cassație a acceptat cererea reclamantului.

La 20 ianuarie 2006, la ședință, avocatul de oficiu s-a prezentat în fața Curții de cassație și a cerut cassarea sentinței atacate. La 24 ianuarie 2006, a depus o memorie suplimentară în care a detaliat motivele cassației ridicate de reclamant.

La 22 februarie 2006, Curtea de cassație a respins calea de cassație ca inadmisibilă fără a examina acuzațiile reclamantului (sentința nr. 450/2006). Într-adevăr, această jurisdicție supremă a considerat: "Rezultă din articolele 148-153, 473 § 2, 476 § 1, 509 § 1 și 510 din codul de procedură penală că, pentru ca calea de cassație să fie considerată admisibilă, raportul prin care este exercitată trebuie să expună în mod clar și sigur motivele cassației. (...) O simplă citare a dispoziției care prevede motivul cassației fără o expunere a faptelor care au generat violarea aleasă nu este suficientă. Motivele vagi și imprecise nu pot fi luate în considerare de curt și nu pot fi completate de elemente care nu se află în raportul calea de cassație. Prin urmare, motivele expuse într-un alt document, inclusiv într-o anexă, nu sunt luate în considerare de curt (...) [În cauza de specie], calea de cassație litigioasă este inadmisibilă deoarece motivele sale sunt complet vagi, incerte și nu susceptibile de a fi supuse unei aprecieri juridice, ținând cont că deficiențele aleasă ale sentinței atacate nu sunt précisate, și că [motivele sale] nu pot fi completate de elemente conținute într-un document altul decât raportul calea de cassație în chestiune. Având în vedere cela de mai sus, motivele conținute în memoria suplimentară din data 9 august 2005 nu sunt luate în considerare de curt; simple faptul anexării acestui document la raportul calea de cassație nu încorporează motivele expuse în aceasta, cu atât mai mult cu cât documentul anexat nu poartă semnătura directorului penitenciarului (...) Rezultă că calea de cassație în chestiune trebuie respinsă (...)" II.

Guvernul susține că reclamantul ar fi trebuit să dovedească diligență și să solicite președintelui Curții de cassație, cu mult înainte de exercitarea calea de cassație, desemnarea unui avocat de oficiu pentru a-l asista la redactarea și depunerea calea sa de cassație. Afirmă că, dacă reclamantul ar fi fost asistat de un avocat la redactarea calea sa de cassație, actul de cale nu ar fi fost declarat inadmisibil. Pentru a susține spusele sale, produce copii ale actelor Președintelui Curții de cassație prin care alți condamnați au beneficiat de asistență judiciară la redactarea cailor lor de cassație. Potrivit Guvernului, omițând să solicite asistență judiciară la o etapă anterioară a procedurii, reclamantul nu a epuizat în mod util și efectiv caile de atac interne.

Reclamantul contestă că legea greacă oferă posibilitatea de a solicita asistență judiciară înainte de depunerea calea de cassație. Potrivit sa, o asemenea solicitare poate fi făcută doar odată fixată data ședinței în fața Curții de cassație. b. Aprecierea Curții

Curtea observă că în cauza de specie, întrebarea dacă legea și practica internă prevăzeau posibilitatea de a solicita asistență judiciară înainte de exercitarea calea de cassație nu este decisivă pentru rezultatul cauzei. Într-adevăr, pe cât vreme legea greacă permite interesatului să redacteze și să depună calea sa de cassație fără a fi asistat de un avocat, acesta din urmă nu poate fi penalizat pentru a fi folosit această cale. Curtea nu poate deci specifica asupra admisibilității calea reclamantului dacă acesta ar fi apelat la un avocat la redactarea sa. Ea amintește că întrebarea centrală care se pune în cauza de specie este dacă maniera în care Curtea de cassație a interpretat, apoi a aplicat dreptul procedural, a prejudiciat dreptul de acces la tribunal al reclamantului. Prin urmare, ea nu poate considera că, nesolicitând asistență judiciară la o etapă anterioară a procedurii, reclamantul a încălcat obligația de a epuiza caile de atac interne. Este deci necesar să respingem această excepție.

Mai mult, Curtea constată că cererea nu este vădit nefondata în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea mai constată că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este deci necesar s-o declare admisibilă. B. Asupra fondului 1. Argumentele părților

Reclamantul consideră că prin declararea calea sa de cassație inadmisibilă, Curtea de cassație a demonstrat un formalism excesiv și a refuzat să examineze fondul acuzațiilor sale.

Guvernul afirmă că reclamantul nu a fost privat de dreptul de acces la Curtea de cassație. În interesul unei bune administrări a justiției și al securității juridice, trebuie acceptată existența unor formalități pentru a sesiza valabil o jurisdicție națională. Potrivit Guvernului, aceasta este cu atât mai adevărat atunci când este vorba de condițiile admisibilității cailor de atac în fața acestei jurisdicții supreme. Aceste formalități, care sunt concrete și pot fi ușor observate, nu vizează să restrângă ci să organizeze accesul la aceasta jurisdicție supremă. Avocații sunt presupuși că cunosc aceste obligații în materie de exercitare a unei calea de cassație. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea amintește jurisprudența sa constantă conform căreia ea nu are sarcina de a înlocui jurisdicțiile interne. Este în primul rând pe seama autorităților naționale, în special pe seama curților și tribunalelor, să interpreteze legea internă (a se vedea, printre multe altele, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De mai mult, "dreptul la tribunal", al cărui element de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile admisibilității unei caile de atac, deoarece prin natura sa chiar apelează la o reglementare de către Stat, care bucură la acest sens o anumită marjă de apreciere. Totuși, aceste limitări nu ar putea restrânge accesul deschis unui justiciabil într-o manieră sau să un punct atât de mare încât dreptul său la tribunal se gaseste atins în substanța sa însuși; în sfârșit, acestea se concialiaza cu art. 6 § 1 doar dacă tind la un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre multe altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Recitare a hotărârilor și deciziilor 1998–I). Într-adevăr, dreptul de acces la tribunal este atins atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurilor securității juridice și ale bunei administrări a justiției și constituie un fel de barieră care împiedică justiciabul să-și vadă litigiul tranșat de jurisdicția competentă.

Curtea amintește, de mai mult, că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de cassație. Cu toate acestea, un stat care se dă cu jurisdicții de acest fel are obligația de a se asigura că justiciabilii se bucură în fața lor de garantiile fundamentale ale articolului 6. Compatibilitatea limitărilor prevăzute de legea internă cu dreptul de acces la tribunal recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție depinde de particularitățile procedurii în chestiune și trebuie luate în considerare întreg procesul condus în ordinea juridică internă și, în special, rolul jucat de o Curt supremă, condițiile admisibilității unei caila de cassație putând fi mai riguroase decât ale unui apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea amintește, în sfârșit, că reglementarea privind formalitățile de exercitare a unei caila de atac vizează să asigure buna administrare a justiției și respectul, în special, al principiului securității juridice. Interesații trebuie să poată astepta că regulile vor fi aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Aceasta fiind, Curtea a concluzionat repetat că dacă dreptul de a exercita o cale de atac este desigur supus unor condiții legale, tribunalele trebuie, în aplicarea regulilor de procedură, să evite atât un exces de formalism care ar prejudicia echitatea procedurii, cât și o flexibilitate excesivă care ar duce la anularea condițiilor de procedură stabilite de legi. (Walchli c. Franța, nr. 35787/03, § 29, 26 iulie 2007; Alvanos și alții c. Grecia, nr. 38731/05, § 25, 20 martie 2008). b) Aplicare în cauza de specie a principiilor sus-menționate

În cazul de specie, Curtea constată că reclamantul a avut acces la Curtea de cassație, dar doar pentru a-și auzi caila de atac declarată inadmisibilă pe motiv, în special, că aceasta nu precizase în caila sa motivele cassației (a se vedea §16 mai sus). Oricum, în sine, faptul de a fi putut sesiza o jurisdicție nu satisface neapărat imperativul articolului 6 § 1: trebuie totuși constatat că gradul de acces asigurat de legislația națională a fost suficient pentru a garanta interesatului "dreptul la tribunal", ținând cont de principiul primatului dreptului într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Boulougouras c. Grecia, nr. 66294/01, § 24, 27 mai 2004).

Curtea observă, mai întâi, că reclamantul a folosit, pentru a exercita caila sa de cassație, formularul standard care i-a fost remis de autoritățile penitenciare. Oricum, acest document nu dispunea decât de șase linii pentru motivele cassației. Potrivit Curții, pare extrem de dificil să reușit să includă în șase linii toți motivele cassației, expuse în mod clar și sigur, precum și o expunere a faptelor care au generat violările alease, după cum cere Curtea de cassație.

Era deci bine rezonabil ca, pentru a remedia lipsa de spațiu, reclamantul să fi anexat un document suplimentar în care prezenta mai detaliat motivele pentru care cerea cassarea sentinței atacate. Curtea atașează o importanță deosebită faptului că reclamantul a lua grijă să precizeze, în mod clar și cu litere mari, la sfârșitul expunerii sale, că o memorie suplimentară se găsea anexată la formularul furnizat de administrația penitenciarului. Totuși, Curtea de cassație a refuzat să țină cont de acest document, considerând că motivele care erau expuse într-un alt document, inclusiv într-o anexă, nu puteau fi luate în considerare. Oricum, potrivit Curții, prin respingerea caila de cassație din acest motiv de formă, Curtea de cassație nu a răspuns nicidecum la problemele specifice ridicate de reclamant și a pus un obstacol excesiv dreptului de acces la tribunal al reclamantului. Aceasta este cu atât mai adevărat că, la depunerea caila de cassație, reclamantul era închis și nu era asistat de un avocat.

Curtea se întreabă, de asemenea, asupra rolului atribuit directorului penitenciarului în cauza de specie în măsura în care, dacă acesta a bine receptat caila de cassație prezentată de reclamant, s-ar putea rezonabil astepta de la el să reamintească, dacă este cazul, formalitățile necesare de îndeplinit (a se vedea, în acest sens, Walchli c. Franța, precitată, § 35).

La acest sens, Curtea nu poate, de asemenea, accepta argumentul secundar al Curții de cassație, conform căruia documentul anexat nu putea fi luat în considerare deoarece nu purta semnătura directorului penitenciarului. După cum a mai constatat în cadrul cauzei Boulougouras c. Grecia, reclamantul nu ar putea fi penalizat pentru nerespectarea unei formalități care depinde în principal de responsabilitatea persoanei autorizate să primească caila de atac, în ocorrența directorului penitenciarului (a se vedea, mutatis mutandis Boulougouras c. Grecia, precitată, § 26).

La lumina ceei de mai sus, Curtea estimează că reclamantul s-a văzut impus o sarcină disproporționată care rupe echilibrul just între, pe de-o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectul condițiilor formale pentru a sesiza jurisdicțiile și, pe de altă parte, dreptul de acces la judecător (a se vedea, în acest sens, Kadlec și alții c. Republica Cehă, nr. 49478/99, § 23-30, 25 mai 2004). În definitiv, Curtea de cassație a demonstrat formalism excesiv în ceea ce privește cerințele procedurale din jurul depunerii acestei caila de cassație.

Prin urmare, ținând cont de importanța deosebită pe care o poartă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică, a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul pretinde 1.421.863 euro (EUR) la titlul daunei materiale. Această sumă corespunde salariilor pe care le-ar fi primit dacă nu ar fi fost închis. Pretinde, de asemenea, 50.000 EUR la titlul daunei morale.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea la titlul daunei materiale. Afirmă, de asemenea, că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă la titlul daunei morale.

Curtea nu ar putea specifica asupra rezultatului rezervat caila reclamantului de cassație și consecințele sale posibile (a se vedea, Societate Anonimă Sotiris și Nikos Koutras Attee c. Grecia, nr. 39442/98, § 29, CEDO 2000-XII). Astfel, Curtea consideră că în absența unei legături cauzale între dauna materială invocată și încălcarea constatată, nu este cazul să se indemnizeze acest cap de daună, cu atât mai mult că reclamantul este deținut în baza unor diverse decizii judiciare. În schimb, Curtea consideră că trebuie alocat reclamantului o reparare pentru dauna morală rezultând din încălcarea dreptului suo de acces la tribunal. Ținând cont de jurisprudența sa la acest respuns și pronunțând în echitate, după cum cere art. 41, ea decide să aloce reclamantului 7.000 EUR din acest cap. B. Cheltuielile și costurile

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară în fața Curții, cere 3.000 EUR pentru cheltuielile suplimentare care au fost suportate în fața Curții și care nu sunt acoperite de suma alocată la titlul asistenței judiciare. Nu anexează nici factură, nici notă de onorarii, nici alt chitanță.

Guvernul observă că pretențiile reclamantului nu sunt justificate și invită Curtea să respingă această cerere.

Curtea observă că pretențiile reclamantului nu sunt însoțite de justificativele necesare care permit calcularea lor precis (a se vedea, printre multe altele, Mantzila c. Grecia, nr. 25536/04, § 33, 4 mai 2006). Este deci necesar să respingem această cerere. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră că este oportun să modeleze rata dobânzilor penalizatoare după rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în trei luni de la data când hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 7.000 EUR (șapte mii euro) pentru daună morală, plus orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit; b) că începând din expirarea acestui termen și până la plată, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge, cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 octombrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. André Wampach Nina Vajić Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36970/06) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alexandros Vamvakas (« le requérant »), a saisi la Cour le 8 août 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e G. Katrouggalos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 12 novembre 2007, le président de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

A une date non précisée, alors que le requérant était détenu à la prison de Korydallos en vertu de différentes décisions judiciaires, des nouvelles poursuites pénales furent engagées à son encontre pour falsification et usage de faux.

Par ordonnance nº 4472/02 de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes, le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal correctionnel d’Athènes.

Le 13 décembre 2002, un huissier de justice ( δικαστικός επιμελητής ) se rendit au dernier domicile connu du requérant afin de le citer à comparaître devant cette juridiction pour répondre de l’accusation. Ne l’y ayant pas trouvé, l’huissier colla le document sur la porte ( θυροκόλληση ).

Le 10 février 2003, l’audience devant le tribunal correctionnel eut lieu. Le requérant ne s’y présenta pas. Par arrêt nº 13027/03, ladite juridiction condamna in absentia le requérant à une peine d’emprisonnement.

Le 20 octobre 2004, cet arrêt fut collé par huissier de justice sur la porte du domicile du requérant. Etant toujours incarcéré, celui-ci ne prit connaissance de l’arrêt en cause que le 9 juin 2005. Le 10 juin 2005, il interjeta appel.

L’audience devant la cour d’appel eut lieu les 29 juillet et 1 er août 2005. Dans un premier temps, la cour d’appel déclara l’appel recevable. En particulier, elle considéra qu’aucune question de tardivité ne se posait puisque la notification de l’arrêt attaqué était nulle (voir paragraphe 17 ci-dessous). Le requérant souleva ensuite une objection de prescription. En effet, il allégua que les actes incriminés étaient prescrits, puisque la citation à comparaître devant le tribunal correctionnel, acte, qui, selon le droit interne, interrompt la prescription quinquennale, était nulle. Par une décision avant dire droit, la cour d’appel déclara l’objection irrecevable au motif que le requérant aurait dû l’invoquer dans son mémoire écrit. Ladite juridiction procéda ensuite à l’examen du fond de l’affaire et condamna le requérant à une peine de quatre ans d’emprisonnement (arrêt nº 8266/2005).

Le 9 août 2005, le requérant se pourvut en cassation auprès du directeur de la prison en utilisant le formulaire standard fourni par les services pénitentiaires. Ce formulaire consiste en une page dactylographiée où l’intéressé est appelé à remplir la date et les informations concernant son état civil et à exposer en six lignes les motifs de cassation. Le requérant souleva brièvement que tant la notification de la citation à comparaître devant le tribunal correctionnel que l’arrêt rendu en première instance étaient nuls et cita les articles pertinents du code de procédure pénale. A la fin de son exposé des motifs de cassation, il nota en lettres majuscules «

L’audience devant la Cour de cassation fut fixée au 20 janvier 2006.

Le 28 novembre 2005, le requérant demanda au président de la Cour de cassation de commettre un avocat dans le cadre de l’aide judiciaire pour l’assister à l’audience devant la haute juridiction car il était impécunieux.

Le 27 décembre 2005, le président de la Cour de cassation accueillit la demande du requérant.

Le 20 janvier 2006, lors de l’audience, l’avocat commis d’office se présenta devant la Cour de cassation et demanda la cassation de l’arrêt attaqué. Le 24 janvier 2006, il déposa un mémoire supplémentaire dans lequel il étoffait les motifs de cassation soulevés par le requérant.

Le 22 février 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme irrecevable sans examiner les allégations du requérant (arrêt nº 450/2006). En effet, la haute juridiction considéra : « Il résulte des articles 148-153, 473 § 2, 476 § 1, 509 § 1 et 510 du code de procédure pénale que, pour que le pourvoi en cassation soit considéré recevable, le rapport par le biais duquel il est formé doit énoncer de manière claire et certaine les moyens de cassation. (...) Une simple citation de la disposition qui prévoit le motif de cassation sans un exposé des faits qui ont donné naissance à la violation alléguée ne suffit pas. Les motifs vagues et imprécis ne peuvent pas être pris en considération par la cour et ne peuvent être complétés par des éléments qui ne se trouvent pas dans le rapport du pourvoi en cassation. Par conséquent, des motifs énoncés dans un autre document, y compris dans une annexe, ne sont pas pris en considération par la cour (...) [En l’occurrence,] le pourvoi en cassation litigieux est irrecevable puisque ses motifs sont complètement vagues, incertains et non susceptibles d’être soumis à une appréciation juridique, étant donné que les défaillances alléguées de l’arrêt attaqué ne sont pas précisées, et que [ses motifs] ne peuvent pas être complétés par des éléments contenus dans un document autre que le rapport du pourvoi en question. Vu ce qui précède, les motifs contenus dans le mémoire supplémentaire en date du 9 août 2005 ne sont pas pris en considération par la cour ; le simple fait d’annexer ce document au rapport du pourvoi en cassation n’incorpore pas les motifs y énoncés dans le pourvoi, d’autant plus que le document annexé ne porte pas la signature du directeur de la prison (...) Il s’ensuit que le pourvoi en question doit être rejeté (...) » II.

L’article 7, intitulé « Désignation d’un avocat d’office dans le cadre des procédures pénales » de la loi nº 3226/2004 sur l’aide judiciaire aux citoyens à faible revenu, prévoit que : « 1. L’aide judiciaire dans le cadre des procédures pénales s’effectue par la désignation d’un avocat d’office. (...) 4. Pour qu’une aide judiciaire soit accordée dans le cadre d’un exercice des voies de recours, il faut que ces recours ne soient pas irrecevables ou manifestement mal fondés. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement allègue que le requérant aurait dû faire preuve de diligence et demander au président de la Cour de cassation, bien avant de se pourvoir en cassation, la désignation d’un avocat d’office pour l’assister à la rédaction et au dépôt de son pourvoi. Il affirme que, si le requérant avait été assisté par un avocat lors de la rédaction de son pourvoi, son recours n’aurait pas été déclaré irrecevable. A l’appui de ses dires, il produit copies d’actes du Président de la Cour de cassation en vertu desquels d’autres condamnés avaient bénéficié de l’assistance judiciaire lors de la rédaction de leurs pourvois en cassation. Selon le Gouvernement, en omettant de solliciter l’aide judiciaire à un stade antérieur de la procédure, le requérant n’a pas épuisé de manière utile et effective les voies de recours internes.

Le requérant conteste que le droit grec offre la possibilité de demander l’aide judicaire avant le dépôt du pourvoi en cassation. Selon lui, une telle demande ne peut être faite qu’une fois fixée la date d’audience devant la Cour de cassation. b. Appréciation de la Cour

La Cour note qu’en l’espèce, la question de savoir si le droit et la pratique internes prévoyaient la possibilité de demander l’aide judiciaire avant l’exercice du pourvoi en cassation n’est pas décisive pour l’issue de l’affaire. En effet, du moment où le droit grec permet à l’intéressé de rédiger et de déposer son pourvoi sans être assisté par un avocat, celui-ci ne peut être pénalisé pour avoir utilisé cette voie. La Cour ne saurait donc spéculer sur la recevabilité du pourvoi du requérant si celui-ci avait fait appel à un avocat lors de sa rédaction. Elle rappelle que la question centrale qui se pose en l’espèce est de savoir si la manière dont la Cour de cassation a interprété, puis appliqué le droit procédural, a porté atteinte au droit d’accès à un tribunal du requérant. Dès lors, elle ne saurait considérer que, faute d’avoir demandé l’aide judiciaire à un stade antérieur de la procédure, le requérant ait manqué à son obligation d’épuiser les voies de recours internes. Il convient donc de rejeter cette exception.

Par ailleurs, la Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant considère qu’en déclarant son pourvoi irrecevable, la Cour de cassation a fait preuve d’un formalisme excessif et a refusé d’examiner le fond de ses allégations.

Le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas été privé de son droit d’accès à la Cour de cassation. Dans l’intérêt d’une bonne administration de la justice et de la sécurité juridique, il faut accepter l’existence de formalités pour saisir valablement une juridiction nationale. Selon le Gouvernement, ceci est d’autant plus vrai lorsqu’il s’agit des conditions de recevabilité des recours devant la haute juridiction. Ces formalités, qui sont concrètes et peuvent facilement être observées, ne visent pas à restreindre mais à organiser l’accès à la haute juridiction. Les avocats sont censés connaître ces obligations en matière d’introduction d’un pourvoi. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998–I). En effet, le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de sécurité juridique et de bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché par la juridiction compétente.

La Cour rappelle en outre que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation. Néanmoins, un Etat qui se dote de juridictions de cette nature a l’obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d’elles des garanties fondamentales de l’article 6. La compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et, notamment, le rôle qu’y a joué une Cour suprême, les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que celles d’un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

Cela étant, la Cour a conclu à plusieurs reprises que si le droit d’exercer un recours est bien entendu soumis à des conditions légales, les tribunaux doivent, en appliquant des règles de procédure, éviter à la fois un excès de formalisme qui porterait atteinte à l’équité de la procédure, et une souplesse excessive qui aboutirait à supprimer les conditions de procédure établies par les lois. ( Walchli c. France , n o 35787/03, § 29, 26 juillet 2007 ; Alvanos et autres c. Grèce , n o 38731/05, § 25, 20 mars 2008). b) Application en l’espèce des principes susmentionnés

En l’occurrence, la Cour constate que le requérant a eu accès à la Cour de cassation, mais seulement pour entendre déclarer son recours irrecevable au motif notamment que celui-ci n’avait pas précisé dans son pourvoi les motifs de cassation (voir paragraphe 16 ci-dessus). Or, en soi, le fait d’avoir pu saisir une juridiction ne satisfait pas nécessairement aux impératifs de l’article 6 § 1 : encore faut-il constater que le degré d’accès procuré par la législation nationale suffisait pour assurer à l’intéressé le « droit à un tribunal », eu égard au principe de la prééminence du droit dans une société démocratique (voir, mutatis mutandis , Boulougouras c. Grèce , n o 66294/01, § 24, 27 mai 2004).

La Cour note, tout d’abord, que le requérant a utilisé, pour se pourvoir en cassation, le formulaire standard qui lui avait été remis par les autorités de la prison. Or ce document ne disposait que de six lignes pour les motifs de cassation. Aux yeux de la Cour, il paraît extrêmement difficile de réussir à inclure dans six lignes tous les moyens de cassation, énoncés de manière claire et certaine, ainsi qu’un exposé des faits qui avaient donné naissance aux violations alléguées, comme l’exige la Cour de cassation.

Il était donc bien raisonnable qu’afin de remédier au manque d’espace, le requérant ait joint un document supplémentaire dans lequel il présentait de manière plus détaillée les raisons pour lesquelles il demandait la cassation de l’arrêt attaqué. La Cour attache une importance particulière au fait que le requérant a pris soin de préciser, de manière claire et en lettres majuscules, à la fin de son exposé, qu’un mémoire supplémentaire se trouvait annexé au formulaire fourni par l’administration de la prison. Pourtant, la Cour de cassation refusa de tenir compte de ce document, en considérant que les motifs qui étaient exposés dans un autre document, y compris dans une annexe, ne pouvaient être pris en considération. Or, aux yeux de la Cour, en rejetant le pourvoi pour une telle raison de forme, la Cour de cassation n’a nullement répondu aux problèmes spécifiques soulevés par le requérant et a porté une entrave excessive à son droit d’accès à un tribunal. Ceci est d’autant plus vrai que, lors du dépôt du pourvoi, le requérant était incarcéré et n’était pas assisté par un avocat.

La Cour s’interroge également sur le rôle dévolu au directeur de la prison dans le cas d’espèce dans la mesure où, si celui-ci a bien réceptionné le pourvoi présenté par le requérant, on pouvait raisonnablement attendre de lui qu’il rappelle, le cas échéant, les formalités nécessaires à accomplir (voir, en ce sens, Walchli c. France , précité, § 35).

A cet égard, la Cour ne peut non plus accepter l’argument accessoire de la Cour de cassation, selon lequel le document annexé ne pouvait pas être pris en considération puisqu’il ne portait pas la signature du directeur de la prison. Comme elle l’a déjà constaté dans le cadre de l’affaire Boulougouras c. Grèce , le requérant ne saurait être pénalisé pour le manque de respect d’une formalité qui relève principalement de la responsabilité de la personne habilitée à recevoir le recours, en l’occurrence du directeur de la prison (voir, mutatis mutandis Boulougouras v. Greece , précité, § 26).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant s’est vu imposer une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir les juridictions et, d’autre part, le droit d’accès au juge (voir, en ce sens, Kadlec et autres c. République tchèque , nº 49478/99, § 23-30, 25 mai 2004). En définitive, la Cour de cassation a fait preuve d’un formalisme excessif en ce qui concerne les exigences procédurales entourant le dépôt dudit pourvoi.

Partant, vu l’importance particulière que revêt le droit à un procès équitable dans une société démocratique, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 1 421 863 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme correspond aux salaires qu’il aurait perçus s’il n’avait pas été incarcéré. Il réclame en outre 50 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

La Cour ne saurait spéculer sur l’issue réservée au pourvoi en cassation du requérant et ses éventuelles conséquences (voir, Société Anonyme Sotiris et Nikos Koutras Attee c. Grèce , n o 39442/98, § 29, CEDH 2000 ‑ XII). Ainsi, la Cour considère qu’en l’absence de lien de causalité entre le dommage matériel invoqué et la violation constatée, il n’y pas lieu d’indemniser ce chef de préjudice, d’autant que le requérant est détenu en vertu de diverses décisions judiciaires. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant une réparation pour le dommage moral résultant de la violation de son droit d’accès à un tribunal. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et statuant en équité comme le veut l’article 41, elle décide d’allouer au requérant 7 000 EUR de ce chef. B. Frais et dépens

Le requérant, qui a bénéficié de l’assistance judiciaire devant la Cour, demande 3 000 EUR pour les frais supplémentaires qui ont été engagés devant la Cour et qui ne sont pas couverts par la somme allouée au titre de l’assistance judiciaire. Il n’y joint ni facture ni note d’honoraires ni autre reçu.

Le Gouvernement note que les prétentions du requérant ne sont pas justifiées et invite la Cour à écarter cette demande.

La Cour observe que les prétentions du requérant ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires permettant de les calculer de manière précise (voir, parmi beaucoup d’autres, Mantzila c. Grèce , n o 25536/04, § 33, 4 mai 2006). Il convient donc d’écarter cette demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 octobre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente