Comunicat la 16 octombrie 2014 Cea de-a doua secțiune Cerere nr. 61412/11 FUNDAȚIA MONASTEREI SYRIAKE A SAINT-GABRIEL A MIDYAT împotriva Turciei introdusă la 18 august 2011 EXPOSAT DE FAPTELE Recurentei, Fundația Mănăstirii Siriace din Saint-Gabriel din Midyat, este o fundație de drept turc, înființată în 1851-1852 sub imperiul otoman prin decret imperial. 2762 din 13 iunie 1935 privind fundațiile, a dobândit personalitate juridică și a fost inclusă printre fundațiile comunității religioase (cemaat vakf.) începând cu 2002. Statutul său este în conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Lausanne privind fundațiile aparținând minorităților religioase. președintele Consiliului fundației respective, au fost mandatați de recurentă să acționeze în numele acesteia.
Recurenta este reprezentată în fața Curții de către avocatul C. Rumpf din Stuttgart (Germania). Faptele cauzei, astfel cum a fost expusă de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În 1935 reclamanta a prezentat o declarație (beyaname) în conformitate cu art. 44 din Legea nr. 2762 care indică obiectivele și bunurile sale imobiliare. Recurenta declară că prezenta cerere privește două terenuri situate în vecinătatea Mănăstirii Mor Gabriel și situate în locul respectiv Güngören. Suprafața primului teren este de 60 040,82 m (în schița din 9 aprilie 2009 stabilită printr-o expertiză cadastrală, acesta este desemnat prin scrisoarea A doua este de 275 469,48 m (în schița menționată mai sus, acesta este desemnat prin scrisoarea B B, denumită în continuare "domeniul B"). Aceste terenuri sunt incluse în declarația prezentată de reclamantă în 1935. În 2008, în studiile cadastrale s-a stabilit că terenurile respective făceau parte din domeniul forestier.
Recurenta a inițiat două acțiuni în fața Tribunalului Cadastrului de la Midyat pentru a contesta deciziile cadastrale menționate anterior. Aceaceasta este acțiunea n 2008/30-2009/30 privind terenul A și n 2008/31-2009/29 privind terenul B. Recurenta a contestat clasificarea terenurilor în cauză din domeniul forestier și, pe baza prescripției dobândite, s-a bazat pe dreptul de proprietate și a susținut că, de la declarația depusă în 1935, terenurile în cauză se aflau în patrimoniul său și că a achitat taxele și impozitele pe proprietate aferente din 1937. La 4 aprilie 2009, Tribunalul Cadastru a efectuat o coborâre la fața locului și a constatat că terenul A era parțial teren agricol necultivat și parțial stâncos și că foarte rar creștea copaci de stejar de 2-3 metri lungime.
Din dosar reiese, de asemenea, că, la 13 aprilie 2009, un raport de expertiză în domeniul forestier însoțit de o schiță a terenului A și B a fost prezentat instanței din Cadastru. Acest raport a arătat că terenurile A și B făceau parte din domeniul forestier. În plus, la 8 și 10 iunie 2009, au fost prezentate două rapoarte de competență atât științifică, cât și agroalimentară la tribunalul din Cadastru. Prin intermediul a două hotărâri pronunțate la 24 iunie 2009, Tribunalul de Cadastru a imputat reclamanta cererii sale, în special pe baza raportului de expertiză din 13 aprilie 2009, acesta a considerat că fundația solicitantă nu putea dobândi titlul de proprietate asupra terenurilor în cauză prin intermediul unei prescripții dobândite, în măsura în care acestea făceau parte din domeniul forestier.
La o dată necunoscută, recurenta s-a ocupat de casarea împotriva celor două hotărâri. În primul rând, la 17 noiembrie 2009, Curtea de Casație a trimis cele două cauze în fața instanței de Primă Instanță pentru o completare din partea instanței de Primă Instanță. În al doilea rând, prin două hotărâri din 9 decembrie 2010, Curtea de Casație a respins recursurile formulate de recurentă și a confirmat hotărârile din 24 iunie 2009, aceasta a considerat, în special, că terenurile în cauză făceau parte din domeniul forestier și că, prin urmare, nu puteau fi achiziționate de recurentă prin intermediul prescripției dobândite.
Comisia a considerat, de asemenea, că reclamanta trebuia să fie considerată ca renunțând la drepturile sale de proprietate pe terenurile în litigiu, în măsura în care aceasta nu le-a solicitat să fie înscrise pe numele său în cadrul unei proceduri inițiate în 1964. În plus, o parte din aceste terenuri erau incorporate (k.raç) și nu putea face obiectul unei dețineri neîntrerupte. La o dată nespecificată, recurenta a formulat o acțiune în rectificare împotriva hotărârilor din 9 decembrie 2010. Prin două hotărâri din 10 mai 2011, Curtea de Casație a respins acțiunile prin rectificare după efectuarea unei rectificări a cheltuielilor și a onorariilor. La 1 aprilie 2012, ca urmare a adoptării unui articol 11 (provizoriu) din Legea nr. 5737 pe fundațiile privind restituirea bunurilor care aparțin fundațiilor comunităților religioase, reclamanta a solicitat Direcției Generale Consiliul Fundațiilor restituirea a 30 de parcele ale căror terenuri fac obiectul prezentei cereri.
La 30 septembrie 2013, biroul prim-ministrului a făcut o declarație, declarând că proprietățile care aparțin mănăstirii Mor Gabriel (la La 1 aprilie 2012, recurenta a solicitat Direcției Generale Consiliul Fundațiilor restituirea bunurilor sale. La 7 octombrie 2013, ca urmare a unei cereri din partea reclamantei, Hotărârea Generală a Consiliului fundațiilor a decis să restituie douăsprezece parcele numerotate între 19 și 30 de parcele pe lista din anexă la cererea din 1 aprilie 2012. aprilie 2012. Cu toate acestea, Comisia a refuzat să înregistreze restul parcelelor menționate de reclamantă în anexa la cererea respectivă. Din dosar reiese că terenurile 1, reclamanta a declarat că, în cazul în care își înscrie domeniul în numele Trezoreriei Publice, instanțele interne și-au încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale.
Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, recurenta se plânge și de lipsa de echitate a celor două proceduri care s-au aflat în fața instanțelor interne. În opinia sa, Curtea de Casație și-a asumat răspunderea pentru Tribunalul de Primă Instanță fără a respecta principiul contradictoriui și al egalității armelor. Care era domeniul de aplicare al dreptului de proprietate de care beneficia fundația reclamantă pe terenul în cauză? A existat o lipsă de cunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1? În special, se poate considera că a existat o interferență în dreptul de a respecta proprietatea reclamantei? În ceea ce privește legea și/sau principiile generale ale dreptului internațional și a fost ea
Communiquée le 16 octobre 2014
Requête n o 61412/11
contre la Turquie introduite le 18 août 2011
La requérante, Fondation du monastère syriaque de Saint-Gabriel à Midyat, est une fondation de droit turc, créée en 1851-1852 sous l’Empire ottoman par décret impérial. Suite à l’adoption de la loi n o 2762 du 13 juin 1935 sur les fondations, elle acquit la personnalité juridique. Elle figure parmi les fondations de communauté religieuse (cemaat vakfı) depuis 2002. Son statut est en conformité avec les dispositions du Traité de Lausanne concernant les fondations appartenant aux minorités religieuses. MM. Kuryakos Ergün et İsa Doğdu, respectivement président et vice ‑ président du conseil de ladite fondation, ont été mandatés par la requérante pour agir en son nom. La requérante est représentée devant la Cour par M e C. Rumpf, avocat à Stuttgart (Allemagne).
Les faits de la cause, tels qu’elle a été exposée par la requérante, peuvent se résumer comme suit. En 1935, la requérante présenta une déclaration ( beyanname ) conformément à l’article 44 de la loi n o 2762 indiquant ses objectifs et ses biens immobiliers. La requérante déclare que la présente requête porte sur deux terrains situés aux environs du monastère de Mor Gabriel et sis au lieu-dit Güngören. La superficie du premier terrain est de 60 040,82 m 2 (dans le croquis du 9 avril 2009 établi par une expertise cadastrale, il est désigné par la lettre « A », ci-après « terrain A ») et celle du second est de 275 469,48 m 2 (dans le croquis mentionné, il est désigné par la lettre « B », ci-après « terrain B »). Lesdits terrains figuraient dans la déclaration déposée par la requérante en 1935. En 2008, lors des études cadastrales, il fut établi que les terrains en question faisaient parties du domaine forestier.
La requérante engagea deux actions devant le tribunal du cadastre de Midyat pour contester les décisions cadastrales précitées. Il s’agit des actions n o 2008/30-2009/30 portant sur le terrain A et n o 2008/31-2009/29 portant sur le terrain B. La requérante contesta le classement des terrains en question de domaine forestier et, se fondant sur la prescription acquisitive, elle se prévalut du droit de propriété. Pour ce faire, elle soutint que, depuis la déclaration déposée en 1935, les terrains en question figuraient dans son patrimoine et qu’elle avait acquitté les taxes et impôts immobiliers y afférents depuis 1937. Le 4 avril 2009, le tribunal du cadastre procéda à une descente sur les lieux.
Il constata que le terrain A était en partie des terrains agricoles non ‑ cultivés et en partie rocheux et qu’il y poussait très rarement des arbres de chêne de 2-3 mètres de longueur. Il ressort également du dossier que le 13 avril 2009 un rapport d’expertise forestière accompagné d’un croquis des terrains A et B fut présenté au tribunal du cadastre. Ce rapport fit état que les terrains A et B faisaient partie du domaine forestier. En outre, les 8 et 10 juin 2009, deux rapports d’expertise tant scientifique qu’agricole furent présentés au tribunal du cadastre. Par deux jugements rendus le 24 juin 2009, le tribunal du cadastre débouta la requérante de sa demande. Se fondant notamment sur le rapport d’expertise forestière du 13 avril 2009, il estima que la fondation requérante ne pouvait acquérir le titre de propriété des terrains en question par voie de prescription acquisitive, dans la mesure où ces derniers faisaient partie du domaine forestier.
Il ordonna l’inscription de ces terrains litigieux au nom du Trésor public sur le registre foncier. À une date inconnue, la requérante se pourvut en cassation contre les deux jugements. Dans un premier temps, le 17 novembre 2009, la Cour de cassation renvoya les deux affaires devant le tribunal de première instance pour un complément d’instruction. Ensuite, par deux arrêts du 9 décembre 2010, la Cour de cassation rejeta les pourvois formés par la requérante et confirma les jugements du 24 juin 2009. Pour ce faire, elle considéra notamment que les terrains en question faisaient partie du domaine forestier et qu’ils ne pouvaient donc pas être acquis par la requérante par la voie de la prescription acquisitive.
Elle estima également que la requérante devait être considérée comme ayant renoncé à ses droits de propriété sur les terrains litigieux, dans la mesure où elle n’avait pas demandé leur inscription à son nom lors d’une procédure engagée en 1964. Par ailleurs, une partie de ces terrains était inculte (kıraç) et ne pouvait faire l’objet d’une possession ininterrompue. À une date non-précisée, la requérante forma un recours en rectification contre les arrêts du 9 décembre 2010. Par deux arrêts du 10 mai 2011, la Cour de cassation rejeta les recours en rectification après avoir procédé à une rectification quant aux frais et honoraires.
Le 1 er avril 2012, à la suite de l’adoption d’un article 11 (provisoire) de la loi n o 5737 sur les fondations relatif à la restitution des biens appartenant aux fondations des communautés religieuses, la requérante demanda à la direction générale du conseil des fondations la restitution de trente parcelles dont les terrains faisant l’objet de la présente requête. La requérante soumit à la Cour un rapport d’expertise datant du 3 janvier 2012 établi à la demande de la requérante. Ce rapport fait état que les terrains litigieux A et B étaient des terrains agricoles qui ne relevaient pas du domaine forestier. Le 30 septembre 2013, le bureau du premier ministre fit une déclaration, en affirmant que les propriétés appartenant au monastère de Mor Gabriel (à savoir Deyrulumur ) seraient restituées à la fondation requérante.
Le 1 er avril 2012, la requérante demanda à la direction générale du conseil des fondations la restitution de ses biens. Le 7 octobre 2013, suite à une demande de la requérante, la Direction générale du conseil des fondations décida de restituer douze parcelles numérotées de « 19 à 30 » dans la liste en annexe à la demande du 1 er avril 2012. Toutefois, elle refusa d’enregistrer le reste des parcelles mentionnées par la requérante en annexe de ladite demande. Il ressort du dossier que les terrains « A » et « B » n’étaient pas restitués. Par une lettre du 2 juillet 2014, la requérante informa la Cour que les terrains litigieux ne furent pas encore inscrits au nom de la fondation. GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante allègue qu’en ordonnant d’inscrire son domaine au nom du Trésor public, les juridictions internes ont violé son droit au respect de ses biens.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, la requérante se plaint également du manque d’équité des deux procédures qui s’étaient déroulées devant les juridictions internes. Selon elle, la Cour de cassation s’est substituée au tribunal de première instance sans respecter le principe du contradictoire et d’égalité des armes.
Quelle était la portée du droit de propriété dont bénéficiait la fondation requérante sur les terrains en cause ? Y a-t-il eu méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1 ? Plus particulièrement, peut-on considérer qu’il y a eu une ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante ? Dans l’affirmative, l’ingérence était-elle prévue par la loi et/ou par les principes généraux du droit international et était-elle « proportionnée » au but poursuivi ?