RESS v. HUNGARY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
RESS v. HUNGARY (CtEDO, 2014)
Decizia nr. 29273/14 Attila Ress împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 2 septembrie 2014 în calitate de comitet compus din: Helen Keller, Președintele, András Sajó, Robert Spano, judecători și Abel Campos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 2 aprilie 2014, după ce a deliberat, decide după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Attila Ress, este un cetățen maghiar, născut în 1974 și locuiește în Szada. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Grád, un avocat practicant în Budapesta. Faptele cazului, astfel cum a fost depus de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 octombrie 2010, reclamantul a fost acuzat de falsificare de bani și plasat în detenție precaută. În ciuda mai multor apeluri, detenția anterioară a fost menținută până la 29 aprilie 2013. În acea dată, aceaceasta a fost înlocuită cu o măsură mai puțin strictă, în special prin interdicția de a părăsi satul său de reședință. Reclamantul a susținut că nu a putut depune plângerea în termenul de șase luni numărat începând cu 29 aprilie 2013, deoarece nu exista niciun avocat în satul său de reședință. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție cu privire la lungimea presupusă nejustificată a detenției sale înainte de judecată. Curtea observă că cererea a fost depusă la 2 aprilie 2014, adică în afara termenului de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție; care urmează să fie numărată în cazul în cauză începând cu sfârșitul deținerii preliminare la 29 aprilie 2013. Curtea reiterează că scopul articolului de șase luni este să promoveze securitatea juridică și să se asigure că cazurile care pun problemele în temeiul convenției sunt tratate într-un timp rezonabil, precum și să protejeze autoritățile și alte persoane interesate de a fi sub incertitudine pentru o perioadă de timp extinsă. În sfârșit, aceaceasta ar trebui să se asigure că faptele cazului sunt verificate cât mai repede posibil, înainte de a dispare șansa de a face acest lucru, făcând un examen echitabil al întrebării în cauză lângă imposibilitatea (a se vedea, de exemplu, Lučić c. Croația , nr. 5699/11, § 64, 27 februarie 2014). Cu toate acestea, există circumstanțe specifice care ar putea împiedica un reclamant să respecte termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție și astfel de circumstanțe sunt factori relevante pentru examinarea Curții (a se vedea Benzer și alții c. Turcia , nr. 23502/06, § 124, 12 noiembrie 2013). Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu sunt obligați de Convenția să recurgă la un avocat în momentul depunerii unei plângeri la Curte. art. 36 din Regulamentul de procedură prevede: „Persoanele ... pot prezenta inițial cererile în temeiul articolului 34 din Convenție înșiși ... [Este doar] după notificarea cererii către partea contractantă contestată [care] reclamantul ar trebui reprezentat ... cu excepția cazului în care președintele Camerei hotărăște altfel”. Prin urmare, argumentul reclamantului cu privire la presupusul său incapacitate de a depune plângerea în termenul de șase luni pentru lipsa de acces la un avocat este nefondat. Curtea constată, de asemenea, că, în orice caz, interdicția de a-și părăsi satul nu l-ar fi împiedicat să consulte un avocat prin telefon sau poștă, sau să organizeze o ședință la șederea sa. Prin urmare, Curtea este convinsă că nu existau circumstanțe specifice în cazul reclamantului care l-au împiedicat să respecte termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. Prin urmare, cererea trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Abel Campos Președintele adjunct al grefierului Helen Keller