MOLDOVAN v. ROMANIA
MOLDOVAN v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Comunicat la 16 septembrie 2014 SECȚIUNEA TERZĂ Cerințele nr. 52788/10 și 52796/10 Viorel MOLDOVAN împotriva României Mirel Stelian CORMOȘ împotriva României depuse la 7 septembrie 2010 DECLARAREA FACTELOR Reclamanții, dl Viorel Moldoven („primul reclamant”) și dl Mirel Stelian Cormoș („al doilea reclamant”), sunt cetățeni români care s-au născut în 1977 și 1974 și locuiesc în satele Porumbești și Tătărești, respectiv România. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl Doseanu, avocat care practică în Oradea. Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin o hotărâre interlocutivă din 24 martie 2009, Curtea de Apel Oradea a permis Departamentului Național de Anti-Corrupție Oradea acționând să dețină reclamanții și alți co-accultați în așteptare judecată cu privire la acuzațiile de contrabandă agravată și accesorii de contrabandă, și a ordonat detenția lor preliminară pentru douăzeci și opt zile. Curtea a susținut că reclamanții au fost acuzați de a organiza transportul ilegal de țigări contrabandă din Ucraina către România între septembrie 2008 și ianuarie 2009 și de a embeza 1.552.453 euro (EUR) din stat. Având în vedere documentația și dovezile de testimonialitate disponibile în dosar, precum și tranșele conversațiilor telefonice ale acestora, Curtea de Apel a constatat că există dovezi puternice care susțin suspiciunile că reclamanții și co-acceptaționați au comis infracțiunile menționate mai sus. În plus, a susținut că aceste infracțiuni sunt pedepsite de mai mult de patru ani de închisoare și că eliberarea lor ar fi un pericol pentru ordinea publică (art. 148 litera (f) din Codul de Procedință Penală din România) ținând seama de cantitatea de țigări contrabandă, de numărul mare de persoane implicate în operațiunea de contrabandă, de opinia și percepția publicului și de perioada considerabilă pentru care acuzatul comitea infracțiunile. În sfârșit, instanța a respins cererea de măsuri alternative a reclamanților, iar recursul reclamanților împotriva hotărârii interlocutive din 24 martie 2009 a fost respins ca nefondat de Curtea de casare în aprilie 2009. Între 2 iunie 2009 și 25 august 2010, Curtea de Apel Oradea și Curtea de Casație au prelungit în mod repetat detenția anterioară a reclamanților prin hotărâri interlocutorii finale din cauza faptului că motivele inițiale care justifică detenția lor au rămas valabile. De asemenea, acesta a respins cererile repetate ale reclamanților de măsuri alternative prin bazarea pe aceleași motive utilizate pentru a justifica prelungirea detenției preliminare. Prin o hotărâre interlocutivă finală din 30 septembrie 2010, Curtea de Casație a permis acțiunei celui de-al doilea reclamant care urmărește discontinuarea deținerii anterioare și a ordonat eliberarea sa cu condiția ca acesta să nu părăsească județul său de origine. Până în decembrie 2010, prima detenție anterioară a reclamantului a continuat să fie prelungită de Curtea de Apel Oradea și de Curtea de Casație și de cererile sale de măsuri alternative au fost respinse din cauza faptului că motivele inițiale care justifică detenția sa au rămas valabile. Prin hotărârea din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Oradea a condamnat reclamanții pentru infracțiunile pe care le-au fost acuzați și condamnați fiecăruia dintre ei la șase și patru ani de închisoare, respectiv. Procedura penală interpusă împotriva reclamanților pare să fie încă în așteptare în fața instanțelor interne. Secțiunea 148 din Codul de Procedură Penală din România prevede că o persoană poate fi reținută atunci când există suspiciuni rezonabile că a comis o infracțiune și cu condiția ca una dintre situațiile enumerate să fie aplicabilă. Unele dintre aceste situații sunt cele în care un acuzat a comis o infracțiune gravă pedepsită de mai mult de patru ani de închisoare și reprezintă un pericol pentru ordinea publică. Practicea internă relevantă privind noțiunea de „periaj în ordine publică” prevăzută de art. 148 din CCP este prevăzută în cazul Calmanovicil c. România (nr. 42250/02, §§ 40-42, 1 Iulie 2008). În urma modificării CCP prin Legea nr. 281/2002 publicată la 1 iulie 2003, art. 148 din CCP necesită existența de dovezi că eliberarea unui acuzat ar constitui un pericol real pentru ordinea publică. În baza articolului 5 § 3 din Convenție, reclamanții se plâng de utilizarea repetată a aceleași motive generale ale instanțelor interne pentru a le plasa și a le menține în detenție prealabilă pentru o perioadă excesivă de timp. Reclamanții au fost deținute înainte de judecată în conformitate cu cerințele articolului 5 § 3? În special, au fost motivele pentru care reclamanții au continuat deținerea, adducete de instanțele interne „relevante și suficiente” și au fost desfășurate procedurile cu „diligență specială”?