SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71111/01 prezentată de HACHETTE FILIPACCHI ASOCIES împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 2 februarie într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide J.-P. Costa Tulkens Lorenzen Vajić, S.E. Jebens, judecători și grefier de secțiune al dlui Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 20 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Recurenta, societatea Hachette Filipacchi asociată, este o persoană juridică de drept francez al cărei sediu social este în Levallois Perret. Este reprezentată în fața Curții de către domnul C. de Percin, avocat în Barou de Paris. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 februarie 1998, articolul a fost ilustrat printr-o fotografie făcută în momentele care au urmat atacului din 6 februarie 1998 și reprezentând corpul prefectului care zăcea pe marginea drumului. În momentul publicării articolului, faptele datează de o săptămână și erau cunoscute publicului pentru că au fost menționate pe scară largă și comentate în alte mass-media, presa scrisă și televiziunea, inclusiv în canalele naționale. Fotografia reprezintă corpul prefectului Erignac la câteva minute după ce a fost împușcat. Corpul este întins pe podea și fața este îndreptată spre obiectiv. Fotografia este luată destul de aproape (a se vedea copia atașat). În colțul din dreapta a fotografiei, sub titlul Pe trotuarul din Ajaccio, vineri, 6 februarie, 21 15, Claude Eritrac, prefectul din Corsica, a scris cu sângele său o pagină tragică a istoriei noastre. Nu mai fusese ucis un prefect în Franța de la Jean Moulin, în 1943 ... În 1998, gloanțele trase pe la spatele acestui om neînarmat, care ascultau simfonia eroică Din Beethoven, toți cei care se gândesc la teroare vor ieși din evlavie. Pe cartea de condoleanțe, în prefectură, mulți dintre acești corseni considerați pentru mândria lor își vor exprima rușinea. Ei îl vor aplauda pe președintele Chirac, când, în fața monumentului pentru morți pentru Franța d'Ajaccio, el va declara valorile Republicii. Valori care, astăzi, au devenit o provocare. La 12 februarie 1998, văduva și copiii lui Claude Erignac au desemnat societățile Cogedipresse, VSD SNC și reclamanta, editoare de la Paris-Match, pentru a vedea, pe baza articolului 809 din noul Cod de procedură civilă (NCPC), care dispune sechestrarea în toate locurile a exemplarelor revistelor care au publicat fotografia (Paris-Match și VSD) și interzicerea vânzării lor sub formă de penalități cu titlu cominatoriu; ei au solicitat condamnarea solidară a pârâtilor să le plătească suma de 150 000 de franci francezi (FRF). Reclamanții au susținut că publicarea fotografiei corpului însângerat și mutilat al prefectului de Corsă n mai era, în nici un caz, utilă pentru informarea publicului, dar răspundea în scopuri pur mercantile și constituia o atingere deosebit de intolerabilă a vieții lor private. Societățile concluzionate au susținut că imaginea unei persoane decedate într-un loc public ca urmare a funcțiilor sale nu poate constitui o încălcare a vieții private a familiei sale sau o tulburare vădit ilicită care afectează intervenția judecătorului de presă, din moment ce imaginea de ansamblu publicată a fost inclusă în cadrul unui fapt politic și judiciar cu caracter de dramă națională și a fost, în plus, publicată și difuzată de numeroase alte agenții de presă, precum și de canale de televiziune publice. Prin ordonanța din 12 februarie 1998, președintele Tribunalului de Mare Instanță din Paris, pe baza articolului 809 alineatul (1) din NCPC, a condamnat reclamanta și celelalte societăți în termenii următori: Așteptând ca reclamanții să prezinte faptul că săptămânalele Paris Match și VSD au publicat în numerele lor puse la vânzare la 12 februarie 1998, cu toate că au fost puse sub semnul întrebării, o fotografie a corpului mutilat și însângerat al lui Claude Erignac, prefectul din Corsica, asasinat la Ajaccio, la 6 februarie 1998 (...) (...) este constant ca dreptul la informare al publicului să permită unui ziar să le facă cunoscute cititorilor săi, prin text și prin lamaie, orice eveniment excepțional care prezintă caracterele unei drame naționale, ca în cazul în care în speță, interpelând persoana publică Acest drept fundamental nu poate găsi limite decât într-o publicație intolerabilă, din cauza textului sau a imaginii, a cărei gravitație extremă poate cauza victimelor o tulburare de nesuportat, a cărei valoare și rază sunt acoperite de aprecierea judecătorului culpelor, (...) În acest caz, publicarea fotografiei reprezentând corpul prefectului Clauza Erignac ucisă și care zace pe o stradă nu poate decât să constituie o atingere intolerabilă a sentimentelor de afecțiune ale reclamanților care au suferit un șoc emoțional deosebit de profund, ținând cont în special de circumstanțele excepționale ale asasinării (...) necesitatea de a informa nu poate justifica existența unei astfel de tulburări din moment ce, chiar dacă fotografia în litigiu, luată într-un loc public, a fost modificată și publicată de diferite organisme de presă, toate măsurile menite să asigure respectarea demnității corpului prefectului asasinat și protecția elementară a sentimentelor reclamanților a căror vreme nu a fost încă atenuată de la locul de muncă, nu au fost respectate nici o măsură care să asigure respectarea demnității corpului prefectului asasinat și protecția elementară a sentimentelor reclamanților a căror vreme nu a fost încă atenuată de la locul de muncă, Cu toate acestea, o măsură de sechestrare, iluzorie în execuția sa, ar fi disproporționată având în vedere natura tulburării invocate (...) Judecătorul recursurilor a condamnat-o pe reclamantă să publice, pe cheltuiala sa, în următorul număr de la Paris-Match, într-un cadru de 15 cm din 15 cm, sub titlul de publicație judiciară cu caracter gras de un centimetru înălțime, comunicatul următor Prin ordonanța din 12 februarie 1998, tribunalul de mare instanță din Paris, care hotărăște în acest sens, a declarat că fotografia, publicată de Paris Match (...), reprezentând corpul prefectului Claude Erignac, a cauzat o tulburare gravă doamnei Erignac și copiilor ei. Pe de altă parte, judecătorul instanței de judecată i-a autorizat pe solicitanți, în conformitate cu dispozițiile art. 788 alin. (4) din NCPC, în fața primei camere (...) a tribunalului de mari instanțe din Paris, în reședința din 25 februarie 1998 (...), să dea ordinul să fie eliberat și plasat înainte de 20 februarie 1998 În sprijinul apelului său, reclamanta a susținut că măsura ordonată constituie o încălcare a libertății presei și a dreptului de a face o declarație în cunoștință de cauză, garantat prin art. 10 din convenție, că fotografia în cauză era o imagine sumbră și atenuată a unui eveniment istoric și că, prin urmare, nu era afectată viața privată și nici o indecență. Printr-o hotărâre pronunțată la 24 februarie 1998, tribunalul din Paris a confirmat hotărârea judecătorului cu privire la încuviințare, cu excepția dispozițiilor referitoare la conținutul comunicatului. După ce a vizat, printre altele, art. 10 din convenție, Curtea a luat în considerare în special (...) în speță, (...) fotografia în litigiu, astfel cum a fost publicată (...) de către l ahebdomadarul Paris-Match, reprezintă direct corpul și fața lui Claude Erignac zăcând pe marginea unei străzi de daljaccio în momentele care au urmat asasinării sale comise la 6 februarie 1998 (...) publicarea acestei fotografii, în timpul perioadei de doliu a rudelor apropiate ale lui Claude Erignac, constituie, prin urmare, că ea nu a primit asentimentul acestora, o profundă atingere a sentimentelor lor de (...) în prezența unei astfel de afecțiuni, judecătorul celor care, la fel ca în speță, constată că nu o poate opri din punct de vedere material prin intermediul unei măsuri de sechestrare, ține seama de dispozițiile ultimului dintre textele menționate anterior competența de a prescrie orice altă măsură necesară (...) în consecință, măsura de publicare a unui comunicat prevăzut de primul judecător este justificată în mod legal (...) din moment ce aceasta tinde să înceteze să mai pună la dispoziție intimitatea vieții private a consoartelor Erignac (...) în scopul de a îndeplini această cerință, este necesar să se modifice conținutul comunicatului (...) și să se șteargă cu o îmbrățișare decizia prin ordonarea publicării Curtea dispune publicarea, în primul număr de la Paris-Match publicat după comunicarea hotărârii următoare, a comunicatului, redactat cu caractere grase de o jumătate de centimetru înălțime, care figurează sub titlul Publicație judiciară mai precis, într-un cadru de 15 cm pe 7,5 cm Prin hotărârea din 24 februarie 1998, instanța de apel de la Paris a ordonat comunicarea următorului comunicat: publicația în numărul 2543 (...) a revistei "Lawrence" Paris-Match, a fotografiei corpului lui Claude Erignac, care zace pe marginea unei străzi a orașului Da'Ajaccio, a fost făcută fără să fie nevoie de familia lui Claude Erignac, care consideră că o astfel de publicație aduce atingere intimității vieții sale private. Prin hotărârea pronunțată la 20 decembrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul pe motiv că Așteptat (...) că se face în fața instanței de apel 1 ) de a nu fi constatat urgența impusă de art. 9 din Codul civil, 2 ) să nu fi ridicat o încălcare a intimității vieții private, ținând cont doar de o atingere a sentimentelor familiei, 3 ) în timp ce publicarea în litigiu răspundea cerințelor de informare și, prin urmare, era legitimă în ceea ce privește libertatea fundamentală consacrată de art. 10 din Convenția europeană Dar așteptat ca singura încălcare a drepturilor persoanei să caracterizeze urgența, în sensul art. 9 din Codul civil Așteptând ca fotografia publicată să reprezinte în mod distinct corpul și fața prefectului ucis, zăcând pe marginea unei străzi da .Ajaccio, Curtea de Apel a putut judeca, în măsura în care această imagine a fost atentatoare la demnitatea persoanei umane, că o astfel de publicație era ilegală, decizia sa fiind justificată în mod legal în lumina cerințelor (...) articolului 10 din convenție. În orice caz de urgență, președintele Tribunalului de Mare Instanță poate pronunța toate măsurile care nu se opun niciunei contestații grave sau pe care le justifică existența unui litigiu art. 809 Președintele poate întotdeauna, chiar și în prezența unui litigiu serios, să prescrie în raport cu măsurile asigurătorii sau de recuperare care se aplică, fie pentru a preveni o pagubă iminentă, fie pentru a opri o tulburare vădit ilicită. În cazurile în care existența unei obligații nu este în mod serios contestabilă, acesta poate acorda creditorului o garanție, sau: executarea obligației, chiar dacă este vorba despre o obligație de a face. Codul civil art. 9 Fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private. Fără a aduce atingere reparării prejudiciului suferit, judecătorii pot prescrie orice măsură, cum ar fi sechestrarea, sechestrarea și alte măsuri, care să împiedice sau să pună capăt unei încălcări a vieții private în mod intim: aceste măsuri pot, dacă este cazul, să fie dispuse în avans. GRIEF Invocând art. 10 din convenție, recurenta se plânge că condamnarea sa în temeiul articolului 809 din NCPC constituie o încălcare nejustificată a dreptului său la libertatea de exprimare și la comunicarea de informații către public. Aceasta afirmă în primul rând că acest text, vag și imprecis, este aplicat în cadrul unor decizii arbitrare, luate în urgență și cu caracterul de imprevizibilitate vădită și nu poate permite jurnaliștilor să prevadă sancțiunile pe care le suportă. În continuare, Comisia susține că libertatea de exprimare și dreptul publicului la informare implică posibilitatea ca organismele de presă să aibă posibilitatea de a-și face cunoscute cititorilor prin mijloace de comunicare în scris și prin imagine evenimentele istorice interesante din întreaga comunitate națională. Cu toate acestea, publicarea fotografiei răspundea unor astfel de scopuri de informare și n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aceasta afirmă că moartea prefectului Erignac, ca urmare a funcțiilor oficiale ale acestuia, constituie obiectul chiar de actualitate, iar publicul nu poate fi privat de o informație esențială de la adresa pe care nici un scris nu ar putea să o înlocuiască. În plus, potrivit recurentei, fotografia reprezentând corpul prefectului fără indecentă (o masă întunecată cu fața la pământ) a fost lăsată în mod voluntar întuneric și încețoșată și a fost publicată după deteriorarea oricărui efect clar, orice culoare și orice detaliu care nu este necesar pentru reprezentarea evenimentului. Ea ar fi stârnit o reacție sănătoasă de reprobare din partea opiniei publice în fața unui act atât de grav. Prin urmare, recurenta susține că publicarea în litigiu nu poate aduce atingere vieții private a familiei îndurerate sau demnității persoanei umane și că condamnarea nu era necesară într-o societate democratică, cu excepția interzicerii publicării oricărei astfel de fotografii. Aceasta adaugă că o astfel de condamnare este discriminatorie, deoarece specifică Franței, în timp ce fotografia corpului prefectului Erignac a fost difuzată la nivel internațional. Pe de altă parte, recurenta se plânge de faptul că instanțele naționale au condamnat în regim de urgență la publicarea unui comunicat judiciar, în timp ce această măsură trebuie să rămână excepțională. În cele din urmă, cele trei instanțe naționale ar fi invocat motive diferite și, de altfel, îndoielnice, pentru a-și fundamenta deciziile, ceea ce, potrivit reclamantului, ar demonstra că este vorba în esență de decizii de circumstanță luate în urma loviturii de la . Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizare. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. În primul rând, guvernul observă că reclamanta a redactat în mod corespunzător, la 20 martie 2001, o primă scrisoare care susținea o încălcare a convenției, însă această scrisoare nu era adresată Curții, ci Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, care a dispărut atunci de la 1 noiembrie 1998. Curtea consideră, în speță, că prima scrisoare trimisă de recurentă la 20 martie 2001 a întrerupt termenul de șase luni, chiar dacă această scrisoare a fost adresată Comisiei, în urma a ceea ce pare mai ales a fi o eroare materială, astfel încât cererea a fost introdusă în termen de șase luni. În ceea ce privește fondul, guvernul nu contestă faptul că condamnarea recurentei constituie o ingerință În primul rând, guvernul a afirmat că ingerința era prevăzută de lege, și anume art. 9 din Codul civil și art. 809 din NCPC, și se referă în acest sens la jurisprudența Curții privind condamnările la publicarea unui comunicat judiciar (Societatea Prisma Presse, scrisorile nr. 66910/01 și 71612/01). În al doilea rând, guvernul susține că intervenția viza un obiectiv legitim, și anume protecția drepturilor de autor, în sensul art. 10 din Convenție și care intră și sub incidența art. 8 din Convenție, care era necesar într-o societate democratică. În acest scop, guvernul susține că condamnarea recurentei a fost pronunțată în urma unei analize precise și măsurate a publicării în litigiu de către instanțele naționale, ale căror motive erau adecvate și suficiente, și nu dispar deloc. În plus, condamnarea ar fi proporțională cu scopul legitim urmărit. Guvernul subliniază efectele șocante ale fotografiei în litigiu, care afectează la fel de mult imaginea prefectului Erignac, personajul public, că la viața privată a rudelor sale, persoane care nu sunt publice. Astfel, jurisprudența Curții potrivit căreia libertatea de informare a presei poate fi mai mare în ceea ce privește caracterul public nu ar fi pe deplin aplicabilă în speță, cu atât mai mult cu cât prefectul era un funcționar și nu un politician (Oberschlick c. Austria (n, Hotărârea din 1 iulie 1997, Rec., 1997). IV, § 29) și ce a fost asasinat în afara funcțiilor sale oficiale. L. Ingerința ar fi, de asemenea, fundamentul său în art. 8 din Convenție. Guvernul adaugă că numai publicarea de imagine a prefectului a fost sancționată, de altfel, de la posteriori, și nu articolul care îl însoțea. În plus, a fost vorba despre o măsură foarte moderată, în contextul aproape de deces. El concluzionează că, în ceea ce privește publicarea judiciară în litigiu, autoritățile nu au excedat marja de apreciere de care dispuneau, într-un caz care, în cazul în care se referă la un subiect de interes general, punea în discuție atât demnitatea unui funcționar care face parte din În ceea ce privește drepturile sale, viața privată a celor dragi ai săi față de care îndatoririle și responsabilitățile jurnaliștilor sunt mai importante decât pentru un personaj public. Recurenta raspunde ca deciziile criticate au fost luate sub lovitura de lamâie, in lipsa unui temei legal serios si previzibil. Constatand, dupa spusele ei, faptul ca aceasta a fost condamnata de trei ori din trei motive distincte si divergente, instanta de apel se bazeaza in special pe Aceasta consideră că art. 809 menționat anterior, cu contururi vagi și imprecise, are un caracter de imprevizibilitate vădit, factor de incertitudine juridică și reamintește că, în mod similar, art. 38 din Legea din 29 iulie 1881, abrogată de atunci, a fost criticată de instanțele naționale ca fiind ambiguă și nu permitea organismelor de presă să determine legalitatea publicării preconizate; apoi recurenta reiterează legătura de pertinență dintre actualitate și fotografia publicată. Aceasta din urmă ar fi raportat o informație de interes general, obiect chiar de actualitate, fără a aduce atingere vieții private a defunctului sau celei a rudelor sale. La momentul publicării în litigiu, fotografia fusese, de altfel, difuzată pe scară largă în alte mass-media. Recurenta susține că, începând cu această specie, jurisprudența Curții de Casație a evoluat în materie și că este posibil să se considere că, în cazul în care această instanță ar trebui să se pronunțe astăzi cu privire la prezenta cauză, aceasta s-ar pronunța în mod direct cu privire la hotărârea pronunțată de Curte. În cele din urmă, aceasta subliniază că fotografia criticată nu este în mod indecentă și a fost publicată fără nicio căutare de senzație. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
71111/01
présentée par HACHETTE FILIPACCHI ASSOCIES
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 2 février en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
J.-P.
Costa
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić,
M.
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 mars 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, la société Hachette Filipacchi associés, est une personne morale de droit français dont le siège social est à Levallois Perret. Elle est représentée devant la Cour par M
e
M.-C. de Percin, avocat au barreau de Paris. Le gouvernement défendeur était représenté par son agent, M
me
Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
L’hebdomadaire «
Paris-Match
», dans son édition n
o
2543 datée du 12
février 1998, publia dans la rubrique «
Actualité
» un article intitulé «
La République assassinée
» relatant l’assassinat du préfet Claude Erignac, survenu à Ajaccio (Corse) le 6 février 1998. L’article était illustré par une photographie prise dans les instants ayant suivi l’attentat du 6 février 1998 et représentant le corps du préfet gisant sur la chaussée.
Au moment de la parution de l’article, les faits dataient d’une semaine et étaient connus du public pour avoir été largement relatés et commentés dans les autres médias, presse écrite et télévision, dont les chaînes nationales.
La photographie représente le corps du préfet Erignac quelques minutes après son assassinat par balles. Le corps est allongé sur la chaussée et le visage est tourné vers l’objectif. La photographie est prise d’assez près (voir copie jointe). Dans le coin droit de la photo, au dessous du titre «
la République assassinée
», un commentaire de la photo indique
:
«
Sur ce trottoir d’Ajaccio, vendredi 6 février à 21
h
15, Claude Erignac, préfet de Corse, a écrit de son sang une page tragique de notre histoire. On n’avait pas tué de préfet en France depuis Jean Moulin, en 1943 ... En 1998, les balles tirées dans le dos de cet homme désarmé, qui s’apprêtait à écouter «
La symphonie héroïque
», de Beethoven, vont faire sortir de leur torpeur tous ceux qui pensaient qu’on s’habitue à la terreur. Sur le livre de condoléances, à la préfecture, beaucoup de ces Corses réputés pour leur fierté écriront leur «
honte
». Ils applaudiront le président Chirac, lorsque, devant le monument aux morts pour la France d’Ajaccio, il affirmera les valeurs de la République. Des valeurs qui, aujourd’hui, sont devenues un défi.
»
Le 12 février 1998, la veuve et les enfants de Claude Erignac firent assigner en référé les sociétés Cogedipresse, VSD SNC et la requérante, société éditrice de Paris-Match, afin de voir, sur le fondement de l’article
809 du nouveau code de procédure civile (NCPC), ordonner la saisie en tous lieux des exemplaires des magazines qui avaient publié la photo (Paris-Match et VSD) et l’interdiction de leur vente sous astreinte
; ils demandèrent la condamnation solidaire des défendeurs à leur payer la somme de 150
000 francs français (FRF).
Les demandeurs firent valoir que la publication de la photographie du corps ensanglanté et mutilé du préfet de Corse n’était, en aucune façon, utile à l’information du public mais répondait à des fins purement mercantiles et constituait une atteinte particulièrement intolérable à leur vie privée.
Les sociétés concluantes firent valoir que l’image d’une personne décédée dans un lieu public en raison de ses fonctions ne saurait constituer une atteinte à la vie privée de sa famille ni un trouble manifestement illicite justifiant l’intervention du juge des référés, dès lors que l’image publiée s’inscrivait dans le cadre d’un fait politique et judiciaire présentant le caractère d’un drame national et avait été, en outre, publiée et diffusée par de nombreuses autres agences de presse ainsi que des chaînes de télévision publiques.
Par ordonnance du 12 février 1998, le président du tribunal de grande instance de Paris, se fondant sur l’article 809 alinéa 1 du NCPC, condamna la requérante et les autres sociétés dans les termes suivants
:
«
Attendu que les demandeurs exposent que les hebdomadaires Paris Match et VSD ont publié dans leurs numéros mis en vente le 12 février 1998, nonobstant une mise en demeure, une photographie du corps mutilé et ensanglanté de Claude Erignac, Préfet de Corse, assassiné à Ajaccio, le 6 février 1998 (...)
;
(...) il est constant que le droit à l’information du public autorise un journal à faire connaître à ses lecteurs, par le texte et par l’image, tout événement exceptionnel présentant les caractères d’un drame national, comme en l’espèce, interpellant l’opinion publique
;
(...) ce droit fondamental ne peut trouver des limites que dans une publication particulièrement intolérable, en raison du texte ou de l’image, dont l’excessive gravité est susceptible de provoquer chez les victimes un trouble insoutenable dont la valeur et la portée relèvent de l’appréciation du juge des référés, (...)
;
(...) en l’espèce, la publication de la photographie représentant le corps du préfet Clause Erignac assassiné et gisant sur le pavé d’une rue, ne peut que constituer une atteinte intolérable aux sentiments d’affection des demandeurs qui ont subi un choc affectif particulièrement profond tenant notamment aux circonstances exceptionnelles de l’assassinat
;
(...) la nécessité de l’information ne saurait justifier l’existence d’un tel trouble dès lors que, même si la photographie litigieuse, prise dans un lieu public, a été modifiée et publiée par différents organes de presse, toutes les mesures tendant à assurer le respect de la dignité du corps du préfet assassiné et la protection élémentaire des sentiments des demandeurs dont le temps n’a pas encore atténué l’horreur de l’épreuve subie, n’ont pas été observées
;
(...) cependant une mesure de saisie, illusoire dans son exécution, serait disproportionnée eu égard à la nature du trouble invoqué (...)
».
Le juge des référés condamna la requérante à publier, à ses frais, dans le numéro suivant de Paris-Match, dans un encadré de 15 centimètres sur 15
centimètres, sous le titre publication judiciaire en caractère gras d’un centimètre de hauteur, le communiqué suivant
:
«
Par ordonnance du 12 février 1998, le tribunal de grande instance de Paris, statuant en référé, a déclaré que la photographie, publiée par Paris Match (...), représentant le corps du préfet Claude Erignac, a causé un trouble grave à Madame Erignac et à ses enfants
».
Par ailleurs, le juge des référés autorisa «
les demandeurs à assigner les défendeurs, en vertu des dispositions de l’article 788 alinéa 4 du NCPC, devant la première chambre (...) du tribunal de grande instance de Paris, à l’audience du 25 février 1998 (...), l’assignation devant être délivrée et placée avant le 20 février 1998
».
La requérante interjeta appel de cette ordonnance. Au soutien de son appel, elle fit valoir que la mesure ordonnée constituait une atteinte à la liberté de la presse et au droit d’informer garanti par l’article 10 de la Convention, que la photographie litigieuse était l’image sombre et atténuée d’un événement historique et qu’il n’y avait donc aucune atteinte à la vie privée, et aucune indécence.
Par un arrêt rendu le 24 février 1998, la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance du juge des référés, sauf en ses dispositions relatives à la teneur du communiqué. Après avoir visé entre autres l’article 10 de la Convention, la cour releva notamment
:
«
(...) en l’espèce, (...) la photographie litigieuse, telle que publiée (...) par l’hebdomadaire Paris-Match, représente directement le corps et le visage de Claude
Erignac gisant sur la chaussée d’une rue d’Ajaccio dans les instants ayant suivi son assassinat commis le 6 février 1998
;
(...) la publication de cette photographie, au cours de la période de deuil des proches parents de Claude Erignac, constitue, dès lors qu’elle n’a pas reçu l’assentiment de ceux-ci, une profonde atteinte à leurs sentiments d’affliction, partant à l’intimité de leur vie privée
;
(...) en présence d’une telle atteinte, le juge des référés qui, comme en l’espèce, constate qu’il ne peut matériellement faire cesser celle-ci au moyen d’une mesure de saisie, tient des dispositions du dernier des textes précités le pouvoir de prescrire toute autre mesure idoine
;
(...) il s’ensuit que la mesure de publication d’un communiqué prescrite par le premier juge se trouve légalement justifiée (...) dès lors qu’elle tend à faire cesser l’atteinte portée à l’intimité de la vie privée des consorts Erignac
;
(...) à l’effet de satisfaire cette exigence, il convient de modifier la teneur dudit communiqué (...) et d’assortir d’une astreinte la décision en ordonnant la publication
;
»
La cour ordonna la publication, dans le premier numéro de Paris-Match publié après la signification de l’arrêt, du communiqué suivant, rédigé en caractères gras d’un demi
‑
centimètre de hauteur, figurant sous le titre «
Publication judiciaire
», dans un encadré de 15 centimètres sur 7,5
centimètres
:
«
Par arrêt en date du 24 février 1998, la cour d’appel de Paris a ordonné la communication du communiqué suivant
:
la publication dans le numéro 2543 (...) de l’hebdomadaire Paris-Match, de la photographie du corps du Claude Erignac, gisant sur la chaussée d’une rue d’Ajaccio, a été faite sans l’assentiment de la famille de Claude Erignac, laquelle estime qu’une telle publication porte atteinte à l’intimité de sa vie privée
».
La requérante forma un pourvoi en cassation. Dans son mémoire ampliatif, elle souleva un moyen unique et invoqua l’article 10 de la Convention.
Par un arrêt rendu le 20 décembre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi au motif que
:
«
Attendu (...) qu’il est fait grief à la cour d’appel 1
o
) de ne pas avoir constaté l’urgence exigée par l’article 9 du code civil, 2
o
) de ne pas avoir relevé une atteinte à l’intimité de la vie privée, en ne retenant qu’une atteinte aux «
sentiments d’affliction
» de la famille, 3
o
) alors que la publication litigieuse répondait aux exigences de l’information et était donc légitime au regard de la liberté fondamentale consacrée par l’article 10 de la Convention européenne
;
Mais attendu que la seule constatation d’une atteinte aux droits de la personne caractérise l’urgence, au sens de l’article 9 du code civil
;
Et attendu qu’ayant retenu que la photographie publiée représentait distinctement le corps et le visage du préfet assassiné, gisant sur la chaussée d’une rue d’Ajaccio, la cour d’appel a pu juger, dès lors que cette image était attentatoire à la dignité de la personne humaine, qu’une telle publication était illicite, sa décision se trouvant légalement justifiée au regard des exigences (...) de l’article 10 de la Convention
»
La famille Erignac n’intenta pas de procédure au fond.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Nouveau code de procédure civile
Article 808
«
Dans tous les cas d’urgence, le président du tribunal de grande instance peut ordonner en référé toutes les mesures qui ne se heurtent à aucune contestation sérieuse ou que justifie l’existence d’un différend
;
»
Article 809
«
Le président peut toujours, même en présence d’une contestation sérieuse, prescrire en référé les mesures conservatoires ou de remise en état qui s’imposent, soit pour prévenir un dommage imminent, soit pour faire cesser un trouble manifestement illicite.
Dans les cas où l’existence de l’obligation n’est pas sérieusement contestable, il peut accorder une provision au créancier, ou ordonner l’exécution de l’obligation même s’il s’agit d’une obligation de faire.
»
2.
Code civil
Article 9
«
Chacun a droit au respect de sa vie privée.
Les juges peuvent, sans préjudice de la réparation du dommage subi, prescrire toutes mesures, telles que séquestre, saisie et autres, propres à empêcher ou faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée
: ces mesures peuvent, s’il y a urgence, être ordonnées en référé.
»
GRIEF
Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante se plaint de ce que sa condamnation sur le fondement de l’article 809 du NCPC constitue une atteinte injustifiée à son droit à la liberté d’expression et de communication d’informations au public.
Elle allègue d’abord que ce texte, vague et imprécis, est appliqué dans le cadre de décisions arbitraires, prises dans l’urgence des référés et au caractère d’imprévisibilité manifeste. Il ne saurait permettre aux journalistes de prévoir les sanctions qu’ils encourent.
Elle soutient ensuite que la liberté d’expression et le droit du public à l’information impliquent que les organes de presse aient la possibilité de faire connaître à leurs lecteurs par l’écrit et par l’image, les événements de portée historique intéressant l’ensemble de la communauté nationale. Or, la publication de la photographie répondait à de telles fins d’information et n’avait rien d’illégitime puisqu’il s’agissait d’un «
événement grave constituant un acte de rébellion et de défi dont le public devait être informé par tous les moyens
». Elle allègue que la mort du préfet Erignac, en raison des fonctions officielles de celui-ci, constitue l’objet même de l’actualité et le public ne saurait être privé d’une information essentielle par l’image qu’aucun écrit ne pourrait remplacer. Au demeurant, selon la requérante, la photographie représentant le corps du préfet sans indécence (une masse sombre face contre terre), a été volontairement laissée sombre et floue, et a été publiée après gommage de tout effet voyant, toute couleur et tout détail non nécessaire à la représentation de l’événement. Largement diffusée, elle aurait suscité une réaction salutaire de réprobation de la part de l’opinion publique devant un acte aussi grave. La requérante allègue par conséquent que la publication litigieuse ne saurait porter atteinte ni à la vie privée de la famille endeuillée ni à la dignité de la personne humaine, et que la condamnation n’était pas nécessaire dans une société démocratique, sauf à interdire la publication de toute photographie de ce type.
Elle ajoute qu’une telle condamnation est discriminatoire car spécifique à la France, alors que la photographie du corps du préfet Erignac a été diffusée au niveau international.
D’autre part, la requérante se plaint de ce que les juridictions nationales l’ont condamnée dans l’urgence à publier un communiqué judiciaire alors que cette mesure doit rester exceptionnelle.
Enfin, les trois juridictions nationales auraient invoqué des motifs différents, et d’ailleurs contestables, pour fonder leurs décisions ce qui démontrerait, selon la requérante, qu’il s’agit essentiellement de décisions de circonstance prises sous le coup de l’émotion.
La requérante allègue que sa condamnation a entraîné une violation de l’article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Avant tout, le Gouvernement observe que la requérante a bien rédigé, le 20 mars 2001, un premier courrier alléguant une violation de la Convention. Mais ce courrier était adressé non pas à la Cour, mais à la Commission européenne des Droits de l’homme, organe alors disparu depuis le 1
er
novembre 1998.
La Cour considère, en l’espèce, que la première lettre envoyée le 20 mars 2001 par la requérante a interrompu le délai de six mois, et ce même si ce courrier a été adressé à la Commission, à la suite de ce qui apparaît surtout comme étant une erreur matérielle, de sorte que la requête a été introduite dans le délai de six mois.
Quant au fond, le Gouvernement ne conteste pas que la condamnation de la requérante constitue une «
ingérence
» dans l’exercice de sa liberté d’expression. Il considère toutefois que le grief est dénué de fondement.
Tout d’abord, le Gouvernement affirme que l’ingérence était prévue par la loi, à savoir l’article 9 du code civil et l’article 809 du NCPC, et se réfère à cet égard à la jurisprudence de la Cour concernant des condamnations à publier un communiqué judiciaire (
Société Prisma Presse
, requêtes n
os
66910/01 et 71612/01).
Ensuite, le Gouvernement soutient que l’ingérence visait un objectif légitime, à savoir la protection des droits d’autrui, au sens de l’article 10 de la Convention et relevant également de son article 8.
L’ingérence litigieuse était «
nécessaire dans une société démocratique
». Le Gouvernement soutient à cet effet que la condamnation de la requérante a été prononcée à la suite d’une analyse précise et mesurée de la publication litigieuse par les juridictions nationales, dont les motifs étaient pertinents et suffisants, et aucunement disparates. De plus, la condamnation serait proportionnée au but légitime poursuivi. Le Gouvernement souligne les effets choquants de la photographie litigieuse, portant tout autant atteinte à l’image du préfet Erignac, personnage public, qu’à la vie privée de ses proches, personnes non publiques. Ainsi, la jurisprudence de la Cour selon laquelle la liberté d’information de la presse peut être plus grande s’agissant d’un personnage public ne serait pas entièrement applicable en l’espèce, et ce d’autant plus que le préfet était un fonctionnaire et non un homme politique (
Oberschlick c. Autriche (n
o
2)
, arrêt du 1
er
juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV, § 29) et qu’il a été assassiné en dehors de ses fonctions officielles. L’ingérence trouverait également son fondement dans l’article 8 de la Convention. Le Gouvernement ajoute que seule la publication de l’image du préfet a été sanctionnée, d’ailleurs à postériori, et non l’article qui l’accompagnait. Il s’agissait en outre d’une mesure très modérée s’inscrivant dans le contexte proche du décès. Il conclut qu’en ordonnant la publication judiciaire litigieuse, les autorités n’ont pas excédé la marge d’appréciation dont elles disposaient, dans une affaire qui, si elle portait sur un sujet d’intérêt général, mettait en cause tant la dignité d’un fonctionnaire faisant partie du «
noyau dur
» de ses droits, que la vie privée de ses proches à l’égard desquels les devoirs et responsabilités des journalistes sont plus importants que pour un personnage public.
La requérante répond que les décisions critiquées ont été prises sous le coup de l’émotion, en l’absence d’une base légale sérieuse et prévisible. En atteste, selon elle, le fait qu’elle ait été condamnée à trois reprises pour trois motifs distincts et divergents, la cour d’appel se fondant notamment sur «
l’affliction
», qui ne saurait constituer une norme de droit prévisible ni caractériser une atteinte à la vie privée de la famille Erignac. Elle considère que l’article 809 précité, aux contours vagues et imprécis, comporte un caractère d’imprévisibilité manifeste, facteur d’insécurité juridique. Elle rappelle que, de façon analogue, l’alinéa 3 de l’article 38 de la loi du 29
juillet 1881, abrogé depuis, avait été critiqué par les juridictions nationales comme étant ambigu et ne permettant pas aux organes de presse de déterminer la licéité de la publication envisagée.
La requérante réitère ensuite le lien de pertinence entre l’actualité et la photographie publiée. Cette dernière aurait rendu compte d’une information d’intérêt général, objet même de l’actualité, sans porter atteinte à la vie privée du défunt ni à celle de ses proches. A l’époque de la publication litigieuse, la photographie avait d’ailleurs été largement diffusée dans les autres médias. La requérante affirme que, depuis la présente espèce, la jurisprudence de la Cour de cassation a évolué en la matière et qu’il est possible de penser que si cette juridiction avait à se prononcer aujourd’hui à nouveau sur la présente affaire, elle statuerait à l’opposé de l’arrêt déféré à la Cour. Enfin, elle souligne que la photographie critiquée n’est en rien indécente, et a été publiée sans aucune recherche de sensationnel.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président