SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 15572/09 Lucian DRUȚĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 23 mai 2017 într-un comitet compus din Vincent A. De Gaetano, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 12 martie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Lucian Druța, este un resortisant român născut în 1959 și rezident în Comănești. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Lăzărescu, consilier juridic al asociației La 5 iulie 2005, C.P. a rambursat reclamantului suma de 7 000 RON. În cursul anului 2008, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Moinesti ( mai exact tribunalul de primă instanță din statul Moinesti) cu privire la două acțiuni în vederea recuperării restului creanței sale. Prima acțiune s-a bazat pe dispozițiile din ordonanța guvernului nr. 5 din 19 iulie 2001 (atmosfera nr. 5/2001) privind procedura de somație de plată (procedura somației de plată) A doua acțiune s-a bazat pe dispozițiile de drept comun în materie de responsabilitate civilă. În cadrul primei acțiuni, C.P. și C.M. au ridicat fiecare excepția de calitate pentru apărarea acțiunii (lipsa caliteții procesuali pasivă) ) C.M. a susținut în această privință că nu a fost parte la contract. În ceea ce privește C.P., el a pledat în favoarea faptului că nu a semnat contractul ca persoană fizică, ci ca administrator al societății C., care ar fi adevăratul debitor. printr-o hotărâre înainte de a pronunța legea din 6 mai 2008, Tribunalul de Primă Instanță a adăugat aceste excepții la fond. Printr-o a doua hotărâre înainte de a pronunța legea din 3 iunie 2008, Tribunalul de Primă Instanță a luat notă de faptul că reclamantul a sesizat două acțiuni care vizau un obiect similar și i-a cerut să facă o alegere între cele două acțiuni. La 16 iunie 2008, reclamantul a indicat instanței că intenționa să continue acțiunea formulată pe baza L Printr-o ordonanță din 17 iunie 2008, Tribunalul de Primă Instanță a hotărât că reclamantul avea o creanță sigură, lichidă și exigibilă și, prin urmare, i-a dat dreptul la acțiune. 1000 RON în termen de 30 de zile de la notificarea ordonanței. El a acordat dreptul la excepția de la lipsa de calitate pentru a apăra la acțiune a C.M., dar nu se pronunță asupra celei ridicate de C.P. Prin intermediul unei hotărâri anterioare, Tribunalul de Primă Instanță a pronunțat o suspendare a hotărârii în cadrul procedurii bazate pe dreptul comun în materie de răspundere civilă. 5/2001. El susținea că instanța nu a examinat excepția de calitate pentru a apăra acțiunea pe care o luase în considerare. printr-o hotărâre a 12-lea September 2008, Tribunalul de Primă Instanță a dat dreptul la acțiune și a anulat ordonanța din 17 iunie 2008, numai pe motiv că nu se pronunțase asupra excepției impuse de C.P. El a confirmat totuși că creanța reclamantului era sigură, lichidă și exigibilă. În 2009, în cadrul acțiunii bazate pe dispozițiile de drept comun în materie de răspundere civilă, instanța de primă instanță a citat părțile care trebuie prezentate. În iunie 2009, în vederea analizării problemei expirării termenului "închidere," reclamantul fiind absent de la domiciliul său, a fost afișat pe ușa proprietății. Reclamantul a declarat că nu a avut cunoștință de acest citat. Prin hotărârea din 29 iunie 2009, pronunțată în lipsa părților, Tribunalul de Primă Instană a constatat expirarea termenului "instanță" pe motiv că nici un act nu fusese încheiat în cursul anului precedent. Această hotărâre era susceptibilă de recurs (recurși ). Reclamantul nu se prevalează de această posibilitate. Dreptul intern relevant L 5/2001, abrogată prin intrarea în vigoare la 15 februarie 2013 a noului cod de procedură civilă, punea la dispoziția creditorului o procedură simplificată în raport cu dreptul comun pentru recuperarea unei creanțe. Dispozițiile acestui text relevant în speță au fost astfel formulate art. 1 La cererea creditorului, procedura de plată se desfășoară prin executarea de bună voie sau prin executarea forțată a anumitor creanțe, lichide și exigibile care reprezintă obligații de plată a anumitor sume de bani, stabilite printr-un contract (...) scris sau determinat în conformitate cu un statut, un regulament sau un alt document pe care părțile l-au semnat sau acceptat prin orice alt mijloc admis prin lege și care atestă drepturile și obligațiile referitoare la executarea anumitor servicii, lucrări sau [] orice alte servicii. art. 6 (...). Când instanța constată (...) că cererea creditorului este justificată, acesta eliberează acestuia din urmă o ordonanță de somație de plată (...). art. 7 În acest caz, precum și în cazul în care cererea sa a fost primită parțial prin ordonanță, creditorul poate formula o acțiune în temeiul dreptului comun. În termen de 30 de zile de la data predării sau a notificării, debitorul poate formula o acțiune în anulare a ordonanței prevăzute la art. 6 alineatul (2). (...) În cazul în care acesta este îndreptățit la acțiune în anulare, instanța anulează ordonanța și, la cererea creditorului, procedează, pe baza dreptului comun, la examinarea cauzei în fond. Decizia de respingere a acțiunii în anulare poate face obiectul unei acțiuni [recurente] din partea debitorului. GRIEFS 13. Invocând art. 6 din Convenție și, în esență, art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, reclamantul se plânge de posibilitatea de a-și recupera creanța. Reclamantul se plânge că nu și-a putut recupera creanța față de C.P. El susține că Tribunalul de Primă Instanță din Moinești a săvârșit o eroare prin faptul că nu a luat o decizie cu privire la o excepție ridicată de debitor, privându-l astfel de orice posibilitate de a obține o nouă examinare pe fond a cererii sale. Reclamantul a contestat art. 6 din convenție și, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Art. 6 din Convenție este astfel formulat în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul declară că acțiunea fondată de solicitant pe dispozițiile din L.O.G. n 5/2001 nu a dus la o decizie pe fond, ci la o acțiune întemeiată pe legislația comună. Acesta indică faptul că instanțele interne au constatat expirarea acestei din urmă proceduri, din cauza faptului că reclamantul nu a putut fi prezentat corect. El insistă asupra particularităților procedurii bazate pe OG n 5/2001 care, în cazul în care nu a furnizat creditorului o soluție favorabilă, nu a reprezentat, în opinia sa, desfășurarea unei proceduri bazate pe dreptul comun. 16. Reclamantul susține că instanța de primă instanță a omis să examineze o excepție invocată de pârât și că consecința acestei erori a fost anularea cererii sale întemeiate pe dispozițiile legale 5/2001. El consideră că a fost supus unei restricții a dreptului său de a avea acces la o instanță care nu respectă cerințele art. 6 din Convenție. Reclamantul susține că instanțele interne trebuie să aleagă una dintre cele două acțiuni pe care le-a formulat pentru a-și recupera creanța. În ceea ce privește procedura bazată pe dreptul comun, acesta susține că legea internă nu permitea redeschiderea acesteia, aceasta fiind o atribuire exclusivă a instanței. În cele din urmă, el susține că hotărârea din 29 iunie 2009 a Tribunalului de Primă Instanță (punctul 11 de mai sus) a fost creată de către guvern în scopul cauzei în fața Curții. 18. Curtea reamintește că aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă. Rolul său la aceasta se limitează la a verifica compatibilitatea cu convenția efectelor unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a unor norme procedurale, cum ar fi cele care stabilesc termenele care trebuie respectate pentru depunerea de documente sau introducerea de căi de atac. Curtea consideră, de asemenea, că reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru introducerea unei căi de atac urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Persoanele interesate trebuie să se poată aștepta ca aceste norme să fie aplicate. Tejedor García c. Spania , 16 decembrie 1997, § 31, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997-VIII și Miragall Escolano și alții c. Spania, n 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015, 41440/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/96, § 33, CEDO 2000-I). Pe de altă parte, dreptul la o instanță, al cărei drept de acces este un aspect, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece, prin natura sa, solicită o reglementare de către stat, care are în această privință o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre multe altele, Mortier c. Franța , n 42195/95, § 33, 31 iulie 2001 și Meggi Cala c. Portugalia , n 24086/11, § 36, 2 februarie 2016). Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restrângă accesul la internet deschis în mod individual într-un mod sau într-un punct astfel cum este atins în aceeași substanță. În plus, acestea nu conciliază cu art. 6 alineatul (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre multe altele, Markovic și alții c. Italia [GC], nr 1398/03, § 99, CEDH 2006-XIV și Baka c. Ungaria [GC], n 20261/12, § 120, CEDH 2016). 20. În ceea ce privește aplicarea acestor principii în cazul de față, Curtea constată că reclamantul a recurs la cele două acțiuni civile care permit recuperarea creanței sale față de debitor, prima bazată pe dispozițiile de la OG 5/2001 și al doilea referitor la dispozițiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă (punctul 4 de mai sus). Aceasta arată că instanțele interne i-au cerut să aleagă între cele două proceduri și că a optat pentru procedura bazată pe site-ul web nr. 5/2001 (punctul de mai sus). iunie 2008 fiind anulată prin hotărârea din 12 septembrie 2008 a Tribunalului de Primă Instanță pe motiv că judecătorul fondului nu era pronunțat asupra unei excepții ridicate de debitor (punctul 21 de mai sus). În opinia Curții, anularea unei hotărâri în favoarea creditorului pentru nerespectarea normelor de drept intern în temeiul căreia instanța trebuie să examineze excepțiile formulate de pârât vizează buna administrare a justiției și, prin urmare, un scop legitim în sensul jurisprudenței Curții (a se vedea mutatis mutandis Miu c. România, n 7088/03, § 27, 6 noiembrie 2012). Rămâne de stabilit dacă anularea în litigiu a adus atingere însăși substanței dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță și dacă consecințele care au condus la aceasta erau proporționale cu acest scop. 22. În această privință, Curtea arată că: 5/2001 introducea o procedură simplificată care era supusă unui număr de condiții și, în cazul în care aceste condiții nu erau îndeplinite, persoana interesată avea la dispoziție standardele de drept comun (punctul 12 de mai sus). Prin urmare, sistemul juridic în vigoare la momentul faptelor se baza pe două seturi de standarde juridice. : norme speciale și standarde de drept comun. Or, după cum Curtea a amintit (punctul 19 de mai sus), statele contractante au o anumită marjă de apreciere pentru a decide cu privire la reglementarea dreptului de acces la o instanță (a se vedea, de asemenea, Paroisse Greco-Catolic Lupeni și alte c. România [GC], 76943/11, § 89, CEDO 2016 (extracții) și cauzele menționate în acesta. 23. Curtea observă că reclamantul a ales să formeze cele două tipuri de acțiune pe care le punea la dispoziție dreptul intern (punctul Comisia observă că, în cazul în care Tribunalul de Primă Instanță l-a invitat pe solicitant să aleagă între cele două acțiuni și că acesta din urmă a indicat că dorește să continue procedura bazată pe art. 5/2001 (punctul de mai sus), în procedura bazată pe dreptul comun a fost pronunțată o suspendare care urmează să fie pronunțată la 17 iunie 2008 (punctul 8) Mai sus, aceasta arată că, în cadrul acesteia, Tribunalul de Primă Instanță a citat la 22 iunie 2009 părțile care urmează să fie prezentate în vederea analizării problemei expirării landului (punctul 10 de mai sus). Curtea ia notă de argumentele reclamantului potrivit cărora legea internă nu i se permitea să solicite redeschiderea procedurii bazate pe dreptul comun (punctul 17 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea amintește că nu îi revine obligația de a se pronunța cu privire la o chestiune de interpretare a legii interne ( Brunet-Lecomte și , nr. 24891/10, § 32, 18 februarie 2016). Chiar și în cazul în care Curtea constată, astfel cum a declarat reclamantul, că nu a primit citatul (punctul 17 de mai sus), Curtea constată că hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 iunie 2009 era susceptibilă de a face o acțiune pe care reclamantul nu a formulat-o (punctul 11 de mai sus). În plus, Tribunalul nu a explicat în fața Curții motivele obiective pentru care a omis să facă acest lucru, chiar și fără întârziere, după ce a luat cunoștință de acest lucru (a se vedea, mutatis mutandis Avoti Electroluxšc. Letonia [GC], nr 17502/07, §§ 122-123, CEDH 2016), și este limitat să afirme că această hotărâre fusese creată de guvern pentru toate înscrisurile în cauză în fața Curții (punctul 17 Cu toate acestea, această ultimă afirmație nu se bazează pe niciun element obiectiv. Având în vedere faptul că a fost încă legal pentru reclamantul de a încerca să continue, în conformitate cu normele și termenele stabilite de dreptul intern, acțiunea întemeiată pe dreptul comun, Curtea consideră că 26. În consecință, se constată că acest spătar este în mod evident greșit întemeiat și că trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Pe . Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 27. Guvernul consideră că creanța reclamantului nu era suficient de caracterizată pentru a fi considerată drept un 1 la Convenție. În opinia sa, reclamantul avea o speranță legitimă de a-și vedea pretențiile examinate pe fond de instanțele interne. În plus, guvernul arată că dreptul reclamantului la respectarea proprietăților sale nu a fost încălcat. 28. Reclamantul afirmă că lipsa de echitate a procedurii civile în cauză a avut ca consecință încălcarea dreptului său de proprietate. 29. Curtea ia notă de faptul că guvernul recunoaște că reclamantul avea o speranță legitimă de a-și recupera creanța. Curtea consideră că această speranță legitimă duce la aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția în speță 30. Cu toate acestea, Comisia reamintește că faptul că un litigiu între particulari este încheiat de către o instanță pe baza dreptului în vigoare nu implică, în sine, răspunderea pentru statul de pe teren a articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție în cazul în care nu s-a ridicat niciun indice de arbitrare ( Forumul Maritime S.A. c. România, nr. 61610/00 și 38692/05, § 172, 4 octombrie 2007); a se vedea, de asemenea, În acest caz, Comisia a constatat că reclamantul a omis să se prevaleze de alte mijloace juridice disponibile pentru a-și recupera creanța și a concluzionat că nu a existat nicio încălcare a dreptului de acces la un tribunal (punctele 24-25 de mai sus). 31. Prin urmare, Curtea concluzionează că această cauză este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 15 iunie 2017. Andrea Tamietti Vincent A. De Gaetano Adjunct Președinte
Requête n
o
15572/09
Lucian DRUȚĂ
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 23 mai 2017 en un comité composé de
:
Vincent A. De Gaetano,
président,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mars 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Lucian Druță, est un ressortissant roumain né en 1959 et résidant à Comănești. Il a été représenté devant la Cour par M.
E.
Lăzărescu, conseiller juridique de l’association «
Justice pour tous
» de Bacău.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Le 16 mai 2005, le requérant conclut avec C.P. un contrat sous seing privé par lequel il prêtait à ce dernier la somme de 45
000 lei roumains (RON). Le 5 juillet 2005, C.P. remboursa au requérant la somme de 7
000
RON.
4
.
Au cours de l’année 2008, le requérant saisit le tribunal de première instance de Moinești («
le tribunal de première instance
») de deux actions afin de recouvrer le restant de sa créance. La première action était fondée sur les dispositions de l’ordonnance du gouvernement n
o
5 du 19
juillet
2001 («
l’OG n
o
5/2001
») relative à la procédure d’injonction de payer (
procedura somației de plată
), et était dirigée contre C.P. et contre C.M, l’épouse de ce dernier. La seconde action était fondée sur les dispositions de droit commun en matière de responsabilité civile.
5.
Dans le cadre de la première action, C.P. et C.M. soulevèrent chacun l’exception de défaut de qualité pour défendre à l’action (
lipsa calității procesuale pasive
). C.M. arguait à cet égard qu’elle n’était pas partie au contrat. Quant à C.P., il plaidait qu’il n’avait pas signé celui-ci en tant que personne physique mais en tant que gérant de la société C., qui serait la véritable débitrice. Par un jugement avant dire droit du 6 mai 2008, le tribunal de première instance joignit ces exceptions au fond.
6
.
Par un second jugement avant dire droit du 3 juin 2008, le tribunal de première instance prit acte du fait que le requérant l’avait saisi de deux actions visant un objet similaire et il lui enjoignit de faire un choix entre les deux. Le 16 juin 2008, le requérant indiqua au tribunal qu’il entendait poursuivre l’action formée sur la base de l’OG n
o
5/2001.
7.
Par une ordonnance du 17 juin 2008, le tribunal de première instance jugea que le requérant avait envers C.P. une créance certaine, liquide et exigible et, par voie de conséquence, fit droit à son action. Il enjoignit à C.P. de payer au requérant la somme de 38
000 RON dans un délai de trente jours à compter de la notification de l’ordonnance. Il fit droit à l’exception de défaut de qualité pour défendre à l’action soulevée par C.M., mais ne se prononça pas sur celle soulevée par C.P.
8
.
Par un jugement avant dire droit du même jour, le tribunal de première instance prononça un sursis à statuer dans le cadre de la procédure fondée sur le droit commun en matière de responsabilité civile.
9
.
C.P. forma une action en annulation devant le tribunal de première instance sur le fondement de l’OG n
o
5/2001. Il alléguait que le tribunal n’avait pas examiné l’exception de défaut de qualité pour défendre à l’action qu’il avait soulevée. Par un jugement du 12
septembre 2008, le tribunal de première instance fit droit à son action et annula l’ordonnance du 17 juin 2008, au seul motif qu’il ne s’était pas prononcé sur l’exception soulevée par C.P. Il confirma cependant que la créance du requérant était certaine, liquide et exigible.
10
.
Le 22
juin
2009, dans le cadre de l’action fondée sur les dispositions de droit commun en matière de responsabilité civile, le tribunal de première instance cita les parties à comparaître. La citation indiquait qu’une audience se tiendrait le 29
juin 2009 en vue d’examiner la question de la péremption de l’instance. Le requérant étant absent de son domicile, elle fut affichée sur la porte de l’immeuble. Le requérant allègue ne pas avoir eu connaissance de cette citation.
11
.
Par un jugement du 29 juin 2009, prononcé en l’absence des parties, le tribunal de première instance constata la péremption de l’instance au motif qu’aucun acte n’avait été accompli au cours de l’année précédente. Ce jugement était susceptible de recours (
recurs
). Le requérant ne se prévalut pas de cette possibilité.
B.
Le droit interne pertinent
12
.
L’OG n
o
5/2001, abrogée par l’entrée en vigueur, le 15
février
2013, du nouveau code de procédure civile, mettait à la disposition du créancier une procédure simplifiée par rapport au droit commun pour recouvrer une créance. Les dispositions de ce texte pertinentes en l’espèce étaient ainsi libellées
:
Article 1
«
La procédure d’injonction de payer se déroule, à la demande du créancier, par l’exécution de plein gré ou par l’exécution forcée des créances certaines, liquides et exigibles qui représentent des obligations de paiement de certaines sommes d’argent, fixées par un contrat (...) écrit ou déterminées selon un statut, un règlement ou un autre document que les parties ont signé ou accepté par tout autre moyen admis par la loi et qui atteste des droits et des obligations relatifs à l’exécution de certains services, travaux ou [de] toute autre prestation.
»
Article 6
«
(...).
2.
Lorsque le tribunal constate (...) que la demande du créancier est justifiée, il délivre à ce dernier une ordonnance portant injonction de payer (...).
»
Article 7
«
L’ordonnance par laquelle le tribunal rejette la demande du créancier est irrévocable. Dans ce cas, ainsi que dans le cas où sa demande a été partiellement accueillie par ordonnance, le créancier peut former une action sur la base du droit commun.
»
Article 8
«
1.
Le débiteur peut former une action en annulation de l’ordonnance prévue à l’article 6 § 2 dans un délai de trente jours à compter de la date de sa remise ou [de sa] notification.
(...)
4.
Lorsqu’il fait droit à l’action en annulation, le tribunal annule l’ordonnance et, à la demande du créancier, procède, sur la base du droit commun, à l’examen de l’affaire au fond.
5.
La décision qui rejette l’action en annulation peut faire l’objet d’un recours [
recurs
] de la part du débiteur.
»
13.
Invoquant l’article 6 de la Convention et, en substance, l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité de recouvrer sa créance.
14.
Le requérant se plaint de ne pas avoir pu recouvrer sa créance envers C.P. Il allègue que le tribunal de première instance de Moinești a commis une erreur en ne statuant pas sur une exception soulevée par le débiteur, le privant ainsi de toute possibilité d’obtenir un nouvel examen au fond de sa demande.
Le requérant invoque l’article 6 de la Convention et, en substance, l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
L’article 6 de la Convention est ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
L’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
15.
Le Gouvernement déclare que l’action fondée par le requérant sur les dispositions de l’OG n
o
5/2001 n’a pas abouti à une décision sur le fond, mais que l’intéressé a pu engager une action fondée sur le droit commun. Il indique que les tribunaux internes ont constaté la péremption de cette dernière procédure, faute pour le requérant de s’être montré diligent. Il insiste sur les spécificités de la procédure fondée sur l’OG n
o
5/2001 qui, lorsqu’elle ne fournissait pas au créancier une solution favorable, n’empêchait pas, selon lui, le déroulement d’une procédure fondée sur le droit commun.
16.
Le requérant soutient que le tribunal de première instance a omis d’examiner une exception soulevée par le défendeur et que la conséquence de cette erreur a été l’annulation de sa demande fondée sur les dispositions de l’OG n
o
5/2001. Il estime qu’il a subi une restriction de son droit d’accès à un tribunal non conforme aux exigences de l’article 6 de la Convention.
17
.
Le requérant allègue que les tribunaux internes l’ont contraint à choisir l’une des deux actions qu’il avait formées en vue de recouvrer sa créance. S’agissant de la procédure fondée sur le droit commun, il affirme que la loi interne ne l’autorisait pas à en demander la réouverture, cela étant une attribution exclusive du tribunal. Il expose que la péremption de l’instance a été causée par l’omission du tribunal de rouvrir la procédure fondée sur le droit commun. Il plaide qu’il n’a pas reçu de citation à comparaître pour l’audience du tribunal de première instance portant sur la question de la péremption. Enfin, il avance que le jugement du 29 juin 2009 du tribunal de première instance (paragraphe 11 ci-dessus) a été créé de toutes pièces par le Gouvernement pour les besoins de la cause devant la Cour.
18.
La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Son rôle à elle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales telles que celles fixant les délais à respecter pour le dépôt de documents ou l’introduction de recours. La Cour estime par ailleurs que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. (
Tejedor García c. Espagne
, 16
décembre 1997, §
31,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, et
Miragall Escolano et autres c. Espagne
, n
os
38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).
19
.
Par ailleurs, le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, parmi beaucoup d’autres,
Mortier c.
France
, n
o
42195/98, § 33, 31 juillet 2001, et
Meggi Cala c. Portugal
, n
o
24086/11, §
36, 2 février 2016). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres,
Markovic et autres c. Italie
[GC], n
o
1398/03, § 99, CEDH 2006-XIV, et
Baka c. Hongrie
[GC], n
o
20.
Appliquant ces principes au cas d’espèce, la Cour observe que le requérant a fait usage des deux actions civiles permettant de recouvrer sa créance envers son débiteur, la première fondée sur les dispositions de l’OG
n
o
5/2001 et la seconde sur les dispositions de droit commun régissant la responsabilité civile (paragraphe 4 ci-dessus). Elle relève que les tribunaux internes lui ont demandé de choisir entre les deux procédures et qu’il a opté pour la procédure fondée sur l’OG n
o
5/2001 (paragraphe
6
ci
‑
dessus). Elle constate que celle-ci n’a pas abouti, l’ordonnance du 17
juin 2008 ayant été annulée par le jugement du 12
septembre
2008 du tribunal de première instance au motif que le juge du fond ne s’était pas prononcé sur une exception soulevée par le débiteur (paragraphe
9
ci-dessus).
21.
De l’avis de la Cour, l’annulation d’un jugement rendu en faveur du créancier pour non-respect des règles de droit interne aux termes desquelles le juge doit examiner les exceptions formulées par le défendeur vise la bonne administration de la justice, et donc un but légitime aux sens de la jurisprudence de la Cour (voir,
mutatis mutandis
,
Miu c. Roumanie
, n
o
7088/03, § 27, 6
novembre 2012). Il reste à déterminer si l’annulation litigieuse a porté atteinte à la substance même du droit du requérant d’accès à un tribunal et si les conséquences qui en ont découlé étaient proportionnées à ce but.
22.
À cet égard, la Cour relève que l’OG n
o
5/2001 mettait en place une procédure simplifiée qui était soumise à un certain nombre de conditions et que, lorsque ces conditions n’étaient pas remplies, la personne intéressée avait à sa disposition les normes de droit commun (paragraphe
12 ci
‑
dessus). Le système juridique en vigueur au moment des faits reposait donc sur deux ensembles de normes juridiques
: les normes spéciales et les normes de droit commun. Or, comme la Cour vient de le rappeler (paragraphe 19 ci-dessus), les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour décider de la réglementation du droit d’accès à un tribunal (voir également
Paroisse Gréco-Catholique Lupeni et autres c.
Roumanie
[GC], n
o
76943/11, § 89, CEDH 2016 (extraits), et les affaires qui y sont citées).
23.
La Cour remarque que le requérant a choisi de former les deux types d’action que le droit interne mettait à sa disposition (paragraphe
4
ci
‑
dessus). Elle observe que, lorsque le tribunal de première instance a enjoint au requérant de choisir entre les deux actions et que ce dernier a indiqué vouloir continuer la procédure fondée sur l’OG n
o
5/2001 (paragraphe
6
ci-dessus), un sursis à statuer a été prononcé le 17 juin 2008 dans la procédure fondée sur le droit commun (paragraphe 8
ci-dessus). Elle relève ensuite que, dans le cadre de celle-ci, le tribunal de première instance a cité le 22
juin
2009 les parties à comparaître en vue d’examiner la question de la péremption de l’instance (paragraphe 10
ci-dessus).
24
.
La Cour prend note des arguments du requérant selon lesquels la loi interne ne l’autorisait pas à demander la réouverture de la procédure fondée sur le droit commun (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, elle rappelle qu’il ne lui incombe pas de se prononcer sur une question d’interprétation de la loi interne (
Brunet-Lecomte et Lyon Mag’ c.
France
, n
o
17265/05, § 61, 6
mai 2010, et
Baka c. Grèce
, n
o
24891/10, §
32, 18 février 2016). Il appartenait au requérant de soulever ces arguments devant le tribunal de première instance lorsque la question de la péremption d’instance a été discutée. Même à supposer, comme l’allègue le requérant, qu’il n’ait pas reçu la citation à comparaître (paragraphe 17 ci-dessus), la Cour note que le jugement du tribunal de première instance du 29 juin 2009 était susceptible d’un recours que le requérant n’a pas exercé (paragraphe 11 ci-dessus). De surcroît, il n’a pas expliqué devant la Cour pour quelles raisons objectives il a omis de le faire, même hors délai, après en avoir pris connaissance (voir,
mutatis mutandis
,
Avotiņš c. Lettonie
[GC], n
o
17502/07, §§ 122-123, CEDH 2016), et il s’est borné à affirmer que ce jugement avait été créé de toutes pièces par le Gouvernement pour les besoins de la cause devant la Cour (paragraphe 17
ci-dessus). Cependant, cette dernière affirmation ne se fonde sur aucun élément objectif.
25
.
Compte tenu du fait qu’il restait loisible au requérant d’essayer de poursuivre, dans le respect des règles et des délais fixés par le droit interne, l’action fondée sur le droit commun, la Cour estime que l’intéressé n’a pas subi d’entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal et qu’aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention ne saurait être décelée en l’espèce.
26.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
27.
Le Gouvernement estime que la créance du requérant n’était pas suffisamment caractérisée pour passer pour un «
bien
» au sens de l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Selon lui, le requérant n’avait qu’une espérance légitime de voir ses prétentions examinées sur le fond par les tribunaux internes. Le Gouvernement expose en outre que le droit du requérant au respect de ses biens n’a pas été enfreint.
28.
Le requérant allègue que le défaut d’équité de la procédure civile en cause a eu comme conséquence la violation de son droit de propriété.
29.
La Cour note d’emblée que le Gouvernement admet que le requérant avait une espérance légitime de recouvrer sa créance. Elle estime que cette espérance légitime entraîne l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention en l’espèce.
30.
Elle rappelle toutefois que le fait qu’un litige entre particuliers soit tranché par un tribunal sur la base du droit en vigueur n’engage pas, en lui
‑
même, la responsabilité de l’État sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention si aucun indice d’arbitraire n’a été relevé (
Forum Maritime S.A. c. Roumanie
, n
os
63610/00 et 38692/05, § 172, 4
octobre
2007
; voir aussi,
mutatis mutandis
,
Crețu c. Roumanie
, n
o
34877/02, § 41, 8 juillet 2008). En l’espèce, elle a constaté que le requérant avait omis de se prévaloir des autres moyens juridiques disponibles afin de recouvrer sa créance, et elle a conclu qu’il n’y avait aucune apparence de violation du droit d’accès de l’intéressé à un tribunal (paragraphes 24-25 ci-dessus).
31.
Partant, la Cour conclut que ce grief est également manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 15 juin 2017.
Andrea Tamietti
Vincent A. De Gaetano
Greffier adjoint
Président