CASE OF TODICESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În 1983, un bun imobiliar aparținând părinților reclamantei, situat la etajul cinci la nr. 39 din strada Schitu Măgureanu, în București și format dintr-un apartament din două camere și din terenul aferent de 740 m², a făcut obiectul unei confiscări în temeiul decretului nr. 223/1974.

La 19 decembrie 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o sentință care constata ilegalitatea măsurii de confiscare și care ordona autorităților să i-l restituie în calitate de moștenitoare. În lipsa unui apel această sentință a devenit definitivă.

În ciuda acestei sentințe, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a-și recupera bunul, deoarece în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vânduse la 7 ianuarie 1997 acest bun soților M.C., care îl ocupau în calitate de chiriași.

În 1998 reclamanta a cerut instanțelor să se constate nulitatea vânzării bunului. Ea a precizat că confiscarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, în consecință, nu-l putea vinde legal.

La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 18 aprilie 2001, Curtea de Apel București a respins acțiunea sa pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Curtea de Apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.

Printr-o scrisoare din 8 noiembrie 2001 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantei de înaintare a unui recurs în anulare.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în Hotărârile

Guvernul precizează că plângerea trebuie respinsă datorită nerespectării termenului de șase luni în măsura în care cererea a fost înaintată la 25 aprilie 2002, în condițiile în care ultima hotărâre internă definitivă în sensul

Reclamanta cere respingerea excepției ridicate de Guvern deoarece, în opinia sa, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenție trebuie să fie calculat începând cu 8 noiembrie 2001, data respingerii cererii sale în vederea unui recurs în anulare.

Curtea amintește că

În cazul în speță Curtea observă în primul rând că reclamanta se află, de mai mulți ani, în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra bunului său, în ciuda existenței unei hotărâri definitive care îi recunoștea în mod expres acest drept. De altfel, eforturile sale de executare a hotărârii definitive, prin intermediul unei acțiuni în anulare a contractului de vânzare privind bunul său, au eșuat în fața instanțelor interne. Curtea nu ar putea reproșa reclamantei rezultatul negativ al demersurilor sale în vederea intrării în posesia bunului său, situația fiind aceeași dacă această cale de atac nu ar fi fost folosită. În fine, în ciuda existenței legilor de reparație ulterioare reclamanta, nici până astăzi, nu a fost despăgubită pentru pierderea bunului său. Reclamanta se confruntă deci cu o situație continuă.

Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi admisă favorabil. Curtea constată de altfel că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Guvernul consideră că în speță vânzarea bunului litigios nu a afectat dreptul de proprietate al reclamantei, deoarece aceasta nu avea niciun drept în momentul încheierii contractului de vânzare. În opinia Guvernului, reclamanta a omis să-și înscrie dreptul de proprietate în registrul funciar. În acest sens el invocă

Guvernul adaugă că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantei era justificată deoarece era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim și era proporțională. În fine, în opinia Guvernului, reclamanta are și acum posibilitatea de a obține o despăgubire pentru pierderea bunului să în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Reclamanta contestă teza Guvernului. Ea menționează existența hotărârii definitive care ordonă autorităților restituirea bunului său și imposibilitatea de a o executa în urma vânzării ilegale a bunului.

Curtea constată că reclamanta este în posesia unei hotărâri definitive și irevocabile care ordonă autorităților să-i restituie bunul litigios. Așa cum Curtea a constatat anterior (a se vedea cauza

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare cu cele din cazul în speță și a constatat încălcarea

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

Deși Guvernul menționează că i se permite să obțină o despăgubire pentru pierderea bunului său, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permit în prezent într-un mod susceptibil să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre altele, cauzele

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape nouă ani, au făcut-o să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de

În primul rând reclamanta cere restituirea bunului respectiv și acordarea sumei de 200.000 euro, precum și a sumei de 37.200 euro pentru chiriile neîncasate în perioada 1998-2005. Ea nu a prezentat niciun raport de expertiză în acest sens. Reclamanta cere în plus 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul contestă cifra prejudiciului material așa cum a a fost expusă de reclamantă și face trimitere la o expertiză (un aviz) eliberată de un expert imobiliar la cererea sa. Conform concluziilor acestei expertize valoarea de piață a bunului este de 107.918 euro. În ceea ce privește prejudiciul suferit din cauza chiriilor neîncasate, Guvernul contestă cererea reclamantei și invocă, între altele, jurisprudența

Curtea amintește că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligația juridică conform Convenției de a pune capăt încălcării și de a-i elimina consecințele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparțial consecințele acestei încălcări, articolul 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «

Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului situat la etajul cinci la nr. 39 din strada Schitu Măgureanu în București și a terenului aferent, ar pune pe cât posibil reclamanta într-o situație echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerințele

Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului în cauză. Curtea constată că unicul document care atestă valoarea de piață a bunului este avizul supus atenției de expertul Guvernului. Ținând cont de concluziile respectivului aviz, precum și de informațiile de care dispune Curtea asupra prețurilor pieții imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 110.000 euro.

În privința sumelor cerute cu titlu de nebeneficiere de bun, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, ținând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului drept reparație conform art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ține cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă din 1997 cu ocazia reparației prejudiciului moral (a se vedea,

În privința prejudiciului moral suferit, Curtea, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa și statuând în echitate, îi alocă suma de 5.000 euro cu acest titlu.

Reclamanta cere de asemenea 20.000 euro pentru costuri și cheltuieli suportate în fața Curții. E anu aduce niciun act doveditor în sprijinul cererii sale.

În lipsa oricărui act doveditor Guvernul se opune rambursării cheltuielilor solicitate de reclamantă.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor.

Curtea remarcă faptul că reclamanta nu a prezentat niciun act doveditor în privința costurilor și cheltuielilor pretins suportate. În lipsa oricărui act de atestare a cheltuielilor cerute, Curtea nu poate acorda nicio sumă cu acest titlu.

declară cererea admisibilă;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.