Rădvan împotriva României

Reclamantul, domnul Octavian Romulus Rădvan, este cetățean român, născut în 1937 și rezident la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul seu, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei 1. Procedura de executare forțată a hotărârii definitive din 15 ianuarie 2003 a tribunalului de prim nivel din Pucioasa

Printr-o hotărâre definitivă din 15 ianuarie 2003, tribunalul de prim nivel din Pucioasa a admis acțiunea de daune și prejudicii introdusă de reclamant împotriva lui G.N. și l-a condamnat pe acesta să plătească reclamantului suma de 147 265 000 lei români (ROL) și să îi ramburseze cheltuielile de judecată în valoare de 22 145 000 ROL.

Pe 16 octombrie 2003, reclamantul s-a adresat unui executor judecătoresc pentru a executa hotărârea menționată. În aceeași zi, executorul a solicitat tribunalului de prim nivel să autorizeze executarea forțată.

Pe 22 octombrie 2003, tribunalul a admis cererea.

Printr-o scrisoare din 29 octombrie 2003, primăria din Pucioasa a informat executorul, în răspuns la cererea sa de informații, că debitorul poseda mai mulți teren și construcții.

Pe 17 noiembrie 2003, executorul a trimis debitorului o somație, ordonând-i să verse reclamantului sumele stabilite în hotărârea din 15 ianuarie 2003. Pe 21 noiembrie 2003, G.N. a primit somația, dar nu s-a conformat.

Pe 10 decembrie 2003, executorul s-a dus la domiciliul debitorului și a inventariat bunurile imobile care puteau fi supuse executării: un teren de 700 m², o casă de 60 m² și un garaj de 24 m². A redactat un proces-verbal în care a reținut detaliile bunurilor menționat mai sus și faptul declarat de debitor că bunurile îi aparțineau în coproprietate cu soția sa.

Pe 19 ianuarie 2004, biroul local de expertize a comunicat executorului, în răspuns la cererea sa, lista experților autorizați. Din acel moment, executorul a numit un expert pentru evaluarea bunurilor imobile ale lui G.N.

Pe 29 ianuarie 2004, executorul a trimis debitorului o nouă somație, informând-o că în caz de refuz de executare a hotărârii în cauză, ar declanșa procedura de vânzare la licitație a bunurilor menționate în procesul-verbal din 10 decembrie 2003. Executorul a solicitat, de asemenea, biroului de cartea funciară să înscrie somația în registrele de publicitate imobiliară și să decidă indisponibilitatea acestor bunuri.

Puțin timp după, biroul a respins cererea executorului, pe motivul că debitorul îl alienase pe cea mai mare parte din bunurile imobile înainte de 2 decembrie 2003. Conform executorului, aceasta situație a fost adusă la cunoștința reclamantului, care nu l-a mai contactat pentru a continua executarea forțată.

Pe 21 aprilie 2004, ministerul Justiției a informat camera departamentală a executorilor judecătorești din cadrul curții de apel din Ploiești că reclamantul i-a trimis o cerere prin care se plângea de inactivitatea executorului judecătoresc. Pe 6 mai 2004, camera respectivă a solicitat executorului să se prezinte la sediul său cu dosarul de executare și să îi comunice, în scris, punctul de vedere.

Din acel moment, executorul a redactat un raport privind actele de executare pe care le efectuase în scopul executării hotărârii din 15 ianuarie 2003 și a unei ordonanțe din 23 ianuarie 2003 (paragrafe 17 și următoarele mai jos). În ceea ce privește executarea primei hotărâri, executorul a amintit că fusese informat de biroul de cartea funciară despre faptul că debitorul alienase cea mai mare parte din bunurile imobile. De asemenea, a precizat că reclamantul a fost informat cu privire la această situație și că trebuia să îl contacteze pentru a continua executarea forțată.

Printr-o scrisoare din 2 iulie 2004, camera executorilor judecătorești a informat reclamantul, în răspuns la petiția sa (§11 mai sus) că efectuase verificări privind actele de executare realizate de executor privind cele două decizii judiciare și a constatat că acesta a acționat în conformitate cu legea. Astfel, în ceea ce privește hotărârea din 15 ianuarie 2003, camera a observat că somația din 29 ianuarie 2004 făcută de executor nu a putut fi înscrisă în registrele de publicitate imobiliară, în măsura în care debitorul G.N. alienase deja bunurile imobile pe 2 decembrie 2003. A estimat, de asemenea, că reclamantul fusese pus la curent cu această situație. În sfârșit, camera executorilor a scris: "Având în vedere cele de mai sus, vă recomandăm să vă prezentați la biroul executorului pentru a continua executarea forțată asupra bunurilor mobile ale debitorului sau prin intermediul sechestrorului conturilor bancare ale acestuia, indicând executorului anumite bunuri mobile ale debitorului sau informând-o dacă debitorul primește venituri sau dispune de alte sume de bani sau titluri de valoare. Conform art. 399 din codul de procedură civilă, aveți posibilitatea de a formula o obiecție la executarea forțată în cazul în care considerați că executarea forțată efectuată în cauza respectivă v-a prejudiciat."

Pe 29 august 2005, reclamantul s-a adresat parchetului de lângă tribunalul de prim nivel din Pucioasa cu o plângere penală împotriva executorului judecătoresc, acuzând-o de abuz în exercitarea atribuțiilor, pe motivul că aceasta ar fi refuzat să execute hotărârea din 15 ianuarie 2003 în ciuda demersurilor interesantului.

Pe 15 decembrie 2005, parchetul a pronunțat o decizie de neîncepere. A observat că reclamantul s-a prezentat pe 8 iulie 2004 la biroul executorului pentru a primi o chitanță atestând plata a 15 milioane ROL într-un alt dosar de executare forțată (§31 mai jos), fără a fi interesat de executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003. De altfel, deși camera executorilor judecătorești recomandase reclamantului să se prezinte la biroul executorului pentru continuarea executării forțate a hotărârii menționat, acesta nu a dat curs acestei recomandări. Din acel motiv, parchetul a reținut că neexecutarea hotărârii în cauză era consecința lipsei de diligență din partea reclamantului.

Rezultă din observațiile Guvernului, necontestate de reclamant, că executarea forțată a hotărârii menționat mai sus este prescrisă în prezent. 2. Procedura de executare forțată a ordonanței din 23 ianuarie 2003 a tribunalului județean din Dâmbovița

Printr-o ordonanță definitivă din 23 ianuarie 2003, tribunalul județean din Dâmbovița a condamnat societatea comercială cu răspundere limitată P., reprezentată de G.N., să plătească reclamantului suma de 20 330 000 ROL, reprezentând contravaloarea mai multor mobilier, și să ramburseze cheltuielile de judecată în valoare de 1 701 400 ROL.

Pe 27 iunie 2003, reclamantul s-a adresat executorului pentru a obține executarea forțată a acestei ordonanțe. În aceeași zi, executorul a solicitat tribunalului de prim nivel din Pucioasa să autorizeze executarea forțată.

Pe 30 iunie 2003, tribunalul a admis cererea.

Pe 2 iulie 2003, executorul a trimis societății debitoare o somație, ordonând-i să verse reclamantului sumele stabilite în ordonanța din 23 ianuarie 2003. Pe 4 iulie 2003, G.N. a primit somația în calitate de reprezentant al societății P., dar nu i-a dat curs.

Pe 14 iulie 2003, executorul a adus la cunoștința lui G.N. obligația sa de a fi prezent pe 23 iulie 2003 la domiciliul său, care era, de asemenea, sediul societății P., pentru a putea participa la executarea forțată a ordonanței precitate. Executorul a solicitat, de asemenea, poliției să asigure prezența unui polițist la executarea forțată.

Piesele dosarului nu permit a stabili dacă o tentativă de executare forțată a avut loc la data stabilit.

Pe 25 august 2003, executorul a invitat societatea P. să îi transmită cel mai târziu pe 28 august 2003 lista bunurilor sale și valoarea lor.

Pe 27 septembrie 2003, societatea a informat executorul că nu dispunea de mijloace fixe, dar că îi va comunica într-o perioadă de zece zile lista mărfurilor existente în stocurile sale, în scopul unei soluționări amiabile a litigiului existent între ea și reclamant.

Pe 29 octombrie 2003, executorul s-a dus la sediul societății, unde l-a găsit pe G.N., care a declarat că nu se opunea executării ordonanței, insistând, totuși, asupra faptului că nu era încă în măsură să achite sumele datorat, din cauza unor dificultăți financiare. Executorul a procedat apoi la sechestrul unor bunuri mobile aparținând debitorului și a organizat o vânzare la licitație pe 20 noiembrie 2003.

Niciun licitant nu s-a prezentat. Din acel motiv, reclamantul a acceptat propunerea reprezentantului societății debitoare, G.N., de a se ocupa el însuși de vânzarea bunurilor și de a îi versa sumele datorat în paisprezece zile. Executorul a redactat un proces-verbal în această privință.

Reprezentantul societății debitoare a versat mai mai sume reclamantului: 1 750 000 ROL pe 20 noiembrie 2003, 5 000 000 ROL pe 4 decembrie 2003 și 2 300 000 ROL pe 12 decembrie 2003.

Pe 29 iunie 2004, reclamantul s-a adresat Curții cu prezenta cerere. Se plângea de neexecutarea celor două decizii judiciare care îi eram favorabile și preciza cu privire la ordonanța din 23 ianuarie 2003 că nu recuperase încă o sumă de 14 600 400 ROL.

În raportul redactat în răspuns la cererea camerei executorilor judecătorești (§12 mai sus), executorul a enunțat, în ceea ce privește executarea ordonanței din 23 ianuarie 2003, că societatea debitoare achitase 24 000 000 ROL, din care 9 000 000 ROL fuseră remise reclamantului și 15 000 000 ROL fusesere depuse, la casa de economii, în beneficiul acestuia. Executorul a precizat, de asemenea, că încercase fără succes să contacteze reclamantul prin telefon pentru a îi înmâna chitanța din 30 iunie 2004 atestând depunerea sumei precitate. Din acel motiv, i-a trimis o scrisoare invitând-o să se prezinte la biroul seu.

Prin scrisoarea din 2 iulie 2004 (§13 mai sus), camera executorilor judecătorești a estimat, în ceea ce privește executarea ordonanței din 23 ianuarie 2003, că reclamantul încasase deja 9 000 000 ROL și că îi revenea să se prezinte la executorul judecătoresc pentru a primi chitanța privind diferența.

Pe 8 iulie 2004, reclamantul s-a dus la biroul executorului, care îi înmână sub semnătură chitanța privind 15 000 000 ROL. B. Dreptul intern relevant

Dreptul intern relevant este descris în cauza Topciov c. România (decizie), nr. 17369/02, 15 iunie 2006. PRETENȚIILE

Invocând art. 6, § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere la dreptul de acces la un tribunal, din cauza neexecutării deciziilor definitive din 15 și 23 ianuarie 2003.

Sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1, susține o atingere a dreptului de respect al bunurilor, din cauza neexecutării deciziilor precitate. PE DREPT

Reclamantul invocă art. 6, § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, care sunt redactate după cum urmează în părțile lor relevante: Art. 6, § 1 din Convenție "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)" Art. 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect cu privire la bunurile sale. Nicio persoană nu poate fi lipită de proprietatea sa decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au stările de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. "

Guvernul susține inițial lipsa epuizării căilor de recurs interne, estimând că reclamantul avea posibilitatea de a formula o obiecție la executarea forțată pentru a se plânge de eventualul refuz al executorului de a îndeplini un act de executare.

Acesta ridică apoi excepția pierderii calității de victimă a reclamantului în ceea ce privește pretențiile sale bazate pe neexecutarea ordonanței din 23 ianuarie 2003 a tribunalului județean din Dâmbovița, ținând seama că acesta s-a văzut plătit suma integrală stabilit în ordonanța respectivă.

În sfârșit, Guvernul consideră că reclamantul ar fi trebuit să-și continue demersurile pentru executarea forțată a hotărârii din 15 ianuarie 2003. Potrivit acestuia, prezenta cauză este similară cu cauzele Ciprova c. Republica Cehă (decizie), nr. 33273/03, 22 martie 2005 și Topciov, citate mai sus, care au privit executarea deciziilor judiciare impunând o obligație de plată unor particulari. Ca și în cele două cauze precitate, statul a pus la dispoziția reclamantului mijloace adecvate și suficiente care îi permiteau să obțină plata sumelor datorat de debitor. Potrivit Guvernului, prezenta cauză trebuie distinsă de cauza Fociac c. România (nr. 2577/02, hotărâre din 3 februarie 2005), din moment ce în cealaltă cauză debitorul nu numai că nu s-a opun executării, dar a comunicat executorului informațiile solicitate (§24 mai sus). Din acel motiv, lipsa de diligență din partea reclamantului nu poate fi imputată statului, ținând seama că orice creditor trebuie să acționeze cu o anumită diligență și să vegheze la executare în cauzele civile (Topciov, citat mai sus).

Guvernul concluzionează că statul a îndeplinit măsurile prevăzute de lege pentru a executa hotărârea favorabilă reclamantului și că alte demersuri din partea executorului nu erau posibile decât după inițiativa reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza respectivă.

Reclamantul admite că ordonanța din 23 ianuarie 2003 a fost executată, dar insistă asupra faptului că hotărârea din 15 ianuarie 2003 nu a fost executată.

El consideră în această privință că executorul ar fi trebuit să pună sub sigiliu bunurile debitorului imediat după scrisoarea primăriei din 29 octombrie 2003, pentru a evita alienarea acestor bunuri. Reclamantul susține, de asemenea, că executorul a redactat procesul-verbal asupra bunurilor imobile ale debitorului abia pe 10 decembrie 2003, deși ceruse executarea forțată din 16 octombrie 2003. De altfel, executorul nu a redactat un proces-verbal privind bunurile mobile ale debitorului.

Reclamantul consideră apoi că există o inconsecvență între, pe de o parte, afirmația camerei executorilor judecătorești conform căreia debitorul alienase bunurile pe 2 decembrie 2003 și absența oricărui constat în această privință în procesul-verbal din 10 decembrie 2003 redactat de executor.

În ceea ce privește ordonanța din 23 ianuarie 2003 a tribunalului județean din Dâmbovița, Curtea observă că aceasta a fost complet executată, ceea ce reclamantul nu contestă (paragrafe 27-31 și 40 mai sus).

Ea reamintește în această privință că prin "victimă", art. 34 desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă, existența unui încălcări a cerințelor Convenției concepând-se chiar în absența prejudiciului și că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă a unei încălcări, nu numai că trebuie să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci aceasta trebuie să subsiste pe parcursul procedurii în fața Curții (Stoicescu c. România (revizuire), nr. 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004; Ohanovici c. România (decizie), nr. 2083/02, 23 septembrie 2008).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde calitatea de victimă, în sensul art. 34 din Convenție, în ceea ce privește pretențiile sale bazate pe neexecutarea ordonanței din 23 ianuarie 2003, care trebuie deci respinse în aplicarea art. 34 și 35, §§ 3 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește hotărârea din 15 ianuarie 2003 a tribunalului de prim nivel din Pucioasa, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra excepției neepuizării căilor de recurs interne, deoarece consideră că în orice caz pretențiile reclamantului legate de această hotărâre trebuie declarate inadmisibile din motivele care urmează.

Art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la o instanță, care are ca corolaru dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-II). Cu toate acestea, acest drept nu poate obliga un stat să execute orice hotărâre de caracter civil oricare ar fi și în orice circumstanțe; acesta trebuie, în schimb, să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revine (Ciprova și Topciov, citate mai sus). Curtea are doar sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003).

În prezenta cauză, se agea despre executarea unei hotărâri impunând o obligație de plată unui anumit. În această privință, statul era obligat să pună la dispoziția reclamantului un sistem care să îi permită să obțină de la debitor plata sumelor alocate prin decizia judiciară în cauză.

Curtea consideră că autoritățile naționale au acționat cu diligență în cauza respectivă. Astfel, pe 16 octombrie 2003, data la care reclamantul s-a adresat executorului, acesta din urmă a solicitat tribunalului de prim nivel să autorizeze executarea forțată; după admiterea cererii sale de către tribunal, executorul a solicitat informații de la primărie și a trimis o somație lui G.N. pe 17 noiembrie 2003; în urma refuzului debitorului de a se conforma, pe 10 decembrie 2003, executorul s-a prezentat la domiciliul acestuia și a inventariat bunurile imobile ale acestuia; pe 19 ianuarie 2004, executorul a numit un expert pentru evaluarea acestor bunuri și pe 29 ianuarie 2004 a trimis o nouă somație persoanei în cauză, solicitând, de asemenea, biroului de cartea funciară să înscrie somația menționat în registrele de publicitate imobiliară și să decidă indisponibilitatea bunurilor în cauză (paragrafe 3-9 mai sus).

În măsura în care reclamantul consideră că executorul ar fi trebuit să pună sub sigiliu bunurile debitorului imediat după scrisoarea primăriei din 29 octombrie 2003 și că procesul-verbal asupra bunurilor imobile ale debitorului ar fi trebuit redactat mai rapid, Curtea consideră că termenele în cauza respectivă nu au fost derizorii (a se vedea, prin contrast, Schrepler c. România, nr. 22626/02, § 32, 15 martie 2007) și că în orice caz niciun element din dosar nu permite a reține că executorul a acționat în mod manifest arbitrar în cauza respectivă. Din acel motiv, nu îi poate imputa statului faptul că debitorul a alienat bunurile.

Curtea observă apoi că din raportul redactat de executor în răspuns la cererea camerei executorilor judecătorești rezultă că aceasta adusese la cunoștința reclamantului alienarea bunurilor și că acesta din urmă nu a luat contact cu executorul pentru continuarea executării forțate. De altfel, prin scrisoarea din 2 iulie 2004, camera executorilor a recomandat reclamantului să se prezinte la biroul executorului și să solicite continuarea executării forțate fie asupra bunurilor mobile ale debitorului, fie asupra conturilor bancare ale acestuia, indicând, de asemenea, executorului bunurile mobile sau veniturile asupra cărora ar putea purta executarea (§13 mai sus).

Deși nu revine reclamantului să furnizeze el însuși executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 68, 17 iunie 2003), Curtea reamintește alături de Guvern că creditorul trebuie totuși să acționeze cu o anumită diligență și să vegheze la executare în cauzele civile (Topciov, citat mai sus). Din acel motiv, reclamantului îi revine să se folosească de mijloacele puse la dispoziție de legislația națională și să apeleze, după caz, la forța publică pentru a fi asistat la executare (Ciprova, citat mai sus). Cu toate acestea, spre deosebire de cauza Ruianu citată mai sus, unde reclamantul efectuase demersuri regulate cerând executarea, în prezenta cauză, nu este stabilit că după 2 iulie 2004, reclamantul să fi solicitat executorului să continue executarea hotărârii în cauză. De altfel, parchetul de lângă tribunalul de prim nivel din Pucioasa a reținut pe 15 decembrie 2005 că reclamantul nu dase curs recomandării camerei executorilor și că, din acel motiv, neexecutarea deciziei judiciare care îi era favorabilă era consecința propriei sale lipse de diligență (§15 mai sus).

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea nu constată o deficiență imputabilă autoritățile naționale în executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003.

Rezultă de aici că pretensiunea bazată pe art. 6, § 1 din Convenție privind neexecutarea hotărârii menționat este manifest nefondată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35, §§ 3 și 4 din Convenție.

Dacă hotărârea în cauză a creat în patrimoniul reclamantului o creanță sigură și exigibilă care constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră cu toate acestea că nu se poate în cauza respectivă imputa autoritățile naționale că nu au asistat reclamantul în executarea hotărârii, în măsura în care interesantul nu a acționat cu diligență pentru a continua executarea acesteia. Din motive similare cu cele expuse cu privire la pretensiunea de încălcare a art. 6, § 1 din Convenție, ea consideră, ținând seama de cele de mai sus, că aceasta pretensiune trebuie, de asemenea, respinsă din lipsă manifest de temei, în aplicarea art. 35, §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. Octavian Romulus Rădvan, est un ressortissant roumain, né en 1937 et résidant à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, son agent, M. Răzvan­Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce 1. La procédure en exécution forcée du jugement définitif du 15 janvier 2003 du tribunal de première instance de Pucioasa

Par un jugement définitif du 15 janvier 2003, le tribunal de première instance de Pucioasa accueillit l’action en dommages et intérêts introduite par le requérant contre G.N. et condamna ce dernier à payer au requérant la somme de 147 265 000 lei roumains (ROL) et à lui rembourser des frais de justice de 22 145 000 ROL.

Le 16 octobre 2003, le requérant s’adressa à un huissier de justice pour faire exécuter ledit jugement. Le jour même, l’huissier demanda au tribunal de première instance d’autoriser l’exécution forcée.

Le 22 octobre 2003, le tribunal fit droit à la demande.

Par une lettre du 29 octobre 2003, la mairie de Pucioasa informa l’huissier, en réponse à sa demande d’information, que le débiteur possédait plusieurs terrains et constructions.

Le 17 novembre 2003, l’huissier envoya une sommation au débiteur, lui ordonnant de verser au requérant les sommes établies par le jugement du 15 janvier 2003. Le 21 novembre 2003, G.N. reçut la sommation, mais ne se conforma pas.

Le 10 décembre 2003, l’huissier se déplaça au domicile du débiteur et inventoria les biens immeubles pouvant faire l’objet de l’exécution : un terrain de 700 m², une maison de 60 m² et un garage de 24 m 2 . Il dressa un procès-verbal à cette occasion retenant les détails des biens susmentionnés ainsi que le fait soumis par le débiteur que les biens lui appartenaient en copropriété avec son épouse.

Le 19 janvier 2004, le bureau local d’expertises communiqua à l’huissier, en réponse à sa demande, la liste des experts autorisés. Dès lors, l’huissier désigna un expert pour évaluer les biens immobiliers de G.N.

Le 29 janvier 2004, l’huissier envoya une nouvelle sommation au débiteur, l’informant qu’en cas de refus d’exécuter le jugement en question, il déclencherait la procédure de vente aux enchères des biens mentionnés dans le procès-verbal du 10 décembre 2003. L’huissier demanda également au bureau de livre foncier d’inscrire la sommation dans les registres de publicité immobilière et de décider l’indisponibilité de ces biens.

Peu après, le bureau rejeta la demande de l’huissier, au motif que le débiteur avait aliéné la plupart de ses biens immobiliers depuis le 2 décembre 2003. Selon l’huissier, il avait porté cette situation à la connaissance du requérant, lequel ne l’a plus contacté en vue de la poursuite de l’exécution forcée.

Le 21 avril 2004, le ministère de la Justice informa la chambre départementale des huissiers de justice auprès de la cour d’appel de Ploiești de ce que le requérant lui avait envoyé un mémoire où il se plaignait de l’inactivité de l’huissier de justice. Le 6 mai 2004, ladite chambre demanda à l’huissier de se présenter à son siège avec le dossier d’exécution afférent et de lui communiquer, par écrit, son point de vue.

Dès lors, l’huissier dressa un compte-rendu portant sur les actes d’exécution qu’il avait effectués en vue de l’exécution du jugement du 15 janvier 2003 et d’un arrêt du 23 janvier 2003 (paragraphes 17 et suivants ci-dessous). Pour ce qui était de l’exécution du premier jugement, l’huissier rappela qu’il avait été informé par le bureau de livre foncier de ce que le débiteur avait aliéné la plupart de ses biens immobiliers. Il précisa également que le requérant a été informé sur cette situation et qu’il devait le contacter en vue de la poursuite de l’exécution forcée.

Par une lettre du 2 juillet 2004, la chambre des huissiers de justice informa le requérant, en réponse à son mémoire (paragraphe 11 ci-dessus) qu’elle avait effectué des vérifications à l’égard des actes d’exécution réalisés par l’huissier à l’égard des deux décisions judiciaires et qu’elle a constaté que celui-ci a agi conformément à la loi. Ainsi, concernant le jugement du 15 janvier 2003, la chambre observa que la sommation du 29 janvier 2004 faite par l’huissier n’a pas pu être inscrite dans les registres de publicité immobilière, dans la mesure où le débiteur G.N. avait déjà aliéné ses biens immobiliers le 2 décembre 2003. Elle estima également que le requérant a été mis au courant de cette situation. Enfin, la chambre des huissiers écrivit : « Au vu de ce qui précède, nous vous recommandons de vous présenter à l’étude de l’huissier en vue de la poursuite de l’exécution forcée sur les meubles du débiteur ou par la voie de la saisine des comptes bancaires de celui-ci, en indiquant à l’huissier certains biens meubles du débiteur ou en l’informant si le débiteur touche des revenus ou dispose d’autres sommes d’argent ou de titres de valeur. Conformément à l’article 399 du code de procédure civile, vous avez la possibilité de former une objection à l’exécution forcée dans le cas où vous estimez que l’exécution forcée menée en l’espèce vous a causé des préjudices. »

Le 29 août 2005, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance de Pucioasa d’une plainte pénale contre l’huissier de justice, qu’il accusait d’abus dans l’exercice de ses attributions, au motif que celui-ci aurait refusé d’exécuter le jugement du 15 janvier 2003 malgré les démarches de l’intéressé.

Le 15 décembre 2005, le parquet rendit un non-lieu. Il observa que le requérant s’était présenté le 8 juillet 2004 à l’étude de l’huissier pour se voir remettre un récépissé attestant le paiement de 15 millions de ROL dans un autre dossier d’exécution forcée (paragraphe 31 ci-dessous), sans pour autant s’intéresser sur l’exécution du jugement du 15 janvier 2003. De plus, bien que la chambre des huissiers de justice ait suggéré au requérant de se présenter au bureau de l’huissier en vue de la poursuite de l’exécution forcée dudit jugement, celui-ci n’a pas entendu donner suite à cette recommandation. Dès lors, le parquet retint que l’inexécution du jugement en question était la conséquence du manque de diligence de la part du requérant.

Il ressort des observations du Gouvernement, non contestées par le requérant, que l’exécution forcée du jugement susmentionné est périmée à ce jour. 2. La procédure en exécution forcée de l’arrêt du 23 janvier 2003 du tribunal départemental de Dâmbovița

Par un arrêt définitif du 23 janvier 2003, le tribunal départemental de Dâmbovița condamna la société commerciale à responsabilité limitée P., représenté par G.N., à payer au requérant 20 330 000 ROL, représentant la contre-valeur de plusieurs corps de meubles, et à rembourser des frais de justice à hauteur de 1 701 400 ROL.

Le 27 juin 2003, le requérant s’adressa à l’huissier en vue d’obtenir l’exécution forcée de ce jugement. Le jour même, l’huissier demanda au tribunal de première instance de Pucioasa d’autoriser l’exécution forcée.

Le 30 juin 2003, le tribunal fit droit à la demande.

Le 2 juillet 2003, l’huissier envoya une sommation à la société débitrice, lui ordonnant de verser au requérant les sommes établies par l’arrêt du 23 janvier 2003. Le 4 juillet 2003, G.N. reçut la sommation en tant que représentant de la société P., mais ne lui donna pas suite.

Le 14 juillet 2003, l’huissier porta à la connaissance de G.N. son obligation d’être présent le 23 juillet 2003 à son domicile, qui était également le siège de la société P., afin de pouvoir participer à l’exécution forcée de l’arrêt précité. L’huissier demanda également au commissariat de police d’assurer la présence d’un policier à l’exécution forcée.

Les pièces du dossier ne permettent pas d’établir si une tentative d’exécution forcée a eu lieu à la date ainsi fixée.

Le 25 août 2003, l’huissier invita la société P. à lui transmettre au plus tard le 28 août 2003 la liste de ses biens et leur valeur.

Le 27 septembre 2003, la société informa l’huissier qu’elle ne disposait pas de moyens fixes, mais qu’elle lui communiquerait dans un délai de dix jours la liste des marchandises existants dans ses stocks, en vue d’un règlement amiable du litige existant entre elle et le requérant.

Le 29 octobre 2003, l’huissier se rendit au siège de la société, où il trouva G.N., lequel déclara qu’il ne s’opposait pas à l’exécution de l’arrêt, insistant toutefois sur le fait qu’il n’était pas encore en mesure d’acquitter les sommes dues, à cause de certaines difficultés financières. L’huissier procéda ensuite à la saisine de plusieurs biens meubles appartenant au débiteur et organisa une vente aux enchères le 20 novembre 2003.

Aucun enchérisseur ne se présenta. Dès lors, le requérant accepta la proposition du représentant de la société débitrice, G.N., de s’occuper lui­même de la vente des biens et de lui verser les sommes dues dans quatorze jours. L’huissier dressa un procès-verbal à cette occasion.

Le représentant de la société débitrice versa plusieurs sommes au requérant : 1 750 000 de ROL, le 20 novembre 2003, 5 000 000 de ROL, le 4 décembre 2003 et 2 300 000 de ROL, le 12 décembre 2003.

Le 29 juin 2004, le requérant saisit la Cour de la présente requête. Il se plaignait de l’inexécution des deux décisions judiciaires qui lui étaient favorables et précisait à propos de l’arrêt du 23 janvier 2003 qu’il n’avait pas encore recouvert un montant de 14 600 400 ROL.

Dans le compte rendu dressé en réponse à la demande de la chambre des huissiers de justice (paragraphe 12 ci-dessus), l’huissier énonça, quant à l’exécution de l’arrêt du 23 janvier 2003, que la société débitrice avait acquitté 24 000 000 de ROL, dont 9 000 000 de ROL ont été remis au requérant et 15 000 000 de ROL ont été mis en dépôt, à la caisse d’épargne, au bénéfice de ce dernier. L’huissier précisa également qu’il avait essayé sans succès de contacter le requérant par téléphone afin de lui remettre le récépissé du 30 juin 2004 attestant la mise en dépôt de la somme précitée. Dès lors, il lui avait envoyé une lettre l’invitant à se présenter à son étude.

Par la lettre du 2 juillet 2004 (paragraphe 13 ci-dessus), la chambre des huissiers de justice estima, à l’égard de l’exécution de l’arrêt du 23 janvier 2003, que le requérant avait déjà encaissé 9 000 000 de ROL et qu’il lui incombait de se présenter à l’huissier de justice pour se voir remettre le récépissé afférent à la différence.

Le 8 juillet 2004, le requérant se rendit au bureau de l’huissier, lequel lui remit contre signature le récépissé portant sur les 15 000 000 de ROL. B. Le droit interne pertinent

Le droit interne pertinent est décrit dans l’affaire Topciov c. Roumanie (déc.), n o 17369/02, 15 juin 2006. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, en raison de la non­exécution des décisions définitives des 15 et 23 janvier 2003.

Sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, il allègue une atteinte à son droit au respect des biens, en raison de l’inexécution des décisions précitées. EN DROIT

Le requérant invoque les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, qui sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 de la Convention « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement excipe tout d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, estimant que le requérant avait la possibilité de former une opposition à l’exécution forcée pour se plaindre de l’éventuel refus de l’huissier d’accomplir un acte d’exécution.

Il soulève ensuite l’exception de la perte de la qualité de victime par le requérant pour ce qui est de son grief tiré de l’inexécution de l’arrêt du 23 janvier 2003 du tribunal départemental de Dâmbovița, compte tenu que celui-ci s’est vu payer la somme intégrale établie par l’arrêt en question.

Enfin, le Gouvernement estime que le requérant aurait dû continuer ses démarches en vue de l’exécution forcée du jugement du 15 janvier 2003. Selon lui, la présente espèce est similaire aux affaires Ciprova c. République tchèque ((déc.), n o 33273/03, 22 mars 2005) et Topciov , précitée, lesquelles portaient sur l’exécution de décisions judiciaires enjoignant une obligation de paiement à des particuliers. Comme dans les deux affaires précitées, l’Etat a mis à la disposition du requérant des moyens adéquats et suffisants lui permettant d’obtenir le paiement des sommes dues par le débiteur. Selon le Gouvernement, la présente affaire doit être distinguée de l’affaire Fociac c. Roumanie (n o 2577/02, arrêt du 3 février 2005), puisqu’en l’espèce le débiteur non seulement ne s’est pas opposé à l’exécution, mais a communiqué à l’huissier les renseignements sollicités (paragraphe 24 ci-dessus). Dès lors, le manque de diligence de la part du requérant ne saurait être imputable à l’Etat, vu que tout créancier doit agir avec une certaine diligence et veiller à l’exécution dans les affaires civiles ( Topciov , précité).

Le Gouvernement conclut que l’Etat a accompli les mesures prévues par la loi afin d’exécuter le jugement favorable au requérant et que d’autres démarches de la part de l’huissier n’étaient possibles qu’à la suite de l’initiative du requérant, ce qui n’a pas été le cas en l’espèce.

Le requérant admet que l’arrêt du 23 janvier 2003 a été exécuté, mais insiste sur le fait que le jugement du 15 janvier 2003 n’a pas été exécuté.

Il estime à cet égard que l’huissier aurait dû mettre sous scellés les biens du débiteur immédiatement après la lettre de la mairie du 29 octobre 2003, afin d’éviter l’aliénation de ces biens. Le requérant fait valoir également que l’huissier n’a dressé le procès-verbal sur les biens immobiliers du débiteur que le 10 décembre 2003, alors qu’il avait demandé l’exécution forcée dès 16 octobre 2003. De plus, l’huissier n’a pas dressé de procès-verbal portant sur les biens meubles du débiteur.

Le requérant considère ensuite qu’il y a une incohérence entre, d’une part, l’affirmation de la chambre des huissiers de justice selon laquelle le débiteur avait aliéné ses biens le 2 décembre 2003 et l’absence de tout constat à cet égard dans le procès-verbal du 10 décembre 2003 dressé par l’huissier.

Pour ce qui est de l’arrêt du 23 janvier 2003 du tribunal départemental de Dâmbovița, la Cour observe que celui-ci a été complètement exécuté, ce que le requérant ne conteste pas (paragraphes 27-31 et 40 ci-dessus).

Elle rappelle à cet égard que par « victime » l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice et que, pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut, non seulement, qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour ( Stoicescu c. Roumanie (révision), n o 31551/96, § 55, 21 septembre 2004 ; Ohanovici c. Roumanie (déc.), n o 2083/02, 23 septembre 2008).

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que le requérant ne peut plus se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, pour ce qui est de ses griefs fondés sur l’inexécution de l’arrêt du 23 janvier 2003, lesquels doivent dès lors être rejetés en application des articles 34 et 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Pour ce qui est du jugement du 15 janvier 2003 du tribunal de première instance de Pucioasa, la Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception du non-épuisement des voies de recours internes, puisqu’elle considère qu’en tout état de cause les griefs du requérant liés à ce jugement doivent être déclarés irrecevables pour les raisons qui suivent.

L’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d’accès à un tribunal, lequel a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives ( Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances ; il lui appartient en revanche de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent ( Ciprova et Topciov , précités). La Cour a uniquement pour tâche d’examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003).

Dans la présente affaire, il s’agissait d’exécuter un jugement enjoignant une obligation de paiement à un particulier. A cet égard, l’Etat était tenu de mettre à la disposition du requérant un système lui permettant d’obtenir du débiteur le paiement des sommes allouées par la décision judiciaire en question.

La Cour estime que les autorités nationales ont agi d’une manière diligente en l’espèce. Ainsi, le 16 octobre 2003, date à laquelle le requérant s’est adressé à l’huissier, ce dernier a demandé au tribunal de première instance d’autoriser l’exécution forcée ; après l’admission de sa demande par le tribunal, l’huissier a sollicité l’information auprès de la mairie et a envoyé une sommation à G.N. le 17 novembre 2003 ; à la suite du refus du débiteur de s’y conformer, le 10 décembre 2003, l’huissier s’est déplacé à son domicile et a inventorié les biens immobiliers de celui-ci ; le 19 janvier 2004, l’huissier a désigné un expert pour évaluer ces biens et le 29 janvier 2004 il a envoyé une nouvelle sommation à la personne en question, demandant également au bureau de livre foncier d’inscrire ladite sommation dans les registres de publicité immobilière et de décider l’indisponibilité des biens en cause (paragraphes 3-9 ci-dessus).

Pour autant que le requérant estime que l’huissier aurait dû mettre sous scellés les biens du débiteur immédiatement après la lettre de la mairie du 29 octobre 2003 et que le procès-verbal sur les biens immobiliers du débiteur aurait dû être dressé plus rapidement, la Cour considère que les délais écoulés en l’espèce n’ont pas été déraisonnables (voir, a contrario , Schrepler c. Roumanie , n o 22626/02, § 32, 15 mars 2007) et qu’en tout état de cause aucun élément du dossier ne permet de retenir que l’huissier a agi d’une manière manifestement arbitraire en l’espèce. Dès lors, elle ne saurait imputer à l’Etat le fait du débiteur d’avoir aliéné ses biens.

La Cour note ensuite qu’il ressort du compte-rendu dressé par l’huissier en réponse à la demande de la chambre des huissiers de justice qu’il avait porté à la connaissance du requérant l’aliénation des biens et que ce dernier n’a pas pris de contact avec lui en vue de la poursuite de l’exécution forcée. Qui plus est, par la lettre du 2 juillet 2004, la chambre des huissiers a recommandé au requérant de se présenter au bureau de l’huissier et de demander la poursuite de l’exécution forcée soit à l’égard des meubles du débiteur, soit à l’égard des comptes bancaires de celui-ci, en indiquant également à l’huissier les biens meubles ou revenus sur lesquels pourrait porter l’exécution (paragraphe 13 ci-dessus).

Bien qu’il n’appartienne pas au requérant de fournir lui ‑ même à l’huissier de justice les moyens nécessaires afin de procéder à l’exécution effective ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 68, 17 juin 2003), la Cour rappelle avec le Gouvernement que le créancier doit toutefois agir avec une certaine diligence et veiller à l’exécution dans les affaires civiles ( Topciov, précité). Dès lors, il incombait au requérant de se servir des moyens mis à sa disposition par la législation nationale et de faire appel, le cas échéant, à la force publique pour l’assister dans l’exécution ( Ciprova, précité ). Or, à la différence de l’affaire Ruianu précitée où le requérant avait accompli des démarches régulières en demandant l’exécution, dans la présente affaire, il n’est pas établi qu’après le 2 juillet 2004, le requérant ait demandé à l’huissier de continuer l’exécution du jugement en cause. Qui plus est, le parquet près le tribunal de première instance de Pucioasa a retenu le 15 décembre 2005 que le requérant n’avait pas donné suite à la recommandation de la chambre des huissiers et que, dès lors, l’inexécution de la décision judiciaire qui lui était favorable était la conséquence de son propre manque de diligence (paragraphe 15 ci-dessus).

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour ne constate pas de défaillance imputable aux autorités nationales dans l’exécution du jugement du 15 janvier 2003.

Il s’ensuit que le grief fondé sur l’article 6 § 1 de la Convention portant sur l’inexécution dudit jugement est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Si le jugement en question a créé dans le patrimoine du requérant une créance certaine et exigible qui constitue un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour estime néanmoins qu’on ne saurait en l’espèce imputer aux autorités nationales de ne pas avoir assisté le requérant dans l’exécution du jugement, dans la mesure où l’intéressé n’a pas fait diligence pour poursuivre cette exécution. Pour des raisons similaires à celles exposées au regard de l’allégation de violation de l’article 6 § 1 de la Convention, elle considère, eu égard à ce qui précède, que ce grief doit être également rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président