Societe de Conception de Presse și D'Edition împotriva Franței

Comunicat la 30 iunie 2014 CINCEA SECȚIUNE Cererea nr. 4683/11 SOCIETUL DE CONCEPȚIE DE PRESĂ ȘI DE DIMINUARE împotriva Franței, introdusă la 23 decembrie 2010 EXPOSAT DE FAPTE CENTRALĂ, Societatea de Proiectare de Presă și de Ediție, este o societate de drept francez, având sediul social la Nousy-Le-Grand. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul R. Malka, avocat la Paris. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. I.H., tânăr de 23 de ani, a fost atras la 20 ianuarie 2006 într-o ambuscadă de o fată întâlnită cu câteva zile mai devreme la locul său de muncă. A doua zi, familia lui a primit o cerere de răscumpărare cu o poză pe care fața lui era mascată de bandă adezivă argintie, doar nasul lui sângeros și o parte a frunții sale, iar încheieturile lui erau blocate cu aceeași bandă adezivă, un ziar pus pe brațul lui, ținea în mână o trusă de chei și un pistol îndreptat spre tâmplă.

Tânărul a fost sechestrat și torturat timp de 24 de zile. El a fost găsit la 13 februarie 2006 lângă o cale . . El a murit în timpul transportului său la spital. Acest caz a fost extrem de mediatizat în Franța. La 29 aprilie 2009, procesul a 27 de persoane suspectate de a fi luat parte la acest caz a început în fața tribunalului din Paris. În numărul 120 din iunie 2009, revista "Choc" a publicat pe copertă și de patru ori în pagini interne fotografia descrisă mai sus, precum și un articol de mai multe pagini în cauza. La 19 mai 2009, mama și două surori ale lui I.H. au numit-o pe reclamantă în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris și au susținut că, prin publicarea acestei fotografii, recurenta a încălcat grav respectarea vieții lor private și a creat o tulburare în mod clar ilicită pe care trebuia să o înceteze în cel mai scurt timp.

Invocând articolele 9 și 16 din Codul civil, acestea solicitau, sub formă de penalități cu titlu cominatoriu, retragerea vânzării revistei în cauză, introducerea deciziei viitoare în revistă, astfel cum a fost modificată după eliminarea fotografiilor în litigiu, precum și plata unor sume ca provizioane pentru daune. Vice-președintele Tribunalului de Mare Instanță din Paris a emis o ordonanță la 20 mai 2009. A reieșit că cele trei petitoare nu au dat niciodată permisiunea de a publica această poză și s-au prevalat de o mare încălcare a sentimentului lor față de … Acesta a respins argumentele apărării întemeiate, pe de o parte, pe faptul că imagini similare au fost difuzate de un canal de televiziune în octombrie 2008 și, pe de altă parte, pe faptul că au fost publicate articole anterioare, dar care nu conțin acest clișeu.

Pe de altă parte, s-a considerat că reclamanta nu era justificată să invoce dispozițiile articolului 10 din Convenție și necesitățile de informații legate de procesul în curs. El a subliniat că nu este vorba despre o poză făcută într-un loc public, ci luată de torționari d .I.H. în timpul sechestrării sale și adresat familiei pentru plata răscumpărării și care nu a avut nici o vocație de a fi publicată. El a adăugat că nu a fost discutabil faptul că publicarea acestei fotografii, atât pe prima pagină a revistei, cât și în paginile interioare, în momentul în care a fost invocată o astfel de tragedie, era de natură să afecteze profund sentimentele mamei și ale surorilor d'I.H., pe lângă faptul că era grav legat de demnitatea umană ca o astfel de reprezentare a acesteia în raport cu condițiile de sechestrare și cu soarta sa tragică.

Judecătorul a ajuns la concluzia că excepționala atingere a sentimentului de a solicita și a demnității persoanei umane rezultate din publicarea unei reviste de mare tragere, în special pe coperta unei reviste, a provocat o tulburare vădit ilicită. Recurentei i s-a cerut să retragă numărul revistei din toate punctele de vânzare, cu titlu de penalitate de 200 EUR pentru fiecare încălcare constatată începând cu 22 mai 2009, ora 14:00. Mama și surorile din I.H. li s-au alocat 20 000 EUR pentru fiecare dintre surori, respectiv 10 000 EUR pentru fiecare dintre surori. Curtea de apel la hotărârea sa din 29 mai 2009 a subliniat că, în conformitate cu articolele 9 și 16 din Codul civil, fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private și că libertatea presei includea libertatea de a ilustra articole prin fotografii și că crimele comise puteau da naștere unei informări legitime a publicului, în special prin fotografii.

Cu toate acestea, Comisia a considerat că această fotografie a fost publicată fără autorizație, că aparținea dosarului de la inculpatul cauzei și că nu avea nici o vocație de a fi difuzată în public, pe care o sugera supunerea și tortura, era indecentă și aducea atingere demnității umane. Ea a adăugat că publicarea acestei fotografii și utilizarea acesteia, amintind cererea de răscumpărare, în momentul în care a avut loc procesul răpitorilor, revigora suferința rudelor d'I.H., ar putea fi, pe bună dreptate, resimțită de ei ca reprezentând o încălcare gravă a sentimentului lor de a: și, prin urmare, a vieții lor private. Pe de altă parte, Comisia a considerat că faptul că această fotografie a fost arătată în timpul unei emisiuni de televiziune, în mod obligatoriu fugitive, și că tortura pe care I.H.

o avea a fost descrisă din abundență în presă, nu a afectat caracterul atentator al acestei publicații la viața privată. Aceasta a considerat că o astfel de utilizare, care denota o voință de căutare a senzaționalului, era pe deplin justificată de necesitățile de informare și nu a permis această încălcare a vieții private a reclamanților. Reținând faptul că revista trebuia să fie în vânzare timp de o lună și că nu era necesar să se interzică în totalitate acest număr, instanța de apel: să fie camuflate, prin orice mijloace utile și de neatins, cele cinci reproduceri ale fotografiei în toate revistele puse în vânzare sau în distribuție, sub pedeapsa cu plata unei penalități de 50 EUR per infracțiune, fie prezența unei fotografii neacoperite.

Instanța de apel a confirmat ordonana judecătorului cu privire la provizioanele acordate reclamanților și le-a acordat sume pentru cheltuielile irepetibile ale instanei, condamnând-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta invoca art. 10 din Convenție și libertatea de exprimare și de informare și susținea, printre altele, faptul că sentimentul cauzat de publicarea unei persoane apropiate de o victimă a unei infracțiuni nu putea fi asimilat unei intruziuni în viața privată. Aceasta a adăugat că publicarea unei fotografii care arată calmarul victimei unei infracțiuni nu face decât să dezvăluie demnitatea suferită de aceasta din cauza violenței comise și nu poate fi considerată ca reprezentând o încălcare a vieții private.

În cele din urmă, aceasta a explicat că ingerința în libertatea de exprimare și de informare nu a fost justificată deoarece publicarea fotografiei de la pagina de știri din acest moment, această fotografie fiind deja comunicată publicului în timpul unei emisiuni de televiziune. În hotărârea sa din 1 iulie 2010, Curtea de Casație a respins recursul. Aceasta a subliniat faptul că rudele unei persoane se pot opune reproducerii imaginii sale după deces, atunci când acestea suferă un prejudiciu din cauza unei deteriorări a memoriei sau a respectului pentru moarte. Ea a considerat că instanța de apel considerase pe bună dreptate că publicarea fotografiei, care denota o căutare de senzație, era pe deplin justificată de necesitățile de informare și că, contrar demnității umane, aceasta constituia o încălcare a memoriei sau a respectului datorat morții și, prin urmare, vieții private a celor dragi.

Aceasta concluzionează că acest lucru justifică o restricție la libertatea de exprimare și de informare. Dreptul intern relevant Codul civil art. 9 Fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private. Fără a aduce atingere reparării prejudiciului suferit, judecătorii pot dispune orice măsură, cum ar fi sechestrarea, sechestrarea și alte măsuri, care să împiedice sau să pună capăt unei încălcări a vieții private în mod intim: aceste măsuri pot, dacă este cazul, să fie dispuse în avans. Legea asigură supremația persoanei, interzice orice încălcare a demnității acesteia și garantează respectarea ființei umane încă de la începutul vieții sale. GRIEF recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare și de informare, garantată prin art. 10 din Convenție.

Aceasta susține că interpretarea articolului 9 din Codul civil, realizată de instanțele interne nu a fost previzibilă, având în vedere principiile prevăzute de jurisprudență, în special în materie de drept la egalizare. Ea adaugă că există, de asemenea, problema de a ști cine deține drepturile la viață privată și la nivel național care, până în prezent, erau rezervate persoanelor vii. În plus, în opinia sa, noțiunile de " mai mult decât previzibil" și "memoria mortului" sunt vagi. Ea afirmă, de asemenea, că aplicarea articolului 16 din Codul civil nu era previzibilă. Ea arată că noțiunea de "demnitate" a persoanei umane nu este definită de această dispoziție, care nu a fost niciodată destinată să reglementeze libertatea de exprimare.

Recurenta susține, de asemenea, că pedeapsa nu a fost necesară și că supremația libertății de a informa prin intermediul imaginii asupra drepturilor persoanei este legată de noțiunea de a se implica într-un moment de actualitate sau într-o cauză judiciară. În cele din urmă, aceasta adaugă că pedeapsa pronunțată în speță era extrem de grea și descurajantă. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Condamnarea reclamantei pentru încălcarea intimității i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 din Convenție?

Communiquée le 30 juin 2014

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 4683/11

SOCIETE DE CONCEPTION DE PRESSE ET D’EDITION

contre la France introduite le 23 décembre 2010

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, la Société de Conception de Presse et d’Edition, est une société de droit français, ayant son siège social à Noisy-Le-Grand. Elle est représentée devant la Cour par M e R. Malka, avocat à Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. I.H., jeune homme de vingt-trois ans, fut attiré le 20 janvier 2006 dans un guet-apens par une jeune fille rencontrée quelques jours plus tôt sur son lieu de travail. Le lendemain, sa famille reçut une demande de rançon avec une photo sur laquelle son visage était masqué par du ruban adhésif argenté. Seuls apparaissaient son nez ensanglanté et une partie de son front.

Ses poignets étaient entravés avec le même ruban adhésif. Un journal était posé sur ses bras, il tenait un trousseau de clés entre ses mains et un pistolet était braqué sur sa tempe Le jeune homme fut séquestré et torturé pendant vingt-quatre jours. Il fut retrouvé le 13 février 2006 près d’une voie ferrée, nu, bâillonné et menotté et portant de nombreuses brûlures et quatre plaies faites par un objet « tranchant et piquant ». Il décéda au cours de son transport à l’hôpital. Cette affaire fut extrêmement médiatisée en France. Le 29 avril 2009, le procès de vingt-sept personnes soupçonnées d’avoir participé à cette affaire commença devant la cour d’assises des mineurs de Paris. Dans son numéro 120 de juin 2009, le magazine « Choc », édité par la requérante, publia en couverture et quatre fois en pages intérieures la photo décrite ci-dessus, ainsi qu’un article de plusieurs pages sur l’affaire.

Le 19 mai 2009, la mère et deux sœurs d’I.H. assignèrent la requérante en référé devant le tribunal de grande instance de Paris. Elles alléguaient qu’en publiant cette photo, la requérante avait gravement porté atteinte au respect de leur vie privée et créé un trouble manifestement illicite qu’il convenait de faire cesser dans les plus brefs délais. Invoquant les articles 9 et 16 du code civil, elles demandaient, sous astreinte, le retrait de la vente du magazine en cause, l’insertion de la décision à venir dans le magazine tel que modifié après suppression des photos litigieuses ainsi que le versement de sommes au titre de provisions sur des dommages et intérêts. Le Vice-Président du tribunal de grande instance de Paris rendit une ordonnance le 20 mai 2009. Il releva que les trois demanderesses n’avaient jamais donné l’autorisation de publier cette photo et se prévalaient d’une grande atteinte à leur sentiment d’affliction et donc à leur vie privée.

Il rejeta les arguments de la défense tirés, d’une part, de ce que des images similaires avaient été diffusées par une chaîne de télévision en octobre 2008 et, d’autre part, de ce que des articles antérieurs, mais ne contenant pas ce cliché, avaient été publiés. Il estima par ailleurs que la requérante était mal fondée à invoquer les dispositions de l’article 10 de la Convention et les nécessités de l’information liées au procès en cours. Il souligna qu’il ne s’agissait pas d’une photo réalisée dans un lieu public, mais prise par les tortionnaires d’I.H. pendant sa séquestration et adressée à la famille en vue du versement de la rançon et qui n’avait aucune vocation à être publiée.

Il ajouta qu’il n’était pas contestable que la publication de cette photo, tant à la une du magazine qu’en page de sommaire et en pages intérieures, au moment de l’évocation d’une telle tragédie était de nature à heurter profondément les sentiments de la mère et des sœurs d’I.H., outre l’atteinte grave à la dignité humaine que constituait une telle représentation de celui-ci au regard des conditions de sa séquestration et de son sort tragique. Le juge conclut que l’atteinte exceptionnelle au sentiment d’affliction des demanderesses et à la dignité de la personne humaine résultant de la publication, surtout sur la couverture d’un magazine à grand tirage, causait un trouble manifestement illicite.

La requérante fut condamnée à retirer le numéro du magazine de tous les points de vente, sous astreinte de 200 euros par infraction constatée à partir du 22 mai 2009 à 14 h 00. La mère et les sœurs d’I.H se virent allouer, à titre de provision indemnitaire, respectivement 20 000 euros pour la mère et 10 000 euros pour chacune des sœurs. La requérante fit appel de cette ordonnance. La cour d’appel rendit son arrêt le 29 mai 2009. Elle souligna qu’aux termes des articles 9 et 16 du code civil, chacun a droit au respect de sa vie privée. Elle releva que la liberté de la presse incluait celle d’illustrer des articles par des photos et que les crimes commis pouvaient donner lieu à une information légitime du public, notamment par des photographies.

Elle releva cependant que cette photo avait été publiée sans autorisation, qu’elle appartenait au dossier de l’instruction de l’affaire et qu’elle n’avait aucune vocation à être diffusée dans le public, qu’elle suggérait la soumission et la torture, était indécente et portait atteinte à la dignité humaine. Elle ajouta que la publication de cette photo et l’utilisation qui en était faite, en rappelant la demande de rançon, au moment où le procès des ravisseurs avait lieu, ravivait la souffrance des proches d’I.H., pouvait à juste titre être ressentie par eux comme constituant une atteinte grave à leur sentiment d’affliction et donc à leur vie privée. Elle estima par ailleurs que le fait que cette photo ait été montrée lors d’une émission de télévision, de manière nécessairement fugitive, et que les tortures subies par I.H.

aient été abondamment décrites dans la presse, n’enlevait rien au caractère attentatoire de cette publication à leur vie privée. Elle considéra qu’une telle utilisation, qui dénotait une volonté de recherche de sensationnel, n’était nullement justifiée par les nécessités de l’information et n’autorisait pas cette atteinte à la vie privée des plaignantes. Relevant que le magazine devait être en vente pendant un mois et qu’il n’apparaissait pas nécessaire d’interdire en totalité ce numéro, la cour d’appel ordonna que soient occultées, par tout moyen utile et inaltérable, les cinq reproductions de la photo dans tous les magazines mis en vente ou en distribution, sous peine d’astreinte de 50 euros par infraction, soit la présence constatée d’une photo non occultée.

La cour d’appel confirma l’ordonnance du juge concernant les provisions allouées aux plaignantes et leur alloua des sommes pour les frais irrépétibles de l’instance, condamnant la requérante aux dépens. La requérante se pourvut en cassation contre cet arrêt. Elle invoquait l’article 10 de la Convention et la liberté d’expression et d’information et arguait notamment du fait que le sentiment provoqué par la publication chez un proche d’une victime d’un crime ne pouvait être assimilée à une intrusion dans la vie privée. Elle ajoutait que la publication d’une photo montrant le calvaire de la victime d’un crime ne fait que révéler l’atteinte à la dignité subie par celle-ci du fait des violences infligées et ne saurait être considérée comme constituant une atteinte à la vie privée.

Elle exposait enfin que l’ingérence dans la liberté d’expression et d’information n’était pas justifiée car la publication de la photo s’inscrivait au cœur de l’actualité du moment, cette photo ayant par ailleurs déjà été communiquée au public lors d’une émission télévisée. Dans son arrêt du 1 er juillet 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle souligna que les proches d’une personne peuvent s’opposer à la reproduction de son image après son décès, dès lors qu’ils en éprouvent un préjudice en raison d’une atteinte à la mémoire ou au respect dû au mort. Elle jugea que la cour d’appel avait justement estimé que la publication de la photo, qui dénotait une recherche de sensationnel, n’était nullement justifiée par les nécessités de l’information et que, contraire à la dignité humaine, elle constituait une atteinte à la mémoire ou au respect dû au mort et, dès lors, à la vie privée de ses proches.

Elle conclut que cela justifiait une restriction à la liberté d’expression et d’information. B. Le droit interne pertinent Code civil Article 9 « Chacun a droit au respect de sa vie privée. Les juges peuvent, sans préjudice de la réparation du dommage subi, prescrire toutes mesures, telles que séquestre, saisie et autres, propres à empêcher ou faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée : ces mesures peuvent, s’il y a urgence, être ordonnées en référé. » Article 16 « La loi assure la primauté de la personne, interdit toute atteinte à la dignité de celle-ci et garantit le respect de l’être humain dès le commencement de sa vie. » GRIEF La requérante se plaint d’une atteinte portée à son droit à la liberté d’expression et d’information, garanti par l’article 10 de la Convention.

Elle soutient que l’interprétation de l’article 9 du code civil, faite par les juridictions internes n’était pas prévisible compte tenu des principes dégagés par la jurisprudence, notamment en matière de droit à l’image. Elle ajoute que se pose également le problème de savoir qui est titulaire des droits à la vie privée et à l’image qui, jusqu’alors étaient réservés aux personnes vivantes. En outre, selon elle, les notions de « sentiment d’affliction » et de « mémoire du mort » sont vagues. Elle allègue également que l’application de l’article 16 du code civil n’était pas prévisible. Elle expose que la notion de « dignité » de la personne humaine n’est pas définie par cette disposition, qui n’a jamais été destinée à réguler la liberté d’expression.

La requérante soutient également que la sanction n’était pas nécessaire et que la primauté de la liberté d’informer par l’image sur les droits de la personne est liée à la notion d’implication dans un événement d’actualité ou une affaire judiciaire. Elle ajoute enfin que la sanction prononcée en l’espèce était extrêmement lourde et dissuasive.

QUESTION AUX PARTIES

La condamnation de la requérante pour atteinte à la vie privée a-t-elle violé son droit à la liberté d’expression, au sens de l’article 10 de la Convention ?