COLONNA c. FRANCE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 4213/13 Yvan COLONNA împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 15 noiembrie 2016 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, André Potocki, Síofra O Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Yvan Colonna, este un resortisant francez născut în 1960 și deținut în prezent la centrul penitenciar din sudul Francilian (Reau). P. Spinosi, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Guvernul francez ( La 6 februarie 1998, Claude Erignac, prefect al regiunii Corsica, a fost împușcat mortal pe o stradă din orașul Ajaccio. A apărut rapid că arma folosită și găsită la fața locului, o armă automată, provine dintr-un jaf, comis la 6 septembrie precedent, de cinci bărbați înarmați și mascați la sediul poliției Pietrosella din Corsica de Sud. pe fiecare dintre faptele menționate mai sus la Tribunalul de Mare Instanță din Paris, competent în temeiul articolului 706-17 din Codul de procedură penală privind actele de terorism. La 21 și 23 mai 1999, forțele de ordine au fost interpelate de mai multe persoane suspectate de a fi participat la acțiunea împotriva poliției Pietrosella, precum și la uciderea prefectului Eritrac. Suspecții au fost reținuți și interogați cu privire la faptele reprobabile, fără a avea acces la un avocat. În timpul interogatoriilor lor, majoritatea celor acuzați au recunoscut faptele, unii dintre ei referindu-se la reclamant ca fiind autorul împușcăturilor mortale. Unsprezece dintre cei arestați au fost condamnați definitiv. La 22 mai 1999, ziarul Le Monde a raportat aceste arestări. El a dezvăluit că grupul număra și alte figuri care nu fuseseră îngrijorate ca Joseph Caviglioli, care aveau un motel la intrarea în Cargese, Yvan și Stephane Colonna. În aceeași seară, cei trei au fost de acord să fie intervievați. Reclamantul a negat cu această ocazie orice implicare în asasinarea prefectului Erignac. La 23 mai 1999, când poliția s-a prezentat la casa reclamantului pentru a-l interpela, el a fugit deja. A doua zi, un mandat de arestare a fost emis împotriva sa. Această veste a fost transmis din abundență de mass-media. La 26 mai 1999 în special, ziarul France-Soir titra pe prima pagină Wanted, asasin de prefect, cu fotografia lui Yvan Colonna în ilustrare. La 16 august 1999, dl Jean-Pierre Chevenament, pe atunci ministru al l ui ui, a declarat ziarului Le Monde că protestele de susținere exprimate în favoarea reclamantului erau de neacceptat din punct de vedere moral și politic, declarându-se surprins că un anumit număr de oameni reuniți la Corte, sub acoperirea naționalismului, s-au solidizat cu actul odios al lui Yaman Colonna mai mult decât oricine ar fi putut accepta că există oameni care glorifică acest asasinat, și nici nu-și imaginează constituirea unui comitet de susținere unui om care a comis acest act odios Într-un raport intitulat "Siguranța în Corsica: o datorie pentru Republică" La 16 noiembrie 1999, comisia de anchetă a Senatului privind politica de securitate desfășurată de statul din Corsica s-a referit la circumstanțele de interpelare ratată a reclamantului la 23 mai 1999 și s-a ajuns la concluzia că succesul anchetei a fost foarte pătat de scurgerea celui care l-a răpit pe prefectul Erignac. La 28 octombrie 1999, dl Jean-Pierre Dintilhac, procuror al Republicii lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris, însărcinat cu urmărirea penală în cele două instrucțiuni: Erignac și Pietrosella, răspunse în special la întrebările Comisiei de Investigație Parlamentară privind funcționarea forțelor de securitate din Corsica. În cele din urmă, cea mai gravă crimă, asasinarea prefectului Erignac, a fost elucidată, chiar dacă autorul principal este pe fugă. (...) Sunt la dispoziția comisiei: acești avatare își fac griji, dar nu sunt de natură să fie mulțumiți de faptul că investigația asupra asasinării prefectului Erignac a reușit și așteaptă cu nerăbdare ca cel care l-a răpit pe prefectul Erignac să fie și el interpelat.... În ianuarie 2001, a răspuns la o scrisoare în care recurentul susținea nevinovăția sa și a denunțat lacuna pentru a obține un proces echitabil dacă se preda, domnul Chevenment a declarat ziarului Le Parisien Dacă Yvan Colonna dorește să renunțe la acuzațiile pe care le-a dat justiției. Acesta este un laș, el preferă să pună în discuție judecătorii antiteroriști și să nu lase urme decât o scrisoare. După patru ani, la 4 iulie 2003, reclamantul a fost interpelat. Cu ocazia unei conferințe de presă organizate în aceeași zi, dl Nicolas Sarkozy, atunci ministru al lai, el a exprimat în aceste cuvinte, poliția l-a arestat pe Yvan Colonna, cel care l-a răpit pe prefectul Eritnac. La 5 iulie 2003, reclamantul a fost pus sub acuzare și pus în custodia provizorie. Pe parcursul întregii proceduri, el a negat că a participat atât de mult la atentatul de la Pietrosella cât și la asasinarea prefectului Eritnac. La 17 august 2007, cele două dosare au fost anexate. La 5 ianuarie 2007, în timpul unei deplasări în Corsica și pe când acesta era candidat la președinția Republicii, dl Nicolas Sarkozy și-a confirmat cuvintele din 4 iulie 2003 în cadrul unui interviu la televiziune jurnalistul: Nu e vorba doar de mine care gândesc așa, altfel nu cred că l-am fi ținut în închisoare. Reporterul: mai gândește-te, Nicolas Sarkozy: Printr-o ordonanță din 4 aprilie 2007, judecătorul de recurs al Tribunalului de Mare Instanță din Paris l-a decăzut. La 18 aprilie 2008, sesizată de reclamant, instanța de apel din Paris, în acord cu concluziile conforme ale reclamantului și ale adversarului său, a dispus suspendarea până la expirarea termenului de o lună de la încetarea funcției de președinte al Republicii I Prin hotărârea din 8 iulie 2009, Tribunalul de Mare Instanță din Paris, sesizat cu cererea de despăgubire pe fond, a decis, de asemenea, să suspende judecarea cauzei din aceleași motive. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2007 a tribunalului din Paris special compus, reclamantul a fost condamnat la condamnarea la închisoare pe viață pentru asasinarea prefectului Erignac, comis în legătură cu o întreprindere teroristă și asociație de răufăcători, precum și pentru infracțiuni comise la Pietrosella. La 27 martie 2009, Curtea de Casație din Paris, în special și în alt mod compus, a confirmat condamnarea reclamantului. Prin hotărârea din 30 iunie 2010, Curtea de Casație a hotărât și a pronunțat cauza în fața tribunalului din Paris, în special și în alt mod compus. Michele Alliot-Marie, atunci ministru al justiției, reacționează, în cadrul unui comunicat de presă, în La 20 iunie 2011, tribunalul din Paris l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață la închisoare pe viață, motivând decizia sa sub forma unui scris, anexat la foaia de întrebări, care se referă în special la punerea sa în discuție formală și repetată de unii dintre co-inculpații săi în timpul procesului de luare a deciziilor, precum și la exploatațiile elementelor de telefonie. Prin hotărârea din 11 iulie 2012, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. În ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea prezumției de nevinovăție din cauza prezentării reclamantului de către mai multe autorități publice ca fiind autorul faptelor reproșate, camera criminală a refuzat să accepte, din moment ce prejudiciile aduse principiului de imparțialitate obiectivă a judecătorilor și dreptului la prezumția de nevinovăție a pârâtului, la presupunerea că au fost stabilite în termenii memoriului, ar fi fost fapta unei persoane din afara procedurii și, prin urmare, nu erau de natură să o submineze pe aceasta de orice neregulă. Comisia a respins, de asemenea, un motiv al reclamantului privind respingerea, de către instanța de judecată, a cererii sale de anulare a procesului-verbal de luare în custodie cu privire la co-inculpații săi, considerând că reclamantul nu are calitatea de a prezenta o astfel de cerere și că, în ceea ce privește judecătorii, nu s-au bazat pe declarațiile colectate în arest pentru a-și reține vinovăția. Dreptul intern relevant Codul civil art. 9-1 Fiecare are dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție. În cazul în care o persoană este, înainte de orice condamnare, prezentată în mod public ca fiind vinovată de fapte care fac obiectul unei anchete sau al unei inculpări judiciare, judecătorul poate, chiar și atunci când nu aduce atingere reparării prejudiciului suferit, să prevadă orice măsură, cum ar fi introducerea unei rectificări sau difuzarea unui comunicat, în scopul de a pune capăt prezumției de nevinovăție, și acest fapt pe cheltuiala persoanei fizice sau juridice responsabile pentru această încălcare. Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei art. 23 Vor fi pedepsiți ca complici la o acțiune calificată infracțiune sau infracțiune pe cei care, fie prin discursuri, strigăte sau amenințări făcute în locuri sau întâlniri publice, fie prin scrierile, imprimatele, desenele, gravurile, emblemele, imaginile sau orice alt suport de l'pe , de cuvânt sau de l'amiment vândut sau distribuit, puse în vânzare sau expuse în locuri sau întâlniri publice, fie prin dulapuri sau afișe expuse publicului, fie prin orice mijloace de comunicare publică pe cale electronică, vor fi provocat direct autorul sau autorii săvârșirii acțiunii respective, dacă provocarea a fost urmată de efect. 29 Orice afirmație sau fapt care aduce atingere onoarei sau considerației persoanei sau corpului căruia i se impută fapta este o calomnie. Publicarea directă sau prin reproducere a acestei afirmații sau a acestei imputări este pedepsită, chiar dacă este făcută sub formă dubitativă sau dacă vizează o persoană sau un corp care nu este desemnat în mod expres, dar a cărui identificare este posibilă prin termenii discursurilor, țipătelor, amenințărilor, scrise sau imprimate, dulapurilor sau afișelor incriminate. Orice expresie jignitoare, termeni de dispreț sau invazie care nu se referă la nici un fapt este o insultă. art. 32 Denigrarea comisă față de particulari de către unul dintre mijloacele enunțate la art. 23 va fi pedepsită cu o amendă de 12000 EUR. Denigrarea comisă prin aceleași mijloace împotriva unei persoane sau a unui grup de persoane pe motiv de origine sau de apartenență sau de apartenență la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinată va fi pedepsită cu o pedeapsă de un an de închisoare și cu 45000 de euro de pușcărie sau numai cu una din aceste două pedepse. (...) În cazul unei condamnări pentru unul dintre faptele prevăzute în cele două paragrafe precedente, instanța poate dispune, de asemenea, : Latajul sau difuzarea hotărârii pronunțate în condițiile prevăzute în art. 131-35 din Codul penal. 3. Constituția din 4 octombrie 1958 art. 67 Președintele Republicii nu este responsabil pentru actele realizate în această calitate, sub rezerva dispozițiilor articolelor 53-2 și 68. În timpul mandatului său și în fața oricărei jurisdicții sau autorități administrative franceze, nu poate fi necesar să se depună mărturie nici că trebuie să se facă obiectul unei acțiuni, al unui act de informare, de informare sau de urmărire penală. Orice termen de prescripție sau de obligație este suspendat. Instanțele și procedurile care îi stau astfel în cale pot fi reluate sau inițiate împotriva sa la expirarea termenului de o lună de la încetarea funcționării. Recurentul susține că cuvintele formulate de diferite autorități publice, care îl desemnează drept succesorul prefectului Erignac, au adus atingere dreptului său la prezumția de nevinovăție, necunoaștere a articolului 6 alineatul (2) din convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, se plânge de refuzul instanțelor interne de a-și accepta cererea de a respinge procesele-verbale de reținere referitoare la co-inculpații săi, susținând absența de a-și adresa un avocat pentru aceștia din urmă. De asemenea, el critică, în conformitate cu art. 6 alineatul (1), luat singur și combinat cu art. 13 din Convenție, retribuirea la dezbateri a unei scrisori scrise în limba corsă și prezentată ca fiind redactată de el. În cele din urmă, acesta susține că a suferit o diferență de tratament din cauza normelor privind majoritatea aplicabile în fața tribunalului special compus, încălcând articolele 6 alineatul (2) și 14 din convenție. (1) Reclamantul se plânge de o declarație ținută de autoritățile publice care l-ar fi desemnat drept succesor al prefectului Erignac, care i-au încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție. Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Guvernul ridică această responsabilitate în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, pe motiv de neechivocitate a căilor de atac interne, reclamantul nefăcând recursul special prevăzut la art. 9 alineatul (1) din Codul civil. El precizează că legea din 4 ianuarie 1993, modificată prin Legea din 15 iunie 2000, a făcut obiectul multor decizii care dovedesc eficiența acestui fapt, judecătorul fiind înzestrat cu puteri foarte largi pentru a asigura protecția prezumției de nevinovăție. El adaugă că motivul care invocă o încălcare a prezumției de nevinovăție în cadrul recursului în casație formulat de reclamant împotriva hotărârii Tribunalului din Paris din 20 iunie 2011 nu putea, în niciun caz, să constituie o alternativă la acțiunea prevăzută la art. 9-1 din Codul civil : Pe de o parte, o jurisprudență constantă a Curții de Casație consideră că un motiv întemeiat pe încălcarea prezumției de nevinovăție de către o persoană din afara procedurii nu este de natură să o violeze pe aceasta ;pe de altă parte,încheierea termenelor între diferitele declarații în litigiu și acest recurs (unul până la doisprezece ani) confirmă faptul că la adresa reclamantului nu a fost atunci de a remedia El subliniază că nici reclamantul nu a recurs la cotidianul France Soir, care a fost primul care l-a prezentat ca fiind cel care l-a atacat pe prefectul Erignac la 26 mai 1999, în timp ce acest lucru ar fi permis prevenirea unor noi prejudicii. În subsidiar, guvernul consideră că cauza este vădit nefondată. Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne, din moment ce a invocat în mod expres o încălcare a prezumției de nevinovăție în fața instanțelor interne pe parcursul întregului proces, în special în cadrul recursului său în casație formulat împotriva hotărârii Tribunalului din Paris din 20 iunie 2011. Acesta susține, în special, că acțiunea prevăzută la art. 9-1 din Codul civil a fost iluzorie, având în vedere multitudinea și recurența cuvintelor de atac la prezumția de nevinovăție. Acesta arată în mod special că a exercitat acțiuni împotriva președintelui Republicii, dar că a fost supus imunității de care acesta din urmă beneficia în temeiul articolului 67 din Constituție, judecătorii interni care au pronunțat o suspendare la judecată până la 15 iunie 2012, dată de la care consideră că continuarea acțiunii sale a devenit inutilă. De asemenea, el subliniază că raportul întocmit în numele unei comisii de anchetă a Senatului nu putea da naștere niciunei acțiuni din partea sa, rapoartele parlamentare care beneficiază de imunitate juridică totală; pe fond, consideră că dreptul său la prezumția de nevinovăție a fost încălcat. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, ea subliniază că orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 alineatul (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ( În prezenta cauză, Curtea arată că, în dreptul francez, există acțiuni specifice pe care reclamantul le putea utiliza în speță și care erau de natură să remedieze presupusa încălcare. În special, art. 9-1 din Codul civil, pe lângă dreptul la reparații pe care îl consacră, prevede proceduri de urgență care pot fi utilizate de orice persoană a cărei înscenare nu este respectată (a se vedea, în această privință, M.G. c. Franța , decizia d a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, nr 38258/97, 20 mai 1998, Castaing c. Franța (dec.), 43559/96, 26 ianuarie 1999, și Marchiani c. Franța (dec.), nr. 30392/03, 27 mai 2008). De asemenea, reclamantul dispunea de posibilitatea de a iniția o acțiune civilă întemeiată pe o încălcare a prezumției de nevinovăție a unui motiv prevăzut la art. 23 din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei sau chiar o acțiune în calomnie în temeiul articolelor 29 și 32 din această lege. Cu toate acestea, Curtea constată că, în timp ce se plângea de o multitudine de vorbe de atac cu privire la prezumția de nevinovăție, reclamantul nu a exercitat niciodată acțiunile prevăzute de dreptul intern, cu o singură excepție. Într-adevăr, Comisia constată că, în timp ce se plânge de afirmațiile făcute de diverși autori începând din 1999, reclamantul a formulat o acțiune împotriva unuia dintre ei numai în 2007. Curtea arată astfel, pe de o parte, că este vorba despre multiplele încălcări ale prezumției de nevinovăție, dar că a așteptat opt ani pentru a-și exercita, pentru prima și singura dată, o acțiune pe fond la art. 9-1 din Codul civil, în fața judecătorului Ö Õ și a judecătorului din fond. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul, prin luarea în considerare a unei acțiuni pe această bază, are dreptul de a dispune a priori de o acțiune a unui avocat. În plus, în cadrul acestor proceduri, nici judecătorii de recurs care au fost sesizati în legătură cu ordonanta de mai sus, nici tribunalul de mari instane sesizat pe fond nu au respins cererea reclamantului. : cu privire la consecințele imunității jurisdicționale de care a avut parte autorul cuvintelor menționate, aceștia au suspendat până la expirarea termenului de o lună de la încetarea funcțiilor președintelui Republicii în cauză: reclamantul nu a făcut nici mai mult uz de posibilitatea de a reinstaura instanța în fața instanței de judecată și a judecătorului din fond. În ceea ce privește punctul de vedere al comisiei de anchetă a Senatului cu privire la politica de securitate a statului din Corsica, conținut în raportul depus la 16 noiembrie 1999, reclamantul precizează că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, în lipsa unei căi de atac disponibile în dreptul intern, Curtea ar fi trebuit să fie sesizată în acest sens în termen de șase luni de la publicarea raportului în cauză. Or, reclamantul nu a formulat cererea sa ca la 11 ianuarie 2013, să fie mai mult de treisprezece ani după aceea (a se vedea în special Hazar și alte c. Turcia (dec.), nr. 62566/00-62577/00 și 62579/00-62581/00, 10 ianuarie 2002, precum și Birebent și alte Chambouville c. Franța (dec.), nr. 36193/02 și, respectiv, 21858/03, 3 iulie 2007). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni și neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul ridică, de asemenea, mai multe obiecții întemeiate pe art. 6 alin. (1) din Convenție, luate singur și combinate cu art. 13, precum și pe art. 6 2 și 14 din Convenție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele menționate anterior ale Convenției. În consecință, aceste obiecții sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 8 decembrie 2016. Anne-Marie Dougin Ganna Yudkivska Grefier adjunct f.f. președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

4213/13

Yvan COLONNA

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 novembre 2016 en un comité composé de

:

Ganna Yudkivska,

présidente,

André Potocki,

Síofra O’Leary,

juges,

et

de Anne-Marie Dougin,

greffière adjointe de section f.f.

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 janvier 2013,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Yvan Colonna, est un ressortissant français né en 1960 et actuellement détenu au centre pénitentiaire du Sud Francilien (Reau). Il est représenté devant la Cour par M

e

P. Spinosi, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 6 février 1998, Claude Erignac, alors préfet de la région Corse, fut abattu par balles dans une rue d’Ajaccio. Il apparut rapidement que l’arme utilisée et retrouvée sur place, un pistolet automatique, provenait d’un vol, commis le 6 septembre précédent, par cinq hommes armés et cagoulés dans les locaux de la gendarmerie de Pietrosella, en Corse du Sud. Des informations furent ouvertes

sur chacun des faits précités auprès du tribunal de grande instance de Paris, compétent sur la base de l’article 706-17 du code de procédure pénale relatif aux actes de terrorisme.

Les 21 et 23 mai 1999, les forces de l’ordre procédèrent à l’interpellation de plusieurs personnes soupçonnées d’avoir participé à l’action contre la gendarmerie de Pietrosella, ainsi qu’au meurtre du préfet Erignac. Les suspects furent placés en garde à vue et interrogés sur les faits reprochés, sans l’assistance d’un avocat. Au cours de leurs interrogatoires, la plupart des mis en cause reconnurent les faits, certains d’entre eux désignant le requérant comme l’auteur des coups de feu mortels.

Onze des personnes interpellées furent par la suite définitivement condamnées

à des peines allant jusqu’à la réclusion criminelle.

Dans l’intervalle, le 22 mai 1999, le quotidien Le Monde rendit compte de ces arrestations. Il révéla que «

le groupe compt[ait] également d’autres figures qui n’[avaient] pas été inquiétées comme Joseph Caviglioli, gérant d’un motel à l’entrée de Cargèse, Yvan et Stéphane Colonna

(...) ». Le soir même, les trois mis en cause acceptèrent d’être interviewés. Le requérant nia à cette occasion toute implication dans l’assassinat du préfet Erignac.

Le 23 mai 1999, lorsque la police se présenta au domicile du requérant pour procéder à son interpellation, il avait déjà pris la fuite. Le lendemain, un mandat d’arrêt fut délivré à son encontre. Cette nouvelle fut abondamment relayée par les médias. Le 26 mai 1999 notamment, le journal France-Soir titra en première page «

Wanted, assassin de préfet

», avec la photo d’Yvan Colonna en illustration.

Le 16 août 1999, M. Jean-Pierre Chevènement, alors ministre de l’Intérieur, déclara au journal Le Monde que les manifestations de soutien exprimées en faveur du requérant étaient «

moralement et politiquement inacceptables

», se déclarant «

surpris qu’un certain nombre de gens réunis à Corte, sous couvert de nationalisme, se soient solidarisés avec l’acte odieux d’Yvan Colonna

» et affirmant qu’on ne pouvait «

accepter qu’il y ait des gens qui glorifient cet assassinat, ni imaginer la constitution d’un comité de soutien à un homme qui a commis cet acte odieux

».

Dans un rapport intitulé «

La sécurité en Corse

: un devoir pour la République

» et déposé le 16 novembre 1999, la commission d’enquête du Sénat sur la politique de sécurité menée par l’État en Corse revint sur les circonstances de l’interpellation manquée du requérant le 23 mai 1999 et conclut que «

le succès de l’enquête apparaît considérablement terni par la fuite de l’assassin du préfet Erignac

».

Le 28 octobre 1999, M. Jean-Pierre Dintilhac, procureur de la République près le tribunal de grande instance de Paris, en charge des poursuites dans les deux instructions «

Erignac

» et «

Pietrosella

», répondit notamment en ces termes aux questions de la Commission d’enquête parlementaire sur le fonctionnement des forces de sécurité en Corse

:

«

(...) en définitive le crime le plus grave, l’assassinat du préfet Erignac, a été élucidé, même si l’auteur principal est en fuite. (...)

Je suis à la disposition de la commission. Ces avatars m’affligent, mais ils ne sont pas de nature à entamer l’immense satisfaction que j’éprouve du fait que l’enquête sur l’assassinat du préfet Erignac ait pu aboutir et j’attends avec impatience que l’assassin du préfet Erignac soit, lui aussi, interpellé. (...)

»

En janvier 2001, réagissant à une lettre dans laquelle le requérant clamait son innocence et dénonçait l’impossibilité pour lui d’obtenir un procès équitable s’il se rendait, M. Chevènement déclara au journal Le Parisien

:

«

Si Yvan Colonna veut se disculper qu’il se livre à la justice. C’est un lâche, il préfère mettre en cause les juges anti-terroristes et ne laisser de trace qu’une lettre.

»

Au bout de quatre ans, le 4 juillet 2003, le requérant fut interpellé. À l’occasion d’une conférence de presse organisée le jour même, M. Nicolas Sarkozy, alors ministre de l’Intérieur, s’exprima en ces termes

:

«

La police vient d’arrêter Yvan Colonna, l’assassin du préfet Erignac.

»

Le 5 juillet 2003, le requérant fut mis en examen et placé en détention provisoire. Tout au long de la procédure, il nia avoir participé tant à l’attentat de Pietrosella qu’à l’assassinat du préfet Erignac. Le 17 août 2007, les deux dossiers furent joints.

Le 5 janvier 2007, lors d’un déplacement en Corse et alors qu’il était candidat à la présidence de la République, M. Nicolas Sarkozy confirma ses propos du 4 juillet 2003 dans le cadre d’une interview télévisée

:

«

Le journaliste

: «

Vous pensez qu’Yvan Colonna est l’assassin du préfet Erignac, comme vous l’avez dit le jour de son arrestation

?

»

Nicolas Sarkozy

: «

Si vous le savez

! Il n’y a pas que moi qui le pense, sinon je ne pense pas qu’on l’aurait gardé en prison.

»

Le journaliste

: «

Vous le pensez encore

?

»

Nicolas Sarkozy

: «

Moi, je dis toujours ce que je pense.

»

»

Les 6 février et 4 avril 2007, le requérant assigna M. Nicolas Sarkozy respectivement en référé et au fond sur le fondement de l’article 9-1 du code civil. Par une ordonnance du 4 avril 2007, le juge des référés du tribunal de grande instance de Paris le débouta. Le 18 avril 2008, saisie par le requérant, la cour d’appel de Paris, en accord avec les conclusions conformes du requérant et de son adversaire, ordonna le sursis à statuer jusqu’à l’expiration du délai d’un mois suivant la cessation des fonctions de président de la République de l’intéressé. Par un jugement du 8 juillet 2009, le tribunal de grande instance de Paris, saisi de la demande de réparation au fond, décida également de surseoir à statuer pour les mêmes motifs.

Par un arrêt du 13 décembre 2007 de la cour d’assises de Paris spécialement composée, le requérant fut condamné à la réclusion criminelle à perpétuité pour l’assassinat du préfet Erignac, commis en relation avec une entreprise terroriste et association de malfaiteurs, ainsi que pour des infractions commises à Pietrosella. Le requérant et le ministère public interjetèrent appel.

Le 27 mars 2009, la cour d’assises de Paris, spécialement et autrement composée, confirma la condamnation du requérant.

Par un arrêt du 30 juin 2010, la Cour de cassation cassa l’arrêt et renvoya l’affaire devant la cour d’assises de Paris, spécialement et autrement composée. À l’annonce de cette décision, M

me

Michèle Alliot-Marie, alors ministre de la Justice, réagit, dans le cadre d’un communiqué de presse, en adressant «

ses premières pensées

» à la famille Erignac et en déclarant que cette décision «

ne port[ait] en rien sur la question de fond de la culpabilité d’Yvan Colonna

».

Le 20 juin 2011, la cour d’assises de Paris condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité. Elle motiva sa décision sous la forme d’un écrit, annexé à la feuille des questions, se référant notamment à sa mise en cause formelle et réitérée par certains de ses co-accusés durant l’instruction, ainsi qu’aux exploitations des éléments de téléphonie.

Par un arrêt du 11 juillet 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Statuant sur le moyen tiré de la violation de la présomption d’innocence en raison de la présentation du requérant par plusieurs autorités publiques comme étant l’auteur des faits reprochés, la chambre criminelle refusa de l’accueillir, dès lors que les atteintes alléguées au principe d’impartialité objective des juges et au droit à la présomption d’innocence de l’accusé, à les supposer établies dans les termes du mémoire, auraient été le fait d’une personne extérieure à la procédure et, partant, qu’elles n’étaient pas de nature à entacher celle-ci d’une quelconque irrégularité. Elle rejeta également un moyen du requérant relatif au rejet, par la cour d’assises, de sa requête en annulation des procès-verbaux de garde à vue concernant ses co-accusés, jugeant que le requérant n’avait pas qualité pour présenter une telle demande et qu’au demeurant les juges ne s’étaient pas fondés sur des déclarations recueillies en garde à vue pour retenir sa culpabilité.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le code civil

Article 9-1

«

Chacun a droit au respect de la présomption d’innocence.

Lorsqu’une personne est, avant toute condamnation, présentée publiquement comme étant coupable de faits faisant l’objet d’une enquête ou d’une instruction judiciaire, le juge peut, même en référé, sans préjudice de la réparation du dommage subi, prescrire toutes mesures, telles que l’insertion d’une rectification ou la diffusion d’un communiqué, aux fins de faire cesser l’atteinte à la présomption d’innocence, et ce aux frais de la personne, physique ou morale, responsable de cette atteinte.

»

2.

La loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse

Article 23

«

Seront punis comme complices d’une action qualifiée crime ou délit ceux qui, soit par des discours, cris ou menaces proférés dans des lieux ou réunions publics, soit par des écrits, imprimés, dessins, gravures, peintures, emblèmes, images ou tout autre support de l’écrit, de la parole ou de l’image vendus ou distribués, mis en vente ou exposés dans des lieux ou réunions publics, soit par des placards ou des affiches exposés au regard du public, soit par tout moyen de communication au public par voie électronique, auront directement provoqué l’auteur ou les auteurs à commettre ladite action, si la provocation a été suivie d’effet.

(...)

»

Article 29

«

Toute allégation ou imputation d’un fait qui porte atteinte à l’honneur ou à la considération de la personne ou du corps auquel le fait est imputé est une diffamation. La publication directe ou par voie de reproduction de cette allégation ou de cette imputation est punissable, même si elle est faite sous forme dubitative ou si elle vise une personne ou un corps non expressément nommés, mais dont l’identification est rendue possible par les termes des discours, cris, menaces, écrits ou imprimés, placards ou affiches incriminés.

Toute expression outrageante, termes de mépris ou invective qui ne renferme l’imputation d’aucun fait est une injure.

»

Article 32

«

La diffamation commise envers les particuliers par l’un des moyens énoncés en l’article 23 sera punie d’une amende de 12000 euros.

La diffamation commise par les mêmes moyens envers une personne ou un groupe de personnes à raison de leur origine ou de leur appartenance ou de leur non-appartenance à une ethnie, une nation, une race ou une religion déterminée sera punie d’un an d’emprisonnement et de 45000 euros d’amende ou de l’une de ces deux peines seulement.

(...)

En cas de condamnation pour l’un des faits prévus par les deux alinéas précédents, le tribunal pourra en outre ordonner :

1

o

L’affichage ou la diffusion de la décision prononcée dans les conditions prévues par l’article 131-35 du code pénal.

»

Article 67

«

Le Président de la République n’est pas responsable des actes accomplis en cette qualité, sous réserve des dispositions des articles 53-2 et 68.

Il ne peut, durant son mandat et devant aucune juridiction ou autorité administrative française, être requis de témoigner non plus que faire l’objet d’une action, d’un acte d’information, d’instruction ou de poursuite. Tout délai de prescription ou de forclusion est suspendu.

Les instances et procédures auxquelles il est ainsi fait obstacle peuvent être reprises ou engagées contre lui à l’expiration d’un délai d’un mois suivant la cessation des fonctions.

»

GRIEFS

Le requérant allègue que les propos tenus par différentes autorités publiques, le désignant comme étant l’assassin du préfet Erignac, ont porté atteinte à son droit à la présomption d’innocence, en méconnaissance de l’article 6 § 2 de la Convention.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint du refus des juridictions internes de faire droit à sa demande tendant à écarter les procès-verbaux de garde à vue concernant ses co-accusés, arguant de l’absence d’assistance d’un avocat pour ces derniers.

Il critique également, au regard de l’article 6 § 1, pris seul et combiné avec l’article 13 de la Convention, le versement aux débats d’une lettre écrite en langue corse et présentée comme ayant été rédigée par lui.

Il soutient enfin avoir subi une différence de traitement en raison des règles de majorité applicables devant la cour d’assises spécialement composée, en violation des articles 6 § 2 et 14 de la Convention.

EN DROIT

:

«

2.

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

Le Gouvernement soulève l’irrecevabilité de ce grief sur le fondement de l’article 35 § 1 de la Convention, au motif du non-épuisement des voies de recours internes, le requérant n’ayant pas exercé le recours spécialement prévu par l’article 9-1 du code civil. Il précise que ce dernier, issu de la loi du 4 janvier 1993 et modifié par la loi du 15 juin 2000, a fait l’objet de nombreuses décisions qui en démontrent l’efficacité, le juge se voyant attribuer des pouvoirs très larges pour assurer la protection de la présomption d’innocence. Il ajoute que le moyen invoquant une atteinte à la présomption d’innocence dans le cadre du pourvoi en cassation formé par le requérant contre l’arrêt de la cour d’assises de Paris du 20 juin 2011 ne pouvait en aucun cas constituer une alternative au recours prévu par l’article 9-1 du code civil

: d’une part, une jurisprudence constante de la Cour de cassation juge qu’un moyen tiré d’une atteinte à la présomption d’innocence par une personne extérieure à la procédure n’est pas de nature à vicier celle-ci

; d’autre part, l’écoulement des délais entre les différentes déclarations litigieuses et ce pourvoi (un à douze ans) confirme que l’intention du requérant n’était alors pas de remédier à l’atteinte alléguée. Il souligne que le requérant n’a pas non plus exercé de recours à l’encontre du quotidien France Soir, qui a pourtant été le premier à le présenter comme l’assassin du préfet Erignac le 26 mai 1999, alors que cela aurait permis de prévenir de nouvelles atteintes. À titre subsidiaire, le Gouvernement considère que le grief est manifestement mal fondé.

Le requérant estime avoir épuisé les voies de recours internes, dès lors qu’il a expressément invoqué une atteinte à la présomption d’innocence devant les juridictions internes tout au long de la procédure, notamment dans le cadre de son pourvoi en cassation formé à l’encontre de l’arrêt de la cour d’assises de Paris du 20 juin 2011. Il soutient notamment que le recours prévu par l’article 9-1 du code civil était illusoire, compte tenu de la multitude et de la récurrence des propos attentatoires à la présomption d’innocence. Il relève spécialement avoir exercé des recours contre le président de la République, mais s’être heurté à l’immunité dont ce dernier bénéficiait en vertu de l’article 67 de la Constitution, les juges internes ayant prononcé un sursis à statuer jusqu’au 15 juin 2012, date à partir de laquelle il estime que la poursuite de son recours devenait inutile. Il souligne en outre que le rapport rédigé au nom d’une commission d’enquête du Sénat ne pouvait donner lieu à aucune action de sa part, les rapports parlementaires bénéficiant d’une immunité juridictionnelle totale. Sur le fond, il estime que son droit à la présomption d’innocence a été violé.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. À cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux États contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (

Cardot c. France

, arrêt du 19 mars 1991, §

36, série A, n

o

200).

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’il existe en droit français des recours spécifiques dont le requérant pouvait faire usage en l’espèce et qui étaient de nature à remédier à la violation alléguée. En particulier, l’article 9-1 du code civil, outre le droit à réparation qu’il consacre, prévoit des procédures d’urgence qui peuvent être utilisées par toute personne dont la présomption d’innocence n’est pas respectée (voir, à cet égard,

M.G. c.

France

, décision d’irrecevabilité de la Commission européenne des droits de l’Homme, n

o

38258/97, 20 mai 1998,

Castaing c. France

(déc.), n

o

43559/98, 26 janvier 1999, et

Marchiani c. France

(déc.), n

o

30392/03, 27 mai 2008). De même, le requérant disposait de la possibilité d’engager une action civile fondée sur une atteinte à la présomption d’innocence commise par l’un des moyens visés à l’article 23 de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse, voire une action en diffamation en vertu des articles 29 et 32 de cette loi.

Or, la Cour constate que, tout en se plaignant d’une multitude de propos attentatoires à la présomption d’innocence, le requérant n’a jamais exercé les recours prévus par le droit interne, à une exception près. Elle note en effet que, tout en se plaignant des propos tenus par différents auteurs à partir de 1999, le requérant n’a exercé un recours qu’à l’encontre d’un seul d’entre eux, et ce uniquement en 2007. La Cour relève ainsi, d’une part, qu’il dénonce la multiplicité des atteintes à la présomption d’innocence mais qu’il a attendu huit ans afin d’exercer, pour la première et unique fois, une action sur le fondement l’article 9-1 du code civil, devant le juge des référés et le juge du fond. Au demeurant, la Cour considère que le requérant, en exerçant avec l’assistance d’un avocat une action sur ce fondement, démontre qu’il estimait disposer

a priori

, contrairement à ses allégations, d’un recours efficace. De plus, dans le cadre de ces procédures, ni les juges d’appel saisis de l’ordonnance de référé ni le tribunal de grande instance saisi au fond n’ont rejeté la demande du requérant

: tirant les conséquences de l’immunité juridictionnelle dont bénéficiait l’auteur des propos visés, ils ont uniquement sursis à statuer jusqu’à l’expiration du délai d’un mois suivant la cessation des fonctions du président de la République en cause

: le requérant n’a pas davantage fait usage de la possibilité de reprendre l’instance devant le juge des référés et le juge du fond .

Quant aux propos de la commission d’enquête du Sénat sur la politique de sécurité menée par l’État en Corse, contenus dans le rapport déposé le 16

novembre 1999, le requérant précise lui-même qu’il ne pouvait faire l’objet d’aucun recours, les documents parlementaires bénéficiant d’une immunité juridictionnelle totale. Il s’ensuit que, faute de recours disponible en droit interne, la Cour aurait dû être saisie à ce titre dans le délai de six mois à compter de la publication dudit rapport. Or, le requérant n’a introduit sa requête que le 11 janvier 2013, soit plus de treize ans après (cf., notamment,

Hazar et autres c. Turquie

(déc.), n

os

62566/00-62577/00 et 62579/00-62581/00, 10 janvier 2002, ainsi que

Birebent et autres

et

Chambouville c.

France

(déc.), respectivement n

os

36193/02 et 21858/03, 3

juillet 2007).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-respect du délai de six mois et non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

§

2 et 14 de la Convention.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles précités de la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3

a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 8 décembre 2016.

Anne-Marie Dougin

Ganna Yudkivska

Greffière adjointe f.f.

Présidente