S.C. Eco Invest S.R.L. și Bolmadar împotriva României

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, d-na C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 29 octombrie 2007, societatea reclamantă a încheiat cu banca C. un contract de credit prin care a obținut un credit în valoare de 275.000 euro (EUR).

Societatea reclamantă nerespectând angajamentele sale contractuale, banca a mandatat un executor judecătoresc pentru a proceda la executarea silită a contractului. La 17 mai 2010, executorul judecătoresc a anunțat societatea reclamantă că proceda la sechestrul sumelor de bani disponibile pe contul acesteia și a altor valori mobiliare până la concurența sumelor pe care le datora băncii C., și anume echivalentul a 454.723,85 lei români (RON – aproximativ 108.000 EUR).

Societatea reclamantă a sesizat instanțele interne cu două acțiuni împotriva executării silite – și anume o contestație însoțită de o cerere de suspendare și o cerere de suspendare provizorie – prezentate în detaliu mai jos. 1. Contestația executării silite, însoțită de o cerere de suspendare a executării

La o dată nespecificată în 2010, societatea reclamantă a sesizat tribunalul de prim nivel din Târgu-Mureș ("tribunalul de prim nivel") cu o contestație a executării silite, însoțită de o cerere de suspendare a executării. A denunțat clauzele înscrise în contractul menționat mai sus ca fiind abuzive.

Rezultă din observațiile Guvernului, necombătute de societatea reclamantă, că printr-o sentință din 13 octombrie 2010, această contestație a fost respingă pentru neachitarea de către interesată a taxei de timbru (§21 mai jos).

Părțile nu au depus această sentință în dosar și nici nu au indicat Curții dacă această decizie ar fi fost contestată de partea interesată. 2. Cererea de suspendare provizorie a executării silite

La 18 iunie 2010, invocând art. 403 alin. 4) din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor ("CPC"; paragrafele 18 și 19 mai jos), societatea reclamantă a cerut tribunalului de prim nivel să suspende provizoriu procedura de execuție silită deschisă împotriva sa de banca C. până la examinarea cererii de suspendare menționată mai sus (§7 mai sus). Susținea că anumite clauze din contract, care, în caz, ar fi constituit titlul executabil, erau contrare legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive ale contractelor între comercianți și consumatori. Adăuga că, din același motiv, introdusese și o acțiune de anulare a contractului de credit pe baza dispozițiilor acestei legi, precum și o acțiune de contestare a executării, iar procedurile aferente erau în curs de desfășurare în instanțele naționale. Indica că, în aplicarea articolului 6 din legea nr. 193/2000, clauzele declarate abuzive dintr-un contract nu mai produceau efecte cu privire la consumatorul respectiv. Susținea, de asemenea, că, în ipoteza în care banca C. ar proceda la executarea silită asupra averilor sale în virtutea clauzelor contractului, ar suferi efecte foarte grave și ireversibile și ar ajunge în stare de incapacitate de plată.

Cu privire la obligația sa de a plăti o garanție reprezentând 10% din suma de executat, societatea reclamantă susținea că aceasta se putea analiza ca o piedică pentru dreptul său de acces la justiție și că legea internă nu îi permitea să obțină o diminuare, o scutire sau o eșalonare a plății. Argumenta că "justițiabilii care beneficiau de o asemenea sumă puteau utiliza procedura prevăzută de art. 403 alin. 4) din CPC, în timp ce cei care nu o posedau nu puteau obține suspendarea provizorie a executării silite".

Societatea reclamantă a cerut tribunalului să facă o aplicare directă a normelor dreptului Uniunii Europene, precum și a articolului 6 din Convenție și să judece că o dispozițiune legală care stabilea valoarea garanției la 10% din valoarea creanței, fără nici o posibilitate de a obține o diminuare, o scutire sau o eșalonare, prejudecia dreptul de acces la tribunal. S-a referit, de asemenea, la un caz în care o altă instanță națională, sesizată cu o cerere similară într-un alt județ al României, ar fi acordat o reducere a valorii garanției și ar fi fost inspirată în aceasta de principiile care se degajă din jurisprudența Curții pe teren de articol 6 § 1 din Convenție.

Societatea reclamantă a depus în dosar o copie a contestației executării (§7 mai sus), a acțiunii de constatare a nulității clauzelor contractuale și a notificării emise de executorul judecătoresc cu privire la ea (§5 mai sus).

La 21 iunie 2010, tribunalul de prim nivel a respins ca neîntemeiată cererea societății reclamante care viza diminuarea valorii garanției prevăzute de art. 403 din CPC (paragrafele 11 și 12 mai sus). I-a interzis interesatei să se conformeze legii plătind o garanție de 45.472,385 RON (aproximativ 10.800 EUR), în întregime, înainte de audiența următoare, programată pentru 24 iunie 2010. Părțile nu au produs în fața Curții o copie a sentinței din 21 iunie 2010; conținutul acesteia rezultă din sentința care decide în mod definitiv cererea de suspendare provizorie a executării silite (§16 mai jos).

Societatea reclamantă nu a constituit valoarea garanției.

Printr-o sentință din 24 iunie 2010, președintele tribunalului de prim nivel, după constatarea că societatea reclamantă nu plătise garanția, a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite introdusă de interesată.

Societatea reclamantă nu a depus în dosarul Curții nici o copie a cererii sale de deschidere de instanță privitoare la cererea sa de suspendare provizorie a executării silite, nici documente referitoare la situația sa financiară. Nici o copie a dosarelor aferente demersurilor făcute în cadrul contestației executării silite sau acțiunii pretinse de anulare a contractului de credit nu a fost depusă în dosar. B. Dreptul și jurisprudența interne relevante 1. Dreptul intern relevant

Conform articolului 403 alin. 1) din CPC, tribunalul competent putea suspenda executarea până la examinarea contestației executării silite, sub condiția plății unei garanții a cărei valoare era stabilită de el.

Conform articolului 403 alin. 4) din CPC, în caz de urgență și dacă o garanție fusese plătită de către demandant, președintele tribunalului putea suspenda provizoriu o procedură de execuție silită până la examinarea cererii de suspendare prevăzute de art. 403 alin. 1) din CPC de către tribunal. Valoarea acestei garanții, stabilită de lege, reprezenta 10% din valoarea totală a sumei care era obiectul executării silite. Această garanție era dedusă, după caz, din cea stabilită de tribunal pe baza articolului 403 alin. 1) din CPC.

Ordonanța guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă ("OUG nr. 51/2008") prevedea în art. 6 că ajutorul judiciar putea lua forma unei scutiri, reschedulării, diminuării sau amânării plății și că se aplica tuturor cheltuielilor de justiție, inclusiv celor datorate în cadrul procedurii de execuție silită. Aceeași ordonanță prevedea în anexa sa că garanțiile puteau cădea sub incidența domeniului său de aplicare.

În virtutea articolului 2 alin. 2) din legea nr. 146/1997 privind taxa de timbru, așa cum era în vigoare la data faptelor, valoarea taxei de timbru datorate pentru deschiderea unei contestații a executării silite însoțite de o cerere de suspendare a executării era de maximum 204 RON (aproximativ 50 EUR). 2. Jurisprudența internă relevantă

Guvernul a depus în dosar exemple de jurisprudență referitoare la cereri de ajutor judiciar înaintate de către societăți comerciale sau persoane fizice în cadrul cererilor de suspendare provizorie a executării silite. În aceste acțiuni, pe baza OUG nr. 51/2008 (§20 mai sus) și art. 6 din Convenție, și după examinarea dovezilor situației financiare a părților demandate, instanțele naționale au estimat necesar să cântărească interesele implicate (dreptul de acces la tribunal al debitorului și dreptul creditorului de a obține plata creanței sale) și au admis cererile de diminuare a valorii garanției sau scutire de plata garanției (a se vedea, de exemplu, deciziile definitive din 26 august 2008 ale tribunalului de prim nivel din Brăila, din 4 septembrie 2012 ale tribunalului de prim nivel din Botoșani, din 23 martie, 3 iulie și 11 decembrie 2012 ale tribunalului de prim nivel din al doilea sector al Bucureștiului, din 20 iulie 2012 ale tribunalului de prim nivel din al treilea sector al Bucureștiului, din 15 octombrie 2010, 16 ianuarie 2012 și 15 mai 2012 ale tribunalului de prim nivel din al cincilea sector al Bucureștiului, din 2 martie 2009 ale tribunalului de prim nivel din Slatina, din 6 decembrie 2012, 21 februarie 2013 și 19 februarie 2013 ale tribunalului de prim nivel din Galați).

Guvernul a depus, de asemenea, în dosar două decizii în care, pe baza articolului 6 din Convenție, instanțele interne au examinat pe fond cererile de scutire introduse în cadrul acțiunilor pe baza articolului 403 alin. 4) din CPC. În particular, printr-o sentință din 1 martie 2011, tribunalul de prim nivel din Miercurea-Ciuc a dispus scutirea plății garanției în cadrul unei cereri de suspendare provizorie a executării unui contract cu o bancă, și printr-o decizie definitivă din 4 iulie 2011, același tribunal a respins o asemenea cerere, pe motiv că demandanții nu dovediseră imposibilitatea financiară de a plăti garanția. PRETENȚII

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de acces la tribunal. ÎN DREPT

Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor de acces la tribunal din cauza valorii, pe care o califică ca fiind ridicată, pe care societatea reclamantă ar fi trebuit s-o plătească pentru a obține examinarea cererii sale de suspendare provizorie a executării silite. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, formulat după cum urmează în părțile sale relevante pentru caz: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)." A. Cu privire la partea pretenției referitoare la societatea reclamantă 1. Argumentele părților a) Guvernul

Recunoscând că decizia tribunalului de prim nivel de a respinge cererea de suspendare provizorie a executării silite a restricționat dreptul de acces al societății reclamante la tribunal, Guvernul susține că această limitare era prevăzută de lege, și anume art. 403 alin. 4) din CPC (§19 mai sus), și că avea scopul de a proteja creditorul împotriva bunei-credință a debitorului.

Privind necesitatea acestei limitări într-o societate democratică, Guvernul argumentează, printre altele, că sentința ce decide cererea de suspendare provizorie a executării silite nu judeca pe fond executarea silită, iar aceasta era obiectul unui examen în cadrul acțiunii de contestare a executării. Explică că tribunalul s-a pronunțat asupra cererii de suspendare provizorie a executării silite rapid, fără a proceda la citarea părților, ceea ce, în opinia sa, justifica impunerea unor condiții de protecție pentru creditor.

Trimitând la exemplele de jurisprudență depuse în dosar (paragrafele 22 și 23 mai sus), Guvernul susține că societatea reclamantă avea la dispoziție o cale efectivă pentru a solicita și obține o eșalonare sau o scutire a plății garanției.

Indică, apoi, că societatea reclamantă nu a adus nici o dovadă cu privire la o posibilă insuficiență a mijloacelor sale financiare pentru plata garanției.

Guvernul se referă, în final, la comportamentul societății reclamante privitoare la procedura principală, și anume contestația executării silite. În acest sens, afirmă că interesata a ridicat problema validității clauzelor contractului de credit doar în cadrul acestei proceduri, adică cu mai mulți ani după încheiere contractului, în timp ce, în opinia sa, statutul de profesionist în domeniul comercial și contractual i-ar fi impus să acționeze cu mai multă diligență. Indică, de asemenea, că contestația executării a fost respingă pentru neachitarea taxei de timbru, a cărei valoare ar fi fost rezonabilă (paragrafele 8 și 21 mai sus). b) Societatea reclamantă

Conform societății reclamante, dispozițiile legale aplicabile în materie iau în considerare doar un singur caz, și anume cel în care creditorul de bună-credință și posesorul unui titlu executabil valabil ar putea fi împiedicat sau întârziat de către debitorul de rea-credință în recuperarea creanței sale. Or, conform societății reclamante, Statul ar trebui să-și protejeze și debitorul împotriva actelor de executare silită atunci când procedura în execuție este abuzivă sau atunci când actele respective sunt efectuate pe baza de titluri executabile anulabile.

Societatea reclamantă susține că valoarea garanției stabilită de lege la 10% din creanță este foarte ridicată pentru debitori care nu au sumele suficiente pentru a se achita. Adăugă că argumentele sale prezentate în fața tribunalului de prim nivel pentru a justifica neachitarea garanției nu au fost deloc examinate de această instanță. 2. Aprecierea Curții

Curia se referă la principiile generale care guvernează dreptul de acces la tribunal, pe care le-a reamintit în cauza Stanev împotriva Bulgariei [GC] (nr. 36760/06, §§ 229 și 230, CEDO 2012; a se vedea, de asemenea, Cudak împotriva Lituaniei [GC], nr. 15869/02, §§ 54 și 55, CEDO 2010).

Curia reamintește că, dacă art. 6 § 1 din Convenție garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască de orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă, acest "drept la tribunal" nu este absolut, ci se pretează la limitări tacit admise care pot fi și de natură financiară. Într-adevăr, nu a abandonat niciodată perspectiva că interesele unei bune administrări a justiției pot justifica impunerea unei restricții financiare asupra accesului unei persoane la tribunal (Reuther împotriva Germaniei (hotărâre), nr. 74789/01, 5 iunie 2003, și Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, §§ 61 și urmărind, seria A nr. 316-B). Valoarea taxelor, apreciată în lumina circumstanțelor unei cauze date – inclusiv solvabilitatea reclamantului și faza procedurii în care se impune restricția în cauză – este un factor care trebuie luat în considerare pentru a determina dacă interesatul s-a bucurat de dreptul său de acces la tribunal sau dacă, din cauza acestei valori, accesul la tribunal a fost restricționat la un punct atât de mare încât dreptul în cauză a fost atins în substanța lui (a se vedea, de exemplu, Tolstoy-Miloslavsky, citat, §§ 63-67, și Weissman și alții împotriva României, nr. 63945/00, § 37, CEDO 2006-VII (fragmente)).

În caz, Curia remarcă că tribunalul de prim nivel a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite introdusă de societatea reclamantă, din cauza neachitării valorii garanției, care se ridica la aproximativ 10.800 EUR (paragrafele 14, 15 și 16 mai sus). Aceasta constituie o ingerință în dreptul de acces al interesatei la tribunal. Acest punct, de altfel, nu dă naștere la controverse între părți.

Curia constată că această ingerință era prevăzută de lege, și anume art. 403 alin. 4) din CPC (§19 mai sus). Observă, de asemenea, că urmărea un scop legitim, deoarece vizau protecția intereselor creditorului împotriva bunei-credință a debitorului.

Privind necesitatea ingerinței într-o societate democratică, Curia remarcă mai întâi că suma solicitată ca garanție era stabilită de lege și că reprezenta un procent din suma pe care societatea reclamantă o datora creditorului său în cadrul procedurii de execuție silită (§19 mai sus). Modul de stabilire a valorii garanției este, în opinia Curții, justificat în caz prin circumstanțele particulare ale cauzei, și anume absența citării părților la ședință, imposibilitatea creditorului de a-și prezenta poziția și celeritatea procedurii.

Curia constată, apoi, că societatea reclamantă a contestat în fața tribunalului de prim nivel obligația care îi fusese impusă de a depune o garanție, invocând o piedică pentru dreptul său de acces la tribunal și absența oricărui recurs la nivel intern pentru a obține o diminuare, o eșalonare sau o scutire de plata garanției în cauză (§11 mai sus).

Curia remarcă, în acest sens, că, conform dovezilor din dosar, deși societatea reclamantă contestase necesitatea plății garanției și valoarea acesteia în cadrul cererii de suspendare provizorie a executării, și-a motivat cererea prin argumente de ordin general, și nu pas prin elemente privitoare la situația sa financiară concretă (§11 mai sus). Acele argumente aveau drept scop demonstrarea că executarea clauzelor contractuale, și nu plata garanției chiar, ar fi avut impact asupra situației financiare a interesatei (§10 mai sus). În plus, conform dovezilor din dosar, societatea reclamantă nu a prezentat nici un document atestând situația sa financiară și impactul pe care plata garanției l-ar fi avut asupra acesteia nici în fața tribunalului de prim nivel (§13 mai sus) nici în fața Curții (§17 mai sus). Or, pentru a permite tribunalului de prim nivel să procedeze la cântărirea intereselor implicate, ar fi trebuit ca interesata să-și etayeze cererea cu documente pertinente, cum se atestă de altfel și de jurisprudența internă (§23 mai sus).

Curia observă, de asemenea, că, în audiența din 21 iunie 2010, tribunalul de prim nivel a respins ca manifest neîntemeiată cererea societății reclamante care vizau diminuarea valorii garanției (§14 mai sus), și că deci a procedat la un examen al acestei cereri. De altfel, rezultă din exemplele de jurisprudență depuse în dosar (§23 mai sus) că instanțele interne erau competente să efectueze un examen pe fond al cererilor de scutire formulate în cadrul acțiunilor pe baza articolului 403 alin. 4) din CPC. În caz, fără a specula asupra motivelor care au determinat tribunalul de prim nivel să respingă cererea menționată introdusă de societatea reclamantă, Curia nu poate decât constata că aceasta avea la dispoziție o cale de atac efectivă pentru a-și pune în evidență situația financiară și imposibilitatea de plată invocată.

Care mai mult, Curia remarcă că Guvernul a demonstrat, prin prezentarea unor exemple relevante de jurisprudență, că la data faptelor legea internă oferea posibilitatea interesaților de a solicita și obține, dacă-și etayau cererea cu elemente concrete, o diminuare, o scutire sau o eșalonare a plații garanției (§22 mai sus), adresând o cerere distinctă instanțelor interne, pe baza OUG nr. 51/2008 (§20 mai sus).

Curia constată, în final, că cererea de suspendare provizorie a executării vizau protecția intereselor patrimoniale ale societății reclamante până la examinarea cererii de suspendare formulate de aceasta în cadrul contestației executării silite – acțiune principală – (paragrafele 7 și 10 mai sus). Or Curia nu poate ignora că contestația executării silite fusese anulată din cauza neachitării de către interesată a taxei de timbru – ceea ce rezultă din afirmațiile Guvernului, nereduse în cauză de societatea reclamantă (§8 mai sus). Conform dosarului, valoarea acestei taxe de timbru, de aproximativ 50 EUR (§21 mai sus), nu părea excesivă și, de altfel, societatea reclamantă nu a invocat o imposibilitate financiară de a o plăti. Curia constată deci că acțiunea principală nu a fost dusă până la capăt din motive imputabile societății reclamante.

Ținând seama de cele de mai sus, Curia estimează că nu s-a dovedit suficient în prezenta cauză că respingerea cererii de suspendare provizorie a executării pentru neachitarea garanției de către reclamantă a prejudiciat dreptul acesteia de acces la tribunal.

Rezultă de aici că această pretenție este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la partea pretenției referitoare la reclamant

Curia reamintește că, atunci când actele sau omisiunile denunțate în fața ei afectează o societate, cererea trebuie introdusă de aceasta. Este justificat să se facă abstracție de personalitatea juridică a unei societăți în scopul determinării dacă aceasta poate invoca calitatea de "victimă" doar în circumstanțe excepționale (Agrotexim și alții împotriva Greciei, 24 octombrie 1995, § 66, seria A nr. 330-A, Khamidov împotriva Rusiei, nr. 72118/01, § 123, 15 noiembrie 2007, și SC RED Credit SRL împotriva României (hotărâre) nr. 45879/09, § 45, 24 mai 2016). În caz, societatea reclamantă, direct interesată de încălcarea invocată, a putut sesiza Curtea cu pretenția sa, de sorte că nu este justificat să se considere că interesele sale trebuiau reprezentate de reclamant. Acesta nu a fost direct interesat de încălcarea invocată în fața Curții, fiind doar administrator al societății reclamante și nefiind parte la procedura contestată. Rezultă că această parte a pretenției este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4. Pentru aceste motive, Curia, în unanimitate, Hotărăsc că cererea este inadmisibilă. Dat în limba franceză și comunicat în scris la 12 ianuarie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte

Les requérants, S.C. Eco Invest S.R.L. (« la société requérante ») et M. Ilie Bolmadar (« le requérant »), sont respectivement une société commerciale enregistrée au registre du commerce roumain et son administrateur, un ressortissant roumain né en 1970 et résidant à Târgu ‑ Mureș. Ils sont représentés devant la Cour par M e V. Gorea, avocat à Târgu ‑ Mureș.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 29 octobre 2007, la société requérante conclut avec la banque C. un contrat de crédit par lequel elle obtint un crédit d’un montant de 275 000 euros (EUR). 5 . La société requérante n’ayant pas respecté ses engagements contractuels, la banque mandata un huissier de justice pour procéder à l’exécution forcée dudit contrat. Le 17 mai 2010, l’huissier de justice informa la société requérante qu’il avait procédé à la saisie des sommes d’argent disponibles sur son compte et de ses autres valeurs mobilières jusqu’à concurrence des montants qu’elle devait à la banque C., à savoir l’équivalent de 454 723,85 lei roumains (RON – soit environ 108 000 EUR).

La société requérante saisit les juridictions internes de deux actions dirigées contre l’exécution forcée – à savoir une contestation assortie d’une demande de sursis, et une demande de sursis provisoire –, présentées en détail ci-après. 1. La contestation de l’exécution forcée, assortie d’une demande de sursis à l’exécution 7 . À une date non précisée en 2010, la société requérante saisit le tribunal de première instance de Târgu-Mureș (« le tribunal de première instance ») d’une contestation de l’exécution forcée, assortie d’une demande de sursis à l’exécution. Elle dénonçait les clauses inscrites dans le contrat susmentionné comme étant abusives. 8 . Il ressort des observations du Gouvernement, non contestées par la société requérante, que, par un jugement du 13 octobre 2010, cette contestation a été rejetée pour défaut de paiement, par l’intéressée, du droit de timbre (paragraphe 21 ci ‑ dessous).

Les parties n’ont pas versé ce jugement au dossier et elles n’ont pas non plus indiqué à la Cour si cette décision avait fait l’objet d’un recours exercé par la partie intéressée. 2. La demande de sursis provisoire à l’exécution forcée 10 . Le 18 juin 2010, se prévalant de l’article 403 4) du code de procédure civile en vigueur à l’époque des faits (le « CPC » ; paragraphes 18 et 19 ci-dessous), la société requérante demanda au tribunal de première instance de surseoir provisoirement à la procédure d’exécution forcée ouverte à son encontre par la banque C. jusqu’à l’examen de la demande de sursis susmentionnée (paragraphe 7 ci ‑ dessus). Elle soutenait que certaines clauses du contrat, qui, en l’occurrence, aurait constitué le titre exécutoire, étaient contraires à la loi n o 193/2000 sur les clauses abusives des contrats entre les commerçants et les consommateurs. Elle ajoutait que, pour la même raison, elle avait également introduit une action en annulation du contrat de crédit fondée sur les dispositions de cette loi ainsi qu’une action en contestation de l’exécution, et que les procédures y afférentes étaient pendantes devant les tribunaux nationaux. Elle indiquait que, en application de l’article 6 de la loi n o 193/2000, les clauses déclarées abusives comprises dans un contrat ne produisaient plus d’effets à l’endroit du consommateur concerné. Elle soutenait en outre que, dans l’hypothèse où la banque C. procéderait à l’exécution forcée sur ses avoirs en vertu des clauses dudit contrat, elle subirait des effets très graves et irréversibles et se retrouverait en situation d’incapacité de paiement. 11 . Concernant son obligation de payer une caution représentant 10% de la somme à exécuter, la société requérante soutint qu’elle s’analysait en une entrave à son droit d’accès à la justice et que la loi interne ne lui permettait pas d’obtenir une diminution, une exonération ou un échelonnement de paiement. Elle argua que « les justiciables qui bénéfici[ai]ent d’une telle somme pouvaient utiliser la procédure prévue par l’article 403 4) [du CPC] alors que ceux qui n’en disposaient pas ne pouvaient pas obtenir le sursis provisoire à l’exécution forcée ». 12 . La société requérante demanda au tribunal de faire une application directe des normes du droit de l’Union européenne ainsi que de l’article 6 de la Convention et de juger qu’une disposition légale qui établissait le montant de la caution à 10 % de la valeur de la créance sans aucune possibilité d’obtenir une diminution, une exonération ou un échelonnement portait atteinte au droit d’accès à un tribunal. Elle se référa en outre à une affaire dans laquelle une autre juridiction nationale, saisie d’une demande similaire dans un autre département de Roumanie, aurait octroyé une réduction du montant de la caution et se serait pour cela inspirée des principes se dégageant de la jurisprudence de la Cour sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention. 13 . La société requérante versa au dossier une copie de la contestation à l’exécution (paragraphe 7 ci-dessus), de l’action en constatation de la nullité des clauses contractuelles et de la notification émise par l’huissier de justice à son égard (paragraphe 5 ci-dessus). 14 . Le 21 juin 2010, le tribunal de première instance rejeta comme mal fondée la demande de la société requérante visant à obtenir la diminution du montant de la caution prévue par l’article 403 du CPC (paragraphes 11 et 12 ci ‑ dessus). Il intima à l’intéressée de se conformer à la loi en payant une caution de 45 472,385 RON (soit environ 10 800 EUR), dans son intégralité, avant l’audience suivante, prévue le 24 juin 2010. Les parties n’ont pas produit devant la Cour une copie du jugement du 21 juin 2010 ; son contenu ressort du jugement tranchant de manière définitive la demande de sursis provisoire à l’exécution forcée (paragraphe 16 ci-dessous). 15 . La société requérante ne consigna pas le montant de la caution. 16 . Par un jugement du 24 juin 2010, le président du tribunal de première instance, après avoir constaté que la société requérante n’avait pas payé la caution, rejeta la demande de sursis provisoire à l’exécution forcée introduite par l’intéressée. 17 . La société requérante n’a versé au dossier devant la Cour ni de copie de sa demande introductive d’instance relativement à sa demande de sursis provisoire à l’exécution forcée ni de documents sur sa situation financière. De même, aucune copie des pièces afférentes aux démarches faites dans le cadre de la contestation de l’exécution forcée ou de la prétendue action en annulation du contrat de crédit n’a été versée au dossier. B. Le droit et la jurisprudence internes pertinents 1. Le droit interne pertinent 18 . Selon l’article 403 1) du CPC, le tribunal compétent pouvait surseoir à l’exécution jusqu’à ce que la contestation de l’exécution forcée fût examinée, sous la condition du paiement d’une caution dont le montant était établi par lui. 19 . Selon l’article 403 4) du CPC, en cas d’urgence et si une caution avait été payée par le demandeur, le président du tribunal pouvait surseoir provisoirement à une procédure d’exécution forcée jusqu’à ce que la demande de sursis prévue à l’article 403 1) du CPC fût examinée par le tribunal. Le montant de cette caution, établi par la loi, représentait 10 % du montant total de la somme qui faisait l’objet de l’exécution forcée. Cette caution était déduite, le cas échéant, de celle établie par le tribunal sur le fondement de l’article 403 1) du CPC. 20 . L’ordonnance du gouvernement n o 51/2008 concernant l’aide publique judiciaire en matière civile (« l’OUG n o 51/2008 ») prévoyait en son article 6 que l’aide judiciaire pouvait prendre la forme d’une exonération, d’un rééchelonnement, d’une diminution ou d’un ajournement du paiement et qu’elle s’appliquait à tous les frais de justice, y compris ceux dus dans le cadre de la procédure d’exécution forcée. La même ordonnance prévoyait dans son annexe que les cautions pouvaient relever de son champ d’application. 21 . En vertu de l’article 2 2) de la loi n o 146/1997 sur le droit de timbre, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, le montant du droit de timbre dû pour l’engagement d’une contestation de l’exécution forcée assortie d’une demande de sursis à l’exécution était au maximum de 204 RON (soit environ 50 EUR). 2. La jurisprudence interne pertinente 22 . Le Gouvernement a versé au dossier des exemples de jurisprudence concernant des demandes d’aide judiciaire engagées par des sociétés commerciales ou par des particuliers dans la cadre des demande de suspension provisoire à l’exécution forcée. Dans ces actions, se fondant sur l’OUG n o 51/2008 (paragraphe 20 ci-dessus) et l’article 6 de la Convention, et après avoir examiné les pièces justifiant de la situation financière des parties demanderesses, les juridictions nationales ont estimé nécessaire de mettre en balance les intérêts en cause (le droit d’accès à un tribunal du débiteur et le droit du créancier d’obtenir le paiement de sa créance) et ont accueilli les demandes de diminution du montant de la caution ou d’exonération du paiement de la caution (voir, par exemple, les décisions définitives du 26 août 2008 du tribunal de première instance de Brăila, du 4 septembre 2012 du tribunal de première instance de Botoșani, des 23 mars, 3 juillet et 11 décembre 2012 du tribunal de première instance du deuxième arrondissement de Bucarest, du 20 juillet 2012 du tribunal de première instance du troisième arrondissement de Bucarest, des 15 octobre 2010, 16 janvier 2012 et 15 mai 2012 du tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, du 2 mars 2009 du tribunal de première instance de Slatina, des 6 décembre 2012, 21 février 2013 et 19 février 2013 du tribunal de première instance de Galați). 23 . Le Gouvernement a également versé au dossier deux décisions dans lesquelles, se fondant sur l’article 6 de la Convention, les juridictions internes ont examiné au fond des demandes d’exonération introduites dans le cadre d’actions fondées sur l’article 403 4) du CPC. En particulier, par un jugement du 1 er mars 2011, le tribunal de première instance de Miercurea ‑ Ciuc a ordonné l’exonération du paiement de la caution dans la cadre d’une demande de sursis provisoire à l’exécution d’un contrat avec une banque, et par une décision définitive du 4 juillet 2011, le même tribunal a rejeté une telle demande, au motif que les demandeurs n’avaient pas fait la preuve de leur impossibilité financière de payer la caution. GRIEF 24. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal. EN DROIT 25. Les requérants dénoncent une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal en raison du montant, qu’ils qualifient d’élevé, que la société requérante aurait dû payer afin d’obtenir un examen de sa demande de sursis provisoire à l’exécution forcée. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » A. Sur la partie du grief concernant la société requérante 1. Arguments des parties a) Le Gouvernement 26. Admettant que la décision du tribunal de première instance de rejeter la demande de sursis provisoire à l’exécution forcée a restreint le droit d’accès de la société requérante à un tribunal, le Gouvernement soutient que cette limitation était prévue par la loi, à savoir l’article 403 4) du CPC (paragraphe 19 ci-dessus), et qu’elle avait pour but de protéger le créancier contre la mauvaise foi du débiteur. 27. Pour ce qui est de la nécessité de cette limitation dans une société démocratique, le Gouvernement avance, entre autres, que le jugement statuant sur la demande de sursis provisoire à l’exécution forcée ne tranchait pas le fond quant à l’exécution forcée, et il précise que celle-ci faisait l’objet d’un examen dans le cadre de l’action en contestation de l’exécution. Il explique que le tribunal s’est prononcé sur la demande de sursis provisoire à l’exécution forcée rapidement, sans procéder à une citation des parties, ce qui selon lui justifiait d’imposer des conditions protectrices pour le créancier. 28. En renvoyant aux exemples de jurisprudence versés au dossier (paragraphes 22 et 23 et ci-dessus), le Gouvernement soutient que la société requérante avait à sa disposition une voie effective pour demander et obtenir un échelonnement ou une exemption du paiement de la caution. 29. Il indique ensuite que la société requérante n’a apporté aucune preuve concernant une éventuelle insuffisance de ses moyens financiers pour le paiement de la caution. 30. Le Gouvernement se réfère enfin au comportement de la société requérante concernant la procédure principale, à savoir la contestation de l’exécution forcée. À cet égard, il affirme que l’intéressée a soulevé la question de la validité des clauses du contrat de crédit uniquement dans le cadre de cette procédure, soit plusieurs années après la conclusion dudit contrat, alors que, selon lui, son statut de professionnel dans le domaine commercial et contractuel lui aurait imposé d’agir avec plus de diligence. Il indique également que la contestation de l’exécution a été rejetée pour défaut de paiement du droit de timbre, droit dont le montant aurait été raisonnable (paragraphes 8 et 21 ci-dessus). b) La société requérante 31. Selon la société requérante, les dispositions légales applicables en la matière prennent en compte un seul cas de figure, à savoir celui où le créancier de bonne foi et possesseur d’un titre exécutoire valable pourrait être empêché ou retardé par le débiteur de mauvaise foi dans le recouvrement de sa créance. Or, d’après la société requérante, l’État devrait également protéger le débiteur contre les actes d’exécution forcée lorsque la procédure en exécution est abusive ou lorsque lesdits actes sont réalisés sur la base de titres exécutoires annulables. 32. La société requérante soutient que le montant de la caution établi par la loi à la hauteur de 10 % de la créance est très élevé pour les débiteurs qui ne disposent pas des sommes suffisantes pour s’en acquitter. Elle ajoute que ses arguments présentés devant le tribunal de première instance pour justifier le non ‑ paiement de la caution n’ont aucunement été examinés par cette juridiction. 2. Appréciation de la Cour 33. La Cour renvoie aux principes généraux régissant le droit d’accès à un tribunal, qu’elle a rappelés dans l’affaire Stanev c. Bulgarie [GC], (n o 36760/06, §§ 229 et 230, CEDH 2012 ; voir également C udak c. Lituanie [GC], n o 15869/02, §§ 54 et 55, CEDH 2010). 34. La Cour rappelle que, si l’article 6 § 1 de la Convention garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil, ce « droit à un tribunal » n’est pas absolu, mais se prête à des limitations implicitement admises qui peuvent aussi être de caractère financier. En effet, elle n’a jamais écarté que les intérêts d’une bonne administration de la justice puissent justifier d’imposer une restriction financière à l’accès d’une personne à un tribunal ( Reuther c. Allemagne (déc.), n o 74789/01, 5 juin 2003, et Tolstoy ‑ Miloslavsky c. Royaume-Uni , 13 juillet 1995, §§ 61 et suivants, série A n o 316 ‑ B). Le montant des frais, apprécié à la lumière des circonstances d’une affaire donnée – y compris la solvabilité du requérant et la phase de la procédure au cours de laquelle la restriction en cause est imposée –, est un facteur à prendre en compte pour déterminer si l’intéressé a bénéficié de son droit d’accès au tribunal ou si, en raison de ce montant, l’accès à un tribunal a été restreint à un point tel que le droit en question s’en est trouvé atteint dans sa substance même (voir, par exemple, Tolstoy ‑ Miloslavsky , précité, §§ 63-67, et Weissman et autres c. Roumanie , n o 63945/00, § 37, CEDH 2006 ‑ VII (extraits)). 35. En l’espèce, la Cour relève que le tribunal de première instance a rejeté la demande de sursis provisoire à l’exécution forcée introduite par la société requérante, en raison du non-paiement du montant de la caution, qui s’élevait à environ 10 800 EUR (paragraphes 14, 15 et 16 ci-dessus). Cela constitue une ingérence dans le droit d’accès de l’intéressée à un tribunal. Ce point ne prête d’ailleurs pas à controverse entre les parties. 36. La Cour note que cette ingérence était prévue par la loi, à savoir l’article 403 4) du CPC (paragraphe 19 ci-dessus). Elle observe aussi qu’elle poursuivait un but légitime puisqu’elle visait à la protection des intérêts du créancier contre la mauvaise foi du débiteur. 37. Pour ce qui est de la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique, la Cour note d’abord que la somme réclamée à titre de caution était établie par la loi et qu’elle représentait un pourcentage de la somme que la société requérante devait à son créancier dans le cadre de la procédure d’exécution forcée (paragraphe 19 ci-dessus). Le mode d’établissement du montant de la caution est, de l’avis de la Cour, justifié en l’espèce par les circonstances particulières de l’affaire, à savoir l’absence de citation des parties à l’audience, l’impossibilité pour le créancier de présenter sa position et la célérité de la procédure. 38. La Cour constate ensuite que la société requérante a contesté devant le tribunal de première instance l’obligation qui lui était faite de verser une caution, en invoquant une entrave à son droit d’accès à un tribunal et une absence de tout recours au niveau interne pour obtenir une diminution, un échelonnement ou une exonération du paiement de ladite caution (paragraphe 11 ci-dessus). 39. La Cour note à cet égard que, d’après les pièces du dossier, bien que la société requérante eût contesté la nécessité du paiement de la caution et son montant dans le cadre de la demande de sursis provisoire à l’exécution, elle a motivé sa demande par des arguments d’ordre général, et non pas par des éléments portant sur sa situation financière concrète (paragraphe 11 ci ‑ dessus). Lesdits arguments avaient pour finalité de démontrer que l’exécution des clauses contractuelles, et non pas le paiement de la caution même, aurait eu un impact sur la situation financière de l’intéressée (paragraphe 10 ci-dessus). En outre, toujours d’après les pièces du dossier, la société requérante n’a présenté aucun document attestant de sa situation financière et de l’impact que le paiement de la caution aurait eu sur celle-ci ni devant le tribunal de première instance (paragraphe 13 ci-dessus) ni devant la Cour (paragraphe 17 ci-dessus). Or, pour permettre au tribunal de première instance de procéder à une mise en balance des intérêts en cause, il aurait fallu que l’intéressée étayât sa demande par des documents pertinents, comme l’atteste d’ailleurs la jurisprudence interne (paragraphe 23 ci ‑ dessus). 40. La Cour observe également que, lors de l’audience du 21 juin 2010, le tribunal de première instance a rejeté comme manifestement mal fondée la demande de la société requérante visant à la diminution du montant de la caution (paragraphe 14 ci-dessus), et qu’il a donc procédé à un examen de cette demande. Par ailleurs, il ressort des exemples de jurisprudence versés au dossier (paragraphe 23 ci-dessus) que les juridictions internes étaient compétentes pour réaliser un examen au fond des demandes d’exonération formées dans le cadre d’actions fondées sur l’article 403 4) du CPC. En l’espèce, sans spéculer sur les raisons qui ont déterminé le tribunal de première instance à rejeter la demande susmentionnée introduite par la société requérante, la Cour ne peut que constater que celle-ci avait à sa disposition une voie de recours effective pour mettre en avant sa situation financière et son impossibilité de paiement alléguée. 41. Qui plus est, la Cour relève que le Gouvernement a démontré, en présentant des exemples de jurisprudence pertinents, qu’à l’époque des faits la loi interne offrait la possibilité aux intéressés de solliciter et d’obtenir, s’ils étayaient leur demande par des éléments concrets, une diminution, une exonération ou un échelonnement du paiement de la caution (paragraphe 22 ci-dessus), en adressant une demande distincte aux juridictions internes, fondée sur l’OUG n o 51/2008 (paragraphe 20 ci ‑ dessus). 42. La Cour constate enfin que la demande de sursis provisoire à l’exécution visait à la protection des intérêts patrimoniaux de la société requérante jusqu’à ce que la demande de sursis formée par celle-ci dans le cadre de la contestation à l’exécution forcée – action au principal – fût examinée (paragraphes 7 et 10 ci-dessus). Or la Cour ne peut ignorer que la contestation de l’exécution forcée avait été annulée faute pour l’intéressée de s’être acquittée du droit de timbre – ce qui ressort des affirmations du Gouvernement, non remises en cause par la société requérante (paragraphe 8 ci-dessus). D’après le dossier, le montant de ce droit de timbre, d’environ 50 EUR (paragraphe 21 ci-dessus), ne paraissait pas excessif et, par ailleurs, la société requérante n’a pas fait état d’une impossibilité financière pour elle de le payer. La Cour constate donc que l’action au principal n’a pas été menée à son terme pour des raisons imputables à la société requérante. 43. Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime qu’il n’a pas été suffisamment démontré dans la présente espèce que le rejet de la demande de sursis provisoire à l’exécution pour défaut de paiement de la caution par la requérante a porté atteinte au droit de cette dernière d’accès à un tribunal. 44. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur la partie du grief concernant le requérant 45. La Cour rappelle que, lorsque les actes ou les omissions dénoncés devant elle touchent une société, la requête doit être introduite par celle-ci. Il n’est justifié de faire abstraction de la personnalité juridique d’une société aux fins de savoir si celle-ci peut se prévaloir de la qualité de « victime » que dans des circonstances exceptionnelles ( Agrotexim et autres c. Grèce , 24 octobre 1995, § 66, série A n o 330 ‑ A, Khamidov c. Russie , n o 72118/01, § 123, 15 novembre 2007, et SC RED Credit SRL c. Roumanie (déc.) n o 45879/09, § 45, 24 mai 2016). En l’espèce, la société requérante, directement concernée par la violation alléguée, a pu saisir la Cour de son grief de sorte qu’il n’est pas justifié de considérer que ses intérêts devaient être représentés par le requérant. Ce dernier n’a pas été directement concerné par la violation alléguée devant la Cour, n’étant que l’administrateur de la société requérante et n’étant pas partie à la procédure contestée. Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 12 janvier 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président