CASE OF TOPCIOV v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF TOPCIOV v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2006)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a treia

DECIZIE

cu privire la admisibilitatea

cererii nr.

17369/02

formulată de Ioan TOPCIOV

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 15

iunie 2006 într-o cameră compusă din

B.M.

ZUPANČIČ

,

președinte

,

L.

CAFLISCH

,

C.

BÎRSAN

,

V.

ZAGREBELSKY

,

E.

MYJER

,

DAVID THÓR

BJÖRGVINSSON, I.

ZIEMELE

,

judecători

, precum și

V.

BERGER

,

grefier de secție

,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 18 aprilie 2002,

având în vedere decizia Curții de a examina admisibilitatea și fondul cauzei în același timp, astfel cum prevede art.

29 §

3 din convenție,

având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

În fapt

Reclamantul, domnul Ioan Topciov, este resortisant român, domiciliat în România, născut în 1960 și domiciliat în Arad. Acesta este reprezentat în fața Curții de doamna Petronela Topciov, economist. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice

Rămășcanu.

A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

Prin hotărârea din 3

ianuarie 2000, Judecătoria Arad a admis acțiunea în despăgubiri introdusă de reclamant împotriva lui D.L. și l-a obligat pe acesta din urmă să îi plătească suma de 45

000

000 lei vechi românești (ROL), respectiv 2

385,62 euro (EUR) cu titlu de daune-interese și 6

145

000 ROL, respectiv 325,77 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Printr-o hotărâre din 12

aprilie 2000, Tribunalul Arad a anulat apelul lui D.L. pentru neplata taxei de timbru. În plus, tribunalul l-a obligat pe D.L. să îi plătească reclamantului suma de 430

000

ROL, respectiv 22,82

EUR, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reiese din înscrisurile de la dosar că părțile nu au formulat recurs împotriva deciziei și, în consecință, hotărârea din 3

ianuarie 2000 a rămas definitivă. Hotărârea a fost învestită cu formulă executorie la 7

februarie 2001 la cererea reclamantului.

La o dată neprecizată, reclamantul l-a mandatat pe executorul judecătoresc V.P. pentru punerea în executare a hotărârii din 3 ianuarie 2000.

Executorul judecătoresc a pus în întârziere debitorul ca să se conformeze hotărârii menționate anterior până la 22

februarie 2001, însă acesta nu s-a conformat. La 15

martie 2001, executorul judecătoresc l-a invitat pe reclamant să îl însoțească la domiciliul debitorului în vederea sechestrării bunurilor acestuia.

La 29

mai 2001, reclamantul a depus la Ministerul Justiției o plângere împotriva executorului judecătoresc V.P., exprimându-și nemulțumirea față activitatea acestuia din urmă. Ministerul a trimis plângerea reclamantului la Tribunalul Arad.

La 6

iulie 2001, reclamantul a anunțat că nu era disponibil pentru o deplasare cu executorul judecătoresc la domiciliul debitorului și a mandatat executorul să efectueze de unul singur punerea sub sechestru a bunurilor debitorului.

Prin procesul-verbal din 9 iulie 2001, executorul judecătoresc a constatat că debitorul nu

mai locuia la adresa indicată, că nu

existau bunuri ce puteau fi puse sub sechestru și că domiciliul actual nu

era cunoscut. Prin urmare, a considerat că debitorul era insolvabil și că nu

putea fi localizat. Procesul-verbal i-a fost transmis reclamantului la 11

iulie 2001.

Printr-o scrisoare din 12

iulie 2001, ca răspuns la plângerea reclamantului împotriva executorului judecătoresc, tribunalul l-a informat că, având în vedere acțiunile întreprinse până atunci de executor, acesta își îndeplinise corect toate obligațiile. În plus, tribunalul a observat că era de competența reclamantului să identifice noua adresă a debitorului pentru a putea continua executarea silită.

Reclamantul afirmă că s-a informat la Serviciul de evidență a populației de pe lângă poliție cu privire la noua adresă a debitorului, însă aceasta nu apărea acolo. Acesta afirmă că l–a remarcat pe debitor la volanul unui autovehicul al cărui număr de înmatriculare l-a reținut, dar că atunci când s-a adresat ulterior poliției pentru a-l ajuta să afle adresa debitorului, poliția i-a respins cererile. De asemenea, acesta afirmă că în lunile iulie, august și septembrie 2003 s-a adresat din nou executorului judecătoresc V.P. pentru a-i solicita să continue executarea silită a hotărârii, solicitându-i în special să depună o plângere penală împotriva debitorului.

Guvernul susține că reclamantul nu

a depus nicio cerere la poliție pentru a obține informații despre adresa debitorului. În plus, după 29

mai 2001, reclamantul nu

a depus plângere scrisă la Ministerul Justiției sau la Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești pentru a se plânge de inactivitatea lui V.P.

Reiese din dosar că după 9

iulie 2001 nu a fost efectuat niciun act de executare.

B. Dreptul intern relevant

a) Formularea anterioară lui 2 mai 2001

Art.

373

(1) Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanțe. În cazul în care prima instanța este o curte de apel, hotărârea se executa prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care își are sediul curtea de apel.

(2) Cererea de executare se va face:

a) în cazul hotărârilor rămase definitive și irevocabile, la prima instanță;

b) în celelalte cazuri, la instanța care a pronunțat ultima hotărâre asupra fondului; aceasta va trimite cererea, împreună cu hotărârea, pentru investire și executare, la prima instanța.

(3) Executarea se îndeplinește prin executorii judecătorești.

(4) În cazurile prevăzute de lege, precum și atunci când executorul judecătoresc considera necesar, organele de poliție sunt obligate sa-i acorde concursul la efectuarea executării silite.”

Acest articol a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

138/2000 din 14

septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr.

479 din 2

octombrie 2000 și intrată în vigoare la 2

mai 2001, adică la 7 luni de la data publicării (art.

IX din Ordonanța de urgență nr.

138/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

290/2000).

Art.

411

„(1) Dacă în termen de o zi de la primirea somației debitorul nu plătește suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanța de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deținute de un terț....”

a) Formularea ulterioară lui 2 mai 2001

Art.

371²

„ (1) Pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege..”

Art. 373

„(1) Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se executa de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se afla acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripțiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă acestea.”

Art.

373²

„(1) În cazurile prevăzute de lege, precum și atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ai forței publice, după caz, sunt obligați să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite..”

Art.

399

„(1) Împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281^1, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză sa îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege.”

Calea de atac prevăzută la art.

399, citat anterior, este deschisă creditorului, care poate sesiza instanțele naționale cu o contestație în cazul în care [...] organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege. Termenul prevăzut la art.

401 alin.

(1)

a) C.

proc.

civ. pentru contestație este de 15

zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul executorului de a îndeplini un act de executare.

2.

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești

Art. 1 alin. (1)

„(1) Executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii se efectuează de către executorii judecătorești, daca legea nu prevede altfel.”

Art.

44

„Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: (...)

e) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor.”

Art.

45

„(1) Acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani.

(...)

(4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătorești citează părțile și pronunță o hotărâre motivată care se comunică acestora.

(5) Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești părțile pot face contestație, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul profesional.”

Art.

53

„(1) Refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părțile stăruie în cererea de îndeplinire a actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.

(2) În cazul refuzului nejustificat de întocmire a unui act partea interesată poate introduce plângere în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoștința de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul biroul executorului judecătoresc.

(3) Judecarea plângerii se face cu citarea părților. În cazul admiterii plângerii instanța indică în hotărâre modul în care trebuie întocmit actul.

(4) Hotărârea judecătoriei este supusă recursului.

(5) Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătorești rămase irevocabile.”

Art.

57

„(1) Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente.

(2) Activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, în condițiile prezentei legi.”

Art.

58

„Cei interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la executare, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”

Activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, exercitat de Ministerul Justiției, fie prin corpul său de specialitate, fie prin Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești. Obiectul acestui control îl constituie, printre altele, calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești și comportamentul acestora în raporturile lor de serviciu cu autoritățile publice și persoanele fizice.

Capete de cerere

6

§

1 din convenție, reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârii din 3

ianuarie 2000 pronunțată în favoarea sa de judecătorie și în mod special de pasivitatea autorităților, respectiv executorul judecătoresc și poliția.

1 din Protocolul nr.

1, din cauza neexecutării hotărârii menționate.

În drept

6

§

1 din convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 3

ianuarie 2000 a Judecătoriei Arad, prin care D.L. a fost obligat la plata unei sume de bani. Acesta invocă, în esență, dreptul la o protecție judiciară efectivă, garantat de art.

6

§

1 din convenție, care prevede următoarele în partea relevantă:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Guvernul se sprijină pe faptul că dreptul intern a pus la dispoziția reclamantului căi procedurale adecvate, accesibile, eficiente și suficiente, pentru punerea în executare a hotărârii pronunțate în favoarea sa.

Cu titlu introductiv, Guvernul consideră că reclamantul avea posibilitatea fie de a formula contestație la executare în temeiul art.

399 alin.

(1) C.

proc.

civ., fie de a sesiza instanțele și autoritățile competente cu acțiuni împotriva executorului judecătoresc în temeiul art.

53 și 58 din Legea nr.

188/200 privind executorii judecătorești (a se vedea

supra

secțiunea „Dreptul intern relevant”). Guvernul prezintă diverse copii ale deciziilor pronunțate în cursul anului 2004 de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești pentru a demonstra eficiența acțiunii disciplinare.

Guvernul constată că, în speță, reclamantul nu a introdus o acțiune disciplinară împotriva executorului judecătoresc. Deși a depus o plângere la Ministerul Justiției la 29

mai 2001, aceasta a fost procesată la 12

iulie 2001 și, în orice caz, executorului nu

i se poate reproșa nicio pasivitate înainte de data menționată.

În plus, Guvernul consideră că acțiunile indicate îndeplineau criteriile stabilite de jurisprudența Curții cu privire la calitatea unei legi: acestea sunt adecvate, accesibile, eficiente și suficiente (

Stögmuller împotriva Austriei

, hotărârea din 10

noiembrie 1969, seria

A nr.

9, p.

42, pct.

62, precum și

De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei

, hotărârea din 18

iunie 1971, seria

A nr.

12, p.

34).

Reclamantul consideră că a epuizat căile de atac interne. Pe de altă parte, acesta consideră că Judecătoria Arad nu a examinat corect plângerea sa împotriva executorului judecătoresc și că acesta din urmă nu a acționat cu celeritate la executare, în pofida informațiilor aflate la domiciliul debitorului.

Curtea consideră că excepția de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern, este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art.

6

§

1 din convenție, astfel încât este necesar să fie conexat cu fondul (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Gnahoré contra Franței

, nr.

40031/98, pct.

26, CEDO 2000-IX). Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea eficacității în speță a unei eventuale contestații la executare sau a unei plângeri disciplinare împotriva executorului judecătoresc deoarece, în orice caz, capătul de cerere al reclamantului este inadmisibil din următoarele motive.

Curtea amintește jurisprudența sa, potrivit căreia art.

6 din convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive (

Hornsby împotriva Greciei

, hotărârea din 19

martie 1997,

Culegere de hotărâri și decizii

1997-II, pct.

40). Acest drept nu poate totuși obliga un stat să pună în executare fiecare hotărâre cu caracter civil indiferent de felul acesteia și de împrejurări; în schimb, trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce-i revin. Singura sarcină a Curții este de a examina dacă măsurile luate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (

Ruianu împotriva României

, nr. 34647/97, pct.

66, 17

iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acționeze pentru executarea unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție implică răspunderea statului potrivit art.

6

§

1 din convenție (

Scollo împotriva Italiei

, hotărârea din 28

septembrie 1995, seria

A nr.

315-C, pct.

44).

În prezenta cauză, era vorba de executarea unei hotărâri care impunea o obligație de plată unei persoane de drept privat. În această privință, statul era obligat să pună la dispoziția reclamantului un sistem care să îi permită să obțină de la debitor plata sumelor acordate de instanțe [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Dachar împotriva Franței

(dec.), nr.

42338/98, 6

iunie 2000]. Nu se poate deduce totuși din asta că trebuie considerat răspunzător pentru neplata unei creanțe executorii cauzată de insolvabilitatea unui debitor „privat” (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Sanglier împotriva Franței

, nr.

50342/99, pct.

39, 27

mai 2003).

În ceea ce privește obligația autorităților de a lua măsurile adecvate pentru executarea hotărârii din 3

ianuarie 2000, Curtea observă că aceasta a fost învestită cu formulă executorie la 7

februarie 2001 și că executorul judecătoresc a somat debitorul să se conformeze hotărârii menționate anterior până la 22

februarie 2001. O tentativă de executare a avut loc la 9

iulie 2001, adică la 3

zile după răspunsul reclamantului la cererea executorului de a se deplasa împreună la domiciliul debitorului pentru sechestrarea bunurilor acestuia din urmă.

Plângerea reclamantului împotriva executorului judecătoresc a făcut obiectul unei decizii motivate a autorității competente de constatare a faptului că până la data deciziei acesteia, executorul își îndeplinise atribuțiile întocmai. În consecință, până la 9

iulie 2001, autoritățile sesizate nu și-au încălcat obligația aferentă statului de a-l asista pe reclamant la executare.

Deși nu este obligația reclamantului să îi furnizeze executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă (

Ruianu împotriva României

,

nr.

34647/97, pct.

68, 17 iunie 2003), acesta trebuie să acționeze totuși cu o anumită diligență și să asigure executarea în cauzele civile. În consecință, reclamantului îi revenea sarcina de a se folosi de mijloacele puse la dispoziția sa de legislația națională și de a apela, la nevoie, la autoritatea publică pentru a-l asista la executare [

Ciprova împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr.

33273/03, 22 martie 2005]. Pe de altă parte, trebuie remarcat că, potrivit dispozițiilor legale interne, nu este obligația executorului judecătoresc să identifice domiciliul debitorului dispărut.

Spre deosebire de cauza

Ruianu

, citată anterior, și

Pini și alții împotriva României

(nr.

78028/01 și 78030/01, pct.

177, CEDO 2004-V), în care reclamantul a făcut demersuri periodice solicitând executarea, în prezenta cauză nu s-a stabilit că, după 9

iulie 2001, reclamantul a solicitat executorului să continue executarea hotărârii în cauză. Astfel, ulterior datei menționate, așa cum reiese din dosar, reclamantul nu s-a plâns de inactivitatea executorului la autoritățile competente.

În plus, Curtea observă că, deși reclamantul susține că a solicitat în mai multe rânduri poliției să îi dea adresa reclamantului și executorului judecătoresc să îndeplinească alte acte de executare, niciun înscris din dosar nu confirmă afirmațiile acestuia. Pe de altă parte, din documentele prezentate de Guvern reiese că nu a fost înregistrată nicio cerere scrisă a reclamantului în acest sens la poliție, nici la executorul judecătoresc.

Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea nu

constată o omisiune ce ar fi imputabilă autorităților naționale în executarea hotărârii din 3

ianuarie 2000. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe neexecutarea respectivei hotărâri se dovedește în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

35

§

3 și 4 din convenție.

ianuarie 2000 i-a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr.

1, redactat astfel:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu

aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Guvernul nu contestă faptul că reclamantul are o creanță individualizată suficient pentru a fi exigibilă. Totuși, observă că nu există un amestec al statului în dreptul de proprietate al reclamantului și că imposibilitatea acestuia de a obține executarea hotărârii în cauză este cauzată de propria inactivitate.

Reclamantul nu a prezentat observații ca răspuns la cele ale Guvernului în această privință.

Curtea observă că, în prezenta cauză, hotărârea din 3

ianuarie 2000 a creat în patrimoniul reclamantului o creanță sigură și exigibilă care reprezintă un „bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr.

a dat dovadă de diligență pentru a continua această executare. Din motive similare celor expuse față de pretinsa încălcare a art.

6

§

1 din convenție, Curtea consideră, având în vedere cele de mai sus, că și acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art.

35

§

3 și 4 din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Vincent

Berger

Boštjan M.

ZUPANČIČ

Grefier

Președinte