M.K. c. FRANCE

Reclamantul, M.K., este un cetățean algerian născut în 1985 și rezident în Aix-en-Provence. Președintele secției a acceptat cererea de nedivulgare a identității sale formulată de reclamant (art. 47 § 4 din regulament). A fost reprezentat în fața Curții de Maistru P. Perollier, avocat în Marseille.

Guvernul francez («Guvernul») a fost reprezentat de agentul acestuia, M. F. Alabrune, director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Străine. A. Circumstanțele cauzei

Faptele din cauză, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a sosit în Franța în 2003.

În ianuarie 2007, a fugit în Belgia după ce a comis, pe teritoriul francez, asasinatul unui cetățean algerian. Arestat la Bruxelles pe 27 aprilie 2007, a fost returnat în Franța în executarea unui mandat de arestare emis împotriva lui pe 28 aprilie următor. Pe 31 martie 2009, curțile de asistență din Bouches-du-Rhône l-a condamnat la o pedeapsă de nouă ani de închisoare pentru asasinat.

În cursul detenției reclamantului, pe 28 iunie 2011, prefectul din Bouches-du-Rhône a luat împotriva acestuia, după aviz favorabil al comisiei de expulzare din Bouches-du-Rhône, un decret de expulzare. Și-a justificat decizia prin faptul că prezența reclamantului pe teritoriul francez constituia o amenințare gravă pentru ordinea publică. Reclamantul a contestat acest decret invocând în special contradicția cu articolele 3 și 8 din Convenție. Printr-o ordonanță din 30 aprilie 2013, președintele tribunalului administrativ de Marseille a respins cererea sa. Sesizată de reclamant, curtea administrativă de apel de Marseille, pe 4 iulie 2014, a anulat această ordonanță, considerând că obiecția tirada articolului 8, fiind operantă și însoțită de precizări suficiente, nu putea fi respinsă printr-o simplă ordonanță de triere în aplicarea articolului R. 222-1 din codul justiției administrative. A trimis cauza înapoi tribunalului administrativ care, pronunțând din nou pe 16 octombrie 2014, a respins recursul împotriva decretului de expulzare. Cu privire la obiecția tirada articolului 3 din Convenție, tribunalul a declarat: «Considerând că decizia atacată nu conține nicio măsură care să fixeze țara de returnare; că, în ipoteza în care decizia de expulzare este însoțită de o măsură care fixează țara de returnare, o asemenea decizie este distinctă de decizia de expulzare și ilegalitatea acesteia n-ar avea impact asupra legalității deciziei de expulzare; că autorul unei asemenea decizii nu trebuie să precizeze țara în care interesatul trebuie să se ducă; că obiecția tirada nerespectării prevederilor articolului 3 din convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale este inoperantă în legătură cu decretul prefectoral de expulzare care nu fixează țara de returnare.»

Între timp, reclamantul a depus o cerere de azil. A spus că teme represalii din partea familiei persoanei pe care o ucisese, care era din același cartier ca el. A susținut că apropiații lui din Algeria au fost amenințați. Pe 29 martie 2013, Biroul francez de protecție a refugiaților și apatrizi (OFPRA), pronunțând asupra cererii de azil a reclamantului, s-a exprimat în acești termeni: «Audiat la birou pe 20 februarie 2013, declarațiile interesatului nu permit concluzia că faptele de care ar putea fi victimă în caz de revenire în Algeria din partea familiei persoanei pe care a asasinat-o în Franța pe 4 ianuarie 2007 să poată fi calificate ca persecuții în sensul prevederilor articolului 1A2 din Convenția de la Geneva. Aceste fapte constituie în schimb tratamente inhumane sau degradante în sensul aliniei b a articolului L. 712-1 din codul intrării și șederii străinilor și dreptul de azil și pare verosimil, în light al elementelor dosarului, că interesatul fie expus amenințării grave de a suferi un tratament inuman sau degradant în caz de revenire în Algeria. Cu toate acestea, conform autorităților responsabile de siguranța publică, există motive serioase de a crede că prezența interesatului pe teritoriu constituie o amenințare gravă pentru ordinea publică, și prin urmare trebuie să excludem interesatul din beneficiile protecției subsidiare în aplicarea aliniiei din articolul L. 712-2 din codul intrării și șederii străinilor și dreptul de azil. Ca urmare, situația sa nu se încadrează în prevederile articolului L. 711-1 din codul sus-citat și prevederile protectoare ale aceluiași cod nu i se aplică.»

Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii în fața Curții Naționale a Dreptului de Azil (CNDA). A furnizat, în sprijin al recursului, mai multe adeverințe datate 28 noiembrie 2013 și care emană de la persoane din cercul lui (familie, prieteni). Una dintre aceste adeverințe, redactată de mătușa reclamantului și reprodusă exact așa cum s-a redactat, este formulată după cum urmează: «(...) Știu că sunt amenințări din partea familiei [victimei] împotriva [reclamantului] pentru că [acesta din urmă] a ucis fiul lor (...) în ianuarie 2007. Am fost la procesul curții de asistență unde am mărturisit. Am mers uneori în Algeria cu soțul meu în vacanță și am locuit în casa bunicii [reclamantului]. A.H. după moartea (...), frații și familia se rostogolea în jurul bunicii care și-asa este la 10 minute pe jos de casa familiei G. Familia și cousins G. insultă bunica și jurau să se răzbune. Chiar mama [reclamantului] care locuiește și ea în același cartier aveau frică să ieșă singură din casă, este un cartier unde toți se cunosc, și mereu de 2-3 ani, familia G. întreabă când [reclamantul] iese din închisoare. Spun că vor să-l omoare. Astazi se mai întâmplă asta, o știu pentru că frații soțului meu care mai locuiesc tot în Algeria în același cartier mi l-au spus. Știu și sunt sigură că familia G. vrea să se răzbune și că vor să omoare [reclamantul].»

Pe 25 noiembrie 2013, la ieșirea din închisoare, reclamantului i s-au notificat două decrete pe care le-a contestat, unul fixând Algeria ca țară de destinație și altul ordonând plasarea în arest preventiv. Printr-o sentință din 29 noiembrie 2013, confirmată în apel pe 11 iulie 2014, tribunalul administrativ a respins reclamantul. A declarat în special cu privire la riscurile susținute de reclamant în caz de revenire în Algeria: «Considerând că nu rezultă din documentele dosarului că M. M.K. să fie expus amenințării grave de a suferi tratamente inhumane sau degradante în caz de revenire în țara sa de origine: că riscul susținut că ar fi victimă, în caz de revenire în Algeria, a represaliilor din partea familiei persoanei pe care a omorât-o în Franța se bazează numai pe declarații de membri ai familiei sau prieteni și nu se bazează pe nicio sursă oficială din țara sa de origine; că faptul că OFPRA a considerat, pentru a respinge cererea de azil a reclamantului pe 29 martie 2013, că amenințările de care ar fi victime erau «verosimile» nu este de natură să caracterizeze amenințări grave de tratamente inhumane sau degradante în sensul prevederilor articolului 3 din convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.»

Pe 4 decembrie 2013, reclamantul a sesizat Curtea cu o cerere de măsură provizorie pe baza articolului 39 din regulamentul acesteia. A doua zi, judecătorul care îndeplinea funcția de președinte al secției căreia i-a fost atribuită cauza a decis să indice Guvernului, în aplicarea articolului 39 din regulamentul Curții, să nu procedeze la returnarea reclamantului în Algeria pe durata procedurii în fața Curții.

Pe 22 aprilie 2014, CNDA a confirmat decizia OFPRA din 29 martie 2013, estimând că reclamantul stabilise că este expus unei «amenințări grave» în caz de revenire în Algeria, dar că, reprezentând o amenințare gravă pentru ordinea publică, era exclus din beneficiile protecției subsidiare. A conchis la existența unei amenințări grave în caz de revenire pentru următoarele motive: «Considerând că (...) declarațiile [reclamantului], ordonanța de punere sub acuzare din 28 noiembrie 2008 și extrasele din hotărârea Curții de asistență din Bouches-du-Rhône din 17 august 2007 depuse în dosar, permit să se stabilească că reclamantul a fost găsit vinovat de omor intenționat și a fost condamnat din acest motiv la o pedeapsă de nouă ani de închisoare fermă; că în aceste condiții, este verosimil că membrii familiei victimei, în special frații care locuiesc în Algeria și se angajează în continuare în activități delincvente, vor căuta să se răzbune la moartea unuia dintre ai lor; că într-adevăr, aceste dorințe de răzbunare, dorințe care nu au fost contestate nici de decizia directorului general al OFPRA în litigiu, s-au tradus prin amenințări regulate proferite de acea familie împotriva celor apropiați [reclamantului]; că aceste amenințări au fost, de altfel, susținute de o adeverință redactată de mătușa sa pe un formular oficial al ministerului Justiției în conformitate cu articolele 200-203 din noul cod de procedură civilă și 441-7 din noul cod penal; că, în absența unui aspect civil al procesului, aspect capabil să permită o compensație și un aranjament pecuniar al conflictului, este plauzibil că familia adversă intenționează să se răzbune; că, în plus, cartierul La Glacière din Alger este cunoscut ca fiind printre cele mai afectate de criminalitate care se agregă cu condiții semnificative de precaritate; că, de asemenea, un articol publicat de ziarul algerian francofon El Watan pe 15 iunie 2009, articol depus în sprijin al prezentului recurs, raportează abandonul și mizeria socială în care au fost lăsați de autoritățile publice, habitantes din La Glacière; că, în plus, având în vedere proximitatea acea familie, care sunt vecini cu domiciliul său, [reclamantul] nu ar putea să se prevaleze de protecția autorităților algeriene în caz de revenire, la fel cum nu ar putea în mod rezonabil să se instaleze într-un alt cartier al orașului sau o altă zonă din țară în absența legăturilor.» B. Dreptul intern pertinent

Prevederile pertinente ale codului intrării și șederii străinilor și dreptul de azil (CESEDA) sunt următoarele: Articolul L. 712-1 «Sub rezerva prevederilor articolului L. 712-2, beneficiile protecției subsidiare sunt acordate oricărei persoane care nu îndeplinește condițiile pentru a obține calitatea de refugiat menționată la articolul L. 711-1 și care stabilește că este expusă în țara sa la una din următoarele amenințări grave: (...) b) Tortură sau pedepse sau tratamente inhumane sau degradante;» Articolul L. 712-2 «Protecția subsidiară nu este acordată unei persoane dacă există motive serioase de a crede: (...) d) Că activitatea sa pe teritoriu constituie o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea Statului.» Articolul L. 521-1 «Sub rezerva prevederilor articolelor L. 521-2, L. 521-3 și L. 521-4, expulzarea poate fi pronunțată dacă prezența în Franța a unui străin constituie o amenințare gravă pentru ordinea publică.» OBIECȚIE

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că riscă să sufere tratamente contrare acestei prevederi în caz de revenire în Algeria. ÎN DREPT

Reclamantul spune că teme să fie expus, în caz de punere în executare a măsurii de depărtare, la tratamente contrare articolului 3 din Convenție, formulat astfel: «Niciun om nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante.» A. Tezele părților

Guvernul susține, în primul rând, că petiția trebuie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, reclamantul sesizând Curtea în timp ce tribunalul administrativ de Marseille, care trebuia să pronunțe asupra remiterii cu privire la decretul de expulzare, nu se pronunțase încă.

Guvernul afirmă apoi că petiția este lipsită evident de fundament. Susține că reclamantul nu stabilește suficient riscul de răzbunare din partea familiei persoanei pe care a omorât-o. Într-adevăr, adeverințele furnizate, redactate în aceeași zi, la cererea reclamantului și de persoane legate de el prin relații familiale sau amicale, au o valoare probatorie contestabilă. Nu conțin, de altfel, nicio indicație precisă despre realitatea amenințărilor pe care le-ar putea cumpăni reclamantul în caz de revenire în țara sa de origine. Guvernul subliniază, de altfel, că instanțele administrative au, contrariind instanțele competente în materie de azil, estimat că reclamantul nu aducea proba incontestabilă a riscurilor susținute în caz de returnare în Algeria.

Guvernul susține apoi că reclamantul nu stabilește că forțele poliției algeriene nu ar fi în măsură să asigure protecția sa din cauza periculozității cartierului în care locuiește familia. Reamintește că Curtea admite că riscul de maltratare să se limiteze la o zonă restrânsă și că stabilirea străinului este posibilă într-o altă parte a țării (a se vedea în special D.N.M. c. Suedia, nr. 28379/11, 27 iunie 2013, S.A. c. Suedia, nr. 66523/10, 27 iunie 2013). Or, riscurile invocate de reclamant sunt circumscrise doar cartierului La Glacière din Alger și nimic nu împiedică pe acesta să se instaleze într-un alt cartier sau chiar în altă oraș, în ciuda absenței legăturilor familiale.

Reclamantul susține mai întâi că recursul împotriva decretului de expulzare nu este suspensiv și, prin urmare, nu constituie un recurs efectiv de epuizat înainte de sesizarea Curții.

Reclamantul reamintește că OFPRA și CNDA au recunoscut existența unui risc pentru el în caz de revenire după examinarea declarațiilor sale, a situației din Algeria și a imposibilității de a avea vreo protecție din partea autorităților. Or, potrivit jurisprudenței Curții, instanțele interne sunt mai bine situate pentru a evalua dovezile produse înaintea lor.

Cu privire la realitatea riscului de represalii, reclamantul susține că nu și-a schimbat niciodată povestea și că Guvernul nu ridică nici măcar vreo inconsecvență în declarațiile sale. Insistă pe valoarea probatorie care trebuie acordată adeverințelor pe care le produce și reamintește că acestea figurează pe un formular oficial al ministerului Justiției. Subliniază că una dintre ele emană de la o persoană care este, desigur, prietenul său, dar și al fraților victimei. Contestă afirmația Guvernului conform căreia adeverințele sale nu ar fi suficient de precise. În sfârșit, explică că i-a fost imposibil să obțină alte tipuri de probe având în vedere amenințarea foarte particulară pe care o constituie voința de răzbunare privată.

Cu privire la posibilitatea de a beneficia de protecția autorităților publice în cartierul La Glacière, reclamantul, bazând-se pe hotărârea CNDA și pe un articol de presă, descrie acest cartier ca un loc unde pericolul este permanent și unde poliția este adesea absentă. Adaugă că în dreptul penal algerian, numai amenințările de moarte făcute în scris anonimat sau semnat, imagine, simbol sau emblemă sunt penalizate și că, în consecință, nu ar putea depune plângere împotriva familiei victimei pentru amenințări verbale.

Reclamantul reamintește că una dintre persoanele care au redactat o adeverință în favoarea sa a fost amenințată la Marseille, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că frații victimei, hotărâți să se răzbune, pot interveni dincolo de singul cartier La Glacière din Algeria.

Reclamantul afirmă în sfârșit că revenirea sa în Algeria, după mai mult de zece ani în străinătate, fără de lucru, fără formație profesională, fără niciun resurs, nu este posibilă fără un minimum de sprijin pe care doar familia sa îi poate oferi, în special sub formă de găzduire. Nu ar putea deci să trăiască altundeva decât în cartierul La Glacière. B. Aprecierea Curții

Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra problemei epuizării căilor de atac interne ridicate de Guvern, obiecția fiind în orice caz inadmisibilă pentru lipsă evidentă de fundament.

În această privință, se referă la principiile aplicabile în materie (a se vedea în special Saadi c. Italia [MC], nr. 37201/06, §§ 124-125, CEDO 2008, M.S.S. c. Belgia și Grecia [MC], nr. 30696/09, CEDO 2011).

În particular, le revine în principiu reclamantului să producă elemente susceptibile de a demonstra că există motive serioase de a crede că, dacă măsura incriminată ar fi pusă în executare, ar fi expus la un risc real de a se vedea inflinge tratamente contrare articolului 3, iar apoi Guvernului îi revine să disipe orice îndoieli eventuale cu privire la aceste elemente (Saadi, precitat, § 129). Curtea reamintește, de asemenea, că nu-i revine în mod normal să-și substituie propria apreciere a faptelor cu aceea a instanțelor interne, mai bine situate pentru a evalua dovezile produse înaintea lor (a se vedea, printre altele, Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 29, seria A nr. 269).

Curtea reamintește că datorită caracterului absolu al dreptului garantat, nu exclude că «art. 3 să se aplice atunci când pericolul emană de la persoane sau grupuri de persoane care nu aparțin funcției publice» (H.L.R. c. Franța, 29 aprilie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-III). Cu toate acestea, trebuie demonstrat că riscul există cu adevărat și că autoritățile Statului de destinație nu sunt în măsură să o contracareze prin protecție corespunzătoare (idem).

În sfârșit, în timp ce trebuie să se refere în prioritate la circonstanțele de care Statul în cauză avea cunoștință în momentul expulzării, data care trebuie luată în considerare pentru examinarea riscului suportat este data examinării cauzei de către Curte (Chahal c. Regatul Unit, 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V).

În cazul de față, riscul invocât de reclamant nu emană de la organele Statului, ține, după spusele sale, la represaliile pe care ar putea să le sufere din partea familiei persoanei pe care a asasinat-o.

Curtea observă, ceea ce nu este contestat de Guvern, că reclamantul a comis un omor intenționat asupra unui cetățean algerian și că familia reclamantului din Algeria locuiește în același cartier ca aceea a victimei sale. Constată apoi că reclamantul produce mai multe adeverințe emanând de la persoane din cercul lui și certificând dorințe de răzbunare ale familiei. Dacă instanțele interne sunt în principiu mai bine situate pentru a evalua dovezile produse înaintea lor, trebuie notat că în cazul de față, instanțele interne se deosebesc cu privire la forța probatorie care trebuie acordată acestor documente. CNDA, confirmând decizia OFPRA, le-a judecat suficiente pentru a stabili riscul suportat de reclamant în caz de revenire în Algeria, pe când instanțele administrative au decis contrariul. Guvernul insistă, la rândul lui, pe forța probatorie îndoielnică a acestor adeverințe având în vedere autorii acestora și lipsa de precizie. Curtea recunoaște, cu reclamantul, că este dificil să se obțină alte tipuri de probe pentru acest gen de amenințări. Nu poate, totuși, să facă abstracție de faptul că toate adeverințele emit de persoane apropiate reclamantului, fie membri ai familiei, fie prieteni și ia deci în considerare îndoielile exprimate atât de Guvern, cât și de instanțele administrative.

În orice caz, chiar și admițând adevărată dorința de represalii a familiei victimei împotriva reclamantului, Curtea nu este convinsă că autoritățile algeriene nu puteau furniza reclamantului o protecție corespunzătoare, mai ales dacă se instala într-o altă parte a țării. Bazând-se pe un articol de ziar care raportează abandonul și mizeria socială în care habitantes din La Glacière au fost lăsate de autoritățile publice, CNDA a efectuat într-adevăr o analiză diferită. Înaintea Curții, reclamantul depune la dosar un alt articol din aceeași ziar descriind cartierul La Glacière ca o favela unde domnește nesiguranța. Curtea observă, cu toate acestea, că aceste două articole sunt datate de respectiv 6 și 4 ani în urmă și că reclamantul nu oferă mai multe precizări cu privire la situația actuală din cartierul lui de origine.

De altfel și mai ales, Curtea reamintește că art. 3 nu împiedică Statele contractante să ia în considerare existența unei posibilități de reinstalare în altă regiune, atât timp cât interesatul este în măsură să facă călătoria către zona în cauză, să obțină autorizație de a o penetra și de a se stabili acolo fără a fi expus la un risc real de maltratare (a se vedea în special H. și B. c. Regatul Unit, nr. 70073/10 și 44539/11, § 91, 9 aprilie 2013). A conchis astfel la neîncălcarea articolului 3 din Convenție în caz de returnare atunci când reinstalarea într-o altă parte a țării era posibilă, referitor la Afganistan (Husseini c. Suedia, nr. 10611/09, 13 octombrie 2011), Irak (D.N.M. c. Suedia, precitat) sau Republica Democratică Congo (J.N. c. Țările de Jos (dec.), nr. 10260/13, 17 februarie 2015). Dacă Curtea a ajuns la această concluzie în cazuri în care riscul rezultă dintr-o situație de nesiguranță generală sau parțială în țara de destinație, această soluție este cu atât mai adevărată atunci când riscul susținut emană de la persoane private. În cazul de față, așa cum rezultă atât din decizia CNDA, cât și din adeverința redactată de mătușa reclamantului, riscul susținut ține la represaliile persoanelor private și este verosimil într-o zonă restrânsă, cartierul La Glacière din Alger, unde ambele familii în cauză sunt vecine și unde criminalitatea este descrisă ca importantă. Desigur, CNDA a estimat că reclamantul nu ar putea în mod rezonabil să se instaleze într-un alt cartier al orașului sau o altă zonă a țării în absența legăturilor. Curtea observă, cu toate acestea, că reclamantul nu stabilește că i-ar fi imposibil, în caz de revenire în Algeria, să se instaleze la distanță de familia victimei, inclusiv dacă este necesar, într-o altă parte a țării. Estimează, la acest titlu, că reclamantul, care este un om căsătorit, adult de 29 ani, poate să se instaleze într-o zonă unde nu are rude aproape și, prin urmare, absența legăturilor nu este un obstacol la instalarea într-un loc situat în afara zonei de riscuri susținute (a se vedea, pentru o cauză care conține un tânăr adult de 21 ani, cauza J.N. c. Țările de Jos sus-citată).

Aceste considerații aduc Curtea să concluzioneze că nu există motive serioase și dovedite de a crede că expulzarea reclamantului l-ar expune la un risc real de a suferi tratamente inhumane sau degradante în sensul articolului 3. Ca urmare, petiția trebuie respinsă ca lipsită evident de fundament în sensul articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Prin urmare, măsura indicată în aplicarea articolului 39 din regulamentul Curții ia sfârșit. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară petiția inadmisibilă. Întocmit în limba franceză apoi comunicat în scris pe 24 septembrie 2015. Claudia Westerdiek Josep Casadevall Grefieriță Președinte

Le requérant, M.K., est un ressortissant algérien né en 1985 et résidant à Aix-en-Provence. Le président de la section a accédé à la demande de non ‑ divulgation de son identité formulée par le requérant (article 47 § 4 du règlement). Il a été représenté devant la Cour par M e P. Perollier, avocat à Marseille.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant arriva en France en 2003.

En janvier 2007, il s’enfuit en Belgique après avoir commis, sur le territoire français, un assassinat à l’encontre d’un ressortissant algérien. Interpellé à Bruxelles le 27 avril 2007, il fut renvoyé en France en exécution d’un mandat d’arrêt délivré à son encontre le 28 avril suivant. Le 31 mars 2009, la cour d’assises des Bouches-du-Rhône le condamna à une peine de neuf ans d’emprisonnement pour assassinat.

Au cours de la détention du requérant, le 28 juin 2011, le préfet des Bouches-du-Rhône prit à l’encontre de ce dernier, après avis favorable de la commission d’expulsion des Bouches-du-Rhône, un arrêté d’expulsion. Il motiva sa décision par le fait que la présence du requérant sur le territoire français constituait une menace grave pour l’ordre public. Le requérant contesta cet arrêté en plaidant notamment sa contrariété avec les articles 3 et 8 de la Convention. Par une ordonnance du 30 avril 2013, le président du tribunal administratif de Marseille rejeta sa requête. Saisie par le requérant, la cour administrative d’appel de Marseille, le 4 juillet 2014, annula cette ordonnance, considérant que le moyen tiré de l’article 8, opérant et assorti de précisions suffisantes, ne pouvait être rejeté par une simple ordonnance de tri en application de l’article R. 222-1 du code de justice administrative. Elle renvoya l’affaire devant le tribunal administratif qui, statuant à nouveau le 16 octobre 2014, rejeta le recours contre l’arrêté d’expulsion. S’agissant du moyen tiré de l’article 3 de la Convention, le tribunal énonça : « Considérant que la décision attaquée ne comporte aucune mesure fixant le pays de retour ; que, dans l’hypothèse où la décision d’expulsion est assortie d’une mesure fixant le pays de retour, une telle décision est distincte de la décision d’expulsion et son illégalité serait en elle-même sans incidence sur la légalité de la décision d’expulsion ; que l’auteur d’une telle décision n’a pas à préciser le pays dans lequel l’intéressé doit se rendre ; que le moyen tiré de la méconnaissance des stipulations de l’article 3 de la convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales est inopérant à l’égard de l’arrêté préfectoral d’expulsion qui ne fixe pas le pays de retour. »

Dans l’intervalle, le requérant forma une demande d’asile. Il dit craindre des représailles de la part de la famille de la personne qu’il avait assassinée, laquelle était originaire du même quartier que lui. Il soutint que ses proches en Algérie avaient fait l’objet de menaces. Le 29 mars 2013, l’Office français de protection des réfugiés et apatrides (OFPRA), statuant sur la demande d’asile du requérant, se prononça en ces termes : « Entendu à l’office le 20 février 2013, les déclarations de l’intéressé ne permettent pas de conclure que les agissements dont il pourrait être victime en cas de retour en Algérie de la part de la famille de la personne qu’il a assassinée en France le 4 janvier 2007 puissent être qualifiés de persécutions au sens des dispositions de l’article 1A2 de la Convention de Genève. Ces agissements sont en revanche constitutifs de traitements inhumains ou dégradants au sens de l’alinéa b de l’article L. 712-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile et il apparaît vraisemblable, au vu des éléments du dossier, que l’intéressé soit exposé à la menace grave de subir un traitement inhumain ou dégradant en cas de retour en Algérie. Cependant il existe, selon les autorités en charge de la sécurité publique, des raisons sérieuses de penser que la présence de l’intéressé sur le territoire constitue une menace grave pour l’ordre public, et il y a donc lieu d’exclure l’intéressé du bénéfice de la protection subsidiaire en application de l’alinéa de l’article L. 712-2 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile. En conséquence, sa situation ne relève pas des dispositions de l’article L. 711-1 du code susvisé et les dispositions protectrices de ce même code ne lui sont pas applicables. »

Le requérant introduisit un recours contre cette décision devant la Cour nationale du droit d’asile (CNDA). Il produisit, à l’appui de son recours, plusieurs attestations datées du 28 novembre 2013 et émanant de personnes de son entourage (famille, amis). Une de ces attestations, rédigée par la tante du requérant et reproduite telle quelle, est ainsi libellée : « (...) Je sais que ya des menaces de la part de la famille [de la victime] contre [le requérant] parce que [ce dernier] a tué leur fils (...) en janvier 2007. J’étais au procée de la cour d’assis ou jai témoigner. J’allée parfois en algérie avec mon marie pendant les vacance et nous habitions dans la maison de la grand-mère [du requérant]. A.H. dég de la mort de (...), ses frères et la famille rodaient autour de la grand-mère qu’est d’ailleurs à 10 minutes à pied de la maison de la famille G. La famille et les cousin G. insulte la grand-mère et juré de se vengé. Même la mère [du requérant] qui habite aussi dans le même quartier avait peur de sortir seul de chez elle, c’est un quartier où tout le monde se connais, et toujours depuis 2 ou 3 ans la famille G. demande quand [le requérant] sort de prison. Ils disent qu’ils veulent lui faire la peau. Aujourd’hui c’est toujours le cas, je le sais parce que les frères de mon marie qui habite toujours en algérie dans le même quartier me lon dit. Je sais et je suis sur que la famille G. veut se vengé et qu’il veulent tué [le requérant]. »

Le 25 novembre 2013, à sa sortie de de prison, le requérant se vit notifier deux arrêtés qu’il contesta, l’un fixant l’Algérie comme pays de destination et l’autre ordonnant son placement en rétention. Par un jugement du 29 novembre 2013, confirmé en appel le 11 juillet 2014, le tribunal administratif débouta le requérant. Il énonça notamment s’agissant des risques allégués par le requérant en cas de retour en Algérie : « Considérant qu’il ne ressort pas des pièces du dossier que M. M.K. soit exposé à une menace grave de subir des traitements inhumains ou dégradants en cas de retour dans son pays d’origine : que le risque allégué qu’il soit victime, en cas de retour en Algérie, de représailles de la part de la famille de la personne qu’il a tuée en France ne repose que sur des déclarations de membres de sa famille ou d’amis et ne reposent sur aucune source officielle émanant de son pays d’origine ; que la circonstance que l’OFPRA ait considéré, pour rejeter la demande d’asile du requérant le 29 mars 2013, que les menaces dont il ferait l’objet étaient « vraisemblables » n’est pas de nature à caractériser des menaces graves de traitements inhumains ou dégradants au sens des dispositions de l’article 3 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales. »

Le 4 décembre 2013, le requérant saisit la Cour d’une demande de mesure provisoire sur le fondement de l’article 39 de son règlement. Le lendemain, le juge faisant fonction de président de la section à laquelle l’affaire fut attribuée décida d’indiquer au Gouvernement, en application de l’article 39 du règlement de la Cour, de ne pas procéder au renvoi du requérant vers l’Algérie pour la durée de la procédure devant la Cour.

Le 22 avril 2014, la CNDA confirma la décision de l’OFPRA du 29 mars 2013, estimant que le requérant établissait être exposé à une « menace grave » en cas de retour en Algérie mais que, représentant une menace grave pour l’ordre public, il était exclu du bénéfice de la protection subsidiaire. Elle conclut à l’existence d’une menace grave en cas de retour pour les raisons suivantes : « Considérant que (...) les déclarations [du requérant], l’ordonnance de mise en accusation du 28 novembre 2008 et les extraits de l’arrêt de la Cour d’assises des Bouches-du-Rhône du 17 août 2007 versés au dossier, permettent d’établir que le requérant a été reconnu coupable d’homicide volontaire et a été condamné pour cette raison à une peine de neuf ans d’emprisonnement ferme ; que dans ces conditions, il est vraisemblable que les membres de la famille de la victime, notamment ses frères qui résident en Algérie et se livrent toujours à des activités délinquantes, cherchent à venger le décès d’un des leurs ; qu’en effet, ces velléités de vengeance, velléités au demeurant non contestées par la décision du directeur général de l’OFPRA en litige, se sont traduites par des menaces régulières proférées par ladite famille à l’encontre des proches [du requérant] ; que ces menaces ont par ailleurs été étayées par une attestation rédigée par sa tante sur un formulaire officiel du ministère de la Justice en application des articles 200 à 203 du nouveau code de procédure civile et 441-7 du nouveau code pénal ; qu’en l’absence de volet civil du procès, volet de nature à permettre un dédommagement et un règlement pécuniaire du différend, il est plausible que la famille adverse entende se venger ; qu’au surplus, le quartier de La Glacière à Alger est réputé pour être parmi les plus touchés par la criminalité qui s’agrège à des conditions de précarité significatives ; qu’aussi, un article publié par le journal algérien francophone El Watan le 15 juin 2009, article versé à l’appui du présent recours, fait état de l’abandon et de la misère sociale dans lesquels ont été laissés par les pouvoirs publics, les habitants de La Glacière ; que, par ailleurs, eu égard à la proximité de ladite famille, qui est voisine de son domicile, [le requérant] ne pourrait pas se prévaloir de la protection des autorités algériennes en cas de retour, pas plus qu’il ne pourrait raisonnablement s’établir dans un autre quartier de la ville ou une autre zone du pays en l’absence d’attaches. » B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) sont les suivantes : Article L. 712-1 « Sous réserve des dispositions de l’article L. 712-2, le bénéfice de la protection subsidiaire est accordé à toute personne qui ne remplit pas les conditions pour se voir reconnaître la qualité de réfugié mentionnées à l’article L. 711-1 et qui établit qu’elle est exposée dans son pays à l’une des menaces graves suivantes : (...) b) La torture ou des peines ou traitements inhumains ou dégradants ; » Article L. 712-2 « La protection subsidiaire n’est pas accordée à une personne s’il existe des raisons sérieuses de penser : (...) d) Que son activité sur le territoire constitue une menace grave pour l’ordre public, la sécurité publique ou la sûreté de l’État. » Article L. 521-1 « Sous réserve des dispositions des articles L. 521-2, L. 521-3 et L. 521-4, l’expulsion peut être prononcée si la présence en France d’un étranger constitue une menace grave pour l’ordre public. » GRIEF

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint qu’il risque de subir des traitements contraires à cette disposition en cas de renvoi en Algérie. EN DROIT

Le requérant dit craindre d’être exposé, en cas de mise à exécution de la mesure d’éloignement, à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Thèses des parties

Le Gouvernement soutient, en premier lieu, que la requête doit être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, le requérant ayant saisi la Cour alors que le tribunal administratif de Marseille, devant statuer sur renvoi sur l’arrêté d’expulsion, ne s’était pas encore prononcé.

Le Gouvernement affirme ensuite que la requête est manifestement mal fondée. Il allègue que le requérant n’établit pas suffisamment le risque de vengeance de la part de la famille de la personne qu’il a tuée. En effet, les attestations fournies, rédigées le même jour, à la demande du requérant et par des personnes liées à lui par des liens familiaux ou amicaux, sont d’une valeur probante contestable. Elles ne contiennent, par ailleurs, aucune indication précise sur la réalité des menaces réellement encourues par le requérant en cas de retour dans son pays d’origine. Le Gouvernement souligne d’ailleurs que les juridictions administratives ont, contrairement aux instances compétentes en matière d’asile, estimé que le requérant n’apportait pas la preuve incontestable des risques allégués en cas de renvoi en Algérie.

Le Gouvernement argue ensuite que le requérant n’établit pas que les forces de police algériennes ne seraient pas en mesure d’assurer sa protection en raison de la dangerosité du quartier dans lequel réside sa famille. Il rappelle que la Cour admet que le risque de mauvais traitements puisse se limiter à une zone restreinte et que l’établissement de l’étranger soit possible dans une autre partie du pays (voir notamment D.N.M. c. Suède , n o 28379/11, 27 juin 2013, S.A. c. Suède , n o 66523/10, 27 juin 2013). Or, les risques invoqués par le requérant sont circonscrits au seul quartier de La Glacière à Alger et rien n’empêche ce dernier de s’installer dans un autre quartier voire même dans une autre ville, nonobstant l’absence d’attaches familiales.

Le requérant fait tout d’abord valoir que le recours contre l’arrêté d’expulsion n’est pas suspensif et, partant, qu’il ne constitue pas un recours effectif à épuiser avant la saisine de la Cour.

Le requérant rappelle que l’OFPRA et la CNDA ont reconnu l’existence d’un risque pour lui en cas de retour après avoir examiné ses déclarations, la situation en Algérie et l’impossibilité de disposer d’une quelconque protection de la part des autorités. Or, selon la jurisprudence de la Cour, les juridictions internes sont les mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles.

Sur la réalité du risque de représailles, le requérant fait valoir qu’il n’a jamais varié dans son récit et que le Gouvernement ne relève d’ailleurs aucune incohérence dans ses déclarations. Il insiste sur la valeur probante qu’il convient d’accorder aux attestations qu’il produit et rappelle qu’elles figurent sur un formulaire officiel du ministère de la Justice. Il souligne que l’une d’elle émane d’une personne qui est, certes son ami, mais également celui des frères de la victime. Il conteste l’affirmation du Gouvernement selon laquelle ses attestations ne seraient pas suffisamment précises. Enfin, il explique qu’il lui a été impossible d’obtenir d’autres preuves compte tenu de la menace très particulière que constitue une volonté de vengeance privée.

Sur la possibilité de bénéficier de la protection des pouvoirs publics dans le quartier de La Glacière, le requérant, s’appuyant sur l’arrêt de la CNDA et sur un article de presse, décrit ce quartier comme un endroit où le danger est permanent et où la police est souvent absente. Il ajoute qu’en droit pénal algérien, seules les menaces de mort faites par écrit anonyme ou signe, image, symbole ou emblème sont pénalisées et que, par conséquent, il ne pourrait pas porter plainte contre la famille de sa victime pour des menaces verbales.

Le requérant rappelle que l’une des personnes ayant établi une attestation en sa faveur a été menacée à Marseille, ce qui signifie, selon lui, que les frères de la victime, décidés à se venger, peuvent intervenir au-delà du seul quartier de La Glacière en Algérie.

Le requérant affirme enfin que son retour en Algérie, après plus de dix ans à l’étranger, sans travail, sans formation professionnelle, sans ressource aucune, n’est pas envisageable sans un minimum de soutien que seule sa famille peut lui apporter, notamment sous forme d’un hébergement. Il ne pourrait donc pas vivre autre part que dans le quartier de La Glacière. B. Appréciation de la Cour

La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de l’épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement, le grief étant, en tout état de cause, irrecevable pour défaut manifeste de fondement. 25. À cet égard, elle se réfère aux principes applicables en la matière (voir, notamment, Saadi c. Italie [GC], n o 37201/06, §§ 124-125, CEDH 2008, M.S.S. c. Belgique et Grèce [GC], n o 30696/09, CEDH 2011).

En particulier, il appartient en principe au requérant de produire des éléments susceptibles de démontrer qu’il y a des raisons sérieuses de penser que, si la mesure incriminée était mise à exécution, il serait exposé à un risque réel de se voir infliger des traitements contraires à l’article 3, à charge ensuite pour le Gouvernement de dissiper les doutes éventuels au sujet de ces éléments ( Saadi , précité, § 129). La Cour rappelle également qu’il ne lui appartient pas normalement de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles (voir, entre autres, Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 29, série A n o 269).

La Cour rappelle qu’en raison du caractère absolu du droit garanti, elle n’exclut pas que « l’article 3 trouve à s’appliquer lorsque le danger émane de personnes ou de groupes de personnes qui ne relèvent pas de la fonction publique » ( H.L.R. c. France , 29 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ III). Encore faut-il démontrer que le risque existe réellement et que les autorités de l’État de destination ne sont pas en mesure d’y obvier par une protection appropriée ( idem ).

Enfin, s’il convient de se référer en priorité aux circonstances dont l’État en cause avait connaissance au moment de l’expulsion, la date à prendre en compte pour l’examen du risque encouru est celle de la date de l’examen de l’affaire par la Cour ( Chahal c. Royaume-Uni , 15 novembre 1996, Recueil 1996 ‑ V).

En l’espèce, le risque invoqué par le requérant n’émane pas des organes de l’État, il tient, selon lui, aux représailles qu’il risque de subir de la part de la famille de la personne qu’il a assassinée.

La Cour observe, ce qui n’est pas contesté par le Gouvernement, que le requérant a commis un homicide volontaire sur la personne d’un ressortissant algérien et que la famille du requérant en Algérie réside dans le même quartier que celle de sa victime. Elle constate ensuite que le requérant produit plusieurs attestations émanant de personnes de son entourage et certifiant des velléités de vengeance de la famille. Si les juridictions internes sont en principe les mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles, il convient de noter qu’en l’espèce, les juridictions internes divergent quant à la force probante à accorder à ces documents. La CNDA, confirmant la décision de l’OFPRA, les a jugés suffisants pour établir le risque encouru par le requérant en cas de retour en Algérie, alors que les juridictions administratives ont décidé le contraire. Le Gouvernement insiste, quant à lui, sur la force probante douteuse de ces attestations compte tenu de leurs auteurs et de leur manque de précision. La Cour reconnaît, avec le requérant, qu’il est difficile d’obtenir d’autres types de preuves pour ce genre de menaces. Elle ne peut cependant faire abstraction du fait que toutes les attestations émanent de proches du requérant, qu’il s’agisse de membres de sa famille ou d’amis et prend donc en compte les doutes exprimés tant par le Gouvernement que par les juridictions administratives.

En tout état de cause, même à supposer avérée la volonté de représailles de la famille de la victime à l’encontre du requérant, la Cour n’est pas convaincue que les autorités algériennes ne puissent pas fournir au requérant une protection appropriée, surtout s’il s’installe dans une autre partie du pays. Se fondant sur un article de journal faisant état de l’abandon et de la misère sociale dans lesquels les habitants de La Glacière ont été laissés par les pouvoirs publics, la CNDA a certes effectué une analyse différente. Devant la Cour, le requérant verse aux débats un autre article issu du même journal décrivant le quartier de La Glacière comme une favela où règne l’insécurité. La Cour note cependant que ces deux articles sont datés d’il y a respectivement 6 et 4 ans et que le requérant ne donne pas plus de précision sur la situation actuelle dans son quartier d’origine.

Par ailleurs et surtout, la Cour rappelle que l’article 3 n’empêche pas les États contractants de prendre en considération l’existence d’une possibilité de réinstallation dans une autre région, dès lors que l’intéressé est en mesure d’effectuer le voyage vers la zone concernée, d’obtenir l’autorisation d’y pénétrer et de s’y établir sans être exposé à un risque réel de mauvais traitements (voir, notamment, H. et B. c. Royaume-Uni , n os 70073/10 et 44539/11, § 91, 9 avril 2013). Elle a ainsi conclu à la non-violation de l’article 3 de la Convention en cas de renvoi lorsque la réinstallation dans une autre partie du pays était possible, s’agissant de l’Afghanistan ( Husseini c. Suède , n o 10611/09, 13 octobre 2011), de l’Irak ( D.N.M. c. Suède , précité) ou encore de la République démocratique du Congo ( J.N. c. Pays ‑ Bas (déc.), n o 10260/13, 17 février 2015). Si la Cour est parvenue à cette conclusion dans des cas où le risque résultait d’une situation d’insécurité générale ou partielle dans le pays de destination, cette solution est d’autant plus vraie lorsque le risque allégué émane de personnes privées. En l’espèce, comme cela résulte tant de la décision de la CNDA que de l’attestation établie par la tante du requérant, le risque allégué tient aux représailles de personnes privées et est vraisemblable dans une zone restreinte, le quartier de La Glacière à Alger, où les deux familles concernées sont voisines et où la criminalité est décrite comme importante. Certes, la CNDA a estimé que le requérant ne pourrait raisonnablement pas s’établir dans un autre quartier de la ville ou une autre zone du pays en l’absence d’attaches. La Cour note cependant que le requérant n’établit pas qu’il lui serait impossible, en cas de retour en Algérie, de s’installer à distance de la famille de sa victime, y compris si nécessaire, dans une autre partie du pays. Elle estime, à ce titre, que le requérant, qui est un homme célibataire, adulte de 29 ans, peut s’établir dans une zone où il n’a pas de proches parents et, partant, que l’absence d’attaches n’est pas un obstacle à l’installation dans un lieu situé en dehors de la zone de risques allégués (voir, pour une affaire concernant un jeune adulte de 21 ans, l’affaire J.N. c. Pays ‑ Bas précitée).

Ces considérations amènent la Cour à conclure à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que l’expulsion du requérant l’exposerait à un risque réel de subir des traitements inhumains ou dégradants au sens de l’article 3. En conséquence, il convient de rejeter la requête comme manifestement mal fondée au sens de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Partant, la mesure indiquée en application de l’article 39 du règlement de la Cour prend fin. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 24 septembre 2015. Claudia Westerdiek Josep Casadevall Greffière Président