MARINESCU c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 13942/06 Didina MARINESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 29 martie 2016 într-un comitet compus din Krzysztof Wojtyczek, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Fatoș Arac Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, domnul Didina Marinescu, este un resortisant român născut în 1951 și rezident în Constanța. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul I.A. Drăghici, avocată la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Prima procedură judiciară Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 martie 2002, reclamanta notifia către angajatorul său (societatea privată R.) dorința sa de a rezilia, începând cu 1 Aprilie 2002, contractul de muncă, care a dorit într-adevăr să-și părăsească funcția de director financiar, deoarece considera că, din cauza dificultăților economice cu care se confruntă angajatorul său, ea nu mai era în măsură să-și exercite funcțiile. 2002 de societatea R. împotriva reclamantei, aceasta a invitat judecătorii să-și oblige angajatorul să o concedieze sau, în caz contrar, să-i plătească daune-interese pe zi de întârziere, să-i dea carnetul de muncă și să-i plătească salariile până la data comunicării concedierii. După o primă Casație cu trimitere cauzată de absența examinării cererii recurentei, la 25 februarie 2005 a avut loc o audiere în fața tribunalului departamental din București. Cu această ocazie, reprezentantul societății R. a trimis la dosar mai multe documente, inclusiv o decizie de concediere a reclamantei la data de 31 octombrie 2001. Recurenta, care a declarat că a descoperit existența acestei decizii în instanță, a contestat în mod expres această probă, așa cum reiese din caietul grefierului pronunțat. Aceasta invoca art. 134 din Codul muncii ( În opinia sa, instanța a privat de efect juridic orice decizie de concediere care nu a fost comunicată în scris părții interesate. Instanța a pronunțat în mod deliberat și a reportat pronunțarea deciziei la 1 martie 2005. martie 2005, instanța a acceptat parțial cererea reconvențională a reclamantei și a ordonat societății R. să-și predea carnetul de muncă și să-i plătească salariile pentru perioada cuprinsă între 1 și 31 octombrie 2001. Tribunalul a respins cererea recurentei de a obține plata despăgubirilor pentru fiecare zi de întârziere înainte de comunicarea deciziei de concediere și a salariilor corespunzătoare. Într-adevăr, acesta a considerat că angajatorul a comunicat reclamantei această decizie la 31 octombrie 2001 și că aceaceasta a fost adoptată la cererea recurentei și nu a fost contestată. În fața Tribunalului de apel din București, la examinarea recursului în recurs formulat de aceasta împotriva hotărârii menționate anterior, recurenta a repetat că decizia din 31 octombrie 2001 nu îi fusese comunicată înainte de încuviințarea din 25 februarie 2005 și a invitat instanța să declare nulitatea acestei decizii. Printr-o hotărâre din 26 septembrie 2005, instanța de apel din București a respins recursul pe motiv că decizia de concediere fusese invocată, omiso medio , pentru prima dată în recursul în recurs, pe care nu l-a făcut, a făcut obiectul unor dezbateri în primă instanță și, prin urmare, motivul întemeiat pe nulitatea acestei decizii era inadmisibil. 2005, care nu a făcut obiectul niciunei cereri de rectificare, nu a confirmat faptul că reclamanta a invocat acest argument. a doua procedură judiciară la 25 martie 2005, recurenta a inițiat o procedură împotriva societății R. A solicitat instanțelor să constate nulitatea deciziei de concediere din 31 octombrie 2001, care nu i-a fost comunicată în conformitate cu art. 134 din CT, și să condamne societatea R să-i plătească salariile din 1 octombrie 2001 noiembrie 2001 până la data comunicării legale a deciziei menționate anterior și până la data eliberării carnetului său de lucru completat în mod corespunzător. Recurenta susținea, pe fond, că nu a putut fi angajată de o societate terță din cauza refuzului societății R. de a-și clarifica statutul. Într-o hotărâre din 7 iulie 2006 (recisă la 24 noiembrie 2006) 2006), Tribunalul departamental din Constanța nota cu titlu introductiv că, în prima procedură care a opus reclamanta fostului său angajator, motivul întemeiat pe nulitatea deciziei de concediere nu a fost examinat în fond. Prin urmare, a respins excepția de la autoritatea de lucru judecat ridicată de societatea R. pe motiv că nu avea o identitate a obiectului, a părților și a cauzei între acest litigiu și cel care fusese încheiat prin Tribunalul din București în hotărârea sa definitivă din 26 septembrie 2005. Pe fond, instanța a acordat parțial dreptul la cererile recurentei. : a constatat nulitatea deciziei de concediere, a stabilit că rapoartele de lucru dintre părți au încetat în mod legal la 1 aprilie 2002 și a condamnat societatea R., sub pedeapsa cu plata penalităților cu titlu cominatoriu, să corecteze în consecință carnetul de lucru al recurentei și să îi plătească salariile datorate între 1 noiembrie 2001 și 1 aprilie 2002 Ca despăgubire pentru prejudiciul suferit de reclamantă, instanța a decis să majoreze această sumă pentru a ține cont de inflație. Prin hotărârea definitivă din 13 decembrie 2007, instanța de apel a Constanței octoya reclamantei o reparație suplimentară de 250 EUR (EUR) pe lună, reprezentând echivalentul salariilor care nu au fost plătite de societatea R. pentru perioada cuprinsă între iunie 2002, data la care recurenta primise o nouă ofertă de locuri de muncă care nu a fost pusă în aplicare ca urmare a nelivrării carnetului său de muncă, la 23 iunie 2006, data la care societatea R. va elibera efectiv reclamantului carnetul de muncă respectiv. 12. După eșecul executării hotărârii, la 14 aprilie 2008, un aprod al justiției mandatat de recurentă a sesizat cu privire la conturile societății R. 13. printr-o hotărâre din 25 noiembrie 2009, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins la data la care execuția forțată a fost emisă de societate. R. Tribunalul departamental din București a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre definitivă din 3 februarie 2011. recurenta a informat Curtea că, în urma executării forțate, primise în decembrie 2008 despăgubirile care îi fuseseră acordate și că, prin urmare, reparația pe care o obținuse nu mai era supusă contestației. La art. 134 din Codul muncii, astfel cum a fost redactat la momentul faptelor, se citea după cum urmează În orice caz, o măsură de concediere poate fi adoptată în temeiul unei decizii luate de conducere și trebuie să conțină motivele, dispozițiile legale, termenele de recurs și organele care pot fi contestate. Decizia de concediere trebuie comunicată în scris în termen de cinci zile și produce efecte începând cu data comunicării sale. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că tribunalul departamental din București și-a respins cererea de a plăti daune-interese de către angajatorul său fără a lua în considerare sau a examina mijloacele sale de apărare referitoare la nulitatea deciziei de concediere din 31 octombrie 2001. Ea a afirmat apoi că instanța de apel din București i-a reproșat că nu a ridicat un motiv de nulitate în ceea ce privește această decizie, în timp ce ea susține că a făcut-o în timpul procedurii din 25 februarie 2005. Pe de altă parte, aceasta furnizează o copie a notelor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aceasta se referă la art. 4 alineatul (2) din Convenție pentru a denunța refuzul instanțelor interne ale societății R de a-i plăti salariile datorate pentru perioada cuprinsă între 31 octombrie 2001 și 1 aprilie 2002. În cele din urmă, pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate din cauza refuzului instanțelor interne ale angajatorului său de a-i plăti salariile datorate până la remiterea efectivă a deciziei de concediere. Recurenta se plânge de o lipsă de echitate a procedurii civile care este încheiată prin hotărârea din 26 septembrie 2005: aceasta reproșează instanțelor că nu a luat în considerare mijloacele sale de apărare referitoare la nulitatea deciziei de concediere. Aceasta se bazează pe art. 6 Õ 1 din Convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 21. Pe baza hotărârii definitive pronunțate la 13 decembrie 2007 de către Tribunalul de Primă Instanță din Constanța, guvernul contestă calitatea de victimă a recurentei. În această privință, acesta arată că: hotărârea menționată anterior a dus la anularea deciziei de concediere și la repararea totală a prejudiciului suferit de reclamantă. 22. În plus, acesta susține că reclamanta nu a suferit un prejudiciu important, dat fiind că, la sfârșitul celei de a doua proceduri, instanțele au acceptat toate cererile sale. Comitetul consideră că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne, întrucât ar fi trebuit fie să solicite corectarea procesului-verbal da cinstire pentru a-și înscrie obiecia la decizia de concediere, fie să facă o contestaie în anulare a hotărârii din 26 septembrie 2005 și să se pronunțe asupra existenei unei erori materiale ca urmare a necunoașterii de către instanele din mijlocul său de apărare. 23. În cele din urmă, guvernul exclude din dreptul de a acționa pe motivul că reclamanta a omis să informeze Curtea cu privire la desfășurarea celei de a doua proceduri inițiate în fața instanțelor interne. El face trimitere la Decizia Cir c. România ((dec.), nr 52330/07, 26 ianuarie 2010 24. Recurenta declară că instanțele interne au acceptat toate cererile sale, dar consideră că au acționat, precum și după ce au aflat de existența cererii sale în fața Curții. În cele din urmă, recurenta și-a exprimat remușcarea că a omis să informeze Curtea cu privire la cea de-a doua procedură judiciară și a explicat această încălcare prin motive familiale și prin volumul de muncă al reprezentantului său. 25. Curtea reamintește că, în primul rând, autorităților naționale le revine sarcina de a corecta o presupusă încălcare a Convenției. De asemenea, aceasta reafirmă că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă a acesteia decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției ( Scordino c. Italia 1) [GC], nr. 36813/97, § 180 și 186, CEDH 2006-V. 26. Curtea trebuie să verifice, pe de o parte, dacă autoritățile, cel puțin în esență, au recunoscut o încălcare a unui drept protejat de convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă (scordino, citată anterior, § 214-215). 27. Curtea ia notă de faptul că, în speță, cauza recurentei se referă la omisiunea instanțelor interne, cu ocazia primei proceduri contencioasă, de a examina motivul său de apărare cu privire la nulitatea deciziei de concediere. Într-adevăr, în cadrul celei de-a doua proceduri judiciare, tribunalul județean din Constanța a recunoscut în mod explicit, în hotărârea sa din 7 iulie 2006, că instanțele care au pronunțat în cadrul primei proceduri au omis în esență obiecțiile formulate de recurentă în acest sens (punctul 10 de mai sus). Această parte a hotărârii a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 13 decembrie 2007 pronunțată de instanța de apel din Constanța. Curtea consideră că această constatare poate fi interpretată ca o recunoaștere implicită a încălcării dreptului recurentei protejate de convenție și că, prin urmare, a fost îndeplinită prima condiție privind pierderea calității de victimă. 28. În ceea ce privește cea de a doua condiție, și anume o redresare adecvată și suficientă, Curtea constată că, prin jocul combinat al deciziilor definitive pronunțate în speță, recurenta a primit o despăgubire la înălțimea cererilor sale inițiale: pe de o parte, salariile datorate (puncte 7 și 10 de mai sus) și, pe de altă parte, repararea pierderii de oportunități suferite (punctul 11 de mai sus). În plus, instanțele interne au recunoscut recurentei dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de obligația instanțelor de a se pronunța cu privire la mijlocul său de apărare în cadrul primei proceduri contencioasă (punctul 10 de mai sus in fine Curtea consideră că sumele acordate recurentei i-au oferit o despăgubire adecvată în sensul jurisprudenței sale. În plus, Curtea constată că reclamanta a încasat aceste sume (punctul 14 de mai sus). Cea de-a doua condiție fiind, de asemenea, îndeplinită, reclamanta nu mai are calitatea de victimă. 29. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 alin. (4) cu privire la celelalte obiecții 30. Presupunând chiar că reclamanta nu și-a pierdut calitatea de victimă în ceea ce privește aceste obiecțiuni, având în vedere toate elementele de care dispune și cu condiția ca aceasta să fie competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt în mod clar greșit întemeiate și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

13942/06

Didina MARINESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 29 mars 2016 en un comité composé de

:

Krzysztof Wojtyczek,

président,

Iulia Antoanella Motoc,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

juges,

et de Fatoș Aracı,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 mars 2006,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, M

me

Didina Marinescu, est une ressortissante roumaine née en 1951 et résidant à Constanța. Elle a été représentée devant la Cour par M

e

I.A. Drăghici, avocate à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Première procédure judiciaire

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 12 mars 2002, la requérante notifia à son employeur (la société privée R.) son souhait de résilier, à partir du 1

er

avril 2002, son contrat de travail. Elle souhaitait en effet quitter son poste de directeur financier car elle considérait que, en raison des difficultés économiques rencontrées par son employeur, elle n’était plus en mesure d’exercer ses fonctions.

5.

Dans le cadre d’une procédure judiciaire entamée en septembre

2002 par la société R. contre la requérante, celle-ci invita les juges à contraindre son employeur à la licencier ou, à défaut, à lui payer des dommages-intérêts par jour de retard, à lui remettre son carnet de travail et à lui payer ses salaires jusqu’à la date de communication du licenciement.

6.

Après une première cassation avec renvoi causée par l’absence d’examen de la demande de la requérante, une audience eut lieu le 25

février

2005 devant le tribunal départemental de Bucarest. À cette occasion, le représentant de la société R. versa au dossier plusieurs documents, dont une décision de licenciement de la requérante datée du 31

octobre

le CT

») qui, selon elle, privait d’effet juridique toute décision de licenciement non communiquée par écrit à la partie intéressée. Le tribunal mit l’affaire en délibéré et reporta le prononcé de la décision au 1

er

mars

2005.

7

.

Par un jugement du 1

er

mars 2005, le tribunal fit partiellement droit à la demande reconventionnelle de la requérante et ordonna à la société R. de remettre à l’intéressée son carnet de travail et de lui payer ses salaires pour la période allant du 1

er

au 31 octobre 2001. Le tribunal rejeta la demande de la requérante tendant à l’obtention du paiement de dommages-intérêts pour chaque jour de retard avant la communication de la décision de licenciement ainsi que des salaires correspondants. Il considérait en effet que l’employeur avait communiqué le 31 octobre 2001 à la requérante cette décision, et que celle-ci avait été adoptée à la demande de la requérante et n’avait pas été contestée.

8.

Devant la cour d’appel de Bucarest, lors de l’examen du pourvoi en recours formé par elle contre le jugement précité, la requérante répéta que la décision du 31 octobre 2001 ne lui avait pas été communiquée avant l’audience du 25 février 2005, et elle invita le tribunal à prononcer la nullité de cette décision. Par un arrêt du 26 septembre 2005, la cour d’appel de Bucarest rejeta le pourvoi au motif que la décision de licenciement avait été invoquée,

omisso medio

, pour la première fois lors du pourvoi en recours, qu’elle n’avait pas fait l’objet de débats en première instance et que, dès lors, le moyen tiré de la nullité de cette décision était irrecevable. Elle nota à cet égard que le procès-verbal rédigé à l’issue de l’audience du 25

février

2005, qui n’avait fait l’objet d’aucune demande de rectification, ne confirmait pas que la requérante eût invoqué cet argument.

B.

Seconde procédure judiciaire

9.

Le 25 mars 2005, la requérante engagea une procédure contre la société

R. Elle demandait aux tribunaux de constater la nullité de la décision de licenciement du 31 octobre 2001, qui ne lui avait pas été communiquée conformément à l’article 134 du CT, et de condamner la société R. à lui payer ses salaires du 1

er

novembre 2001 jusqu’à la date de la communication légale de la décision précitée et de la délivrance de son carnet de travail dûment complété. La requérante soutenait, preuves à l’appui, qu’elle n’avait pas pu être embauchée par une société tierce en raison du refus de la société R. de clarifier son statut.

10

.

Dans un jugement du 7 juillet 2006 (rectifié le 24

novembre

2006), le tribunal départemental de Constanța nota à titre liminaire que, lors de la première procédure qui avait opposé la requérante à son ancien employeur, le moyen tiré de la nullité de la décision de licenciement n’avait pas été examiné au fond. Par conséquent, il rejeta l’exception de l’autorité de la chose jugée soulevée par la société R. au motif qu’il n’y avait pas d’identité d’objet, de parties et de cause entre ce litige et celui qui avait été tranché par la cour d’appel de Bucarest dans son arrêt définitif du 26

septembre

: il constata la nullité de la décision de licenciement, établit que les rapports de travail entre les parties avaient légalement cessé le 1

er

avril

2002 et condamna la société R., sous peine d’astreinte, à rectifier en conséquence le carnet de travail de la requérante et à lui verser les salaires dus entre le 1

er

novembre 2001 et le 1

er

avril 2002. En guise de réparation pour le préjudice subi par la requérante, le tribunal décida d’augmenter cette somme pour tenir compte de l’inflation.

11

.

Par un arrêt définitif du 13 décembre 2007, la cour d’appel de Constanța octroya à la requérante une réparation supplémentaire de 250

euros

(EUR) par mois, représentant l’équivalent des salaires non versés par la société R. pour la période allant de juin 2002, date à laquelle la requérante avait reçu une nouvelle offre d’emploi qui ne s’était pas concrétisée du fait de la non-délivrance de son carnet de travail, au 23

juin

2006, date à laquelle la société R. délivra effectivement à la requérante ledit carnet de travail.

12.

Après l’échec de l’exécution du jugement, le 14 avril 2008, un huissier de justice mandaté par la requérante procéda à la saisie des comptes de la société R.

13.

Par un jugement du 25 novembre 2009, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l’objection à l’exécution forcée émise par la société

R. Le tribunal départemental de Bucarest confirma ce jugement par un arrêt définitif du 3 février 2011.

14

.

La requérante informa la Cour que, à la suite de l’exécution forcée, elle avait reçu en décembre 2008 le dédommagement qui lui avait été octroyé, et que, dès lors, la réparation qu’elle avait obtenue n’était plus sujette à contestation.

C.

Le droit interne pertinent

15.

L’article 134 du code du travail, tel que rédigé à l’époque des faits, se lisait comme suit

:

«

1.

Dans tous les cas, une mesure de licenciement peut être adoptée en vertu d’une décision prise par la direction et doit contenir les motifs, les dispositions légales, ainsi que les délais de recours et les organes devant lesquels cette mesure peut être contestée.

2.

La décision de licenciement doit être communiquée, par écrit, dans un délai de cinq

jours. Elle produit ses effets à compter de la date de sa communication.

».

GRIEFS

16.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que le tribunal départemental de Bucarest ait rejeté sa demande tendant au paiement de dommages-intérêts par son employeur sans prendre en compte ni examiner son moyen de défense relatif à la nullité de la décision de licenciement du 31 octobre 2001. Elle allègue ensuite que la cour d’appel de Bucarest lui a reproché de ne pas avoir soulevé un moyen de nullité quant à cette décision, alors qu’elle soutient l’avoir fait lors de l’audience du 25

février

17.

Elle invoque l’article 4 § 2 de la Convention pour dénoncer le refus des tribunaux internes d’ordonner à la société R. de lui verser les salaires dus pour la période du 31 octobre 2001 au 1

er

avril 2002. Elle se plaint également du retard avec lequel son employeur lui a remis son carnet de travail.

18.

Sans préciser son grief, la requérante invoque l’article 13 de la Convention.

19.

Enfin, sur le terrain de l’article 1

er

du Protocole n

o

1 à la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit de propriété en raison du refus des tribunaux internes d’ordonner à son employeur de lui verser les salaires dus jusqu’à la remise effective de la décision de licenciement.

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention – équité de la procédure

20.

La requérante se plaint d’un manque d’équité de la procédure civile qui s’est conclue par l’arrêt du 26 septembre 2005

: elle reproche aux tribunaux de n’avoir pas pris en considération son moyen de défense relatif à la nullité de la décision de licenciement. Elle s’appuie sur l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes en l’espèce

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

21.

Se fondant sur l’arrêt définitif rendu le 13 décembre 2007 par la cour d’appel de Constanța, le Gouvernement conteste la qualité de victime de la requérante. Il indique à cet égard que l’arrêt précité a abouti à l’annulation de la décision de licenciement et à la réparation totale du préjudice subi par la requérante.

22.

En outre, il fait valoir que la requérante n’a pas subi un préjudice important, étant donné que, à l’issue de la seconde procédure, les tribunaux ont fait droit à toutes ses demandes. Il estime que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes car elle aurait dû soit demander la rectification du procès-verbal d’audience pour y faire inscrire son objection à la décision de licenciement, soit faire une contestation en annulation de l’arrêt du 26 septembre 2005 et invoquer l’existence d’une erreur matérielle du fait de la méconnaissance par les tribunaux de son moyen de défense.

23.

Le Gouvernement excipe enfin de l’abus du droit de recours au motif que la requérante a omis d’informer la Cour du déroulement de la seconde procédure engagée devant les tribunaux internes. Il fait référence à la décision

Cir c. Roumanie

((déc.), n

o

52330/07, 26 janvier 2010).

24.

La requérante déclare que les tribunaux internes ont fait droit à toutes ses demandes mais elle estime qu’ils n’ont agi ainsi qu’après avoir appris l’existence de sa requête devant la Cour. Elle conteste l’effectivité en l’espèce des voies de recours indiquées par le Gouvernement. La requérante s’excuse enfin d’avoir omis d’informer la Cour de la seconde procédure judiciaire et explique ce manquement par des motifs familiaux et par la charge de travail de son représentant.

25.

La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. Elle réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (

Scordino c. Italie

(n

o

1) [GC], n

o

36813/97, §§

180 et 186, CEDH 2006-V).

26.

La Cour se doit de vérifier, d’une part, s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et, d’autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (

Scordino

, précité, §§ 214-215).

27.

La Cour note que, en l’espèce, le grief de la requérante porte sur l’omission des juridictions internes, lors de la première procédure contentieuse, d’examiner son moyen de défense relatif à la nullité de la décision de licenciement. En effet, dans le cadre de la seconde procédure judiciaire, le tribunal départemental de Constanța a reconnu explicitement, dans son jugement du 7 juillet 2006, que les tribunaux ayant statué lors de la première procédure avaient omis d’examiner au fond les objections soulevées par la requérante à ce titre (paragraphe 10 ci-dessus). Cette partie du jugement a été confirmée par l’arrêt définitif du 13 décembre 2007 rendu par la cour d’appel de Constanța. La Cour estime que ce constat peut s’interpréter comme une reconnaissance implicite de la violation du droit de la requérante protégé par la Convention, et que, dès lors, la première condition de la perte de la qualité de victime a été remplie.

28.

S’agissant de la seconde condition, à savoir un redressement approprié et suffisant, la Cour note que, par le jeu combiné des décisions définitives rendues en l’espèce, la requérante a reçu une réparation à la hauteur de ses demandes initiales

: d’une part, les salaires dus (paragraphes

7 et 10 ci-dessus), et, d’autre part, la réparation de la perte d’opportunité subie (paragraphe 11 ci-dessus). En outre, les tribunaux internes ont reconnu à la requérante le droit de se voir dédommager pour le préjudice causé par l’omission des juridictions de se prononcer sur son moyen de défense lors de la première procédure contentieuse (paragraphe

10 ci-dessus

in fine

). La Cour estime que les sommes accordées à la requérante lui ont fourni une réparation adéquate au sens de sa jurisprudence. En outre, elle constate que la requérante a encaissé ces sommes (paragraphe 14 ci-dessus). La seconde condition étant également remplie, la requérante n’a plus qualité de victime.

29.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

B.

Sur les autres griefs

30.

S’appuyant sur l’article 6 § 1, 4 et 13 de la Convention et sur l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention, la requérante formule d’autres griefs relatifs au litige l’ayant opposée à son ancien employeur.

31.

À supposer même que la requérante n’ait pas perdu la qualité de victime en ce qui concerne ces griefs, eu égard à l’ensemble des éléments dont elle dispose et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3

a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 21 avril 2016.

Fatoș Aracı

Krzysztof Wojtyczek

Greffière adjointe

Président