Secțiunea a treia Cerere nr. 13942/06 Didina MARINESCU împotriva României introdusă la 25 martie 2006 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, M Didina Marinescu, este un resortisant român, născut în 1951 și rezident în Constanța. Ea a sesizat Curtea la 25 martie 2006. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul I. A. Drăghici, avocat la București. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de recurentă, pot fi rezumate după cum urmează: la 12 martie 2002, recurenta notifia către angajatorul său (societatea privată R. S.A.) dorința sa de a rezilia, începând cu 1 aprilie 2002, contractul său de muncă. Ea a dorit să-și părăsească funcția de director economic deoarece, din cauza dificultăților economice ale angajatorului său, ea nu mai era în măsură să-și exercite funcția. reclamanta susținea că este găsită în locul în care sunt plătite salariile angajaților, contribuțiile sociale, chiriile întreprinderii, precum și orice alte obligații ale societății R. La 2 septembrie 2002, recurenta a fost sesizată de către angajatorul său, care solicita tribunalului departamental din București să îi dea 44 370 000 de lei românești (ROL) (aproximativ 1 400 de euro (EUR)), din cauza nerespectării obligației de a transfera contribuțiile sociale ale salariaților întreprinderii către bugetul statului. Recurenta a formulat o cerere reconvențională, solicitând condamnarea angajatorului său să-i comunice o decizie de concediere și, în caz contrar, să-i plătească daune-interese cu o valoare de 500 De asemenea, a solicitat să i se dea carnetul de muncă și să obțină plata drepturilor salariale până la data deciziei de concediere. 2003, reclamanta a solicitat ca daunele-interese pe zi să fie calculate de la data cererii sale reconvenționale, adică de la 24 octombrie 2002, până la data concedierii sale. La 5 februarie 2004, tribunalul departamental din București a respins acțiunea societății R. în lipsa unor fonduri suficiente în conturile întreprinderii, situația care nu a fost atribuită recurentei. Nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la cererea reconvențională a recurentei. Cele două părți s-au ocupat de această hotărâre. Printr-o hotărâre din 28 octombrie 2004, instanța de apel din București a dat dreptul la recursul recurentei, a constatat că tribunalul departamental a omis să se pronunțe cu privire la cererea reconvențională și a trimis cauza în fața tribunalului județ. Prin aceeași hotărâre, instanța de apel menține celelalte dispoziții ale hotărârii. La 25 februarie 2005 a avut loc o audiere în fața tribunalului departamental din București. Cu această ocazie, reprezentantul societății R. a trimis la dosar mai multe documente, inclusiv decizia nr. 17 din 31. octombrie 2001 privind concedierea reclamantei. Recurenta, care pretinde că a luat cunoștință pentru prima dată de această decizie în ziua în care a fost pronunțată, a contestat în mod expres această probă, invocând art. 134 din Codul muncii, care a făcut din culpă juridică orice decizie de concediere care nu a fost comunicată părții interesate. Instanța a pronunțat în deliberare și a amânat pronunțarea deciziei la 1 martie 2005. martie 2005, Tribunalul a acceptat parțial cererea reconvențională a recurentei și a ordonat societății R. să-i predea carnetul de muncă și să-i plătească drepturile salariale pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2005 și martie 2005. la 31 octombrie 2001. Tribunalul a respins cererea recurentei de a obține plata daunelor-interese pentru fiecare zi de întârziere înainte de comunicarea deciziei de concediere, considerând că angajatorul i-a comunicat această decizie la 31 octombrie 2001. Tribunalul apreciază că reclamanta nu a contestat această decizie. Prin aceeași hotărâre, Tribunalul a respins argumentul cu privire la drepturile salariale solicitate de recurentă ca nefondate din cauza rupturii, la 31 octombrie 2001, a contractului de muncă încheiat între părți. Tribunalul a respins, de asemenea, celelalte obiecțiuni ale recurentei ca nefondate. Cele două părți s-au ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri. 10. În fața instanței de recurs din București, reclamanta a afirmat că decizia de concediere din 31 octombrie 2001 nu i-a fost comunicată până la data de 25 februarie 2005, situație contrară articolului 134 din Codul muncii, care prevedea nulitatea oricărei decizii de concediere care nu a fost comunicată părților interesate. 11. Prin hotărârea din 26 septembrie 2005, instanța de apel din București a respins cele două acțiuni ca nefondate. În ceea ce privește motivele recurentei, instanța de apel își motivează hotărârea după cum urmează (...) privind nulitatea deciziei din 31 octombrie 2001, această nulitate este invocată, pentru prima dată, în recurs, necunoașterea unui grad de jurisdicție, situație care face inadmisibilă analiza sa. Chiar dacă în orice moment se poate invoca, în domeniul dreptului muncii aceaceasta este supusă unui termen limită și, în orice caz, trebuie să facă obiectul unei dezbateri între părți în timpul hotărârii cauzei pe fond, întrucât nu este posibil, din punct de vedere procedural, să o discute direct în cadrul unei căi de atac. Procesul-verbal din 25 februarie 2005 nu conține nici o mențiune cu privire la acest aspect și nu a fost rectificat (...). Dreptul și practica internă relevante12. La art. 134 din Codul muncii din România, astfel cum a fost redactat la data faptelor, se citește după cum urmează: În toate situațiile, o măsură de concediere poate fi adoptată în temeiul unei decizii luate de conducere și trebuie să conțină motivele, dispozițiile legale, termenele de recurs și organele care pot contesta această măsură. Decizia de concediere trebuie comunicată în scris în termen de cinci zile și produce efecte de la data comunicării acesteia. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de respingerea, de către tribunalul departamental din București, a cererii sale de plată a daunelor-interese de către angajatorul său, fără a lua în considerare și examina apărarea sa cu privire la validitatea deciziei de concediere din 31 octombrie 2001. Ea a afirmat apoi că instanța de apel a Bucureștiului l-a reproșat pentru că nu a ridicat un motiv de nulitate în ceea ce privește această dovadă, în timp ce ea susține că a făcut la sonda din 25 februarie 2005. În sprijinul acesteia, ea furnizează o copie a notelor acestei audieri confirmându-și afirmațiile. Pe langa aceeasi dispozitie, reclamanta se plange si de durata excesiva a procedurii. 14. Aprilie 2002. De asemenea, Comisia se plânge de întârzierea obligației angajatorului său de a-i preda carnetul de muncă. 15. Fără a-i susține cauza, reclamanta a solicitat art. 13 din Convenție. 16. În cele din urmă, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate din cauza refuzului instanțelor interne de a-i plăti angajatorului drepturile salariale datorate până la emiterea deciziei de concediere. ÎNTREBARE Contestarea privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantei a fost ascultată în mod echitabil, așa cum se cere la art. 6 § 1 din Convenție? În special, reclamanta a avut posibilitatea de a-și prezenta cazul în fața instanțelor interne, inclusiv a mijloacelor sale de apărare, în condiții care nu se aflau într-o situație de dezavantaj substanțial față de partea adversă
Requête n
o
13942/06
Didina MARINESCU
contre la Roumanie
introduite le 25 mars 2006
1.
La requérante, M
me
Didina Marinescu, est une ressortissante roumaine, née en 1951 et résidant à Constanța. Elle a saisi la Cour le 25
mars 2006. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 12 mars 2002, la requérante notifia à son employeur (la société privée R. S.A.) son souhait de résilier, à partir du 1
er
avril 2002, son contrat de travail. Elle souhaitait quitter son poste de directeur économique car, en raison des difficultés économiques de son employeur, elle n’était plus en mesure d’exercer sa fonction. La requérante affirme s’être trouvée dans l’impossibilité d’ordonner le paiement des salaires des employés, des cotisations sociales, des loyers de l’entreprise, ainsi que de toutes autres obligations de la société R.
4.
Le 2 septembre 2002, la requérante fut assignée en justice par son employeur. Ce dernier sollicitait du tribunal départemental de Bucarest qu’il oblige la requérante à lui verser 44
370
000 anciens lei roumains (ROL) (soit environ 1
400 euros (EUR)) en raison du non respect du devoir d’ordonner le virement des cotisations sociales des salariés de l’entreprise au budget de l’État.
5.
La requérante forma une demande reconventionnelle, en sollicitant la condamnation de son employeur à lui communiquer une décision de licenciement et, à défaut, de lui payer des dommages-intérêts d’une valeur de 500
000 ROL par jour de retard (soit 16 EUR). Elle demanda également à se voir remettre son carnet de travail et à obtenir le paiement de ses droits salariaux jusqu’à la date de la décision de licenciement. Le 1
er
septembre
2003, la requérante demanda que les dommages-intérêts par jour de retard soient calculés à partir de la date de sa demande reconventionnelle, soit du 24 octobre 2002, jusqu’à la date de son licenciement.
6.
Le 5 février 2004, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l’action de la société R. comme mal fondée, jugeant que le défaut, pour la requérante, d’ordonner lesdits paiements était dû à l’absence de fonds suffisants dans les comptes de l’entreprise, situation qui n’était pas imputable à la requérante. Aucune mention ne fut faite de la demande reconventionnelle de la requérante. Les deux parties se pourvurent en cassation contre ce jugement.
7.
Par un arrêt du 28 octobre 2004, la cour d’appel de Bucarest fit droit au recours de la requérante, constata que le tribunal départemental avait omis de se prononcer sur la demande reconventionnelle et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental. Par le même arrêt, la cour d’appel maintint les autres dispositions du jugement.
8.
Le 25 février 2005 une audience eut lieu devant le tribunal départemental de Bucarest. A cette occasion, le représentant de la société R. versa au dossier plusieurs documents, dont la décision n
o
17 du 31
octobre 2001 portant sur le licenciement de la requérante. La requérante, qui affirme avoir pris connaissance pour la première fois de cette décision le jour de l’audience, contesta expressément cette preuve, invoquant l’article
134 du code du travail, qui rendait dépourvue d’effets juridiques toute décision de licenciement non communiquée à la partie intéressée. Le tribunal mit l’affaire en délibéré et ajourna le prononcé de la décision au 1
er
mars 2005.
9.
Par un jugement du 1
er
mars 2005, le tribunal fit partiellement droit à la demande reconventionnelle de la requérante et ordonna à la société R. de lui remettre le carnet de travail et de lui payer les droits salariaux pour la période allant du 1
er
au 31 octobre 2001. Le tribunal rejeta la demande de la requérante tendant à obtenir le paiement de dommages-intérêts pour chaque jour de retard avant la communication de la décision de licenciement, en considérant que son employeur lui avait communiqué cette décision le 31
octobre 2001. Le tribunal estima que la requérante n’avait pas contesté cette décision. Par le même jugement, le tribunal rejeta le grief concernant les droits salariaux réclamés par la requérante comme mal fondé en raison de la rupture, le 31 octobre 2001, du contrat de travail conclu entre les parties. Le tribunal rejeta également les autres griefs de la requérante comme mal fondés. Les deux parties se pourvurent en cassation contre ce jugement.
10.
Devant la cour d’appel de Bucarest, la requérante fit valoir que la décision de licenciement du 31 octobre 2001 ne lui avait jamais été communiquée avant l’audience du 25 février 2005, situation contraire à l’article 134 du Code du travail, qui prévoyait la nullité de toute décision de licenciement non communiquée aux intéressés.
11.
Par un arrêt du 26 septembre 2005, la cour d’appel de Bucarest rejeta les deux recours comme mal fondés. Quant aux moyens de la requérante, la cour d’appel motiva son arrêt comme suit
:
«
(...) concernant la nullité de la décision du 31 octobre 2001, cette nullité est invoquée, pour la première fois, en recours, méconnaissant ainsi un degré de juridiction, situation qui rend irrecevable son analyse. Même si la nullité d’un acte juridique peut être invoquée à tout moment, dans le domaine du droit du travail celle-ci est soumise à un délai et, en tout cas, doit faire l’objet d’un débat entre les parties lors du jugement de l’affaire au fond, n’étant pas possible, du point de vue procédural, de la discuter directement lors d’une voie de recours. Le procès-verbal d’audience du 25 février 2005 ne contient aucune mention quant à cet aspect, et n’a pas été rectifié (...).
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
12.
L’article 134 du code du travail roumain, tel que rédigé à l’époque des faits, se lit comme suit
:
«
1.
Dans toutes les situations, une mesure de licenciement peut être adoptée en vertu d’une décision prise par la direction et doit contenir les motifs, les dispositions légales, ainsi que les délais de recours et les organes devant lesquels cette mesure peut être contestée.
2.
La décision de licenciement doit être communiquée, par écrit, dans un délai de cinq jours. Elle produit ses effets à compter de la date de sa communication.
».
13.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint du rejet, par le tribunal départemental de Bucarest, de sa demande tendant au paiement de dommages-intérêts par son employeur, sans prendre en compte et examiner sa défense relative à la validité de la décision de licenciement du 31 octobre 2001. Elle allègue ensuite que la cour d’appel de Bucarest lui reprocha de ne pas avoir soulevé un moyen de nullité quant à cette preuve, alors qu’elle soutient l’avoir fait lors de l’audience du 25 février 2005. A l’appui, elle fournit une copie des notes de cette audience confirmant ses affirmations. Sous l’angle de la même disposition, la requérante se plaint également de la durée excessive de la procédure.
14.
Elle invoque l’article 4 § 2 de la Convention en raison du refus des tribunaux internes d’ordonner à la société R. de lui verser les salaires dus à partir du 31 octobre 2001 et jusqu’au 1
er
avril 2002. Elle se plaint également du retard dans l’obligation de son employeur de lui remettre son carnet de travail.
15.
Sans étayer son grief, la requérante invoque l’article 13 de la Convention.
16.
Enfin, invoquant l’article 1
er
du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit de propriété en raison du refus des tribunaux internes d’ordonner à son employeur de lui verser les droits salariaux dus jusqu’à la délivrance de la décision de licenciement.
La contestation sur les droits et obligations de caractère civil de la requérante a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 §
1 de la Convention
? En particulier, la requérante a-t-elle eu la possibilité de présenter son cas devant les tribunaux internes – y compris ses moyens de défense – dans des conditions qui ne l’aient placée dans une situation de désavantage substantiel par rapport à la partie adverse
?