GEORGESCU c. ROUMANIE

GEORGESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2019)

Secțiunea a patra Cerere nr. 62797/15 Ana-Maria GEORGESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 30 aprilie 2019 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 9 decembrie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, M Ana-Maria Georgescu, este un resortisant român născut în 1954 și rezident la București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul C. Constantin, avocată la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 septembrie 1990 a fost semnat la Paris la La 11 ianuarie 1992, reclamanta, de naționalitate românească, a fost angajată să lucreze la Institute ca gazdă gazdă-gazdă. Contractul de muncă încheiat în acest scop menționa, pe de o parte, dle director al Institutului Francez din București (l Pe parcursul anului 1999, reclamanta a fost detașată temporar de departamentul de cooperare culturală al ambasadei. La 17 octombrie 2000, recurenta a reintegrat institutul la un post de secretar administrativ al serviciului de cursuri de limbă. Contractul de muncă încheiat cu această ocazie menționa că a fost înființat Institutul francez din București în conformitate cu acordul, și a desemnat institutul, reprezentat de directorul său, în calitate de angajator, și reclamanta în calitate de angajat. La art. 24 din contractul menționat anterior, se preciza că orice litigiu referitor la încheierea, modificarea și încetarea prezentului contract reprezenta un litigiu de muncă și va fi supus Tribunalului [departamental] din Sectorul 1 al Bucureștiului, în conformitate cu legea românească din 1 ianuarie 2012, institutul francez din București a devenit institutul francez din România ( Între timp, în 2011, reclamanta a sesizat tribunalul departamental din București (inclusiv tribunalul departamental) O acțiune referitoare la un litigiu privind munca desfășurată împotriva Institutului, devenit IFR, prin care se solicită corectarea situației sale și a drepturilor salariale în lumina funcțiilor sale reale din cadrul IFR, precum și o despăgubire pentru suferința pe care a declarat că i-a fost cauzată de IIFR. L.I.F.R. a trimis la dosar un memoriu în apărare în care ridica o excepție de la absența sa de personalitate juridică. El preciza că el depindea de statul francez în funcționarea sa, inclusiv pentru aspectele administrative și bugetare. Subsidiar, el solicita respingerea acțiunii pentru nefondare. La 15 noiembrie 2013, reclamanta, reprezentată de un avocat, a răspuns la cererea sa, a aplicat în speță art. 41 alineatul (2) din Codul de procedură civilă ( (punctul 18 de mai jos), care prevedea că societățile cu personalitate juridică ar putea fi în instanță dacă ar avea propriile lor organe de conducere (punctul 18 de mai jos). Aceasta a arătat că nu numai IFR era menționat ca angajator în contractul său de muncă și plătea cheltuielile aferente salariului său, ci și că, în temeiul acordului, acesta dispunea de propriile sale organe de conducere. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2013, tribunalul județean a respins excepția din partea IFR. În acest scop, după ce a amintit conținutul articolului 41 alineatul (2) din CPC, a menționat că a reieșit din piesele dosarului că AIFR era o instituție publică, constituind o entitate legată de misiunea diplomatică a Republicii Franceze în România, fără personalitate juridică, dar cu organe de conducere proprii. În acest sens, Tribunalul departamental a respins excepția de la absența personalității juridice ca fiind nefondată. 13. Această hotărâre înainte de a pronunța dreptul putea fi contestată în același timp cu hotărârea pronunțată pe fond. Prin hotărârea din 17 octombrie 2014 privind fondul cauzei, tribunalul județean a primit parțial acțiunea recurentei. În conformitate cu art. 2 din CPC la ÕIFR, aceasta nu a beneficiat de capacitatea de a fi judecat. Prin hotărârea definitivă din 25 iunie 2015, reclamanta a răspuns că, în conformitate cu art. 2 din CPC la a avut această capacitate. Prin hotărârea definitivă din 25 iunie 2015, Tribunalul de apel din București (atractul de apel din București) a dat dreptul la recurs din partea IFR și a respins acțiunea recurentei. Ea a notat că hotărârea din 22 noiembrie 2015 înainte de a declara drept din 22 noiembrie În 2013, Tribunalul departamental (punctul 12 de mai sus) s-a bazat pe o interpretare eronată a articolului 41 din CPC. Aceasta a explicat că, în temeiul acordului, l.I.F.R. era o instituție publică aflată sub autoritatea ambasadei Republicii Franceze în România, care funcționa ca o entitate legată de misiunea diplomatică a Republicii Franceze în România, pe care nu o deținea personalitate juridică și pe care nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 41 alineatul (1) din CPC (punctul 18 de mai jos). Curtea de apel a constatat apoi că IFR nu a fost nici în una dintre situațiile prevăzute la art. 41 alineatul (2) din CPC. Aceasta a luat în considerare că 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, acesta nu a îndeplinit condițiile legale impuse pentru constituirea și funcționarea unei asociații, nici, din moment ce a fost constituit printr-un acord interguvernamental, ca o societate de drept privat. Curtea de apel concluzionează că, în măsura în care IFR nu avea personalitate juridică și nu ar fi intrat în domeniul de aplicare al articolului 41 alineatul (2) din CPC, acțiunea recurentei fusese îndreptată împotriva unei persoane care nu dispunea de capacitatea de a fi judecat. Dreptul intern și alte documente internaționale relevante Dreptul intern Articolele relevante în speță ale CPC, astfel cum au rămas în vigoare până la 15 februarie 2013, se citesc astfel art. 41 1. Orice persoană care are (are folosinț) drepturile civile poate fi parte la procedură. (2) Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot fi în justiție, în cazul în care dispun de organisme de conducere proprii. art. 132 În prima zi de audiere, instanța poate acorda reclamantului un termen care să îi permită să completeze sau să modifice cererea sa și să propună noi dovezi. În acest caz, instanța decide amânarea cauzei și comunicarea cererii astfel modificate pârâtului, pentru a permite acestuia din urmă să-și completeze memoriul în apărare. (...) art. 134 Se consideră că este prima zi de prezentare în ziua în care părțile, informate în mod corespunzător prin notificare, își pot prezenta concluziile. La art. 9 (2) din noul Cod de procedură civilă, care a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, prevede următoarele: La 26 septembrie 1990, acordul dintre Guvernul Republicii Franceze și Guvernul României cu privire la statutul și modalitățile de funcționare a centrelor culturale, semnat la Paris la 26 septembrie 1990, prevede următoarele în părțile relevante ale acestuia, în speță, art. 1 Părțile convin să înființeze un institut francez la București, alte centre culturale franceze, în special la Cluj, Iasi și Timisoara și centre culturale românești în Franța, dintre care unul la Paris, denumit în continuare " Centre culturale."art. 3 Limbă franceză din București, precum și alte centre culturale franceze din România sunt plasate sub autoritatea ambasadei Franței în România, centrele culturale românești sunt plasate sub autoritatea ambasadei României în Franța și a Fundației Culturale Române. art. 6 Centrele culturale își desfășoară activitatea în conformitate cu dreptul intern al statului gazdă, sub rezerva dispozițiilor prezentului acord și ale dreptului internațional. art. 10 Centrele culturale dispun de capacitatea de a trece, în statul gazdă, actele necesare pentru funcționarea lor.art. 12 Centrele culturale beneficiază în statul membru gazdă, pentru toate impozitele și impozitele, cu excepția taxelor datorate în schimbul serviciilor prestate, a acelorași scutiri ca și instituțiile sau serviciile publice care intră sub incidența bugetului acestui stat care desfășoară activități similare. Acest regim fiscal este precizat, dacă este necesar, prin schimb de scrisori transmise pe cale diplomatică. Regimul fiscal al personalului centrelor culturale este reglementat de legislația statului gazdă și de dispozițiile relevante ale convenției dintre guvernele celor două state care au intenția de a evita dubla impunere a veniturilor, semnată la 27 noiembrie 1974. Fiecare centru cultural este administrat de un director responsabil cu desfășurarea activităților sale și de a asigura funcționarea serviciilor sale. Directorul își exercită autoritatea asupra tuturor personalului. De comun acord între părți, directorii pot fi membri ai personalului diplomatic al misiunii diplomatice a statului de destinație. (...) La art. 11 din Convenția Organizației Națiunilor Unite din 2 decembrie 2004 privind imunitățile judiciare ale statelor și ale bunurilor acestora, care vizează contractele de muncă, este prezentat în Hotărârea Cudak c. Lituania ([GC], nr 15869/02, § 30 CEDH 2010). România a semnat această convenție la 14 septembrie 2005 și l-a ratificat prin Legea nr. 438/2006. GRIEF 22. Recurenta reproșează instanțelor naționale că a respins, fără a lua în considerare fondul acțiunii formulate de aceasta în legătură cu un litigiu de muncă. Aceasta vede o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, astfel garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. Recurenta se plange de faptul ca: prin primirea exceptiei de la IFR din lipsa de personalitate juridica, instanta de apel a omis sa ia in considerare fondul actiunii sale. (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Argumentele părților Guvernul consideră în primul rând că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În această privință, acesta arată că, atât în teorie, cât și în practică, recurenta putea să sesizeze instanțele române cu privire la o acțiune îndreptată direct împotriva statului francez, reprezentată de ambasada sa la București, fie prin extinderea acțiunii sale deja introduse la tribunalul departamental, fie prin introducerea instanțelor interne ale unei noi acțiuni. 25. Guvernul susține apoi că, ținând cont de termenii acordului, chiar dacă institutul figura în calitate de angajator în contractele de muncă, el a fost o emanație a ambasadei Franței la București și, prin urmare, nu putea fi în justiție. El reamintește că era îndreptățită recurentei să sesizeze instanțele române cu privire la o acțiune îndreptată direct împotriva statului francez, fără a-i putea fi opusă imunitatea de jurisdicție a statului. reclamanta 26. Recurenta a prezentat că a încheiat contractul de muncă cu IFR, că acesta a fost desemnat în calitate de angajator, că a fost înregistrat fiscal în România și că a plătit toate taxele aferente salariilor. Potrivit acesteia, în conformitate cu art. 41 alineatul (2) din CPC (punctul 18 de mai sus), liqifirul avea capacitatea de a deservi în justiție, iar instana de apel ar fi făcut o interpretare prea restrictivă a dispoziției în cauză. Aprecierea Curii 27. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare excepția de neobosire a căilor de atac interne ale guvernului [punctul 24 de mai sus], cererea fiind, în orice caz, inadmisibilă din motivele următoare. 28. (a se vedea, de exemplu, Cudak c. Lituania [GC], n 15869/02, § 45, CEDO 2010). Curtea consideră că, în speță, aceste condiții sunt îndeplinite, litigiul inițiat de recurentă în fața instanțelor interne privind drepturile salariale pe care le consideră a fi rezultatul relațiilor sale de muncă, precum și în ceea ce privește problema unei despăgubiri pentru prejudiciul pe care a declarat că l-a suferit ca urmare a comportamentului în conformitate cu aceasta abuzează de IÕIFR (punctul 9 de mai sus). 29. Curtea face trimitere apoi la principiile bine stabilite ale jurisprudenței sale privind dreptul de acces la o instanță (a se vedea, de exemplu, Stanev c. Bulgaria [GC], nr 36760/06, §§ 229-230, CEDO 2012). 30. În speță, recurenta a sesizat instanțele române cu privire la o acțiune referitoare la un litigiu de muncă care a fost îndreptat împotriva IFR. Acțiunea sa a fost respinsă de către instana de apel, care nu a efectuat examinarea pe fond a cererii, considerând că aceasta fusese angajată împotriva unei instituții care nu dispunea de personalitate juridică și nu putea fi judecată. 31. Curtea ia notă de faptul că instanța de judecată a întemeiat limitarea dreptului de acces al recurentei la o instanță pe baza interpretării efectuate de aceasta a acordului încheiat între guvernul României și cel al Franței și pe art. 41 din CPC (punctele 16 și 17 de mai sus). Prin urmare, această limitare a fost prevăzută de lege și, din avizul Curții, a urmărit obiectivele legitime ale asigurării bunei administrări a justiției și a bunei funcționări a cooperării internaționale (a se vedea mutatis mutandis Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 63 și 72, CEDH 1999 I 32). În ceea ce privește problema dacă această limitare era proporțională cu scopul urmărit, Curtea observă, în primul rând, că tribunalul județean și tribunalul de apel au considerat, la un moment dat și la altul, că, în temeiul acordului care a întemeiat însăși Constituția I.I.F.R., acesta din urmă era o emanare a ambasadei Franței de la București și, prin urmare, nu beneficia de personalitatea juridică (punctele 12 și 16 de mai sus). În plus, recurenta a susținut în fața instanțelor interne că, în temeiul articolului 41 alineatul (2) din CPC, care stabilește condițiile pe care entitățile lipsite de personalitate juridică trebuiau să le îndeplinească pentru a putea fi judecate, l Ceea ce recurenta contestă în prezent în fața Curții, cl este în special modul în care Curtea a interpretat și a aplicat în speță art. 2 din CPC. În această privință, Curtea amintește că în primul rând interpretarea legislației interne revine autorităților naționale, în special curților și instanțelor (Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 82, CEDH 2004 I. Aceasta nu trebuie să aibă loc în locul unui judecător de a patra instanță și nu pune sub semnul întrebării art. 6 alineatul (1) litera (n) punctul de vedere al instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau vădit neraționale (Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61, CEDH 2015). Or, în speță, instana de apel a explicat în mod motivat și fără aspect de arbitral din ce motive art. 41 alineatul (2) din CPC nu a fost aplicabil situaiei din I.I.F.R. (punctul 17 de mai sus). În al doilea rând, Curtea consideră că este important să se examineze dacă recurenta dispune de o altă cale rezonabilă pentru a-și proteja în mod eficient drepturile (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis Waite și Kennedy, citată anterior, §§ 68-74, și Chapman c. Belgia (dec.), n 39619/06, §§ 51-56, 5 martie 2013). În această privință, Comisia observă că din contractul de muncă al recurentei reiese că părțile au prevăzut în mod expres competența instanței departamentale din București și a legii române în materie de soluționare a litigiilor în materie de muncă (punctul 7 de mai sus). Astfel, nu se poate considera că dreptul de acces al recurentei la o instanță a fost restrâns la o cauză a unei infracțiuni (punctul 7 de mai sus). În acest sens, Curtea constată că, în conformitate cu dreptul român, în temeiul principiului disponibilității, reclamantul decide în mod liber cu privire la obiectul procedurii și la identitatea pârâtului (punctele 18 și 19 de mai sus). În plus, recurenta, care a fost întotdeauna asistată de un avocat, a avut cunoștință, în pofida faptului că a precizat contractul său de muncă, care a menționat IFR, reprezentat de directorul său, ca angajator (punctele 7 și 8 de mai sus), de lipsa de personalitate juridică a I.F.R. (punctele 10, 11 și 15 de mai sus). De altfel, acest fapt a fost confirmat în mod constant de instanțele interne (punctele 12 și 16 de mai sus).În loc de a iniția o acțiune împotriva 34. Curtea consideră că, luate în ansamblu, textele aplicabile și elementele de informare puse la dispoziția recurentei în cursul procedurii erau suficient de clare în ceea ce privește calea de drept pe care o avea la dispoziția sa, dar că, în realitate, a lăsat deoparte această cale. Curtea subliniază că, în niciun moment al procedurii interne, imunitatea de instanță a statului francez nu a fost opusă recurentei (a se vedea, pentru situații diferite, Cudak , citată anterior, §§ 59-60 și 64-67, și Sabeh El Leil c. Franța [GC], n 34869/05, §§ 51-54, 29 iunie 2011. În plus, ținând seama de angajamentele internaționale ale României (punctul 21 de mai sus), Curtea consideră că nu este de competența Curții să speculeze pe o cale pe care ar fi putut să o facă recurenta angajată direct împotriva statului francez. 35. Având în vedere toate aceste circumstanțe și, în special, având în vedere calea de drept care i-a fost oferită recurentei pentru a-și proteja în mod eficient drepturile civile (punctul 33 de mai sus), Curtea consideră că limitarea dreptului de acces la instanțele române la care se află persoana în cauză nu identifică nicio aparență de încălcare a articolului 1 din Convenție. În consecință, se înțelege că cererea este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 23 mai 2019 Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

62797/15

Ana-Maria GEORGESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 30 avril 2019 en un comité composé de

:

Paulo Pinto de Albuquerque,

président,

Egidijus Kūris,

Iulia Antoanella Motoc,

juges,

et de Andrea Tamietti,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 décembre 2015,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, M

me

Ana-Maria Georgescu, est une ressortissante roumaine née en 1954 et résidant à Bucarest. Elle a été représentée devant la Cour par M

e

C. Constantin, avocate à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 26 septembre 1990 fut signé à Paris l’Accord entre le Gouvernement de la République française et le Gouvernement de la Roumanie sur le statut et les modalités de fonctionnement des centres culturels («

l’Accord

»

; paragraphe 20 ci-dessous) sur la base duquel fut créé l’Institut français de Bucarest («

l’Institut

»).

5.

Le 11 janvier 1992, la requérante, de nationalité roumaine, fut embauchée pour travailler à l’Institut en tant qu’hôtesse d’accueil. Le contrat de travail conclu à cette fin mentionnait, d’une part, «

Monsieur le directeur de l’Institut français de Bucarest (l’employeur)

» et, d’autre part, la requérante en tant qu’employée. Le contrat était conclu pour une durée d’un an, renouvelable par tacite reconduction. Il portait en en-tête l’intitulé de l’ambassade de France en Roumanie («

l’ambassade

»). Ce contrat de travail fut régulièrement prolongé.

6.

Pendant l’année 1999, la requérante fut détachée temporairement au département de coopération culturelle de l’ambassade.

7

.

Le 17 octobre 2000, la requérante réintégra l’Institut à un poste de secrétaire administrative du service des cours de langue. Le contrat de travail conclu à cette occasion mentionnait que l’Institut français de Bucarest avait été créé en vertu de l’Accord, et il désignait l’Institut, représenté par son directeur, en tant qu’employeur, et la requérante en tant qu’employée. L’article 24 dudit contrat précisait que «

tout litige portant sur la conclusion, la modification et la cessation du présent contrat représent[ait] un litige de travail et sera[it] soumis au tribunal [départemental] du Secteur 1 de Bucarest, conformément à la loi roumaine

».

8

.

Le 1

er

janvier 2012, l’Institut français de Bucarest devint l’Institut français de Roumanie («

l’IFR

»).

9

.

Entre-temps, en 2011, la requérante avait saisi le tribunal départemental de Bucarest («

le tribunal départemental

») d’une action relative à un litige du travail dirigée contre l’Institut, devenu l’IFR, sollicitant la régularisation de sa situation et de ses droits salariaux à la lumière de ses fonctions réelles au sein de l’IFR, ainsi qu’une indemnisation pour la souffrance qu’elle disait lui avoir été causée par l’IFR.

10

.

L’IFR versa au dossier un mémoire en défense dans lequel il soulevait une exception tirée de son absence de personnalité juridique. Il y précisait qu’il dépendait de l’État français dans son fonctionnement, y compris pour les aspects administratif et budgétaire. Subsidiairement, il sollicitait le rejet de l’action pour défaut de fondement.

11

.

Lors de l’audience du 15 novembre 2013, tenue devant le tribunal départemental, la requérante, représentée par un avocat, répliqua qu’il convenait d’appliquer en l’espèce l’article 41 § 2 du code de procédure civile («

le CPC

»), qui prévoyait que les sociétés dépourvues de personnalité juridique pouvaient ester en justice si elles avaient leurs propres organes de direction (paragraphe 18 ci-dessous). Elle expliqua que non seulement l’IFR était mentionné comme employeur dans son contrat de travail et payait les charges liées à son salaire, mais qu’en vertu de l’Accord il disposait de ses propres organes de direction.

12

.

Par un jugement avant dire droit du 22 novembre 2013, le tribunal départemental rejeta l’exception soulevée par l’IFR. Pour ce faire, après avoir rappelé la teneur de l’article 41 § 2 du CPC, il nota qu’il ressortait des pièces du dossier que l’IFR était un établissement public, constituant une entité rattachée à la mission diplomatique de la République française en Roumanie, dépourvu de la personnalité juridique, mais doté d’organes de direction propres. Considérant qu’il s’agissait d’un litige du travail et qu’il ressortait du contrat de travail que l’employeur était l’IFR, le tribunal départemental rejeta l’exception tirée de l’absence de personnalité juridique comme mal fondée.

13.

Ce jugement avant dire droit pouvait être contesté en même temps que l’arrêt tranchant le fond de l’affaire.

14.

Par un arrêt du 17 octobre 2014 portant sur le fond de l’affaire, le tribunal départemental accueillit partiellement l’action de la requérante.

15

.

L’IFR et la requérante, représentée par un avocat, formèrent chacun un recours contre l’arrêt rendu par le tribunal départemental le 17

octobre

41

§

2 du CPC l’IFR avait bien cette capacité.

16

.

Par un arrêt définitif du 25 juin 2015, la cour d’appel de Bucarest («

la cour d’appel

») fit droit au recours de l’IFR et rejeta l’action de la requérante. Elle nota que le jugement avant dire droit du 22

novembre

2013 du tribunal départemental (paragraphe 12 ci-dessus) était fondé sur une interprétation erronée de l’article 41 du CPC. Elle expliqua que, en vertu de l’Accord, l’IFR était un établissement public placé sous l’autorité de l’ambassade de la République française en Roumanie, qu’il fonctionnait comme une entité rattachée à la mission diplomatique de la République française en Roumanie, qu’il ne disposait pas de la personnalité juridique et qu’il n’entrait pas dans le champ d’application de l’article 41 § 1 du CPC (paragraphe

18 ci-dessous).

17

.

La cour d’appel constata ensuite que l’IFR ne se trouvait pas non plus dans l’une des situations prévues par l’article 41 § 2 du CPC. Elle releva qu’il ne pouvait être considéré ni comme étant une association – non constitué sur la base de l’ordonnance du gouvernement n

o

26/2000 relative aux associations et aux fondations, il ne remplissait pas les conditions légales posées pour la constitution et le fonctionnement d’une association – ni, dès lors qu’il avait été constitué par un accord intergouvernemental, comme une société de droit privé. La cour d’appel conclut que, dans la mesure où l’IFR ne jouissait pas de la personnalité juridique et n’entrait pas dans le champ d’application de l’article 41 § 2 du CPC, l’action de la requérante avait été dirigée contre une personne ne disposant pas de la capacité d’ester en justice.

B.

Le droit interne et les autres documents internationaux pertinents

1.

Le droit interne

18

.

Les articles pertinents en l’espèce du CPC tels qu’ils sont restés en vigueur jusqu’au 15 février 2013 se lisent ainsi

:

Article 41

«

are folosință

) des droits civils peut être partie à la procédure.

»

Article 132

«

Le premier jour de comparution, le tribunal peut octroyer au demandeur un délai lui permettant de compléter ou modifier sa demande et de proposer de nouvelles preuves. En pareil cas, le tribunal décide d’ajourner l’affaire et de communiquer la demande ainsi modifiée au défendeur, pour permettre à ce dernier de compléter son mémoire en défense. (...)

»

Article 134

«

Est considéré comme étant le premier jour de comparution le jour où les parties, dûment informées par notification, sont à même de présenter leurs conclusions.

»

19

.

L’article 9 (2) du nouveau code de procédure civile, entré en vigueur le 15

février 2013, prévoit ce qui suit

:

«

L’objet et les limites du procès sont circonscrits par les demandes et les défenses des parties.

»

2.

Les documents internationaux

20

.

L’Accord entre le Gouvernement de la République française et le Gouvernement de la Roumanie sur le statut et les modalités de fonctionnement des centres culturels, signé à Paris le 26

septembre

1990, prévoit ce qui suit dans ses parties pertinentes en l’espèce

:

Article 1

«

Les Parties conviennent de la création d’un institut français à Bucarest, d’autres centres culturels français notamment à Cluj, Iasi et Timisoara et de centres culturels roumains en France dont un à Paris, ci-après dénommés «

Centres culturels.

»

Article 3

«

L’Institut français de Bucarest ainsi que les autres centres culturels français en Roumanie sont placés sous l’autorité de l’ambassade de France en Roumanie, les centres culturels roumains sont placés sous l’autorité de l’ambassade de Roumanie en France et de la Fondation culturelle roumaine.

»

Article 6

«

Les centres culturels exercent leurs activités dans le respect du droit interne de l’État d’accueil, sous réserve des dispositions du présent Accord et du droit international.

»

Article 10

«

Les centres culturels disposent de la capacité de passer, dans l’État d’accueil, les actes nécessaires à leur fonctionnement.

»

Article 12

«

Les centres culturels bénéficient dans l’État d’accueil, pour tous impôts et taxes à l’exception des taxes dues en contrepartie de services rendus, des mêmes exonérations que les institutions ou services publics relevant du budget de cet État exerçant des activités analogues. Ce régime fiscal est précisé, en tant que de besoin, par échange de lettres transmises par la voie diplomatique.

Le régime fiscal des personnels des centres culturels est réglé par la législation de l’État d’accueil et les dispositions pertinentes de la convention entre les Gouvernements des deux États tendant à éviter les doubles impositions en matière d’impôts sur les revenus, signée le 27 novembre 1974.

»

Article 15

«

Chaque centre culturel est administré par un directeur chargé de conduire ses activités et d’assurer le fonctionnement de ses services. Le directeur exerce son autorité sur l’ensemble des personnels.

D’un commun accord entre les Parties, les directeurs peuvent être membres du personnel diplomatique de la mission diplomatique de l’État d’envoi. (...)

»

21

.

L’article 11 de la Convention des Nations Unies du 2

décembre

2004 sur les immunités juridictionnelles des États et de leurs biens («

la Convention de 2004

»), qui vise les contrats de travail, est présenté dans l’arrêt

Cudak c. Lituanie

([GC], n

o

15869/02, § 30, CEDH 2010). La Roumanie a signé cette convention le 14 septembre 2005 et l’a ratifiée par la loi n

o

438/2006.

GRIEF

22.

La requérante reproche aux juridictions nationales d’avoir rejeté sans l’examiner au fond l’action formée par elle relativement à un litige du travail. Elle y voit une violation de son droit d’accès à un tribunal, tel garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT

23.

La requérante se plaint du fait qu’en accueillant l’exception du IFR tirée de l’absence de personnalité juridique, la cour d’appel a omis d’examiner le fond de son recours.

Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente en l’espèce

:

«

»

A.

Arguments des parties

1.

Le Gouvernement

24

.

Le Gouvernement considère tout d’abord que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. À cet égard, il indique que, tant en théorie qu’en pratique, il était loisible à la requérante de saisir les juridictions roumaines d’une action dirigée directement contre l’État français, représenté par son ambassade à Bucarest, soit en élargissant son action déjà introduite auprès du tribunal départemental, soit en saisissant les juridictions internes d’une nouvelle action.

25.

Le Gouvernement soutient ensuite que, compte tenu des termes de l’Accord, même si l’Institut figurait en tant qu’employeur dans les contrats de travail, il n’était qu’une émanation de l’ambassade de France à Bucarest et ne pouvait donc pas ester en justice. Il rappelle qu’il était loisible à la requérante de saisir les juridictions roumaines d’une action dirigée directement contre l’État français, sans que l’immunité de juridiction de l’État pût lui être opposée.

2.

La requérante

26.

La requérante expose qu’elle a conclu le contrat de travail litigieux avec l’IFR, que celui-ci y était désigné en qualité d’employeur, qu’il était enregistré fiscalement en Roumanie et qu’il payait toutes les taxes afférentes aux salaires. Selon elle, l’IFR avait, en application de l’article 41 § 2 du CPC (paragraphe 18 ci-dessus), la capacité d’ester en justice, et la cour d’appel aurait fait une interprétation trop restrictive de la disposition en cause.

B.

Appréciation de la Cour

27.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement (paragraphe

24 ci-dessus), la requête étant de toute manière irrecevable pour les raisons qui suivent.

28.

Elle rappelle, à titre liminaire, que l’article 6 § 1 s’applique aux «

contestations

» relatives à des «

droits

» de caractère civil que l’on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne, qu’ils soient ou non protégés de surcroît par la Convention. La contestation peut porter aussi bien sur l’existence même d’un droit que sur son étendue ou ses modalités d’exercice

; enfin, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question (voir, par exemple,

Cudak c.

Lituanie

[GC], n

o

15869/02, § 45, CEDH 2010). La Cour estime qu’en l’occurrence ces conditions se trouvent remplies, le litige engagé par la requérante devant les juridictions internes portant sur des droits salariaux que l’intéressée estimait découler de ses relations de travail ainsi que sur la question d’un dédommagement pour le préjudice qu’elle disait avoir subi en conséquence du comportement selon elle abusif de l’IFR (paragraphe 9 ci-dessus).

29.

La Cour renvoie ensuite aux principes bien établis de sa jurisprudence relative au droit d’accès à un tribunal (voir, par exemple,

Stanev c. Bulgarie

[GC], n

o

36760/06, §§ 229-230, CEDH 2012).

30.

En l’espèce, la requérante a saisi les juridictions roumaines d’une action portant sur un litige du travail qui était dirigée contre l’IFR. Son action a été rejetée par la cour d’appel, qui n’a pas procédé à l’examen au fond de la demande, considérant que celle-ci avait été engagée contre un établissement qui ne disposait pas de la personnalité juridique et ne pouvait pas ester en justice.

31.

La Cour note que la cour d’appel a fondé la limitation du droit d’accès de la requérante à un tribunal sur l’interprétation faite par elle de l’Accord conclu entre le gouvernement de la Roumanie et celui de la France et sur l’article 41 du CPC (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Cette limitation était donc prévue par la loi et elle poursuivait, de l’avis de la Cour, les buts légitimes d’assurer une bonne administration de la justice et le bon fonctionnement de la coopération internationale (voir,

mutatis mutandis

,

Waite et Kennedy c. Allemagne

[GC], n

o

26083/94, §§ 63 et 72, CEDH

1999

‑

I).

32.

Pour ce qui est de la question de savoir si ladite limitation était proportionnée au but poursuivi, la Cour note, premièrement, que le tribunal départemental et la cour d’appel ont l’un et l’autre considéré que, en vertu de l’Accord qui avait fondé la constitution même de l’IFR, ce dernier était une émanation de l’ambassade de France à Bucarest et ne bénéficiait donc pas de la personnalité juridique (paragraphes 12 et 16 ci-dessus). Au demeurant, la requérante a soutenu devant les juridictions internes que, en application de l’article 41 § 2 du CPC, qui fixait les conditions que les entités dépourvues de la personnalité juridique devaient remplir pour pouvoir ester en justice, l’IFR devait être considéré comme partie défenderesse dans la procédure (paragraphes 11, 15 et 18 ci-dessus). Ce que la requérante conteste à présent devant la Cour, c’est plus particulièrement la manière dont la cour d’appel a interprété et appliqué en l’espèce l’article

41

§

2 du CPC. À cet égard, la Cour rappelle que l’interprétation de la législation interne incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux (

Perez c. France

[GC], n

o

47287/99, §

82, CEDH 2004

‑

I). Elle n’a pas à tenir lieu de juge de quatrième instance et elle ne remet pas en cause sous l’angle de l’article 6 § 1 l’appréciation des tribunaux nationaux, sauf si leurs conclusions peuvent passer pour arbitraires ou manifestement déraisonnables (

Bochan c. Ukraine (n

o

2)

[GC], n

o

22251/08, § 61, CEDH 2015). Or, en l’espèce, la cour d’appel a expliqué de manière motivée et sans apparence d’arbitraire pour quelles raisons l’article 41 § 2 du CPC n’était pas applicable à la situation de l’IFR (paragraphe

17 ci-dessus).

33

.

Deuxièmement, la Cour estime qu’il importe d’examiner si la requérante disposait d’une autre voie raisonnable pour protéger efficacement ses droits (voir, par exemple et

mutatis mutandis

,

Waite et Kennedy

, précité, §§ 68-74, et

Chapman c. Belgique

(déc.), n

o

39619/06, §§

51-56, 5 mars 2013). À cet égard, elle note qu’il ressort du contrat de travail de la requérante que les parties avaient expressément prévu la compétence du tribunal départemental de Bucarest et de la loi roumaine pour le règlement des litiges du travail (paragraphe 7 ci-dessus). Ainsi, on ne peut considérer que le droit d’accès de la requérante à un tribunal ait été restreint d’emblée

; toutefois, l’intéressée devait diriger son action contre l’entité compétente pour ester en justice. À ce sujet, la Cour note que, selon le droit roumain, en vertu du principe de disponibilité, le demandeur décide librement de l’objet de la procédure et de l’identité du défendeur (paragraphes

18 et 19 ci-dessus). En outre, la requérante, qui a toujours été assistée par un avocat, avait connaissance, en dépit de l’indication de son contrat de travail, qui mentionnait l’IFR, représenté par son directeur, comme employeur (paragraphes 7 et 8 ci-dessus), du défaut de personnalité juridique de l’IFR (paragraphes 10, 11 et 15 ci-dessus). Ce fait a d’ailleurs été confirmé de manière constante par les juridictions internes (paragraphes

12 et 16 ci-dessus). Or, au lieu d’engager une action contre l’entité dont l’IFR était une émanation et qui avait compétence pour ester en justice ou d’étendre à cette entité l’action déjà engagée, la requérante a préféré poursuivre son action contre l’IFR en demandant l’application de l’article

41

§

2 du CPC, voie qui s’est avérée inefficace.

34.

La Cour estime que, pris dans leur ensemble, les textes applicables et les éléments d’information portés à la connaissance de la requérante au cours de la procédure étaient suffisamment clairs quant à la voie de droit qu’elle avait à sa disposition, mais qu’en réalité l’intéressée a laissé cette voie de côté. La Cour souligne qu’à aucun moment de la procédure interne l’immunité de juridiction de l’État français n’a été opposée à la requérante (voir, pour des situations différentes,

Cudak

, précité, §§ 59-60 et 64-67, et

Sabeh El Leil c. France

[GC], n

o

34869/05, §§ 51-54, 29 juin 2011). En outre, tout en tenant compte des engagements internationaux de la Roumanie (paragraphe 21 ci-dessus), la Cour considère qu’il ne lui appartient pas de spéculer sur l’issue qu’aurait pu connaître une action de la requérante engagée directement contre l’État français.

35.

Compte tenu de l’ensemble de ces circonstances et eu égard, en particulier, à la voie de droit qui s’offrait à la requérante pour protéger efficacement ses droits civils (paragraphe 33 ci-dessus), la Cour considère que la limitation du droit d’accès aux juridictions roumaines à laquelle l’intéressée s’est heurtée ne décèle aucune apparence de violation de l’article

6

§

1 de la Convention. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’il doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 23 mai 2019.

Andrea Tamietti

Paulo Pinto de Albuquerque

Greffier adjoint

Président