SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 15181/10 S.C. ANTARES & ANDE S.R.L. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 13 septembrie 2016 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 10 martie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, S.C. Antares & Andre S.R.L., este o societate comercială de drept românească cu sediul social la București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul R.G. Dragomir, avocat la București. Guvernul român ( Tribunalul de Primă Instană din Iași ( mai precis Tribunalul de Primă Instană din Iași) a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. Procedura civilă în cauză La 18 februarie 2009, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instană din Iași ( O cerere întemeiată pe dispozițiile din ordonanța guvernului nr. 5 din 19 iulie 2001 ( Prin ordonanța din 27 mai 2009, instanța de primă instanță a inițiat cererea reclamantei și i-a solicitat societății M. să-i plătească suma de 6 714 lei românești în 30 de zile de la data notificării ordonanței. Această ordonanță era susceptibilă de a da o cerere în anulare ( 5/2001 privind notificarea actelor de procedură (punctul 18 de mai jos), recurenta a adresat, la o dată nespecificată, ordonanța din 27 mai 2009 debitoarei prin scrisoare recomandată cu anunț de primire. Bilerul nu a solicitat această scrisoare; aceasta a fost returnată cu mențiunea că termenul de păstrare prin poștă a fost prelungit (expirat termen de păstrare) La 12 august 2009, recurenta a solicitat Tribunalului de Primă Instană să se pronunțe asupra ordonanței din 27 mai 2009 a formulei executorii. printr-o hotărâre înainte de a pronuna legea din 24 august 2009, Tribunalul a decăzut-o, pe motiv că procedura de notificare a ordonanței în cauză nu fusese respectată. La 20 octombrie 2009, recurenta a solicitat din nou Tribunalului de Primă Instană să se pronunțe asupra ordonanței din 27 mai 2009 a formulei executorii. Printr-o hotărâre înainte de a pronuna dreptul din 2 noiembrie 2009, Tribunalul a respins cererea. Părțile nu au depus la dosar copia acestei hotărâri. La 8 ianuarie 2010, reclamanta a solicitat a treia oară Tribunalului de Primă Instană să se pronunate în legătură cu ordonana din 27 mai 2009 a formulării executorii. printr-o hotărâre înainte de a pronuna dreptul din 18 ianuarie 2010, Tribunalul a demisionat reclamanta. Tribunalul a considerat că procedura nu a fost completă, deoarece scrisoarea cu aviz de primire nu a fost solicitată de către debitoare, ceea ce, în aplicarea unei hotărâri din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constituia o condiție de formă. 11. recurenta a formulat un recurs în fața tribunalului județ de la Iași ( În recursul său, recurenta a informat reclamantul cu privire la aplicarea normelor generale de procedură civilă referitoare la notificarea actelor de procedură părților care nu erau prezente la domiciliul lor sau care refuzau să primească notificarea. Printr-o hotărâre din 17 martie 2010, tribunalul departamental a respins recursul, pe motiv că reclamanta nu a îndeplinit formalitățile impuse de legislația și hotărârea citată anterior a Înaltei Curii. Instanța a decăzut aplicarea normelor generale de procedură civilă, pe motiv că la OGG 5/2001, în calitate de lege specială, a făcut obiectul unei priorități 13. Tribunalul de Primă Instanță le-a respins prin hotărâri înainte de a pronunța dreptul din 8 septembrie și 17 noiembrie 2010. Părțile nu au depus la dosar copii ale acestor hotărâri. 14. La 27 decembrie 2010, recurenta a solicitat Tribunalului de Primă Instanță să notifice ordonanța din 27 mai 2009 debitoarei sale prin afișare, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2011, tribunalul a acceptat cererea sa. Părțile nu au depus la dosar copia acestei hotărâri. Dezvoltări ulterioare 15. Prin hotărârea din 11 februarie 2011, tribunalul departamental a acceptat cererea registrului comerțului și a ordonat dizolvarea debitoarei. În lipsa unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă. Prin hotărârea din 1 octombrie 2013, Tribunalul departamental a deschis, la cererea lichidatorului judiciar, o procedură simplificată de redresare judiciară împotriva debitorului. Prin hotărârea din 13 februarie 2014, tribunalul departamental a confirmat tabelul provizoriu al creditorilor propus de administratorul judiciar. 5/2001, care a fost abrogată la 15 februarie 2013, prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, punea la dispoziția creditorului o procedură specială pentru recuperarea creanței sale. Procedura era simplificată în raport cu dreptul comun, deoarece nu impunea demersuri prealabile și termenele erau mai scurte. art. 6 (...) (j) constată (...) că pretențiile creditorului sunt justificate, judecătorul emite o ordonanță care conține ordinul de plată al debitorului, precum și termenul de plată. (...) (j) ordonanța este predată părții prezente sau este notificată imediat fiecărei părți, printr-o scrisoare recomandată cu notificare de primire. art. 9 La cererea creditorului, ordonanța prevăzută la primul paragraf sau, dacă este cazul, ordonanța care a făcut obiectul unei cereri în anulare (...) care a fost respinsă (...) este reținută de formula executorie (...) art. 11 - Ordonanța din 20 martie 2006 în temeiul unui ordin de plată în temeiul legii, Curtea Supremă de Casație și Justiție a constatat că aplicarea de către instanțele interne a articolelor 6 § 4 și 9 Õ 2 din lagument n 5/2001 nu a fost unitar, unii recunoscând că notificarea ordonanțelor care conțin ordinul de plată se face prin alte mijloace decât prin scrisoare recomandată cu notificare de primire. Curtea Supremă a statuat că dispozițiile art. 6 alin. (4) au un caracter special, justificat de urgență impusă de natura acestei proceduri și de necesitatea de a evita notificarea actelor prin mijloace de comunicare în conformitate cu legislația comună. Comisia a ajuns la concluzia că ordonanța care conține ordinul de plată nu poate fi acoperită de formula executorie decât dacă a fost comunicată debitorului printr-o scrisoare recomandată cu notificare de primire. GRIEF 20. Invocând, în esență, art. 6 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de posibilitatea de a-și recupera creanța din cauza formalismului procedurii de notificare. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) la art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Excepția de la epuizarea guvernului 22. Guvernele scot în evidență lipsa de epuizare a căilor de atac interne, pe motiv că reclamanta nu a participat la procedura de faliment a debitoarei care a fost inițiată la 1 octombrie 2013 (punctele 16 și 17 de mai sus). Acesta arată că această procedură i-ar fi permis să își înregistreze creanța pe lista creditorilor și, probabil, să o recupereze. 23. Curtea nu consideră că este necesar, în speță, să se pronunțe asupra excepției preliminare impuse de guvern, deoarece consideră că cererea este, în orice caz, în mod vădit nefondată din motivele expuse mai jos. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 din Convenție Guvernul arată că, pentru reclamantă, ordinul din 27 mai 2009 al formulei executorii nu era imputabil autorităților în măsura în care, în 2008, debitoarea și-a încetat activitatea comercială. recurenta a avut posibilitatea de a participa la procedura de faliment a debitorului său, dar nu a făcut uz de aceasta. 26. Recurenta denunță formalismul instanțelor care și-au respins în repetate rânduri cererile de încuviințare a executării din 27 mai 2009; în acest sens, aceasta indică faptul că dispozițiile Codului de procedură civilă privind notificarea actelor au fost mai favorabile, însă instanțele au refuzat să le aplice. 27. Curtea reamintește că aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă. Rolul său la aceasta se limitează la a verifica compatibilitatea cu convenția efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a unor norme procedurale, cum ar fi cele care stabilesc termenele care trebuie respectate pentru depunerea documentelor sau introducerea de căi de atac (Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997 VIII, și Miragall Escolano și alte c. Spania , 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 4115/98, 4040/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 4505/98, § 33, CEDO 2000 I. Reglementarea privind formalitățile și termenele de depunere a unei căi de atac vizează asigurarea bunei administrări a justiției și a respectării, în special, a securității juridice. În mod normal, părțile interesate trebuie să se aștepte ca aceste norme să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu ar trebui să împiedice justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, 28 octombrie 1998, § 45, Recueil des Hotărâtions și Deciziile 1998 VIII, și Raihani c. Belgia, 12019/08, § 33, 15 decembrie 2015). 28. Pe de altă parte, dreptul la o instanță judecătorească, al cărei drept de acces este un aspect, nu este absolut și este pregătit pentru limitări admise implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere ( Mortier c. Franța, n 42195/95, § 33, 31 iulie 2001 și Meggi Cala c. Portugalia, n 24086/11, § 36, 2 februarie 2016). Cu toate acestea, restricțiile aplicate nu trebuie să restrângă accesul liber în mod individual sau într-un astfel de mod încât dreptul se găsește în substanța sa. În plus, acestea nu conciliază cu art. 6 alineatul (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (Markovic și alte activități ca Italia [GC], nr 1398/03, § 99, CEDH 2006 XIV și Baka c. Ungaria [GC], n 20261/12, § 120, 23 iunie 2016). Prin aplicarea acestor principii în speță, Curtea constată că recurenta a recurs la o procedură instituită printr-o lege specială, laGG nr. 5/2001 mai exact, pentru a-și recupera creanța față de debitoarea sa și că aceasta susține că formalismul cu care tribunalele interne au aplicat anumite dispoziții ale acestei legi a împiedicat recuperarea sumei în cauză. 30. Curtea ia notă de faptul că dispozițiile criticate de recurentă se referă la notificarea actelor de procedură. Întradevăr, articolele 6 și 9 din lagn 5/2001 dispuneau ca ordonanța judiciară care confirmă creanța să fie comunicată imediat fiecărei părți, prin scrisoare recomandată cu anunț de primire înainte de a fi luată în considerare în formula executorie (punctul 18 de mai sus). Curtea constată apoi că Tribunalul de Primă Instană a respins în repetate rânduri cererea recurentei de a reieși din ordonana din 27 mai 2009 a formulei executorii pe motiv că procedura de notificare prevăzută de la EGG nr 5/2001 nu a fost respectată (punctele 8, 10 și 12 de mai sus). 31. Or, Curtea ia notă că aplicarea articolelor 6 și 9 din OGN n 5/2001 fusese clarificată prin hotărârea din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care considerase că ordonanța care conține ordinul de plată nu putea fi acoperită de formula executorie decât dacă ar fi fost comunicată debitorului prin scrisoare recomandată cu notificare de primire (punctul 19 de mai sus). Din acest motiv, formalitățile pentru executarea unei hotărâri judecătorești au fost clare și previzibile și de natură să asigure principiul securității juridice (a se vedea, mutatis mutandis Papaioannou c. Grecia, n 18880/15, § 46, 2 iunie 2016). Prin urmare, recurenta nu poate argumenta că aplicarea de către instanțele interne a dispozițiilor de la OG n 5/2001 era arbitrară sau mergea împotriva unei jurisprudențe interne bine stabilite. 32. Curtea ia notă și de argumentul guvernului, necontestat de recurentă, potrivit căruia debitoarea acesteia din urmă își încetase activitatea comercială în 2008 (punctul 25 de mai sus). Prin urmare, Comisia concluzionează că decizia reclamantului de a-și notifica debitoarea din 27 mai 2009 printr-o scrisoare recomandată cu un aviz de primire se datora unui motiv obiectiv care nu era imputabil autorităților, în măsura în care aceasta se ridica de la încetarea activității debitoarei sale (punctul 25 de mai sus). În plus, Curtea remarcă faptul că reclamanta a ales să se prevaleze de dispozițiile unei legi speciale, laGG n 5/2001. Cu toate acestea, aceasta a păstrat posibilitatea de a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că recurenta nu a fost privată de substanța dreptului său de acces la o instanță. În plus, limitările aplicate aveau un scop legitim. Aplicarea limitărilor în cauză nu a adus atingere caracterului rezonabil al raportului dintre mijloacele utilizate și scopul vizat. Din aceste motive, Curtea consideră că recurenta nu a suferit un prejudiciu disproporționat dreptului său de a avea acces la un tribunal garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, aceasta este în mod evident nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Guvernul consideră că reclamanta nu era titulară a unui drept de proprietate asupra unei persoane, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dar că aceasta poate pretinde că are o speranță legitimă. Cu toate acestea, din motivele pe care le-a prezentat deja sub aspectul articolului 6 din Convenție (punctul 25 de mai sus), acesta indică faptul că dreptul reclamantei nu a fost încălcat. 37. Recurenta se plânge de posibilitatea de a-și recupera creanța. 38. Curtea observă că părțile care au declarat că reclamanta avea o speranță legitimă. Cu toate acestea, Comisia reamintește că faptul că un litigiu între particulari este încheiat de o instanță pe baza dreptului în vigoare nu este în sine responsabilitatea statului pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în cazul în care nu s-a ridicat nici un indice de arbitrare (Forum Maritime S.A. c. România, nr. 61610/00 și 38692/05, § 172, 4 octombrie 2007; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Crețu c. România, n 34877/02, § 41, 8 iulie 2008).În speță, Comisia amintește că a concluzionat deja că nu putea fi identificat niciun indice derbitrar în hotărârile pe care instanțele interne le-au pronunțat și că dreptul de acces la o instanță nu a fost încălcat și a concluzionat, de asemenea, că recurenta dispunea de alte mijloace juridice pentru a-și recupera creanța (punctele 29-35 de mai sus). 40. Prin urmare, se consideră că acest aspect este în mod evident greșit întemeiat și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Requête n
o
15181/10
S.C. ANTARES & ANDRE S.R.L.
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 13 septembre 2016 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, S.C. Antares & Andre S.R.L., est une société commerciale de droit roumain ayant son siège social à Bucarest. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
R.G. Dragomir, avocat à Bucarest.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure civile en cause
4.
Le 18 février 2009, la requérante saisit le tribunal de première instance de Iași («
le tribunal de première instance
») d’une demande fondée sur les dispositions de l’ordonnance du gouvernement n
o
5 du 19
juillet
2001 («
l’OG n
o
5/2001
») sur la procédure de l’injonction de payer («
procedura somației de plată
»). Estimant qu’elle avait une créance certaine, exigible et liquide envers la société commerciale M. («
la débitrice
»), la requérante demanda au tribunal d’enjoindre à sa débitrice de lui payer cette créance.
5.
Par une ordonnance du 27 mai 2009, le tribunal de première instance accéda à la demanda de la requérante et enjoignit à la société M. de lui payer la somme de 6
714 lei roumains sous trente jours à compter de la date de la notification de l’ordonnance. Celle-ci était susceptible d’une demande en annulation («
cerere în anulare
»), à former par la débitrice dans un délai de dix jours à compter de sa notification.
6.
La débitrice ne forma pas de demande en annulation.
7.
En application des dispositions de l’OG n
o
5/2001 sur la notification des actes de procédure (paragraphe 18 ci-dessous), la requérante adressa, à une date non précisée, l’ordonnance du 27 mai 2009 à la débitrice par lettre recommandée avec avis de réception. La débitrice ne réclama pas cette lettre
; celle-ci fut retournée avec la mention que le délai de conservation par la poste était échu (
expirat termen de păstrare
).
8
.
Le 12 août 2009, la requérante demanda au tribunal de première instance de revêtir l’ordonnance du 27 mai 2009 de la formule exécutoire. Par un jugement avant dire droit du 24 août 2009, le tribunal la débouta, au motif que la procédure de notification de l’ordonnance en question n’avait pas été respectée.
9.
Le 20 octobre 2009, la requérante demanda de nouveau au tribunal de première instance de revêtir l’ordonnance du 27 mai 2009 de la formule exécutoire. Par un jugement avant dire droit du 2 novembre 2009, le tribunal rejeta la demande. Les parties n’ont pas versé au dossier la copie de ce jugement.
10
.
Le 8 janvier 2010, la requérante demanda une troisième fois au tribunal de première instance de revêtir l’ordonnance du 27 mai 2009 de la formule exécutoire. Par un jugement avant dire droit du 18 janvier 2010, le tribunal débouta la requérante. Le tribunal jugea que la procédure n’était pas complète car la lettre avec avis de réception n’avait pas été réclamée par la débitrice, ce qui, en application d’un arrêt du 20 mars 2006 de la Haute Cour de cassation et de justice, constituait une condition de forme.
11.
La requérante forma un pourvoi en recours devant le tribunal départemental de Iași («
le tribunal départemental
»). Dans son pourvoi, la requérante demanda l’application des normes générales de procédure civile relatives à la notification des actes de procédure aux parties qui n’étaient pas présentes à leur domicile ou qui refusaient de recevoir la notification.
12
.
Par un arrêt du 17 mars 2010, le tribunal départemental rejeta le pourvoi, au motif que la requérante n’avait pas accompli les formalités requises par la législation et l’arrêt précité de la Haute Cour. Le tribunal écarta l’application des normes générales de procédure civile, au motif que l’OG
n
o
5/2001, en tant que loi spéciale, s’appliquait par priorité.
13.
La requérante forma d’autres demandes afin de revêtir l’ordonnance du 27 mai 2009 de la formule exécutoire. Le tribunal de première instance les rejeta par jugements avant dire droit des 8 septembre et 17
novembre
2010.Les parties n’ont pas versé au dossier les copies de ces jugements.
14.
Le 27 décembre 2010, la requérante demande au tribunal de première instance de notifier l’ordonnance du 27 mai 2009 à sa débitrice par affichage, en application des dispositions du code de procédure civile. Par un jugement du 24 janvier 2011, le tribunal accéda à sa demande. Les parties n’ont pas versé au dossier la copie de ce jugement.
2.
Développements ultérieurs
15.
Par un jugement du 11 février 2011, le tribunal départemental fit droit à la demande du registre du commerce et ordonna la dissolution de la débitrice. En l’absence de recours, ce jugement devint définitif.
16
.
Par un jugement du 1
er
octobre 2013, le tribunal départemental ouvrit, à la demande du liquidateur judiciaire, une procédure simplifiée de redressement judiciaire contre la débitrice.
17
.
Par un jugement avant dire droit du 13 février 2014, le tribunal départemental confirma le tableau provisoire des créanciers proposé par l’administrateur judiciaire. La requérante n’y figure pas.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
18
.
L’OG n
o
5/2001 qui a été abrogée, le 15 février 2013, par l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure civile, mettait à la disposition du créancier une procédure spéciale pour recouvrer sa créance. La procédure était simplifiée par rapport au droit commun, car elle n’exigeait pas de démarches préalables et les délais étaient plus courts. Les parties pertinentes en l’espèce étaient ainsi libellées
:
Article 6
«
(...)
2.
S’il constate (...) que les prétentions du créancier sont justifiées, le juge rend une ordonnance comportant l’injonction à payer au débiteur, ainsi que le délai de paiement.
(...)
4.
L’ordonnance est remise à la partie présente ou est notifiée à chacune des parties aussitôt, par lettre recommandée avec avis de réception.
»
Article 9
«
1.
L’ordonnance par laquelle il a été fait droit en tout ou en partie à la demande du créancier et qui n’a pas fait l’objet d’une demande en annulation (...) est irrévocable.
2.
À la demande du créancier, l’ordonnance prévue au premier paragraphe ou, le cas échéant, l’ordonnance qui a fait l’objet d’une demande en annulation (...) qui a été rejetée (...) est revêtue de la formule exécutoire (...)
»
Article 11
1
«
1.
L’ordonnance comportant l’injonction à payer n’a pas d’autorité de la chose jugée quant au fond des rapports juridiques entre les parties.
»
19
.
Par un arrêt du 20 mars 2006 prononcé dans le cadre d’un recours dans l’intérêt de la loi, la Haute Cour de cassation et de justice a constaté que l’application faite par les tribunaux internes des articles 6 § 4 et 9 § 2 de l’OG n
o
5/2001 n’était pas unitaire, certains admettant que la notification des ordonnances comportant l’injonction à payer soit faite par d’autres moyens que par lettre recommandée avec avis de réception. La Haute Cour a jugé que les dispositions de l’article 6 § 4 avaient un caractère spécial justifié par l’urgence requise par la nature de cette procédure et par la nécessité d’éviter la notification des actes par voie d’affichage dans les conditions du droit commun. Elle a conclu que l’ordonnance comportant l’injonction à payer ne pouvait être revêtue de la formule exécutoire que si elle avait été communiquée au débiteur par lettre recommandée avec avis de réception.
20.
Invoquant, en substance, l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint de l’impossibilité de recouvrer sa créance, en raison du formalisme de la procédure de notification.
21.
L’article 6 de la Convention est ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
L’exception de non-épuisement du Gouvernement
22.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que la requérante n’a pas participé à la procédure de faillite de la débitrice qui a été ouverte le 1
er
octobre 2013 (paragraphes
16 et 17 ci-dessus). Il indique que cette procédure lui aurait permis d’inscrire sa créance sur la liste des créanciers et probablement de la recouvrer.
23.
La requérante n’a pas présenté d’observations sur l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
24.
La Cour n’estime pas nécessaire, en l’espèce, de statuer sur l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement, car elle considère que la requête est, en tout état de cause, manifestement mal fondée pour les raisons exposées ci
‑
dessous.
B.
Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention
25
.
Le Gouvernement expose que l’impossibilité pour la requérante de revêtir l’ordonnance du 27 mai 2009 de la formule exécutoire n’était pas imputable aux autorités dans la mesure où, en 2008, la débitrice avait cessé son activité commerciale. La requérante a eu la possibilité de participer à la procédure de faillite de sa débitrice, mais n’en a pas fait usage.
26.
La requérante dénonce le formalisme des tribunaux qui ont rejeté à plusieurs reprises ses demandes visant à revêtir l’ordonnance du 27
mai
2009 de la formule exécutoire. À cet égard, elle indique que les dispositions du code de procédure civile relatives à la notification des actes étaient plus favorables, mais les tribunaux ont refusé de les appliquer.
27.
La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Son rôle à elle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales telles que celles fixant les délais à respecter pour le dépôt des documents ou l’introduction des recours (
Tejedor García c. Espagne
, 16 décembre 1997, §
31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, et
Miragall Escolano et autres c. Espagne
, n
os
38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000
‑
I). La réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique. Les intéressés doivent normalement s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible (
Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne
, 28 octobre 1998, § 45,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VIII, et
Raihani c. Belgique
, n
o
12019/08, § 33, 15
décembre 2015).
28.
Par ailleurs, le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (
Mortier c.
France
, n
o
42195/98, § 33, 31 juillet 2001, et
Meggi Cala
c. Portugal
, n
o
24086/11, § 36, 2 février 2016). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Markovic et autres c. Italie
[GC], n
o
‑
XIV et
Baka c. Hongrie
[GC], n
o
20261/12, § 120, 23 juin 2016).
29
.
Faisant application de ces principes en l’espèce, la Cour observe que la requérante a fait usage d’une procédure mise en place par une loi spéciale, l’OG n
o
5/2001 plus précisément, afin de recouvrer sa créance envers sa débitrice et qu’elle allègue que le formalisme avec lequel les tribunaux internes ont appliqué certaines dispositions de cette loi l’a empêchée de recouvrer la somme en question.
30.
La Cour note que les dispositions critiquées par la requérante ont trait à la notification des actes de procédure. En effet, les articles 6 et 9 de l’OG n
o
5/2001 disposaient que l’ordonnance judiciaire confirmant la créance devait être communiquée à chacune des parties aussitôt, par lettre recommandée avec avis de réception avant d’être revêtue de la formule exécutoire (paragraphe 18 ci-dessus). Elle note ensuite que le tribunal de première instance a rejeté, à plusieurs reprises, la demande de la requérante visant à revêtir l’ordonnance du 27 mai 2009 de la formule exécutoire au motif que la procédure de notification prévue par l’OG n
o
5/2001 n’avait pas été respectée (paragraphes 8, 10 et 12 ci-dessus).
31.
Or, la Cour note que l’application des articles 6 et 9 de l’OG n
o
5/2001 avait été clarifiée par l’arrêt du 20 mars 2006 de la Haute Cour de cassation et de justice, qui avait jugé que l’ordonnance comportant l’injonction à payer ne pouvait être revêtue de la formule exécutoire que si elle avait été communiquée au débiteur par lettre recommandée avec avis de réception (paragraphe 19 ci-dessus). Il en ressort que les formalités pour revêtir une ordonnance judiciaire de la formule exécutoire étaient claires et prévisibles et de nature à assurer le principe de sécurité juridique (voir,
mutatis mutandis
,
Papaioannou c. Grèce
, n
o
18880/15, § 46, 2 juin 2016). La requérante ne peut donc pas alléguer que l’application faite par les tribunaux internes des dispositions de l’OG n
o
5/2001 était arbitraire ou allait à l’encontre d’une jurisprudence interne bien établie.
32.
La Cour prend également note de l’argument du Gouvernement, non contesté par la requérante, selon lequel la débitrice de cette dernière avait cessé son activité commerciale en 2008 (paragraphe 25 ci-dessus). Elle en déduit que l’impossibilité pour la requérante de notifier à sa débitrice l’ordonnance du 27 mai 2009 par lettre recommandée avec avis de réception était due à une raison objective qui n’était pas imputable aux autorités, dès lors qu’elle découlait de la cessation de l’activité de sa débitrice (paragraphe 25 ci-dessus).
33
.
En outre, la Cour remarque que la requérante avait choisi de se prévaloir des dispositions d’une loi spéciale, l’OG n
o
5/2001. Elle gardait toutefois la possibilité d’entamer une procédure d’exécution contre sa débitrice fondée sur les dispositions du droit commun ou, selon les arguments du Gouvernement non contredits par la requérante, sur les dispositions de la loi régissant la procédure de faillite.
34.
À la lumière de qui précède, la Cour estime que la requérante n’a pas été privée de la substance de son droit d’accès à un tribunal. En outre, les limitations appliquées poursuivaient un but légitime. L’application des limitations en cause n’a pas porté atteinte au caractère raisonnable du rapport entre les moyens employés et le but visé. Pour ces raisons, la Cour estime que la requérante n’a pas subi d’entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
35
.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
36.
Le Gouvernement estime que la requérante n’était pas titulaire d’un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, mais admet qu’elle peut prétendre avoir «
une espérance légitime
» de recouvrer sa créance. Toutefois, pour les raisons qu’il a déjà exposées sous l’angle de l’article 6 de la Convention (paragraphe 25 ci-dessus), il indique que le droit de la requérante n’a pas été enfreint.
37.
La requérante se plaint de l’impossibilité de recouvrer sa créance.
38.
La Cour note d’emblée que les parties s’accordent à dire que la requérante avait «
une espérance légitime
» de voir recouvrer sa créance et que cette «
espérance légitime
» entraîne l’application de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention en l’espèce.
39.
Elle rappelle toutefois que le fait qu’un litige entre particuliers soit tranché par un tribunal sur la base du droit en vigueur n’engage pas, en lui
‑
même, la responsabilité de l’État sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, si aucun indice d’arbitraire n’a été relevé (
Forum Maritime S.A. c.
Roumanie
, n
os
63610/00 et 38692/05, § 172, 4
octobre
2007
; voir aussi,
mutatis mutandis
,
Crețu c. Roumanie
, n
o
34877/02, §
41, 8 juillet 2008). En l’espèce, elle rappelle avoir déjà conclu qu’aucun indice d’arbitraire ne pouvait être décelé dans les décisions que les tribunaux internes ont rendues et que son droit d’accès à un tribunal n’avait pas été enfreint. Elle a en outre conclu que la requérante avait à sa disposition d’autres moyens juridiques afin de recouvrer sa créance (paragraphes 29-35 ci-dessus).
40.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 octobre 2016.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président