- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 septembrie 2015
- Stat pârât
- GRC
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Rokas împotriva Greciei
Traducere în română Auto
În cauza Rokas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din András Sajó, președinte, Khanlar Abdullahyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Aleluia Sicilianos, Erik Møse, judecători, și de Andre Wampach, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului la 1 septembrie 2015, Rend que que é, adoptat la această dată de procedură la originea cauzei este o hotărâre (n 55081/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Georgios Rokas ( A. Kotzias-Sofantzis, avocat în barou daié. Guvernul grec (at'a'a'u') a fost reprezentat de delegații agentului său, dl F. Dedousi, care se ocupă de Consiliul juridic al statului, și dl D. Kalogiros, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului.
September 2011, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA LÂSPECE Reclamantul s-a născut în 1959 și se află la Atena. Contextul cauzei la 27 iunie 2001, ca urmare a unei plângeri prezentate de societatea L.A., s-au inițiat acțiuni penale împotriva reclamantului pentru falsarea și utilizarea falsurilor. La 13 decembrie 2005, tribunalul corecțional din retea l-a condamnat pe reclamant (judecata nr. 78865/2005).
La data de 20 noiembrie 2007, instanța corecțională din statul respectiv a infirmat hotărârea nr. 7886 Între timp, la 12 decembrie 2002, reclamantul a depus o plângere la procurorul districtual în apropierea tribunalului corecțional din Atena, împotriva a unsprezece persoane care reprezintă societatea menționată anterior, pentru calomnie și acuzații false, din cauza plângerii depuse anterior de acestea împotriva sa la 27 iunie 2001. În plângerea sa, reclamantul s-a referit în mod explicit la numărul dosarului plângerii formulate împotriva sa și s-a constituit, de asemenea, parte civilă pentru o sumă de 10 000 de euro. În cursul procedurii preliminare a cauzei, s-a constatat că hotărârea nr. 78865/2005 fusese pronunțată în cauza menționată anterior și că aceasta era încă în curs de desfășurare.
10. La 20 iunie 2006, procurorul districtual a suspendat procedura inițiată de reclamant la 12 decembrie 2002 până la adoptarea unei decizii definitive în cadrul procedurii instituite împotriva sa. În temeiul articolului 59 alineatul (2) din Codul de procedură penală, termenul de prescripție pentru infracțiunile incriminate a fost, de asemenea, suspendat 11. La 30 septembrie 2008, procurorul districtual aflat în apropierea tribunalului corecțional daléi a concluzionat că actele incriminate în procedură care au fost instituite de reclamant la 12 decembrie 2002 erau reglementate de prescripția pe cinci ani, în temeiul articolelor 111, 112 și 113 din Codul penal. În special, procurorul a menționat că la 20 iunie 2006, data la care a suspendat prescrierea pe cinci ani, o perioadă de patru ani, unsprezece luni și douăzeci și patru de zile se trecuse deja de la 27 iunie 2001, data la care se presupune că se comiteau infracțiunile de calomnie și de falsă acuzare.
Procurorul a acceptat că după 19 ianuarie 2008, data la care hotărârea nr. 8228/2007 al Tribunalului de Apel a devenit definitivă, termenul de prescripție a continuat să curgă pentru încă șapte zile, și anume până la 27 ianuarie 2008, data la care a fost reținută prescripția pe termen lung prevăzută la art. 111 din Codul Penal. 12. La 16 octombrie 2008, reclamantul a solicitat decizia din 30 septembrie 2008, la 4 martie 2009, procurorul districtual din jurul tribunalului de apel din Atena a respins acțiunea sa (Ordonanța nr. 924/2008, notificată reclamantului la 10 martie 2009). II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 13. Dispozițiile relevante din Codul penal se citesc astfel Art. 111 Act sancționat cu prescripția.
(...) După cinci ani, infracțiunile sunt prescrise. (...) art. 112 Termenul de prescripție începe din ziua în care comisia pentru actul de judecată este pedepsită. art. 113 (...). Termenul de prescripție este amânat în perioada în care procedura este în desfășurare și până când hotărârea care îl condamnă pe acuzat devine definitivă. Această amânare nu poate dura mai mult de trei ani pentru infracțiuni (...) 14. Art. 59 din Codul de procedură penală dispune atunci când la sfârșitul unui proces penal depinde de la sfârșitul altei cauze penale pendinte, primul este suspendat până când se pronunță o hotărâre irevocabilă în a doua.
În cazul articolelor (...) în cazul în care sunt inițiate urmăriri penale cu privire la fapt, fiind obiectul jurământului depus, al plângerii depuse sau al divulgării, procurorul din apropierea tribunalului corecțional suspendă procedura prin propriul său act, după ce judecata preliminară a cauzei și cu avizul conform al procurorului în apropierea tribunalului judecătoresc, până la încheierea urmăririi penale În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că autoritățile naționale care au comis infracțiuni în fața instanței penale competente au fost reținute de către autoritățile naționale în cursul procedurii și că, prin urmare, acestea au fost reținute pentru infracțiunile comise în fața instanței penale competente, iar art. 6 alin. (1) din Convenție au fost formulate astfel.
Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 16. Guvernul susține că art. 6 nu se aplică în speță. Septembrie 2005), guvernul susține că acțiunea civilă a reclamantului a fost efectuată în scopuri pur represive; în special, el arată că, în acest caz, depunerea plângerii cu constituirea părții civile ar putea indica ca fiind o răzbunare privată.
În cazul în care o persoană fizică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică sau o face sau o persoană juridică, o persoană sau o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană sau o face, o persoană sau o persoană juridică sau o face, o persoană sau o face sau o persoană fizică sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o persoană sau o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face, o face sau o face, o face sau o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face,
o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face, sau o face sau o face, sau o face, sau o face, o face, o face, o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face sau o face, ori o face, o face, Curtea amintește că sistemul juridic elen prevede că persoana care depune o plângere cu constituirea unei părți civile începe, în principiu, urmărirea penală pentru a obține din instanțele penale o declarație de vinovăție și, în același timp, o despăgubire, fie minimă (a se vedea Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 70-71, CEDH 2004-I și Diamantides c. Grecia (dec.), 71563/01, 20 noiembrie 2003). În acest caz, trebuie remarcat faptul că suma de zece mii de euro pentru care reclamantul este constituit o parte civilă confirmă caracterul compensator al demersului său.
În consecință, art. 6 se aplică în cazul în care este vorba despre partea sa civilă. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la declarație pentru incompatibilitatea rațională materială. 19 Curtea constată, pe de altă parte, că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz, declarându-l, prin urmare, admisibil. Pe fond 20. Reclamantul susține că întârzierile nejustificate ale autorităților judiciare competente sunt la originea prescrierii infracțiunilor în cauză. 21. Guvernul declară că obiectul procesului penal este, în principal, reprimarea dreptului în cauză și, în al doilea rând, satisfacția revendicării civile introduse de persoana în cauză în fața instanței penale.
În plus, a susținut că decizia procurorului competent, potrivit căreia infracțiunile care au fost contestate erau reglementate de prescripție, nu a dus la pierderea pretențiilor civile ale reclamantului împotriva inculpaților, deoarece acesta avea dreptul de a introduce o acțiune civilă în fața instanțelor civile 22. Curtea amintește că fiecare justițiar are dreptul de a cunoaște orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. 42527/98, § 43, CEDH 2001 VIII).
Cu toate acestea, dreptul de acces la o instanță nu este absolut; prin însăși natura sa, apelând la o reglementare de către stat, acesta poate duce la limitări, care nu pot totuși să restricționeze accesul în vreun fel sau într-un punct cum ar fi dreptul sa: acesta atinge în însăși substanța sa (Gussis c. Grecia, n 8863/03, § 33, 29 martie 2007 23. Curtea ia notă că a avut deja ocazia să se pronunțe asupra unei chestiuni similare celei adresate în speță, în Hotărârea Anagnostopoulos c. Grecia (3 aprilie 2003, n 54589/00). În special, Curtea a considerat că: [...] în cazul în care ordinea juridică internă oferă o cale de atac justițiabilă, cum ar fi depunerea unei plângeri cu o constituire a unei părți civile, statul are obligația de a se asigura că acesta beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6. În speță, reclamantul depunese o cerere de despăgubire pentru o sumă de GRD.
000, ceea ce constituie o [cerere] pe care instanțele penale o examinează în toate cazurile, fără a fi obligate să o retrimite instanțelor civile; prin urmare, reclamantul avea o speranță legitimă de a aștepta ca instanțele să se pronunțe asupra acestei cereri de despăgubire, fie în mod favorabil sau nefavorabil. Întârzierile cu care autoritățile de urmărire penală au tratat cazul, ceea ce a condus la prescrierea infracțiunilor incriminate și, în consecință, la obligarea reclamantului de a se pronunța asupra cererii sale de despăgubire, l-a privat pe acesta din urmă de un drept de acces la o instanță.
Anagnostopoulos c. Grecia 54589/00, § 32, 3 aprilie 2003 24. Curtea constată că, în cazul de față, acțiunea civilă introdusă de reclamant la 12 decembrie 2002 a rămas pendinte în fața instanțelor judiciare competente pentru o perioadă lungă de cinci ani și aproximativ zece luni înainte ca procurorul să constate, în temeiul legislației relevante, prescrierea infracțiunilor în cauză.
În special, Curtea constată o întârziere semnificativă în cursul procedurii preliminare a cauzei și până la suspendarea procedurii de către procuror în apropierea tribunalului corecțional : În pofida faptului că reclamantul a raportat în mod expres în plângerea sa că există o altă plângere împotriva sa și legată de prima, procurorul competent a suspendat procedura numai după aproximativ trei ani și jumătate de la depunerea plângerii reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Christensen c. Danemarca, 247/07, § 97, 22 ianuarie 2009). Această constatare permite Curții să conchidă că întârzierea nejustificată în cadrul procedurii preliminare în fața organelor judiciare competente a dus la obținerea unei hotărâri a reclamantului cu privire la cererea sa de despăgubire.
Având în vedere cele de mai sus, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 26. Curtea constată că reclamantul nu prezintă nicio pretenție pentru daune sau pentru cheltuieli de judecată. Curtea ia notă de aceasta și decide, în consecință, să nu aloce nimic reclamantului.
PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L 22 septembrie 2015, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach András Sajó Grefier adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE ROKAS c. GRÈCE (Requête n o 55081/09) ARRÊT STRASBOURG 22 septembre 2015 DÉFINITIF 22/12/2015 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Rokas c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de : András Sajó, président, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, juges, et de André Wampach, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1 er septembre 2015, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 55081/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet État, M. Georgios Rokas (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 septembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant a été représenté par M e A. Kotzias-Sofantzis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M me F. Dedousi, assesseure auprès du Conseil juridique de l’État, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’État.
Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Le 1 er septembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
5. Le requérant est né en 1959 et réside à Athènes. A. Le contexte de l’affaire
Le 27 juin 2001, suite à une plainte soumise par la société « L. A. », des poursuites pénales furent engagées contre le requérant pour faux et usage de faux.
Le 13 décembre 2005, le tribunal correctionnel d’Athènes condamna le requérant (jugement n o 78865/2005). Suite à l’appel du requérant, le 20 novembre 2007, la cour d’appel d’Athènes infirma le jugement n o 78865/2005 et l’acquitta (arrêt n o 8228/2007). Le 19 janvier 2008, cet arrêt devint définitif. B. Les faits pertinents au cas d’espèce
Entre-temps, le 12 décembre 2002, le requérant avait déposé une plainte auprès du procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes, contre onze personnes représentant la société précitée, pour diffamation et fausse accusation, en raison de la plainte que ces dernières avaient déposée précédemment à son encontre le 27 juin 2001. Dans sa plainte, le requérant se référait explicitement au numéro du dossier de la plainte dirigée à son encontre. Il se constitua aussi partie civile pour une somme de 10 000 euros.
Lors de l’instruction préliminaire de l’affaire, il fut constaté que le jugement n o 78865/2005 avait été rendu sur l’affaire connexe précitée et que celle-ci était toujours pendante.
Le 20 juin 2006, le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes, suspendit la procédure initiée par le requérant le 12 décembre 2002 jusqu’à l’adoption d’une décision définitive dans la procédure instituée contre lui. En vertu de l’article 59 § 2 du code de procédure pénale, le délai quinquennal de prescription des infractions incriminées fut aussi suspendu.
Le 30 septembre 2008, le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes conclut que les actes incriminés dans la procédure ayant été instituée par le requérant le 12 décembre 2002 étaient couverts par la prescription quinquennale, en vertu des articles 111, 112 et 113 du code pénal. En particulier, le procureur nota que le 20 juin 2006, date à laquelle il avait suspendu la prescription quinquennale, une période de quatre ans, onze mois et vingt-quatre jours s’était déjà écoulée depuis le 27 juin 2001, date à laquelle les délits de diffamation et de fausse accusation étaient prétendument commis. Le procureur admit qu’après le 19 janvier 2008, date à laquelle l’arrêt n o 8228/2007 de la cour d’appel était devenu définitif, le délai de prescription continua de courir pour sept jours de plus, à savoir jusqu’au 27 janvier 2008, date à laquelle la prescription quinquennale prévue par l’article 111 du code pénal fut acquise.
Le 16 octobre 2008, le requérant interjeta appel de la décision datée du 30 septembre 2008. Le 4 mars 2009, le procureur près la cour d’appel d’Athènes rejeta son recours (ordonnance n o 924/2008, notifiée au requérant le 10 mars 2009). II.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
13. Les dispositions pertinentes du code pénal se lisent ainsi : Article 111 « 1. L’acte punissable s’éteint avec la prescription. (...) 3. Les délits sont prescrits après cinq ans. (...) » Article 112 « Le délai de prescription court à compter du jour de la commission de l’acte punissable. » Article 113 « (...) 2. Le délai de prescription est reporté pendant la période où la procédure est en cours et jusqu’à ce que la décision qui condamne l’accusé devienne définitive. 3. Ce report ne peut pas durer (...) plus de trois ans pour les délits (...) »
L’article 59 du code de procédure pénale dispose : « 1. Lorsque l’issue d’un procès pénal dépend de l’issue d’une autre affaire pénale pendante, le premier est suspendu jusqu’à ce qu’une décision irrévocable soit rendue dans la seconde. 2. Dans le cas des articles (...) lorsque des poursuites pénales sont engagées quant au fait étant l’objet litigieux du serment prêté, de la plainte déposée ou de la divulgation, le procureur près le tribunal correctionnel suspend la procédure par son propre acte, après l’instruction préliminaire de l’affaire et avec l’avis conforme du procureur près la cour d’appel, jusqu’à la fin des poursuites pénales ». EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15. Le requérant se plaint que l’inertie de la part des autorités nationales dans le déroulement de la procédure, a eu pour conséquence la prescription des délits incriminés devant l’instance pénale compétente. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité
Le Gouvernement affirme que l’article 6 n’est pas applicable en l’espèce. En se référant à l’arrêt Sigalas c. Grèce (n o 19754/02, 22 septembre 2005), le Gouvernement soutient que l’action civile du requérant a été diligentée à des fins purement répressives. En particulier, il relève qu’en l’occurrence, le dépôt de la plainte avec constitution de partie civile pourrait s’analyser comme « une vengeance privée » ayant pour but non pas d’obtenir une réparation ou de protéger un droit à caractère civil, mais fondamentalement de poursuivre et de faire condamner pénalement les responsables de la société « L. A. ».
Le requérant rétorque que son action civile n’était aucunement diligentée à des fins purement répressives et que, partant, l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer en l’espèce.
La Cour rappelle que le système juridique grec prévoit que l’intéressé qui dépose une plainte avec constitution de partie civile entame en principe des poursuites judiciaires afin d’obtenir des juridictions pénales une déclaration de culpabilité et, en même temps, une réparation, fût-elle minime (voir Perez c. France [GC], n o 47287/99, §§ 70-71, CEDH 2004-I, et Diamantides c. Grèce (déc.), n o 71563/01, 20 novembre 2003). Dans la présente affaire, il est à noter que la somme de dix mille euros pour laquelle le requérant s’est constitué partie civile confirme le caractère indemnitaire de sa démarche. Il s’ensuit que l’article 6 est applicable en l’occurrence dans son volet civil. Il convient donc de rejeter l’exception d’irrecevabilité pour incompatibilité ratione materiae soulevée par le Gouvernement.
Par ailleurs, la Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle la déclare donc recevable. B. Sur le fond
Le requérant affirme que les retards injustifiés des autorités judiciaires compétentes sont à l’origine de la prescription des infractions en cause.
Le Gouvernement allègue que l’objet du procès pénal est principalement la répression de l’infraction en question et, de manière secondaire, la satisfaction de la prétention civile introduite par l’intéressé devant la juridiction pénale. De plus, il allègue que la décision du procureur compétent, selon laquelle les infractions incriminées étaient couvertes par la prescription, n’a pas entraîné la perte des prétentions civiles du requérant contre les accusés, car celui-ci avait le droit d’introduire une action civile devant les juridictions civiles.
La Cour rappelle que chaque justiciable possède le droit à ce qu’un tribunal connaisse toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. C’est ainsi que l’article 6 § 1 consacre le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu’un aspect ( Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, § 43, CEDH 2001 ‑ VIII). Le droit d’accès à un tribunal n’est cependant pas absolu ; appelant de par sa nature même une réglementation par l’État, il peut donner lieu à des limitations, lesquelles ne sauraient cependant restreindre l’accès d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même ( Gousis c. Grèce , n o 8863/03, § 33, 29 mars 2007).
La Cour note qu’elle a déjà eu l’occasion de se prononcer sur une question similaire à celle posée en l’occurrence, dans son arrêt Anagnostopoulos c. Grèce (3 avril 2003, n o 54589/00). En particulier, la Cour a considéré que : « (...) lorsque l’ordre juridique interne offre un recours au justiciable, tel le dépôt d’une plainte avec une constitution de partie civile, l’État a l’obligation de veiller à ce que celui-ci jouisse des garanties fondamentales de l’article 6. En l’espèce, le requérant avait introduit une demande d’indemnisation pour un montant de GRD 15 000, ce qui constitue une [demande ] que les juridictions pénales examinent dans tous les cas sans être obligées de renvoyer aux juridictions civiles. Le requérant avait donc une espérance légitime d’attendre que les tribunaux statuent sur cette demande d’indemnisation, que ce soit de manière favorable ou défavorable. Le retard avec lequel les autorités des poursuites ont traité le dossier, ce qui a entraîné la prescription des infractions incriminées et, par conséquent, l’impossibilité pour le requérant de voir statuer sur sa demande d’indemnisation, a privé ce dernier d’un droit d’accès à un tribunal. » ( Anagnostopoulos c. Grèce , n o 54589/00, § 32, 3 avril 2003).
La Cour observe que, dans le cas d’espèce, l’action civile introduite par le requérant le 12 décembre 2002 est restée pendante devant les instances judiciaires compétentes pour une longue période de cinq ans et dix mois environ avant que le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes ne constate, en vertu de la législation pertinente, la prescription des infractions en question. En particulier, la Cour relève un retard important lors de l’instruction préliminaire de l’affaire et jusqu’à la suspension de la procédure par le procureur près le tribunal correctionnel : malgré le fait que le requérant ait expressément signalé dans sa plainte l’existence d’une autre plainte dirigée contre lui et liée à la première, le procureur compétent n’a procédé à la suspension de la procédure que trois ans et demi environ après le dépôt de plainte du requérant (voir, mutatis mutandis , Christensen c. Danemark , n o 247/07, § 97, 22 janvier 2009). Cette constatation permet à la Cour de conclure que le retard injustifié lors de la procédure préliminaire devant les organes judiciaires compétents a entraîné l’impossibilité pour le requérant de voir statuer sur sa demande d’indemnisation. Au vu de ce qui précède, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard du droit du requérant d’avoir accès à un tribunal. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
La Cour constate que le requérant ne soumet aucune prétention pour dommage ni pour frais et dépens. Elle en prend note et décide, en conséquence, de ne rien allouer au requérant. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 septembre 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach András Sajó Greffier adjoint Président