CIOCODEICĂ v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
CIOCODEICĂ v. ROMANIA (CtEDO, 2014)
Comunicat la 18 noiembrie 2014 SECȚIUNEA TERZĂ Cerere nr. 27413/09 Maria CIOCODEICA împotriva României depusă la 30 aprilie 2009 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dna Maria Ciocodeica, este un național român care s-a născut în 1969 și trăiește în Timișoara. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Acțiunea inițiată împotriva societății private C.G.H.T. în conformitate cu dispozițiile Codului muncii În 2005 reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva angajatorului său, societatea privată C.G.H.T. („societatea”), care urmărește să obțină anularea deciziei din 17 octombrie 2013 de respingere a acesteia și să fie acordată diverse drepturi salariale. La 29 aprilie 2004, Curtea județului Timiș a respins acțiunea ei ca fiind nefondată. Reclamantul a interzis. Într-o hotărâre finală din 29 septembrie 2004 („hotărârea”), Curtea de Apel Timișoara a permis apelul. Acesta a ordonat anularea deciziei de concediere și a considerat societatea responsabilă pentru a plăti prejudiciu material reclamantului sub forma tuturor drepturilor sale la salariu începând cu 17 octombrie 2003 până la pronunțarea hotărârii finale, actualizată și legată de indice. Instanța internă a acordat, de asemenea, reclamantului costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii de executare. La 15 noiembrie 2004, Curtea județului Timiș a validat hotărârea („învestire cu formulă executorie” ), în conformitate cu art. 374 din Codul de Procedură Civilă Română („CCP”). Reclamantul a inițiat procedura de executare la 21 ianuarie 2005, solicitând biroul judecătorilor M.S.R. & S.A.I. („Filiferul”) pentru a executa hotărârea. La 26 ianuarie 2005, judecătorul a emis un anunț de plată ( „somație” ) și a servit-o pe companie. Potrivit raportului judecătorului din 11 februarie 2005, judecătorul și avocatul reclamantului au vizitat sediul companiei. Deoarece reprezentantul legal al companiei nu a fost prezent, judecătorul a acordat companiei încă cinci zile în care să pună în aplicare hotărârea finală a propriului acord. Cu toate acestea, societatea a refuzat să își îndeplinească obligațiile și, în plus, a depus o plângere care urmărește anularea procedurii de executare. În așteptarea procedurii respective și la cererea companiei, la 24 februarie 2005, Curtea de district Timișoara a ordonat suspendarea procedurii de executare până la o hotărâre finală; suspendarea a fost efectuată sub rezerva plății unui depozit de 4 000 000 de lei români („ROL”). În răspuns, la 16 mai 2005, reclamantul a introdus o procedură urgentă care vroia să se ridice suspendarea încurcată, susținând că această chestiune este urgentă din cauza nevoia de a obține drepturi salariale care să îi permită să se asigure pentru ea și pentru copilul ei. Într-o hotărâre din 18 mai 2005, Curtea de district Timișoara a respins cererea reclamantului, susținând că nu a dovedit existența unor daune iminente. La 2 iunie 2005, Curtea de district Timișoara a permis plângerea societății împotriva procedurii de executare. Curtea a susținut că cerințele procedurale nu au fost respectate în mod corespunzător, în măsura în care judecătorul nu a slujit societății cu o copie a hotărârii executoare. Reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept împotriva hotărârii instanței. La 6 octombrie 2005, Curtea de District Timiș a respins recursul reclamantului asupra punctelor de drept ca fiind nefondată. Hotărârea de primă instanță a devenit astfel finală. 10. Societatea a depus o altă cerere de a obține anularea ordinului de reținere („anularea măurii de poprire” La 21 aprilie 2005, Curtea de district Timișoara a permis cererea, în măsura în care ordinul de reținere a fost eliberat în urma suspendării procedurii de executare ordonată de instanță (a se vedea punctul 7 de mai sus). 11. Între timp, la 29 iunie 2005, judecătorul a emis un alt anunț de plată. La 4 iulie 2005, a fost postat, împreună cu hotărârea executivă, la intrarea principală a companiei. Alte proceduri introduse de reclamant care urmărește să fie executate (a) Acțiunea depusă de reclamant pentru a accelera procedura de executare 12. La 5 mai 2005, reclamantul a depus o plângere în fața Curții de District Timișoara care urmărește obținerea unei hotărâri în vederea executării imediate a hotărârii. Într-o hotărâre din 18 august 2005 Tribunalul de District Timișoara a permis plângerea reclamantului și a ordonat societății să plătească o amendă coercitivă de 500 000 ROL pe zi, până la îndeplinirea obligațiilor sale. Un recurs de către societate împotriva acestei decizii a fost permis pe 16 decembrie 2005 de către Curtea județului Timiș. Afirmă că amendă coercitivă avea caracterul unei pedepsări civile care vizează asigurarea respectării unei obligații personale care nu ar putea fi executate altfel, în conformitate cu art. 580 CCP. Cu toate acestea, datoria societății ar putea fi executată cu ajutorul unui judecător; de aceea reclamația reclamantului a fost nefondată. (b) Plaga depusă de reclamant la Ministerul Justiției 13. La 12 iulie 2005, reclamantul s-a plâns la Ministrul Justiției cu privire la rezultatul hotărârii din 2 iunie 2005 (a se vedea punctul 9 de mai sus). Plaga a fost depusă în temeiul prevederilor Legii nr. 303/2004, definind cadrul pentru responsabilitatea disciplinară și penală a judecătorilor și a autorităților specifice abilitat să inițieze astfel de proceduri. La 24 august 2005, reclamația reclamantului a fost transmisă Curții de Apel Timișoara. La 5 septembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara a remarcat că procedurile impușite au fost încheiate printr-o hotărâre finală și, prin urmare, nu sunt supuse recursului. Procedura penală depusă de reclamant 14. În 2005 reclamantul s-a plâns la diferite autorități de stat că reprezentanții societății nu au pus în aplicare hotărârea. Ea s-a bazat pe articolele 277, 278 și 280 din Codul Muncii și pe art. 83 din Legea nr. 168/1999. 15. La 5 decembrie 2006 a fost inițiată o anchetă penală împotriva M.D., administratorul societății, pentru refuzul de a aplica hotărârea. La 4 februarie 2008, biroul procurorului de la Curtea de District Timișoara a hotărât să înceteze procedurile împotriva M.D. și i-a amendat 1000 de lei români („RON”). Procurorul care a investigat cazul a constatat că actele comise de M.D. nu au putut fi clasificate ca o infracțiune. O plângere depusă de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă la 8 aprilie 2008 de procurorul superior al biroului procurorului la Curtea de District Timișoara. La 2 iunie 2008, atât reclamantul, cât și M.D. au apelat împotriva hotărârilor procurorilor în fața Curții de District Timișoara. Curtea a respins ambele apeluri la 17 octombrie 2008. Rezultatul a afirmat că recursul reclamantului a fost depus în afara termenului. În ceea ce privește recursul M.D. a reiterat că, chiar dacă el nu a pus în aplicare hotărârea, acțiunile sale nu pot fi clasificate ca o infracțiune și, prin urmare, amendă administrativă a fost corectă. Într-o hotărâre finală din 28 ianuarie 2009, Curtea județului Timiș a respins apelurile privind punctele de drept depuse de reclamant și M.D. Legea internă relevantă 16. Se găsesc fragmente relevante din legislația internă privind executarea hotărârilor finale, și anume versiunile noi și vechi ale Codului de Procedură Civilă din România. Fundația Hostel pentru Studenți din Biserica Reformată și Stanomirescu c. România (n. 2699/03 și 43597/07,§§ 38-40, 7 ianuarie 2014). 17. Partele relevante ale Codului Muncii, în vigoare la momentul material, se citesc după cum urmează: art. 277 „Incapacitatea de a impune o hotărâre finală privind plata drepturilor salariale în termen de 15 zile de la data în care partea interesată a solicitat angajatorului său să-l execute constituie o infracțiune pedepsită cu un termen de închisoare de trei până la șase luni sau cu o amendă.” 18. Partea relevantă a Legii nr. 168/1999 privind soluționarea disputelor de muncă, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, se citește după cum urmează: art. 83 „Incapacitatea de a executa o hotărâre finală privind plata drepturilor salariale în termen de 15 zile de la data în care partea interesată a solicitat societății să o execute constituie o infracțiune pedepsită cu un termen de închisoare de trei până la șase luni sau cu o amendă.” 19. Partea relevantă din noul cod civil se citește după cum urmează: art. 1357 „(1) Oricine care cauzează leziuni asupra altui ca urmare a unei acte ilegale comise neglijent este responsabilă pentru repararea acesteia. (2) Persoana care cauzează leziuni este responsabilă [în orice caz] pentru neglijență foarte ușoară (culpa levisima „cea mai ușoară culpă” ) . 20. Partele relevante din Legea nr. 188/2000 care reglementează activitățile judecătorilor citite după cum urmează: art. 56 „(1) În cazul în care părțile exprimă dorința de a continua cu procedura de executare, trebuie să se furnizeze motive pentru orice refuz de către judecător pentru îndeplinirea sarcinilor sale, astfel cum se descrie la art. 7 lit. (b)-(i), cel târziu cinci zile de la data refuzului. (2) În cazul unui refuz nejustificat de a îndeplini sarcinile descrise în alin. (1), partea interesată poate depune o plângere în termen de cinci zile de la momentul în care a fost informat de refuz, în fața instanței cu competență asupra zonei în care se află biroul judecătorului. (3) Toate părțile sunt convocate pentru a auzi reclamația. (4) Hotărârea instanței este supusă unui singur recurs (5). Garantul este obligat să respecte hotărârea finală ...” art. 60 „(1) Acțiunile judecătorilor sunt supuse, în conformitate cu legea, unei reexaminări judiciare în fața instanțelor. (2) Activitatea profesională a judecătorilor este supusă supravegherii profesionale în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.” art. 61 „Partirile cu un interes sau care au suferit un prejudiciu ca urmare a procedurii de executare pot depune o plângere în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Civilă.” art. 62 „(1) Supravegherea profesională este efectuată de Ministerul Justiției, prin intermediul inspectorilor generali și de Uniunea Națională a Bailiffs prin intermediul consiliului său ...” Documentele relevante ale Consiliului Europei 21. În Rezoluția 1787(2011) adoptată la 26 ianuarie 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a remarcat existența în continuare în mai multe state a unor probleme structurale majore care cauzează un număr mare de constatări repetitive ale încălcărilor Convenției și reprezintă un pericol grav pentru statul de drept în statele în cauză. Adunarea a enumerat printre aceste deficiențe unele deficiențe majore ale organizației și procedurilor judiciare din România, inclusiv neexecuția cronică a deciziilor judiciare interne în general (a se vedea punctul 7.6 din Rezoluție). COMPLAINTE 22. Reclamantul se plâng, în conformitate cu art. 6 din Convenție (acces la o instanță) și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (disfrutarea păcibilă a bunurilor) că statul nu a ajutat-o în mod eficace în aplicarea hotărârii finale de acordare a drepturilor salariale. Reclamantul se plânge, în fond, în temeiul articolului 13 din Convenție, că nu a avut un remediu eficace la dispoziția ei prin care să obțină executarea hotărârii finale rendue în favoarea ei. Hotărârea internă finală dictată în favoarea reclamantului a fost executată pe deplin și în timp util, conform articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție? Legea națională oferă un mecanism eficace capabil de a ajuta reclamantului să pună în aplicare hotărârea internă finală împotriva unui debitor privat, conform articolului 13 din Convenție? Guvernul este invitat să indice soluțiile interne eficace disponibile în acest sens și să furnizeze Curții jurisprudența relevantă în această chestiune. În plus, ar trebui furnizate detalii specifice în ceea ce privește punerea în aplicare eficace a cadrului de asigurare a răspunderii civile care acoperă activitățile profesionale ale judecătorilor. II. Întrebări către statul reclamant Având în vedere numărul de hotărâri referitoare la încălcarea articolului 6 și/sau la art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a neexecuției hotărârilor interne finale împotriva debitorilor privați și a numărului de cazuri pe care le așteaptă Curtea cu privire la aspecte similare, ar putea fi considerat că există o problemă sistemică și/sau practică incompatibilă cu convenția? Dacă da, guvernul român prevede vreo măsură generală pentru abordarea acestei probleme?