SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 8825/10 Grigore TOMECU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 12 iunie 2018 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 22 ianuarie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Grigore Tomescu, este un resortisant român născut în 1954 și rezident în București. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl C.D. Tomescu, avocat la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este avocat de profesie. Sediul său profesional a fost situat, din 2003, într-unul dintre apartamentele de o clădire din centrul București, apartamentul pe care îl ocupa în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu societatea T. până la 16 octombrie 2006, data la care și-a cedat acțiunile unei terțe părți. În 2005, societatea T. a formulat o acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță. instanță din București pentru a fi condamnat orașul București și L'AFI să ia măsuri pentru a face salubritate și pentru a consolida structura bunului imobil al clădirii în care se afla sediul profesional al reclamantului. Prin hotărârea din 21 iunie 2005, tribunalul a acceptat această cerere și a condamnat AFI să consolideze bunul în cauză și să-l facă să fie mântuit pentru a evita un prejudiciar în cazul în care reclamantul își desfășoară activitatea profesională. La 5 octombrie 2006, această hotărâre a devenit definitivă cu respingerea, prin intermediul instanței de apel din București, a recursului formulat de părți. Neexecutarea acestei hotărâri a făcut obiectul cererii nr. 9421/08 formulată în fața Curții de către societatea T. la 4 februarie 2008 printr-o hotărâre din 27 septembrie 2011, Curtea a condamnat statul pârât pentru încălcarea articolelor 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și i-a solicitat să execute hotărârea din 21 iunie 2005. Curtea a condamnat statul să plătească, în caz de neexecuție, despăgubiri societății T. (Gotcu și altele c. România [comitet], n 35430/03, 21472/04, 44361/05, 472/08, 9421/08 și 18304/08, 27 septembrie 2011). La 26 martie 2012, în lipsa mijloacelor financiare necesare pentru reabilitarea imobilului național, statul a plătit societății T., ca daune materiale, suma de 35 000 EUR stabilită prin hotărârea Curții. Demersurile reclamantului în vederea executării hotărârii din 21 iunie 2005 La 13 martie 2007, reclamantul a numit AFI în instanță pe motiv că nu a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul hotărârii definitive din 21 iunie 2005 (punctul 6 de mai sus) și a fost condamnată la plata unor despăgubiri. El arăta că bunurile în cauză riscau în orice moment să se prăbușească și că trăia din acest motiv într-o stare de neliniște permanentă. În plus, el a arătat că atât el, cât și clienții săi erau expuși riscului de a contracta boli din cauza nestatornicii clădirii vecine, motiv pentru care, în opinia sa, a trebuit să efectueze mai multe dezinfecții. Prin hotărârea definitivă din 22 februarie 2008, tribunalul județ din București a acceptat cererea sa și a condamnat AFI la plata a 200 EUR (EUR) în favoarea reclamantului pentru prejudiciul moral pe care l-a cauzat prin lipsa sa de acțiune. Instanța reține că reclamantul a dovedit că a suferit un prejudiciu moral manifestat printr-o stare de reținere, de disconfort și de teama că, în orice moment, zidul mierean al lacului în care își desfășoară de obicei profesia putea să se destrame. 10. După spusele reclamantului, această sumă i-a fost vărsată prin intermediul unui aprod al justiției. La 8 iunie 2012, o parte din clădirea orașului București sacroula pe acoperișul clădirii în care se afla cabinetul reclamantului. Acesta din urmă a solicitat autorităților de la de urgență să elimine resturile și să repare pagubele cauzate de clădirea în care își desfășoară activitatea. La 11 iunie 2012, reclamantul a părăsit locul de muncă și notafia societății. T. pe care el a încetat să-i mai plătească chiria convenită în contractul de închiriere până la data la care putea să se bucure de spațiul în cauză în condiții de siguranță. La 13 iunie 2012, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire împotriva orașului București și a societății I.A.I.I.I. în vederea obținerii despăgubirii prejudiciilor rezultate din prejudiciul în care se afla, din cauza neexecutării hotărârii definitive din 21 iunie 2005, de a-și exercita profesia în localurile pe care le închiria societății T. printr-o hotărâre din 5 decembrie 2013 al Tribunalului de Primă Instanță din București, confirmat printr-o hotărâre definitivă din 19 februarie 2015 a instanței departamentale, lacuna a fost condamnată să plătească reclamantului suma de 10 000 de lei românești (RON mai puțin de 2 200 EUR la data hotărârii definitive) pentru prejudiciul moral care rezultă din neexecutarea hotărârii definitive din 21 iunie 2005. Cu toate acestea, tribunalul județ a considerat că, pe baza înscrisurilor din dosar, nu a fost suferit niciun prejudiciu material de către reclamant, care și-a continuat activitatea de avocat în afara proprietății în cauză, motivând astfel hotărârea Tribunalul reține că [reclamantul] nu a dovedit că a suferit un prejudiciu material. ;cu toate acestea, din declarațiile martorilor audiați în speță (...) [că] a suferit un prejudiciu moral, cauzat de stres și de neplăcerile suportate (...) din cauza incidentului [în prezent] produs la 8 iunie 2012 (înălțarea unei părți a imobilului (...) pe locul profesional [reclamantului] 13. La 19 mai 2015, reclamantului i s-a plătit suma stabilită de Tribunal. GRIEF 14. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la respectarea vieții private și a domiciliului său din cauza neexecutării de către autoritățile competente a obligațiilor care le revin în temeiul unei hotărâri definitive pronunțate de o instanță națională. 15. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și a domiciliului său. El se bazează pe art. 8 din convenție, care se citește astfel Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea, sau să protejeze drepturile și libertățile d România ([comitet], n 3530/03, 21472/04, 44361/05, 472/08, 9421/08 și 18304/08, 27 septembrie 2011), punctul 7 de mai sus), nerespectarea termenului de șase luni și neobosirea căilor de atac interne. Guvernul exclude, de asemenea, din lipsa de calitate a victimei reclamantului, susținând că acesta din urmă nu a fost niciodată parte la procedura internă care a condus la hotărârea definitivă din 21 iunie 2005. Acesta indică faptul că, în ceea ce privește procedurile ulterioare de despăgubire (punctele 9 și 12 de mai sus), reclamantul a avut întotdeauna câștig de cauză, autoritățile fiind obligate de către instanțele judecătorești să plătească daune-interese pentru prejudiciul suferit din cauza faptului că a utilizat în mod pașnic partea din imobil în cauză pe care o închiria. Acesta adaugă că reclamantul a încetat să mai plătească chiria locatorului său, societatea T. (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, potrivit guvernului, nu există în prezent nicio obligație pecuniară pentru solicitant. Reclamantul Cu privire la acest din urmă punct, reclamantul declară că cauza sa nu privește executarea hotărârii definitive din 21 iunie 2005 (punctul 6 de mai sus). Mai sus), dar cu privire la drepturile garantate prin art. 8 din Convenție, recunoaște că executarea acestei hotărâri ar putea constitui o măsură efectivă pentru a pune capăt încălcării despre care consideră că este victimă. 18. El susține în continuare că, deși i s-a plătit suma de 200 EUR (punctul 9 de mai sus), nicio instanță nu a recunoscut încălcarea drepturilor sale. În plus, în opinia sa, nici o acțiune nu a fost inițiată de autorități pentru a pune capăt drepturilor garantate prin art. 8 din Convenție. Evaluarea Curții 19. Curtea consideră oportun să stabilească mai întâi dacă reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă în speță. 20. Aceasta reamintește mai întâi că este de datoria autorităților naționale, în primul rând, să soluționeze o încălcare a convenției. Pentru a stabili dacă reclamantul mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din Convenția privind încălcarea dreptului pe care o declară, este de datoria Curții să verifice dacă autoritățile, cel puțin în esență, au recunoscut o încălcare a unui drept protejat de Convenție și dacă redresarea acordată poate fi considerată adecvată și suficientă (a se vedea, printre altele, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI 21. În speță, Curtea constată că instanțele interne au recunoscut că reclamantul a suferit stres și neplăceri care se manifestau printr-o stare de rețetă, de incomoditate și de teamă (punctele 9 și 12 de mai sus). Deși nu s-au bazat pe art. 8 din convenție, instanțele interne au constatat o stare de lucruri care cade în domeniul de aplicare al acestui articol. Într-adevăr, Curtea nu poate dovedi că este excesiv de formal și consideră că termenii utilizați în hotărârile sale de către tribunalul departamental pot fi considerați o recunoaștere, cel puțin în esență, a unei încălcări a dreptului garantat prin art. 8 din convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Popa c. România (dec.) [Comitetul], nr. 4238/09, § 45, 14 noiembrie 2017 22. În continuare trebuie să se stabilească dacă reclamantul a primit un răspuns adecvat și suficient în această privință, trebuie să se țină seama de toate circumstanțele cauzei și, în special, de natura încălcării convenției care se află în joc. Prin urmare, statutul de victimă al reclamantului depinde de valoarea despăgubirii acordate de instanța națională și de eficacitatea, inclusiv celeritatea, a recursului care permite perceperea acestei sume (a se vedea, de exemplu, și în ceea ce privește necunoașterea obligației de termen rezonabil, menționată la art. 6 alineatul (1) din convenție, Scordino c. Italia 1) [GC], n 36813/97, § 202 și 207, CEDO 2006-V. 23. În ceea ce privește cuantumul total al despăgubirii acordate pentru prejudiciile morale, adică aproximativ 2 400 EUR (punctele 9 și 12 de mai sus), trebuie remarcat faptul că mai există un raport de proporționalitate între această sumă și suma pe care Curtea ar fi putut să o acorde în conformitate cu jurisprudența sa în materie (a se vedea mutatis mutandis, Antović și Mirković c. Muntenegru , n 70838/13, § 64, 28 noiembrie 2017 și Bože c. Letonia , n 40927/05, § 93, 18 mai 2017). În ceea ce privește prejudiciul material, trebuie remarcat că, pe baza înscrisurilor din dosar, în hotărârea sa definitivă din 19 februarie 2015, tribunalul departamental a explicat motivul pentru care nu putea fi acordată nicio sumă în speță (a se vedea considerentul 12 de mai sus. În cele din urmă, procedurile de despăgubire inițiate de reclamant s-au desfășurat cu o celeritate satisfăcătoare: 11 luni pentru prima acțiune (punctele 8 și 9 de mai sus) și doi ani și opt luni pentru două grade de jurisdicție în a doua procedură (punctul Prin urmare, Curtea concluzionează că, în circumstanțele din speță, despăgubirea și garanțiile de care a beneficiat reclamantul pot fi considerate adecvate și suficiente (a se vedea mutatis mutandis Popa, decizia menționată anterior, punctul 47). Pe scurt, Curtea consideră că, prin intermediul celor două proceduri în despăgubire, autoritățile naționale au recunoscut în esență încălcarea articolului 8 din convenție și că au remediat în mod corespunzător și suficient prejudiciul suferit de reclamant în această privință. Prin urmare, Comisia consideră că este necesar să se acorde o derogare de la Guvernul privind pierderea de către persoana în cauză a calității sale de victimă și să se încheie recursul este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. (a) și că aceasta trebuie respinsă, în conformitate cu art. 25. Această concluzie scutește Curtea de celelalte excepții ridicate de guvern (punctul 16 de mai sus). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 5 iulie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Adjunct Președinte
Requête n
o
8825/10
Grigore TOMESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 12 juin 2018 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 janvier 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Grigore Tomescu, est un ressortissant roumain né en
1954 et résidant à Bucarest. Il a été représenté devant la Cour par M
e
C.D.
Tomescu, avocate à Bucarest.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4
.
Le requérant est avocat de profession. Son siège professionnel était situé, depuis 2003, dans l’un des appartements d’un bâtiment du centre de Bucarest, appartement qu’il occupait en vertu d’un contrat de bail conclu avec la société «
Tom Consult Intermed
la société T.
»), propriétaire du bien en question. Il a été l’unique actionnaire de la société
l’AFI
»). Ce bâtiment avait été classé «
monument historique
» et, selon le requérant, était dans un état avancé de dégradation, menaçant de s’effondrer à tout moment.
A.
La procédure visant l’obligation de l’AFI de consolider le bien immobilier
5.
En 2005, la société T. forma une action devant le tribunal de première
instance de Bucarest afin de voir condamner la ville de Bucarest et l’AFI à prendre des mesures pour rendre salubre et pour consolider la structure du bien immobilier mitoyen du bâtiment où se trouvait le siège professionnel du requérant.
6
.
Par un jugement du 21 juin 2005, le tribunal fit droit à cette demande et condamna l’AFI à consolider le bien en question et de le rendre salubre afin d’éviter de préjudicier l’immeuble où le requérant exerçait son activité professionnelle. Le 5 octobre 2006, ce jugement devint définitif avec le rejet, par la cour d’appel de Bucarest, du recours formé par les parties.
7
.
La non-exécution de ce jugement fit l’objet de la requête n
o
9421/08 introduite devant la Cour par la société T. le 4 février 2008. Par un arrêt du 27
septembre
2011, la Cour condamna l’État défendeur pour la violation des articles
6
§
1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention et lui enjoignit d’exécuter le jugement du 21 juin 2005. La Cour condamna l’État à payer, en cas de défaut d’exécution, un dédommagement à la société
Gotcu et autres c. Roumanie
[comité], n
os
35430/03, 21472/04, 44361/05, 472/08, 9421/08 et 18304/08, 27 septembre 2011). Le 26 mars 2012, en l’absence des moyens financiers nécessaires pour la réhabilitation de l’immeuble mitoyen, l’État paya à la société T., à titre de dommage matériel, la somme de 35
000 EUR fixée par l’arrêt de la Cour.
B.
Les démarches du requérant en vue de l’exécution du jugement du 21 juin 2005
8
.
Le 13 mars 2007, le requérant assigna l’AFI en justice au motif qu’elle n’avait pas exécuté les obligations qui lui incombaient en vertu du jugement définitif du 21 juin 2005 (paragraphe 6 ci-dessus) et demanda qu’elle soit condamnée au paiement de dommages et intérêts. Il exposait que le bien en question risquait à tout moment de s’effondrer et qu’il vivait pour cette raison dans un état d’angoisse permanent. Il indiquait en outre que tant lui-même que sa clientèle couraient le risque de contracter des maladies en raison de l’insalubrité du bâtiment voisin, raison pour laquelle il avait selon lui dû procéder à plusieurs désinfections.
9
.
Par un arrêt définitif du 22 février 2008, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à sa demande et condamna l’AFI au paiement de 200
euros (EUR) en faveur du requérant au titre du préjudice moral qu’elle lui avait causé par son inaction. Il motiva ainsi son arrêt
:
«
Le tribunal retient que le requérant a prouvé avoir subi un préjudice moral se manifestant par un état d’anxiété, d’inconfort et de peur que, à tout moment, le mur mitoyen de l’immeuble dans lequel il exerçait habituellement sa profession pouvait s’effondrer.
»
10.
Aux dires du requérant, ce montant lui fut versé par l’intermédiaire d’un huissier de justice.
11
.
Le 8 juin 2012, une partie du bâtiment de la ville de Bucarest s’écroula sur le toit de l’immeuble où se trouvait le cabinet du requérant. Ce dernier demanda aux autorités d’intervenir d’urgence afin d’enlever les débris et de réparer les dégâts causés à l’immeuble où il exerçait sa profession. Le 11 juin 2012 le requérant quitta les lieux et notifia à la société
12
.
Le 13 juin 2012, le requérant introduisit une action en dédommagement contre la ville de Bucarest et l’AFI afin d’obtenir la réparation du préjudice résultant de l’impossibilité dans laquelle se trouvait, du fait de la non-exécution du jugement définitif du 21 juin 2005, d’exercer sa profession dans les locaux qu’il louait à la société T. Par un jugement du 5
décembre
2013 du tribunal de première instance de Bucarest, confirmé par un arrêt définitif du 19 février 2015 du tribunal départemental, l’AFI fut condamnée à verser au requérant la somme de 10
000 lei roumains (RON – soit environ 2
200 EUR à la date de l’arrêt définitif) au titre du préjudice moral résultant de la non-exécution du jugement définitif du 21
juin
2005.Le tribunal départemental estima, toutefois, se fondant sur les pièces du dossier, qu’aucun préjudice matériel n’avait été subi par le requérant, qui avait continué à exercer son activité d’avocat en dehors de l’immeuble en cause. Il motiva ainsi son arrêt
:
«
Le tribunal retient que [le requérant] n’[a] pas prouvé avoir subi un préjudice matériel
; toutefois, il ressort des déclarations des témoins entendus en l’espèce, (...) [que l’intéressé a] subi un préjudice moral, causé par le stress et les désagréments supportés (...) du fait de l’incident [s’étant] produit le 8 juin 2012 (l’effondrement d’une partie de l’immeuble (...) sur le siège professionnel [du requérant]).
»
13.
Le 19 mai 2015, le requérant se vit payer la somme fixée par le tribunal.
GRIEF
14.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit au respect de sa vie privée et de son domicile en raison de la non-exécution, par les autorités compétentes, des obligations qui leur incombaient en vertu d’un jugement définitif rendu par un tribunal national.
15.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et de son domicile. Il s’appuie sur l’article 8 de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
A.
Arguments des parties
1.
Le Gouvernement
16
.
Le Gouvernement soulève plusieurs moyens d’irrecevabilité, tirés du caractère prétendument redondant et abusif de la requête (compte tenu de l’existence de l’arrêt
Gotcu et autres c. Roumanie
([comité], n
os
35430/03, 21472/04, 44361/05, 472/08, 9421/08 et 18304/08, 27
septembre
2011), paragraphe
7 ci-dessus), du non-respect du délai de six mois et du non
‑
épuisement des voies de recours internes. Le Gouvernement excipe également du défaut de qualité de victime du requérant, arguant que ce dernier n’a jamais été partie à la procédure interne ayant donné lieu au jugement définitif du 21 juin 2005. Il indique que, s’agissant des procédures ultérieures en dédommagement (paragraphes 9 et 12 ci-dessus), le requérant a toujours eu gain de cause, les autorités ayant été condamnées par les tribunaux à lui verser des dommages et intérêts pour le préjudice subi à cause de l’impossibilité d’utiliser paisiblement la partie de l’immeuble en cause qu’il louait. Il ajoute que le requérant avait cessé de payer les loyers à son bailleur, la société T. (paragraphe 11 ci-dessus). Dès lors, selon le Gouvernement, aucune obligation pécuniaire ne pèse actuellement sur le requérant.
2.
Le requérant
17
.
Sur ce dernier point, le requérant déclare que son grief ne porte pas sur l’exécution du jugement définitif du 21 juin 2005 (paragraphe
6 ci
‑
dessus), mais sur l’atteinte alléguée à ses droits garantis par l’article 8 de la Convention. Il admet que l’exécution dudit jugement pourrait constituer une mesure effective pour mettre un terme à la violation dont il s’estime victime.
18.
Il argue en suite que, bien qu’il se soit vu verser la somme de 200
EUR (paragraphe 9 ci-dessus), aucune instance n’a reconnu la violation de ses droits. De surcroît, selon lui, aucune action n’a été engagée par les autorités pour mettre fin à l’entrave alléguée à ses droits garantis par l’article
8 de la Convention.
B.
Appréciation de la Cour
19.
La Cour estime opportun de déterminer d’abord si le requérant a perdu sa qualité de victime en l’espèce.
20.
Elle rappelle d’abord qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. Afin d’établir si le requérant peut encore se prétendre victime au sens de l’article
34 de la Convention de la violation qu’il allègue, il revient à la Cour de vérifier s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et si le redressement accordé peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, entre autres,
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
28114/95, §
1999
‑
VI).
21.
En l’espèce, la Cour note que les juridictions internes ont reconnu que le requérant avait subi du stress et des désagréments se manifestant par un état d’anxiété, d’inconfort et de peur (paragraphes 9 et 12 ci-dessus). Bien qu’ils ne se soient pas appuyés sur l’article 8 de la Convention, les tribunaux internes ont constaté un état de choses qui tombe dans le champ d’application de cet article. En effet, la Cour ne saurait faire preuve d’un formalisme excessif et considère que les termes utilisés dans ses décisions par le tribunal départemental peuvent passer pour une reconnaissance, au moins en substance, d’une violation du droit garanti par l’article 8 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Popa c. Roumanie
(déc.) [Comité], n
o
4238/09, § 45, 14 novembre 2017).
22.
Il reste à déterminer si le requérant a reçu un redressement «
approprié et suffisant
». À cet égard, il faut tenir compte de l’ensemble des circonstances de la cause, et en particulier de la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu. Aussi le statut de victime du requérant dépend-il du montant de l’indemnisation accordée par le juge national et de l’effectivité, y compris la célérité, du recours permettant de percevoir ce montant (voir, par exemple et en matière de méconnaissance de l’exigence du «
délai raisonnable
» mentionné à l’article 6 § 1 de la Convention,
Scordino c. Italie
(n
o
1) [GC], n
o
36813/97, §§ 202 et 207, CEDH 2006-V).
23.
Pour ce qui est du montant total de l’indemnité accordée au titre du préjudice moral, soit environ 2
400 EUR (paragraphes 9 et 12 ci-dessus), il convient de noter qu’il existe un rapport de proportionnalité entre ce montant et la somme que la Cour aurait pu accorder conformément à sa jurisprudence en la matière (voir,
mutatis mutandis
,
Antović et Mirković c.
Monténégro
, n
o
70838/13, § 64, 28 novembre 2017, et
Bože c.
Lettonie
, n
o
40927/05, § 93, 18 mai 2017). Pour ce qui est du préjudice matériel, il convient de noter que, s’appuyant sur les pièces du dossier, dans son arrêt définitif du 19 février 2015, le tribunal départemental a expliqué pour quelles raisons aucune somme ne pouvait être accordée en l’espèce (paragraphe
12 ci-dessus). Enfin, les procédures en dédommagement entamées par le requérant se sont déroulées avec une célérité satisfaisante
: onze
mois pour la première action (paragraphes 8 et 9 ci-dessus) et deux
ans et huit mois pour deux degrés de juridiction dans la seconde procédure (paragraphe
12 ci-dessus). Partant, la Cour conclut que, dans les circonstances de l’espèce, la réparation et les garanties dont a bénéficié le requérant peuvent passer pour adéquates et suffisantes (voir,
mutatis
mutandis
,
Popa
, décision précitée, § 47).
24.
En résumé, la Cour considère que, par le biais des deux procédures en réparation, les autorités nationales ont reconnu en substance la violation de l’article 8 de la Convention et qu’elles ont réparé de manière adéquate et suffisante le préjudice subi par le requérant à cet égard. Elle juge qu’il y a donc lieu d’accueillir l’exception du Gouvernement relative à la perte par l’intéressé de sa qualité de victime et de conclure la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35
§
3
a) et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article
35
§
4.
25.
Cette conclusion dispense la Cour d’examiner les autres exceptions soulevées par le Gouvernement (paragraphe 16 ci-dessus).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 5 juillet 2018.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président