SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 66952/12 Emil NEAGU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 13 noiembrie 2018 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 6 octombrie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Emil Neagu, este un resortisant român născut în 1975 și rezident la București. A fost admis în beneficiul asistenței judiciare și a fost reprezentat în fața Curții de către domnul I. Maican, avocat la București. La 7 decembrie 2006, reclamantul și sora sa, N.P., au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Ramnicu-Sarerat ( O acțiune civilă împotriva mai multor terțe părți în vederea împărțirii patrimoniului succesoral al strămoșilor lor defuncți. După două cicluri de procedură, cauza a fost înregistrată de instanța de apel a lui Pluiești ( Prin hotărârea din 12 ianuarie 2010, Tribunalul a acceptat cererea reclamantului de acordare a ajutorului judiciar, în conformitate cu dispozițiile ordinului de urgență al guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă ( La 29 martie 2010, primăria din districtul 6 București desemnează B.L.A. în calitate de curator al reclamantului. Prin hotărârea din 27 aprilie 2010, instanța de apel a dat dreptul la acțiunea reclamantului, considerând, printre altele, că interesele acestuia nu au fost reprezentate corect în cursul procedurii ; a trimis cauza Tribunalului de Primă Instanță. Reclamantul a fost asistat de B.L.A. și a fost, de asemenea, reprezentat de un avocat numit din oficiu. La 16 februarie 2011, primăria din districtul al șaselea București a reconfirmat B.L.A. în calitate de curator al reclamantului. Prin deciziile din 14 aprilie și 23 noiembrie 2011, Tribunalul de Primă Instanță, hotărând în primă instanță, și Tribunalul departamental din Buzău, hotărând în apel, au făcut parte din dreptul la acțiune și au decis să împartă în loturi de patrimoniu succesoral. Reclamantului i s-a atribuit mai multe bunuri. El a fost asistat de B.L.A. și a fost reprezentat și de un avocat numit din oficiu. Reclamantul a formulat personal o acțiune în fața instanței de judecată. El a contestat evaluarea patrimoniului succesoral și a solicitat o nouă expertiză. El a înțeles, de asemenea, că a renunțat la serviciile curierului și că intenționa să se reprezinte singur. Reclamantul susținea în formularul de cerere de asistență judiciară. Guvernul afirmă că nu a găsit în dosarul instanțelor interne o copie a unei astfel de cereri. La 27 decembrie 2011, Curtea de apel a emis reclamantului, la domiciliul său, o citație. Reclamantul susține că nu a primit un astfel de citat. Guvernul a prezentat în fața Curții o copie a citației care conține semnătura reclamantului și o mențiune privind drepturile de timbru datorate, care se află la 9,65 lei românești (aproximativ 2,25 EUR). 13. Cu ocazia punerii în aplicare a hotărârii din 27 februarie 2012, instanța de apel a constatat că citația nu fusese emisă Curatorului și a decis să i-o adreseze în vederea următoarei audieri. B.L.A. s-a prezentat la tribunalul din 7 mai 2012 și a informat instanța de apel pe care o avea în vedere că nu a înțeles să plătească taxa de timbru, pe care o avea nici o altă cerere de a face și pe care o revenea înțelepciunii Curții. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, instanța de apel a recurs la reclamant pentru neplătirea drepturilor de timbru; pe baza, printre altele, a articolului 6 § 1 din Convenție, Comisia a considerat că dreptul de acces la o instanță nu putea fi înțeles ca un drept de acces gratuit și că suma datorată în speță era rezonabilă, chiar și pentru o persoană cu venituri modice. Dreptul intern relevant 15. Codul familiei în vigoare până la 1 octombrie 2011 reglementa instituția curatală în articolele 152-157 ; el a avut, printre altele, faptul că autoritatea tutelă putea dispune de curatatelă atunci când o persoană, chiar capabilă, nu putea să-și gestioneze bunurile sau să-și apere interesele într-un mod satisfăcător, din cauza vârstei sale, a unei boli sau a unei probleme fizice. Dispozițiile privind mandatele de funcționare (art. 155). 51/2008 urmărește să asigure dreptul la un proces echitabil și să garanteze accesul egal la justiție în materie civilă prin instituirea unui sistem de asistență judiciară în funcție de veniturile persoanei care solicită acest lucru (articolele 1 și 8). În conformitate cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență, se acordă asistență judiciară publică, indiferent de situația materială a reclamantului, în cazul în care legea specială prevede dreptul la asistență judiciară sau dreptul la asistență judiciară gratuită, ca măsură de protecție, având în vedere situații speciale precum minoritatea, handicapul, un statut special sau altele. În acest caz, ajutorul public judiciar este acordat fără [cu] necesitatea de a îndeplini criteriile prevăzute la art. 8, dar [este] numai în scopul apărării sau recunoașterii drepturilor sau a intereselor care rezultă din sau în legătură cu situația specială care a justificat recunoașterea prin lege a dreptului la asistență judiciară sau la asistență juridică gratuită. art. 6 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ( 25 din această lege detaliază domeniul de aplicare al dreptului la asistență juridică, menționând în special că, în cazul în care persoana cu handicap, indiferent de vârstă, este în dificultate, totală sau parțială, de a-și gestiona bunurile, ea beneficiază de protecție juridică sub forma curatalei sau a tutelei, precum și de asistență juridică. Invocând articolele 6, 10 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces la o instanță din cauza anulării acțiunii sale de neplată a drepturilor de timbru , declarând că Curatorul B.L.A. nu mai este achitat pentru drepturile de timbru și că nu mai reprezintă interesele sale. Recurentul invocă articolele 6, 10 și 13 din convenție pentru a se plânge de lipsa de acces la o instanță din cauza anulării acțiunii sale. Curtea amintește că, în temeiul principiului jura novit curia, aceasta este amanta calificării juridice a faptelor cauzei ; ea nu este ținută de mijloacele de drept avansate de solicitant în temeiul convenției și al protocoalelor sale și poate decide calificarea juridică care trebuie acordată faptelor de la un singur om, prin examinarea acestuia pe teren de la articole sau dispoziții ale convenției, altele decât cele invocate de solicitant (Radomilja și alte c. Croația [GC], n 37685/10, § 114 și 126, 20 martie 2018).În speță, Comisia consideră că: ..trebuie să se examineze ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Teze ale părților Reclamantul susține că nu a fost notificat cu privire la obligația sa de plată a drepturilor de timbru de către instana de apel, în timp ce, în opinia sa, aceasta a fost obligată să o informeze pe reclamantă cu privire la aceasta. El susține că instanța de apel și-a anulat cu rea-credință recursul și că, în plus, B.L.A. nu l-a informat nici cu privire la desfășurarea procedurii, nici la obligația de a plăti drepturile de timbru. El indică faptul că, dacă ar fi avut cunoștință de această obligație, ar fi achitat drepturile în cauză sau ar fi făcut o cerere de scutire. În observațiile sale, acesta susține că, în fața instanței de apel, nu a avut un avocat numit din oficiu și că nu a avut timp nici să solicite asistență publică judiciară. El consideră că instanța de apel ar fi trebuit să fie obligată să plătească din oficiu taxa de timbru, în conformitate cu prevederile ordonanței nr. 51/2008 și ale Legii nr. 448/2006 (punctele 16 și 17 de mai sus). Citând Hotărârea Siałkowska c. Polonia 8932/05, § 110 și 116, 22 martie 2007) și Hotărârea Bertuzzi c. France 36378/97, § 30, CEDH 2003 III), reclamantul susține că singura desemnare a unui curățător nu asigură în sine eficiența asistenței juridice și că autoritățile naționale trebuie să echilibreze dreptul de acces la un tribunal și independența curatorului. Prin urmare, consideră că refuzul acestuia trebuie să respecte anumite criterii, altfel justițiarului i s-ar nega dreptul concret și efectiv de a avea acces la o instanță. Guvernul consideră că obligația impusă în dreptul României justițiabililor de a se achita de drepturile de timbru nu poate pune în sine o problemă în ceea ce privește jurisprudența Curții pe teren a articolului În speță, acesta arată că reclamantul a beneficiat de un drept de acces la tribunal pentru ca aceștia să se pronunțe cu privire la cererea sa de împărțire succesorală. Acesta arată că cererea de la mai târziu a fost examinată pe fond de două grade de instanță și că, în recurs, acesta nu a ridicat mijloace care nu au fost deja examinate în apel. În opinia guvernului, obligația de a plăti drepturi de timbru are ca scop în mod legitim să descurajeze cererile abuzive și să asigure colectarea fondurilor pentru funcționarea justiției. În plus, guvernul consideră că această obligație era proporțională, ținând cont de circumstanțele din speță. Acesta arată astfel că suma datorată a fost modică și că reclamantul putea solicita scutirea de la această obligație. El adaugă că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, guvernul consideră că reclamantul și-a înțeles în mod corespunzător obligațiile procedurale și precizează că, în fața instanței judecătorești, reclamantul a fost notificat personal cu privire la obligația sa de a plăti drepturile de timbru (punctul 12 mai) mai sus) și că nu a putut să susține faptul că nu știa care era sancțiunea în caz de neplată. Acesta arată că instanța de apel a examinat ulterior situația personală a reclamantului și că aceasta a considerat că drepturile de timbru solicitate nu constituiau un obstacol real pentru persoana în cauză (punctul 14 de mai sus). În cele din urmă, guvernul consideră că dispozițiile articolului 8 din Ordonanța 51/008 (punctul 16 de mai sus) nu se aplică în situația reclamantului, întrucât ajutorul judiciar nu este disponibil în mod necondiționat. Mai sus menționat se referă la situațiile în care ajutorul judiciar este acordat în vederea apărării sau recunoașterii drepturilor sau intereselor care rezultă din situația specială care a justificat recunoașterea prin legea dreptului la ajutor judiciar. El adaugă că dispozițiile Legii nr. 448/2006 (punctul 17 mai) sus) au fost respectate deoarece reclamantului i s-ar fi atribuit un curator și ar fi beneficiat de asistență juridică gratuită în timpul procedurii. Aprecierea Curții 25. Curtea a amintit recent principiile aplicabile dreptului de a avea acces la o instanță (parosse greco-catolic Lupeni și alte c. România [GC], n 76943/11, §§ 84-90, 29 noiembrie 2016). 36760/06, § 230, CEDO 2012). Prin elaborarea unei astfel de reglementări, statele contractante au o anumită marjă de apreciere. În ultimă instanță, Curtea trebuie să se pronunțe cu privire la respectarea cerințelor Convenției, aceasta nu are calitatea de a substitui autorităților naționale o altă apreciere a ceea ce ar putea fi cea mai bună politică în acest domeniu. Cu toate acestea, restricțiile aplicate nu pot restrânge accesul deschis la persoana în cauză într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul sa în sine a atins în substanța sa. În plus, ele nu se referă la articolul din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (ibid. ; a se vedea, de asemenea, Cordova c. Italia (n, n 40877/98, § 54, CEDO 2003 I, precum și rechemarea principiilor relevante în Fayed c. Regatul Unit, 21 septembrie 1994, § 65, seria A n 294 B 26. În plus, Curtea reamintește că, în contextul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, aceasta pornește de la principiul că instanțele interne trebuie, de asemenea, să beneficieze de o anumită marjă de apreciere atunci când se referă la o cauză referitoare la o persoană care suferă de tulburări mentale. Astfel, ele pot lua dispoziții procedurale pentru a asigura o bună administrare a justiției sau pentru a proteja sănătatea persoanei în cauză. Cu toate acestea, aceste măsuri nu trebuie să aducă atingere substanței în sine a dreptului de a face obiectul unui proces echitabil în temeiul articolului 6 din Convenție. Pentru a aprecia dacă era necesară o măsură dată, Curtea ține seama de toate elementele relevante, în special de natura și complexitatea chestiunii ridicate în fața instanțelor interne și de mizele care apar în cadrul acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Chtoukatourov c. Rusia, nr 44009/05, § 68, CEDO 2008 27. Curtea nu a exclus niciodată faptul că interesele unei bune administrări a justiției pot justifica o restricție financiară la accesul unei persoane la o instanță (Kreuz c. Polonia, n 28249/95, § 59 CEDH 2001 VI). Cu toate acestea, Comisia consideră că, în speță, problema ridicată de reclamant nu este aceea de a ști dacă, în sine, obligația impusă justițiabililor de a se achita de drepturile de timbru este conformă cu principiile care decurg din jurisprudența sa în materie. Comisia consideră că această întrebare este mai degrabă aceea de a ști dacă reclamantul ar putea în mod rezonabil să știe că această obligație îi afecta în cadrul procedurii de contestare și, ulterior, dacă ar fi putut îndeplini această obligație fără a aduce atingere sau dacă ar fi putut solicita scutirea de la această obligație, după caz (punctele 18 și 20 de mai sus). Astfel, Curtea remarcă faptul că reclamantul neagă că a primit o notificare din partea instanței de recurs cu privire la obligația sa de a se achita de drepturile de timbru (punctele 12 și 20 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea constată că guvernul a prezentat în fața sa o copie a citației din 27 În decembrie 2011, care conține o mențiune privind drepturile de timbru datorate, precum și semnătura reclamantului (punctul 12 de mai sus). 20 de mai sus. Prin urmare, Comisia consideră că instanța de apel l-a informat bine pe reclamant că are obligația de a se achita de drepturile de timbru pentru a-i putea examina recursul. 29. Curtea arată apoi că reclamantul nu a susținut în fața sa că, din cauza vulnerabilității sale, nu era în măsură să înțeleagă natura sau amploarea obligațiilor procedurale care îi afectau. Dimpotrivă, Comisia observă că, în observațiile sale, reclamantul a indicat că, în cazul în care ar fi avut cunoștință de această obligație, s-ar fi achitat de drepturile în cauză sau ar fi solicitat scutirea de la această obligație (punctul 20 litera (c). Mai mult decât atât, Curtea constată că reclamantul a efectuat singur toate actele procedurale în cursul litigiului și că a formulat personal acțiunea în fața instanței judecătorești (punctul 10 de mai sus). Aceasta ia notă de afirmația reclamantului potrivit căreia B.L.A. ar fi trebuit, de asemenea, să își informeze obligațiile procedurale (punctul 20 de mai sus). sus), dar consideră că această afirmație este supusă cauțiunii în măsura în care reclamantul a declarat în mod clar în recursul său că a renunțat la serviciile curatorului și că a intenționat să se reprezinte singur (punctul 10 de mai sus). În plus, Curtea constată că reclamantul nu a susținut în niciun fel că a contactat curatorul și că acesta a refuzat să îi comunice informații privind procedura sau a refuzat să participe la aceasta. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că reclamantul era în măsură să știe că îi impunea obligația de a plăti taxele de timbru. 30. Curtea observă apoi că suma datorată cu titlu de taxe de timbru a fost judecată de instana de apel ca fiind rezonabilă chiar și pentru o persoană cu venituri modice (punctul 14 de mai sus) și că reclamantul nu a susținut contrariul. În plus, Comisia remarcă faptul că Comisia a recunoscut, în observațiile sale în fața Curții, că a avut cunoștință de cadrul legislativ care i-ar fi permis, după caz, să solicite o scutire (punctul 20 de mai sus). 31. În plus, Curtea ia notă de faptul că autoritățile naționale au luat în considerare situația specifică a reclamantului, luând în special măsurile necesare pentru desemnarea unui curator (punctele 6 și 8 litera (c). mai sus) și în el: ajutor judiciar în cazul în care a solicitat acest lucru (punctul 5 de mai sus). Ea observă că acesta a fost reprezentat efectiv de un avocat în acest sens, ceea ce face distincție între prezenta cauză și cauzele Siałkowska Bertuzzi (precitate) invocate de reclamant (Siałkowska, citată anterior, § 108-117, și Bertuzzi, citată anterior, §§ 26-32 ; 7, 9 și 21 de mai sus. Aceasta arată că reclamantul admite, în plus, în observațiile sale, că nu a formulat o cerere de asistență judiciară în cadrul procedurii în recurs (punctul 20 de mai sus). 32. În sfârșit, Curtea constată că litigiul care face obiectul prezentei specii era de natură patrimonială și că se referea la partiția patrimoniului succesoral al defuncților bunici ai reclamantului. Comisia observă că instanțele interne au examinat, pe două niveluri de jurisdicție și într-un mod contradictoriu, argumentele părților și că au decis să divizeze și să distribuie loturile, de care reclamantul a beneficiat (punctul 9 de mai sus). De altfel, se pare că acțiunea reclamantului viza numai modul în care aceste loturi fuseseră împărțite și distribuite (punctul 9 de mai sus). Prin urmare, Curtea deduce din aceasta că sfera procedurii era limitată pentru reclamant (a se vedea, a contraro Chtoukatourov menționat anterior, § 71, unde procedura vizată implica consecințe asupra autonomiei personale a reclamantului, inclusiv asupra restricțiilor care puteau fi aduse libertății sale). Prin urmare, Comisia consideră că instanțele naționale care au cunoscut o cauză a reclamantului au acționat în cadrul sferei lor de competență și că nu poate fi identificat niciun aspect al dreptului de acces la o instanță a reclamantului în speță. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2018. Andrea Tamietti Paulo de Albuquerque Adjunct Președinte
Requête n
o
66952/12
Emil NEAGU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 13 novembre 2018 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Egidijus Kūris,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 octobre 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Emil Neagu, est un ressortissant roumain né en
1975 et résidant à Bucarest. Il a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire et a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Le 7 décembre 2006, le requérant et sa sœur, N.P., saisirent le tribunal de première instance de Râmnicu-Sărat («
le tribunal de première instance
») d’une action civile contre plusieurs tiers en vue du partage du patrimoine successoral de leurs défunts grands-parents.
4.
Après deux cycles procéduraux, l’affaire fut enregistrée par la cour d’appel de Ploiești («
la cour d’appel
»). Devant celle-ci, le requérant soutint entre autres qu’il souffrait de schizophrénie et qu’il ne pouvait pas suivre convenablement le déroulement de la procédure
; il demanda l’aide judiciaire ainsi que la nomination d’un curateur pour représenter ses intérêts dans la procédure.
5
.
Par une décision avant dire droit du 12 janvier 2010, la cour d’appel accueillit la demande du requérant visant l’octroi de l’aide judiciaire, en application des dispositions de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n
o
51/2008 sur l’aide publique judiciaire en matière civile («
l’ordonnance n
o
51/2008
»
; paragraphe 16 ci-dessous).
6
.
Le 29 mars 2010, la mairie du sixième arrondissement de Bucarest désigna B.L.A. en qualité de curateur du requérant.
7
.
Par un arrêt du 27 avril 2010, la cour d’appel fit droit au recours du requérant, jugeant, entre autres, que les intérêts de celui-ci n’avaient pas été correctement représentés pendant la procédure
; elle renvoya l’affaire au tribunal de première instance. Le requérant avait été assisté par B.L.A. et avait également été représenté par un avocat nommé d’office.
8
.
Le 16 février 2011, la mairie du sixième arrondissement de Bucarest reconfirma B.L.A. en tant que curateur du requérant.
9
.
Par des décisions des 14 avril et 23 novembre 2011, le tribunal de première instance, statuant en première instance, et le tribunal départemental de Buzău, statuant en appel, firent partiellement droit à l’action et décidèrent du partage en lots du patrimoine successoral. Le requérant se vit attribuer plusieurs biens. Il avait été assisté par B.L.A. et avait également été représenté par un avocat nommé d’office.
10
.
Le requérant forma personnellement un recours devant la cour d’appel. Il contestait l’évaluation du patrimoine successoral et demandait une nouvelle expertise. Il indiquait également qu’il avait renoncé aux services du curateur et qu’il entendait se représenter seul.
11
.
Le requérant alléguait dans le formulaire de requête avoir demandé l’aide judiciaire. Le Gouvernement indique ne pas avoir retrouvé, dans le dossier des tribunaux internes, de copie d’une telle demande.
12
.
Le 27 décembre 2011, la cour d’appel délivra au requérant, à son domicile, une citation à comparaître. Le requérant allègue ne pas avoir reçu une telle citation. Le Gouvernement a produit devant la Cour une copie de la citation à comparaître qui comporte la signature du requérant ainsi qu’une mention relative aux droits de timbres dus, qui s’élevaient à 9,65
lei roumains (environ 2,25 euros).
13.
Lors de l’audience du 27 février 2012, la cour d’appel constata que la citation à comparaître n’avait pas été délivrée au curateur et décida de la lui adresser en vue de la prochaine audience.
14
.
B.L.A. se présenta à l’audience du 7 mai 2012 et informa la cour d’appel qu’il n’entendait pas s’acquitter des droits de timbre, qu’il n’avait pas d’autre demande à faire et qu’il se remettait à la sagesse de la cour. Par un arrêt du même jour, la cour d’appel annula le recours du requérant pour défaut de paiement des droits de timbre
; se fondant, entre autres, sur l’article 6
1.de la Convention, elle jugea que le droit d’accès à un tribunal ne pouvait pas s’interpréter comme un droit d’accès gratuit et que le montant dû en l’espèce était raisonnable, même pour une personne à revenus modiques.
B.
Le droit interne pertinent
15.
Le code de la famille en vigueur jusqu’au 1
er
octobre
2011 réglementait l’institution de la curatelle en ses articles 152 à 157
; il disposait, entre autres, que l’autorité tutélaire pouvait disposer de la curatelle lorsqu’une personne, même capable, ne pouvait gérer ses biens ou défendre ses intérêts de manière satisfaisante, en raison de son âge, d’une maladie ou d’une infirmité physique. L’institution de la curatelle n’avait aucune incidence sur la capacité de la personne visée (article 153). Les dispositions relatives aux mandats s’appliquaient aussi en matière de curatelle (article 155).
16
.
L’ordonnance n
o
51/2008 vise à assurer le droit à un procès équitable et à garantir l’égalité d’accès à la justice en matière civile en mettant en place un système d’aide judiciaire en fonction des revenus de la personne qui en fait la demande (articles 1 et 8). Les dispositions pertinentes en l’espèce de cette ordonnance sont ainsi libellées
:
Article 8
1
«
L’aide publique judiciaire est octroyée, selon les dispositions de la présente ordonnance d’urgence, indépendamment de la situation matérielle du demandeur, si la loi spéciale prévoit le droit à l’assistance judiciaire ou le droit à l’assistance judiciaire gratuite, comme mesure de protection, en considération de situations spéciales telles que la minorité, le handicap, un statut particulier, ou autres. Dans ce cas, l’aide publique judiciaire est octroyée sans [qu’il y ait besoin] de remplir les critères prévus à l’article 8, mais [elle l’est] seulement en vue de la défense ou de la reconnaissance des droits ou des intérêts résultant de ou en lien avec la situation spéciale qui a justifié la reconnaissance par la loi du droit à l’assistance judiciaire ou à l’assistance judiciaire gratuite.
»
17
.
La loi n
o
448/2006 sur la protection et la promotion des droits des personnes handicapées («
la loi n
o
448/2006
») énumère en son article
6 les droits des personnes handicapées, parmi lesquels figure le droit à l’assistance juridique. L’article
25 de cette loi détaille la portée du droit à l’assistance juridique. Il précise en particulier que, lorsque la personne handicapée, quel que soit son âge, est dans l’impossibilité, totale ou partielle, de gérer ses biens, elle bénéficie de la protection juridique sous la forme de la curatelle ou de la tutelle, ainsi que de l’assistance juridique.
GRIEF
18
.
Invoquant les articles 6, 10 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir eu accès à un tribunal en raison de l’annulation de son recours pour non-paiement des droits de timbre
; il allègue que le curateur B.L.A. ne s’est pas acquitté des droits de timbre et qu’il ne représentait plus ses intérêts.
19.
Le requérant invoque les articles 6, 10 et 13 de la Convention pour se plaindre du défaut d’accès à un tribunal en raison de l’annulation de son recours. La Cour rappelle que, en vertu du principe
jura novit curia
, elle est maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause
; elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par le requérant en vertu de la Convention et de ses Protocoles et qu’elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par le requérant (
Radomilja et autres c.
Croatie
[GC], n
o
37685/10, §§
114 et
126, 20
mars 2018). En l’espèce, elle estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant uniquement sous l’angle de l’article
6 § 1 de la Convention qui est ainsi rédigé, en ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Thèses des parties
1.
Le requérant
20
.
Le requérant soutient ne pas avoir été notifié de son obligation de paiement des droits de timbre par la cour d’appel alors que, selon lui, il incombait à celle-ci de l’en informer. Il allègue que la cour d’appel a annulé de mauvaise foi son recours et que, de plus, B.L.A. ne l’a pas informé ni du déroulement de la procédure ni de l’obligation de s’acquitter des droits de timbre. Il indique que, s’il avait eu connaissance de cette obligation, il se serait acquitté des droits en question ou aurait fait une demande d’exemption. Dans ses observations, il soutient que, devant la cour d’appel, il n’a pas eu d’avocat nommé d’office et qu’il n’a pas non plus eu le temps de demander l’aide publique judiciaire. Il estime que la cour d’appel aurait dû l’exonérer d’office de l’obligation de payer les droits de timbre, en application des dispositions de l’ordonnance n
o
51/2008 et de la loi
n
o
448/2006 (paragraphes 16 et 17 ci-dessus).
21
.
Citant les arrêts
Siałkowska c. Pologne
(n
o
8932/05, §§ 110 et
116, 22
mars 2007) et
Bertuzzi c. France
(n
o
‑
III), le requérant argue que la seule désignation d’un curateur n’assure pas en soi l’efficacité de l’assistance juridique et que les autorités nationales doivent ménager un équilibre entre le droit d’accès à un tribunal et l’indépendance du curateur. Aussi estime-t-il que le refus d’intervenir de celui-ci doit respecter certains critères, faute de quoi le justiciable se verrait nier son droit concret et effectif d’accès à un tribunal.
2.
Le Gouvernement
22
.
Le Gouvernement estime que l’obligation faite en droit roumain aux justiciables de s’acquitter des droits de timbre ne saurait poser en soi un problème au regard de la jurisprudence de la Cour sur le terrain de l’article
6
de la Convention. En l’espèce, il indique que le requérant a bénéficié d’un droit d’accès aux tribunaux pour que ceux-ci se prononcent sur sa demande de partage successoral. Il expose que la demande de l’intéressé a ainsi été examinée sur le fond par deux degrés de juridiction et que, en recours, celui-ci n’a pas soulevé de moyens qui n’avaient pas déjà été examinés en appel.
23
.
De l’avis du Gouvernement, l’obligation de payer des droits de timbre vise le but légitime de dissuader les demandes abusives et d’assurer la collecte des fonds pour le fonctionnement de la justice. De plus, le Gouvernement estime que cette obligation était proportionnelle compte tenu des circonstances de l’espèce. Il indique ainsi que le montant dû était modique et que le requérant pouvait demander à en être exempté. Il ajoute que l’intéressé s’est d’ailleurs vu octroyer l’aide judiciaire tout au long de la procédure et qu’il avait personnellement accompli tous les actes de procédure, sans l’aide d’un spécialiste. Le Gouvernement estime donc que le requérant avait compris ses obligations procédurales de façon adéquate. Il indique que, devant la cour d’appel, le requérant a été personnellement notifié de son obligation de s’acquitter des droits de timbre (paragraphe
12 ci
‑
dessus) et qu’il ne pouvait pas prétendre qu’il ne savait pas quelle était la sanction en cas de défaut de paiement. Il expose que la cour d’appel a par la suite examiné la situation personnelle du requérant et qu’elle a jugé que les droits de timbre réclamés ne représentaient pas un réel obstacle pour l’intéressé (paragraphe 14 ci-dessus).
24
.
Enfin, le Gouvernement estime que les dispositions de l’article 8
1
de l’ordonnance
n
o
51/008 (paragraphe 16 ci-dessus) ne sont pas applicables dans la situation du requérant en ce que l’aide judiciaire n’est pas disponible inconditionnellement. Il indique ainsi que l’article 8
1
susmentionné vise les situations dans lesquelles l’aide judiciaire est octroyée en vue de la défense ou de la reconnaissance des droits ou des intérêts résultant de la situation spéciale qui a justifié la reconnaissance par la loi du droit à l’aide judiciaire. Il ajoute que les dispositions de la loi n
o
448/2006 (paragraphe 17 ci
‑
dessus) ont été respectées car le requérant se serait vu nommer un curateur et aurait bénéficié de l’aide juridique gratuite pendant la procédure.
B.
Appréciation de la Cour
25.
La Cour a récemment rappelé les principes applicables au droit d’accès à un tribunal (
Paroisse gréco-catholique Lupeni et autres c.
Roumanie
[GC], n
o
76943/11, §§ 84-90, 29 novembre 2016). Elle indique en particulier que, ce droit n’étant pas absolu, il peut donner lieu à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, réglementation qui peut varier dans le temps et dans l’espace en fonction des besoins et des ressources de la communauté et des individus (
Stanev c. Bulgarie
[GC], n
o
2012). En élaborant pareille réglementation, les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation. S’il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention, elle n’a pas qualité pour substituer à l’appréciation des autorités nationales une autre appréciation de ce que pourrait être la meilleure politique en la matière. Néanmoins, les limitations appliquées ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article
6
§
1
de la Convention que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (ibid.
; voir aussi
Cordova c. Italie (n
o
1)
, n
o
‑
I, ainsi que le rappel des principes pertinents dans
Fayed c. Royaume-Uni
, 21 septembre 1994, § 65, série
A n
o
294
‑
B).
26.
De plus, la Cour rappelle que, dans le contexte de l’article 6 § 1 de la Convention, elle part du principe que les juridictions internes doivent également jouir d’une certaine marge d’appréciation lorsqu’elles examinent une affaire concernant une personne qui souffre de troubles mentaux. Ainsi, elles peuvent prendre les dispositions procédurales propres à assurer une bonne administration de la justice ou à protéger la santé de la personne concernée. Toutefois, ces mesures ne doivent pas porter atteinte à la substance même du droit de l’intéressé à un procès équitable en vertu de l’article
6 de la Convention. Pour apprécier si une mesure donnée était nécessaire, la Cour tient compte de tous les éléments pertinents et notamment de la nature et de la complexité de la question soulevée devant les juridictions internes et des enjeux pour l’intéressé (voir,
mutatis
mutandis
,
Chtoukatourov c. Russie
, n
o
44009/05, §
2008).
27.
La Cour n’a jamais exclu que les intérêts d’une bonne administration de la justice peuvent justifier d’imposer une restriction financière à l’accès d’une personne à un tribunal (
Kreuz c.
Pologne
, n
o
28249/95, §
2001
‑
VI). Elle estime, cependant, qu’en l’espèce la question soulevée par le requérant n’est pas celle de savoir si, en soi, l’obligation faite aux justiciables de s’acquitter des droits de timbre est conforme aux principes découlant de sa jurisprudence en la matière. Elle considère que ladite question est plutôt celle de savoir si le requérant pouvait raisonnablement savoir que cette obligation lui incombait lors de la procédure de recours et, ensuite, s’il pouvait s’acquitter de cette obligation sans inconvénient particulier ou s’il pouvait demander à en être exonéré, le cas échéant (paragraphes 18 et 20 ci
‑
dessus).
28.
Ainsi, la Cour note que le requérant nie avoir reçu une notification de la part de la cour d’appel concernant son obligation de s’acquitter des droits de timbre (paragraphes 12 et 20 ci-dessus). Elle observe toutefois que le Gouvernement a produit devant elle une copie de la citation à comparaître du 27
décembre 2011 qui comporte une mention relative aux droits de timbre dus ainsi que la signature du requérant (paragraphe 12 ci
‑
dessus). Elle observe que le requérant n’a pas présenté d’explication à cet égard ni allégué par ailleurs que la signature sur la notification ne lui appartenait pas (paragraphe
20 ci-dessus). Dès lors, elle estime que la cour d’appel a bien informé le requérant qu’il avait une obligation de s’acquitter des droits de timbre pour que son recours puisse être examiné.
29.
La Cour relève ensuite que le requérant n’a pas soutenu devant elle que, en raison de sa vulnérabilité, il n’était pas en mesure de comprendre la nature ou l’étendue des obligations procédurales qui lui incombaient. Au contraire, elle note que, dans ses observations, le requérant a indiqué que, s’il avait eu connaissance de cette obligation, il se serait acquitté des droits en question ou aurait demandé à en être exempté (paragraphe 20 ci
‑
dessus). La Cour observe d’ailleurs que le requérant a accompli seul tous les actes procéduraux au cours du litige et qu’il a personnellement formé son recours devant la cour d’appel (paragraphe 10 ci-dessus). Elle prend note de l’allégation du requérant selon lequel B.L.A. aurait dû lui aussi l’informer de ses obligations procédurales (paragraphe 20 ci
‑
dessus), mais elle estime que cette affirmation est sujette à caution dans la mesure où le requérant avait clairement déclaré dans son recours qu’il avait renoncé aux services du curateur et qu’il entendait se représenter seul (paragraphe 10 ci-dessus). Elle relève que le requérant n’a en outre aucunement soutenu qu’il avait contacté le curateur et que ce dernier avait refusé de lui communiquer des informations relatives à la procédure ou avait refusé d’y participer. Eu égard à ces éléments, la Cour estime que le requérant était en mesure de savoir qu’il lui incombait l’obligation de payer les droits de timbre.
30.
La Cour observe ensuite que la somme due au titre de droits de timbre a été jugée par la cour d’appel comme raisonnable même pour une personne à revenus modiques (paragraphe 14 ci-dessus) et que le requérant n’a pas soutenu le contraire. De plus, elle note que l’intéressé a reconnu, dans ses observations devant la Cour, qu’il avait connaissance du cadre législatif qui lui aurait permis, le cas échéant, de demander une exonération (paragraphe
20 ci
‑
dessus).
31.
De surcroît, la Cour note que les autorités nationales ont bien considéré la situation particulière du requérant, en prenant notamment les mesures nécessaires pour la désignation d’un curateur (paragraphes 6 et
8 ci
‑
dessus) et en lui octroyant l’aide judiciaire lorsque l’intéressé en avait fait la demande (paragraphe 5 ci-dessus). Elle observe que celui-ci a été effectivement représenté par un avocat à ce titre, ce qui distingue la présente affaire des affaires
Siałkowska
et
Bertuzzi
(précitées) invoquées par le requérant (
Siałkowska
, précité, §§ 108-117, et
Bertuzzi
, précité, §§
26-32
; paragraphes
7, 9 et 21 ci
‑
dessus). Elle relève que le requérant admet par ailleurs, dans ses observations, qu’il n’a pas formulé de demande d’aide judiciaire dans le cadre de la procédure en recours (paragraphe
20 ci
‑
dessus).
32.
Enfin, la Cour note que le litige qui fait l’objet de la présente espèce était de nature patrimoniale et qu’il portait sur la partition du patrimoine successoral des défunts grands-parents du requérant. Elle observe que les tribunaux internes ont examiné, sur deux degrés de juridiction et de manière contradictoire, les arguments des parties et qu’ils ont décidé de la partition et de la distribution des lots, dont le requérant a bénéficié (paragraphe
9 ci
‑
dessus). Il semble d’ailleurs que le recours du requérant ne visait que la manière dont ces lots avaient été partagés et distribués (paragraphe
10 ci
‑
dessus). La Cour en déduit donc que l’enjeu de la procédure était limité pour le requérant (voir,
a contrario
,
Chtoukatourov
précité, § 71, où la procédure visée emportait des conséquences pour l’autonomie personnelle du requérant, y compris pour les restrictions qui pouvaient être apportées à sa liberté). Elle estime, dès lors, que les juridictions nationales qui ont connu de l’affaire du requérant ont agi dans le cadre de leur marge d’appréciation et qu’aucune apparence d’atteinte au droit d’accès à un tribunal du requérant ne saurait être décelée en l’espèce.
33.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 décembre 2018.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président