AFFAIRE ADRIAN CONSTANTIN c. ROUMANIE

La originea cauzei se găsește o cerere (n o 21175/03) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, M. Adrian Constantin (« reclamantul »), în data de 9 iunie 2003, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de M e Mariana Florica Nedelcu, avocat la Brăila. Guvernul român (« Guvernul ») era reprezentat de agentul său, M. Razvan Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul, invocând art. 6 §§ 1 și 3 a) și b) al Convenției, susține în particular că reîncadrarea faptelor, efectuată de Curtea Supremă de Justiție în cursul deliberațiilor sale, l-a împiedicat să-și exercite drepturile apărării și că aprecierea dovezilor făcută de această jurisdicție a făcut procedura penală diligentată împotriva sa inechitabilă.

La 23 mai 2008, președintele A Treia Secțiune a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite articolul 53 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FOND I.

Printr-un requisitroriu din 24 aprilie 2000 al parchetului de lângă tribunal departamental de Brăila, reclamantul a fost trimis în judecată pentru abuz de autoritate agravat împotriva interesului public, infracțiune pedepsită de articolul 248 citit împreună cu art. 248-1 al codului penal. Era acuzat că a versat ilegal suma de 15 000 de dolari americani unei societăți canadiene în virtutea unui contract încheiat între societatea pe care o conducea în România și această societate canadiană, atunci când contractul nu era încă definitiv.

Tribunalul departamental de Brăila, sesizat al cauzei, a reținut că, la 3 septembrie 1997, reclamantul, în calitate de reprezentant al societății de stat C. a încheiat un contract cu società canadiană S. prin care aceasta din urmă se obliga să obțină din partea mai multor investitori o majorare a capitalului societății C., în vederea modernizării ei. art. 7 § 2 al contractului citat prevedea că societatea C. va plăti un avans de 15 000 de dolari americani din comisionul datorat societății S. pentru demersurile necesare, dacă contractul ar fi aprobat de Fondul Proprietății de Stat (în continuare « FPS »). Tribunalul a constatat că versarea, la 13 ianuarie 1998, a sumei de 15 000 de dolari americani societății S. fusese efectuată doar după ce FPS comunicase societății C., la 3 decembrie 1997, observațiile sale privind dispozițiile contractului din 3 septembrie 1997 și după ce o invitase, la 15 decembrie 1997, să-i furnizeze documentația necesară pentru majorarea capitalului, fapte care constituiau, din opinia tribunalului, o aprobare implicită a contractului.

Estimând că prejudiciul pretins provocat de reclamant nu atingea nivelul care ar permite calificarea infracțiunii ca fiind gravă, Tribunalul departamental de Brăila, prin sentință din 18 aprilie 2001, a procedat la reîncadrarea juridică a faptelor și a achitat reclamantul de acuzația de abuz de autoritate împotriva interesului public.

Această sentință a fost confirmată în apel de Curtea de Apel de Galați, la 28 septembrie 2001.

Prin hotărâre din 10 decembrie 2002, pe calea recursului în casație al parchetului, Curtea Supremă de Justiție a anulat deciziile anterioare. Ea a estimat că, în lipsa unei aprobări exprese a contractului din 3 septembrie 1997 de către FPS, suma de 15 000 de dolari americani fusese versată ilegal.

În cursul deliberațiilor, Curtea Supremă de Justiție a considerat că nu fusese vinovăție intenționată din partea reclamantului, care simplă făcuse o greșeală de interpretare a documentelor trimise de FPS. În consecință, a hotărât să desfacă încadrarea faptelor reproșate reclamantului și să le reîncadreze, în aplicarea articolului 334 al codului de procedură civilă, în neglijență în exercitarea funcțiilor, infracțiune prevăzută de art. 249 al codului penal. A condamnat reclamantul la un an de închisoare cu suspendare, la plata sumei de 15 000 de dolari americani societății C. și la cheltuieli de justiție în valoare de 4 milioane de lei. II.

Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală sunt redactate după cum urmează : art. 334 (Reîncadrare juridică a faptelor) « Dacă în cursul procesului, tribunalul consideră că calificarea juridică dată faptelor de către actul de trimitere în judecată trebuie modificată, invită părțile să-și prezinte observațiile la această privință și indică inculpatului că are dreptul de a solicita examinarea cauzei la sfârșitul ședinței sau, în schimb, amânarea ședinței pentru a putea pregăti apărarea. » art. 408 1 « 1. Deciziile definitive pronunțate în cauze cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale pot face obiectul unei revizuiri dacă consecințele grave ale acestei încălcări există în continuare și nu pot fi eliminate decât prin revizuirea deciziei în cauză. 2. Revizuirea poate fi cerută de : a) persoana al cărei drept a fost încălcat ; b) soțul sau rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după decesul acestuia ; c) procurorul. 3. Cererea de revizuire este depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție, care decide asupra cauzei în formație de nouă judecători. 4. Termenul de revizuire este de un an de la data deciziei definitive a Curții Europene a Drepturilor Omului. (...) 8. Când tribunalul constată că cererea este întemeiată, el : a) anulează parțial decizia în ceea ce privește dreptul încălcat și decide asupra fondului cauzei potrivit dispozițiilor capitolului III, secțiunea II, reparând consecințele încălcării ; b) anulează decizia și, dacă este necesar să administreze dovezi, ordonează reexaminarea cauzei de către tribunalul a cărui decizie se află la baza încălcării, potrivit dispozițiilor capitolului III, secțiunea II (...) » PE DREPT I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 a) ȘI b) AL CONVENȚIEI

Reclamantul susține că aprecierea dovezilor făcută de Curtea Supremă de Justiție a făcut procedura penală diligentată împotriva sa inechitabilă și că reîncadrarea faptelor care i se reprochau, efectuată de această jurisdicție în cursul deliberațiilor sale, l-a împiedicat să-și exercite drepturile apărării. El invocă art. 6 §§1 și 3 a) și b) al Convenției, redactat după cum urmează în părțile relevante : « 1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra bunăfoii oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la : a) a fi informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa ; b) a avea timp și facilități necesare pregătirii apărării sale ; (...) » A. Asupra admisibilității

Curtea constată că cererea nu este în mod evident defundată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Reclamantul denunță încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a drepturilor apărării sale din cauza aprecierii dovezilor administrate în speță și a reîncadrării faptelor efectuate de Curtea Supremă de Justiție în stadiul deliberării. El subliniază că reîncadrarea faptelor, care constă, în circumstanțele speței, într-o defacere deoarece a fost trimis în judecată pentru o infracțiune care necesită vinovăție intenționată în timp ce a fost în final condamnat pentru o infracțiune care necesită doar neglijența, nu l-a avantajat. Într-adevăr, reclamantul subliniază că fusese achitat până la acel stadiu al procedurii.

Guvernul admite că reîncadrarea juridică a faptelor reproșate reclamantului, în stadiul deliberării, ar putea fi interpretată ca fiind contrară dispozițiilor articolului 6 § 3 a) și b). Cu toate acestea, face observația că, în realitate, reîncadrarea denunțată de reclamant l-a avantajat. La această privință, subliniază că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care a fost în final condamnat este mai slabă decât cea prevăzută pentru infracțiunea de abuz de autoritate împotriva interesului public, inițial reținută împotriva sa. În plus, Guvernul observă că reîncadrarea susmentionată a avut impact doar asupra elementului moral al infracțiunii, ceea ce a redus considerabil orice potențială atingere a drepturilor apărării reclamantului. Într-adevăr, Curtea Supremă de Justiție a procedat la această reîncadrare doar după studierea documentelor versate la dosar de la începutul procedurii și supuse dezbaterii părților. Niciun document nou nu fusese produs în fața jurisdicției de recurs.

Curtea amintește că echitatea unei proceduri se apreciază din perspectiva întregului proces. Dispozițiile paragrafului 3 al articolului 6 arată necesitatea de a pune o grijă deosebită la notificarea « acuzației » interesatului. Actul de acuzare joacă un rol determinant în urmăririle penale : de la notificarea sa, persoana vizată este oficial avisată în scris cu privire la baza juridică și factică a reproșurilor aduse împotriva ei. art. 6 § 3 a) recunoaște inculpatului dreptul de a fi informat nu doar asupra motivului acuzației, adică a faptelor materiale care i se impută și pe care se bazează acuzația, ci și asupra calificării juridice date acestor fapte și aceasta într-o manieră detaliată ( Pélissier și Sassi c. Franța [MC], n o 25444/94, § 51, CEDO 1999 ‑ II).

Scopul acestei dispoziții trebuie apreciat în special în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al articolului 6 al Convenției. În materie penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor care greutează un acuzat și, prin urmare, a calificării juridice pe care tribunalul o ar putea reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii. Dispozițiile articolului 6 § 3 a) nu impun nicio formă particulară cu privire la modul în care inculpatul trebuie să fie informat asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa. În fine, există o legătură între alineatele a) și b) ale articolului 6 § 3 și dreptul de a fi informat asupra naturii și motivului acuzației trebuie să fie considerat în lumina dreptului inculpatului de a pregăti apărarea ( Pélissier și Sassi , citat mai sus, §§ 52-54).

În speță, pentru ceea ce privește prima branșă a pretenției reclamantului referitoare la aprecierea dovezilor, Curtea amintește că nu este competentă să examineze o cerere care privește erori de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care aceste erori îi par susceptibile să fi cauzat o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care revine, prin urmare, în prim rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (vezi García Ruiz c. Spania [MC], n o 30544/96, § 28, CEDO 1999 ‑ I). Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus o jurisdicție națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, altfel, s-ar ridica la rang de judecător de a treia sau a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale ( Kemmache c. Franța (n o 3) , hotărâre din 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n o 296-C). Prin urmare, în absența oricărui indice de arbitraj, Curtea estimează că aprecierea dovezilor făcută de Curtea Supremă de Justiție nu este de natură să cauzeze o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Rămâne de examinat întrebarea reîncadrării faptelor de către Curtea Supremă de Justiție.

Curtea nu intenționează să conteste dreptul pe care Curtea Supremă de Justiție îl avea, în virtutea articolului 334 al codului de procedură penală, de a reîncadra acuzația din care era în mod regulat sesizată (vezi, mutatis mutandis , Pélissier și Sassi citat mai sus, § 62). Cu toate acestea, observă că acest drept era însoțit de garantii procedurale în favoarea inculpatului. Într-adevăr, potrivit dreptului intern, tribunalul care estimează că calificarea juridică dată faptelor de către actul de trimitere în judecată trebuie modificată trebuie să invite părțile să-și prezinte observațiile la această privință și să indice inculpatului că are dreptul de a solicita examinarea cauzei la sfârșitul ședinței sau amânarea ședinței pentru a putea pregăti apărarea (vezi mai sus §13) Garantiile procedurale susmentonate se aplică oricărei reîncadrări juridice, indiferent de elementul infracțiunii (legal, material sau moral) care este vizat.

În circumstanța dată, doar în cursul deliberațiilor, deci după încheierea dezbaterilor, Curtea Supremă de Justiție a procedat la reîncadrarea faptelor (vezi, în același sens, Pélissier și Sassi citat mai sus, § 55). Era, cu evidență, prea târziu pentru exercitarea drepturilor apărării (vezi, a contrario , Dallos c. Ungaria , n o 29082/95, §§ 47-53, CEDO 2001 ‑ II, și Vesque c. Franța , hotărâre din 7 martie 2006, n o 3774/02, §§ 42-43).

De altfel, Curtea constată că, în ceea ce privește elementul moral, infracțiunea de abuz de autoritate împotriva interesului public prevăzută de art. 248 al codului penal inițial reținută împotriva reclamantului diferă de infracțiunea de neglijență în exercitarea funcțiilor prevăzută de art. 249 al codului penal pentru care acesta din urmă a fost în final condamnat (vezi de asemenea, Drassich c. Italia , n o 25575/04, § 39, 11 decembrie 2007). Într-adevăr, dacă în primul caz, infracțiunea este constituită doar dacă există vinovăție intenționată, în al doilea caz, vinovăția neintențională este suficientă. Cu toate acestea, Curtea observă că elementul moral al infracțiunii de neglijență în exercitarea funcțiilor nu a fost niciodată dezbătut de către părți și că reîncadrarea efectuată de Curtea Supremă de Justiție poate, prin urmare, fi percepută ca având surprins reclamantul.

Într-adevăr, Curtea observă că reclamantul nu s-a văzut în niciun moment reproșat de autorități judiciare posibilitatea unei neglijențe în exercitarea funcțiilor sale. Actul de trimitere în judecată și examinarea făcută de toate jurisdicțiile de fond privau infracțiunea de abuz de autoritate împotriva interesului public ; mai mult decât atât, înainte de verdictul jurisdicției de primă instanță, acuzațiile chiar vizaseră o formă agravată a infracțiunii, din cauza valorii prejudiciului.

În aceste condiții, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia orice potențială atingere a drepturilor apărării reclamantului fusese considerabil redusă prin faptul că reîncadrarea susmentionată a avut impact doar asupra elementului moral al infracțiunii. Este adevărat că noua interpretare a dovezilor la care a procedat Curtea Supremă se bazase pe faptele așa cum fuseseră stabilite de tribunalele inferioare. Cu toate acestea, Curtea amintește că inculpatul are dreptul de a fi informat nu doar asupra faptelor materiale care i se impută și pe care se bazează acuzația, ci și asupra calificării juridice date acestor fapte și aceasta într-o manieră detaliată (vezi mai sus paragraful 19 și, mutatis mutandis , Penev c. Bulgaria , n o 20494/04, § 42, 7 ianuarie 2010). La această privință, Curtea subliniază că pentru ea nu este vorba deloc de a aprecia bunăfoii mijloacelor de apărare pe care reclamantul ar fi putut să le invocă dacă ar fi avut oportunitate să dezbată infracțiunea pentru care a fost în final condamnat. Ea pur și simplu face observația că este plauzibil să susținem că aceste mijloace ar fi fost diferite de cele alese pentru a contesta acuzația principală ( Pélissier și Sassi , citat mai sus, §§ 60 și 62, Sadak și alții c. Turcia , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 55, CEDO 2001 ‑ VIII, Drassich, citat mai sus, § 40).

Curtea nu poate accepta nici argumentul Guvernului conform căruia reîncadrarea realizată de Curtea Supremă ar fi avantajat reclamantul, din cauza pedepsei mai slabe prevăzute pentru infracțiunea de neglijență în exercitarea funcțiilor. Ea constată la această privință că doar după hotărârea Curții Suprema de Justiție a fost reclamantul condamnat pentru prima dată.

Având în vedere toți acești factori, Curtea estimează că a fost adusă o atingere dreptului reclamantului de a fi informat într-o manieră detaliată asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa, precum și dreptului de a avea timp și facilități necesare pregătirii apărării sale.

Prin urmare, a existat o încălcare a paragrafului 3 a) și b) al articolului 6 al Convenției, combinat cu §1 al aceluiași articol, care prescrie o procedură echitabilă. II.

Reclamantul cere 220 502 RON la titlul prejudiciului material pe care l-ar fi suferit. El descompune suma susmentionată după cum urmează : 188 000 RON reprezentând scăderea salarială cauzată de destituirea din funcția de director al societății C. și 32 502 RON reprezentând valoarea actualizată a sumei de 7 500 USD versate în execuția hotărârii Curții Supreme de Justiție. Reclamantul cere de asemenea 50 000 EUR la titlul prejudiciului moral suferit din cauza condamnării sale penale de Curtea Supremă de Justiție.

Guvernul, invocând jurisprudența Curții, estimează în prim rând că aceasta nu poate specul pe ceea ce ar fi fost rezultatul unei proceduri conforme cu art. 6 al Convenției și o invită prin urmare să respingă cererea de prejudiciu material. El susține de asemenea că sumele indicate de reclamant sunt speculative. Cu privire la suma reprezentând scăderea salarială cauzată de destituirea din funcția de director, Guvernul subliniază că reclamantul nu a furnizat nicio expertiză în sprijinul cererii sale și că de fapt fusese destituitus din funcția de director în 2001, cu mult înainte de condamnarea sa de Curtea Supremă de Justiție. Cu privire la valoarea actuală a sumei de 7 500 USD, ea se ridică în realitate la 27 181 RON, potrivit indicelui prețurilor de consum indicat de Institutul Național de Statistică pentru perioada octombrie 2005 – noiembrie 2008. În fine, Guvernul consideră că redeschiderea procedurii, pe baza articolului 408 1 al codului de procedură penală ar fi un mijloc corespunzător de remediare a unei potențiale încălcări constatate. Pentru ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul estimează că suma revendicată este speculativă și excesivă în comparație cu jurisprudența Curții.

Curtea estimează mai întâi că atunci când o persoană particulară, cum în speță, a fost condamnată la sfârșitul unei proceduri marcare de nerespectări ale cerințelor articolului 6 al Convenției, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc corespunzător de remediare a încălcării constatate ( Mircea c. România , n o 41250/02, § 98, 29 martie 2007 ; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. România , n os 77193/01 și 77196/01, § 55, 24 mai 2007). La această privință, observă că art. 408 1 al codului de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant.

Curtea observă apoi că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile în speță constă în faptul că reclamantul nu a putut se bucura de garanțiile articolului 6. Cu siguranță, nu poate specula pe ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu estimează deloc derogazor să creadă că interesatul a suferit o pierdere de șanse ( Pélissier și Sassi , citat mai sus, § 80, Miraux c. Franța , n o 73529/01, § 42, 26 septembrie 2006). La ceea ce se adaugă un prejudiciu moral la care constatarea încălcării Convenției figurând în prezenta hotărâre nu este suficientă să remedieze. Pronunțând în drepturi, cum dorește art. 41, aceasta alocă reclamantului 3 200 EUR, pentru toți factorii de prejudiciu combinați. B. Cheltuieli și daunele procedurale

Reclamantul cere de asemenea, fără a produce o factură sau o notă de onorarii, 9 500 RON pentru cheltuielile și daunele procedurale angajate în fața jurisdicțiilor interne, reprezentând onorariile de avocat și cheltuielile de transport.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a trimis niciun justificativ în sprijinul cererii sale și că, printre dosarele dosarului intern nu există niciun document care să ateste plata onorariilor de avocat. De altfel, consideră că suma revendicată de reclamant este speculativă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor sale procedurale decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea observă că reclamantul nu a produs niciun justificativ în sprijinul cererii sale. Prin urmare, ea trebuie să o respingă. C. Dobânzile de întârziere

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 a) și b) al Convenției cu privire la echitatea procedurii ; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, 3 200 EUR (trei mii doi sute euro), de convertit în moneda națională a Statului pârât la cursul aplicabil la data decontării, pentru daunele materiale și morale, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlu de impozit ; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la rata egală cu cea a facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 aprilie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 21175/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Adrian Constantin (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 juin 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Mariana Florica Nedelcu, avocate à Brăila. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. Razvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant, invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, allègue en particulier que la requalification des faits, opérée par la Cour suprême de justice lors de ses délibérations, l'a empêché d'exercer les droits de la défense et que l'appréciation des preuves faite par cette juridiction a rendu la procédure pénale diligentée contre lui inéquitable.

Le 23 mai 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un réquisitoire du 24 avril 2000 du parquet près le tribunal départemental de Brăila, le requérant fut renvoyé en jugement pour abus d'autorité aggravé contre l'intérêt public, infraction punie par l'article 248 lu conjointement avec l'article 248-1 du code pénal. Il était accusé d'avoir illégalement versé la somme de 15 000 dollars américains à une société canadienne en vertu d'un contrat conclu entre la société qu'il dirigeait en Roumanie et cette société canadienne, alors que le contrat n'était pas encore définitif.

Le tribunal départemental de Brăila, saisi de l'affaire, retint que, le 3 septembre 1997, le requérant, en tant que représentant de la société d'État C. avait conclu un contrat avec la société canadienne S. par lequel cette dernière s'engageait à obtenir de la part de plusieurs investisseurs une augmentation du capital de la société C., en vue de sa modernisation. L'article 7 § 2 dudit contrat prévoyait que la société C. paierait un acompte de 15 000 dollars américains sur la commission due à la société S. pour les démarches nécessaires, si le contrat était approuvé par le Fonds de la propriété d'État (ci-après « FPS »). Le tribunal constata que le versement, le 13 janvier 1998, de la somme de 15 000 dollars américains à la société S., avait été effectué seulement après que le FPS eut communiqué à la société C., le 3 décembre 1997, ses remarques sur les dispositions du contrat du 3 septembre 1997, et après qu'il l'eut invitée, le 15 décembre 1997, à lui fournir la documentation nécessaire pour l'augmentation de capital, faits qui constituaient, de l'avis du tribunal, une approbation implicite du contrat.

Estimant que le dommage prétendument provoqué par le requérant n'atteignait pas le niveau permettant de qualifier l'infraction de grave, le tribunal départemental de Brăila, par un jugement du 18 avril 2001, procéda à une requalification juridique des faits et acquitta le requérant du chef d'abus d'autorité contre l'intérêt public.

Ce jugement fut confirmé en appel par la cour d'appel de Galați, le 28 septembre 2001.

Par un arrêt du 10 décembre 2002, sur pourvoi en cassation du parquet, la Cour suprême de justice cassa les décisions antérieures. Elle estima que, faute d'approbation expresse du contrat du 3 septembre 1997 par le FPS, la somme de 15 000 dollars américains avait été versée illégalement.

Lors des délibérations, la Cour suprême de justice considéra qu'il n'y avait pas eu faute intentionnelle de la part du requérant, qui avait simplement fait une mauvaise interprétation des documents envoyés par le FPS. En conséquence, elle décida de disqualifier les faits reprochés au requérant et de les requalifier, en application de l'article 334 du code de procédure civile, en négligence dans l'exercice des fonctions, infraction prévue à l'article 249 du code pénal. Elle condamna le requérant à un an de prison avec sursis, au paiement de la somme de 15 000 dollars américains à la société C. et à des frais de justice à hauteur de 4 millions de lei. II.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale sont ainsi libellées : Article 334 (Requalification juridique des faits) « Si pendant le procès, le tribunal estime que la qualification juridique donnée aux faits par l'acte de renvoi en jugement doit être modifiée, il invite les parties à présenter leurs observations à ce sujet et indique à l'inculpé qu'il est en droit de demander l'examen de l'affaire à la fin de la séance ou bien l'ajournement de l'audience afin de pouvoir préparer sa défense. » Article 408 1 « 1. Les décisions définitives prononcées dans des affaires à l'égard desquelles la Cour européenne des Droits de l'Homme a constaté une violation des droits et libertés fondamentaux peuvent faire l'objet d'une révision si les conséquences graves de cette violation existent toujours et ne peuvent être écartées que par la révision de la décision en cause. 2. La révision peut être demandée par : a) la personne dont le droit a été méconnu ; b) l'époux ou les parents proches du condamné, même après le décès de ce dernier ; c) le procureur. 3. La demande de révision est déposée auprès de la Haute Cour de cassation et de justice, qui décide de l'affaire en formation de neuf juges. 4. Le délai de révision est d'un an à partir de la date de la décision définitive de la Cour européenne des droits de l'homme. (...) 8. Lorsque le tribunal constate que la demande est fondée, il : a) annule en partie la décision pour ce qui est du droit méconnu et décide du fond de l'affaire selon les dispositions du chapitre III, section II, remédiant aux conséquences de la violation ; b) annule la décision et, si besoin est d'administrer des preuves, ordonne le réexamen de l'affaire par le tribunal dont la décision se trouve à la base de la violation, selon les dispositions du chapitre III, section II (...) » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 §§ 1 et 3 a) et b) DE LA CONVENTION

Le requérant allègue que l'appréciation des preuves faite par la Cour suprême de justice a rendu la procédure pénale diligentée contre lui inéquitable et que la requalification des faits qui lui étaient reprochés, opérée par cette juridiction lors de ses délibérations, l'a empêché d'exercer les droits de la défense. Il invoque l'article 6 §§1 et 3 a) et b) de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant dénonce la violation de son droit à un procès équitable et de ses droits de la défense en raison de l'appréciation des preuves administrées en l'espèce et de la requalification des faits opérée par la Cour suprême de justice au stade du délibéré. Il souligne que la requalification des faits, qui consiste, dans les circonstances de l'espèce, en une disqualification puisqu'il a été renvoyé en jugement du chef d'une infraction exigeant une faute intentionnelle alors qu'il a été finalement condamné du chef d'une infraction qui exige la seule négligence, ne lui a pas profité. En effet, le requérant relève qu'il avait été relaxé jusqu'à ce stade de la procédure.

Le Gouvernement admet que la requalification juridique des faits reprochés au requérant, au stade du délibéré, pourrait être interprétée comme contraire aux dispositions de l'article 6 § 3 a) et b). Toutefois, il fait remarquer que, en réalité, la requalification dénoncée par le requérant lui a profité. A cet égard, il souligne que la peine prévue par la loi pour l'infraction pour laquelle il a été finalement condamné est plus faible que celle prévue pour l'infraction d'abus d'autorité contre l'intérêt public, initialement retenue à son encontre. En outre, le Gouvernement fait observer que la requalification susmentionnée a eu un impact seulement sur l'élément moral de l'infraction, ce qui réduisit considérablement toute éventuelle atteinte aux droits de la défense du requérant. En effet, la Cour suprême de justice a procédé à cette requalification seulement après l'étude des documents versés au dossier dès le début de la procédure et soumis au débat des parties. Aucun document nouveau n'avait été produit devant la juridiction de recours.

La Cour rappelle que l'équité d'une procédure s'apprécie au regard de l'ensemble de celle-ci. Les dispositions du paragraphe 3 de l'article 6 montrent la nécessité de mettre un soin particulier à notifier l'« accusation » à l'intéressé. L'acte d'accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales : à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée par écrit de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle. L'article 6 § 3 a) reconnaît à l'accusé le droit d'être informé non seulement de la cause de l'accusation, c'est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l'accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits et ce d'une manière détaillée ( Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 51, CEDH 1999 ‑ II).

La portée de cette disposition doit notamment s'apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l'article 6 de la Convention. En matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l'équité de la procédure. Les dispositions de l'article 6 § 3 a) n'imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l'accusé doit être informé de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui. Enfin, il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l'article 6 § 3 et le droit à être informé de la nature et de la cause de l'accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l'accusé de préparer sa défense ( Pélissier et Sassi , précité, §§ 52-54).

En l'espèce, pour ce qui est de la première branche du grief du requérant concernant l'appréciation des preuves, la Cour rappelle qu'elle n'est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d'avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). La Cour ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon, elle s'érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission ( Kemmache c. France (n o 3) , arrêt du 24 novembre 1994, § 44, série A n o 296-C). Partant, en l'absence de tout indice d'arbitraire, la Cour estime que l'appréciation des preuves faite par la Cour suprême de justice n'est pas de nature à entraîner une violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Reste à examiner la question de la requalification des faits par la Cour suprême de justice.

La Cour n'entend pas contester le droit que la Cour suprême de justice avait, en vertu de l'article 334 du code de procédure pénale, de requalifier l'accusation dont elle était régulièrement saisie (voir, mutatis mutandis , Pélissier et Sassi précité, § 62). Toutefois, elle observe que ce droit était assorti de garanties procédurales en faveur de l'inculpé. En effet, selon le droit interne, le tribunal qui estime que la qualification juridique donnée aux faits par l'acte de renvoi en jugement doit être modifiée doit-il inviter les parties à présenter leurs observations à ce sujet et indiquer à l'inculpé qu'il est en droit de demander l'examen de l'affaire à la fin de la séance ou bien l'ajournement de l'audience afin de pouvoir préparer sa défense (voir ci-dessus paragraphe 13) Les garanties procédurales susmentionnées jouent pour toute requalification juridique, indifféremment de l'élément de l'infraction (légal, matériel ou moral) qui est visé.

En l'occurrence, ce n'est que lors des délibérations, donc après la clôture des débats, que la Cour suprême de justice a procédé à la requalification des faits (voir, dans le même sens, Pélissier et Sassi précité, § 55). C'était, de toute évidence, trop tard pour l'exercice des droits de la défense (voir, a contrario , Dallos c. Hongrie , n o 29082/95, §§ 47-53, CEDH 2001 ‑ II, et Vesque c. France , arrêt du 7 mars 2006, n o 3774/02, §§ 42-43).

En outre, la Cour constate que, pour ce qui est de l'élément moral, l'infraction d'abus d'autorité contre l'intérêt public prévue à l'article 248 du code pénal initialement retenue contre le requérant diffère de l'infraction de négligence dans l'exercice des fonctions prévue à l'article 249 du code pénal pour laquelle celui-ci a été finalement condamné (voir aussi, Drassich c. Italie , n o 25575/04, § 39, 11 décembre 2007). En effet, si dans le premier cas, l'infraction est constituée seulement s'il y a faute intentionnelle, dans le deuxième cas, la faute non intentionnelle suffit. Or, la Cour observe que l'élément moral de l'infraction de négligence dans l'exercice des fonctions n'a jamais été débattu par les parties et que la requalification opérée par la Cour suprême de justice peut, dès lors, être perçue comme ayant surpris le requérant.

En effet, la Cour note que le requérant ne s'est vu à aucun moment reprocher de la part des autorités judiciaires une éventuelle négligence dans l'exercice de ses fonctions. L'acte de renvoi en jugement et l'examen fait par toutes les juridictions de fond portaient sur l'infraction d'abus d'autorité contre l'intérêt public ; qui plus est, avant le verdict de la juridiction de la première instance, les charges avaient même visé une forme aggravée de l'infraction, en raison du montant du préjudice.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait accueillir l'argument du Gouvernement selon lequel toute éventuelle atteinte aux droits de la défense du requérant avait été considérablement réduite du fait que la requalification susmentionnée a eu un impact seulement sur l'élément moral de l'infraction. Certes, il est vrai que la nouvelle interprétation des preuves à laquelle la Cour suprême procéda se fonda sur les faits tels qu'ils avaient été établis par les tribunaux inférieurs. Toutefois, la Cour rappelle que l'accusé a le droit d'être informé non seulement des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l'accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits et ce d'une manière détaillée (voir ci-dessus paragraphe 19 et, mutatis mutandis , Penev c. Bulgarie , n o 20494/04, § 42, 7 janvier 2010). A cet égard, la Cour souligne qu'il ne s'agit nullement pour elle d'apprécier le bien-fondé des moyens de défense que le requérant aurait pu invoquer s'il avait eu la possibilité de débattre de l'infraction pour laquelle il a été finalement condamné. Elle fait remarquer simplement qu'il est plausible de soutenir que ces moyens auraient été différents de ceux choisis afin de contester l'accusation principale ( Pélissier et Sassi , précité, §§ 60 et 62, Sadak et autres c. Turquie , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 55, CEDH 2001 ‑ VIII, Drassich, précité, § 40).

La Cour ne saurait accueillir non plus l'argument du Gouvernement selon lequel la requalification réalisée par la Cour suprême aurait profité au requérant, en raison de la peine plus faible prévue pour l'infraction de négligence dans l'exercice des fonctions. Elle constate à cet égard que ce n'est qu'à la suite de l'arrêt de la Cour suprême de justice que le requérant a été condamné pour la première fois.

Eu égard à tous ces éléments, la Cour estime qu'une atteinte a été portée au droit du requérant d'être informé d'une manière détaillée de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui, ainsi qu'à son droit à disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

Partant, il y a eu violation du paragraphe 3 a) et b) de l'article 6 de la Convention, combiné avec le paragraphe 1 du même article, qui prescrit une procédure équitable. II.

Le requérant réclame 220 502 RON au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi. Il décompose la somme susmentionnée de la manière suivante : 188 000 RON représentant la diminution salariale causée par la déchéance de la fonction de directeur de la société C. et 32 502 RON représentant la valeur actualisée de la somme de 7 500 USD versée en exécution de l'arrêt de la Cour suprême de justice. Le requérant réclame également 50 000 EUR au titre du dommage moral subi en raison de sa condamnation pénale par la Cour suprême de justice.

Le Gouvernement, invoquant la jurisprudence de la Cour, estime en premier lieu que celle-ci ne saurait spéculer sur ce qu'aurait été l'issue d'une procédure conforme à l'article 6 de la Convention et l'invite dès lors à rejeter la demande de dommage matériel. Il affirme également que les sommes indiquées par le requérant sont spéculatives. S'agissant de la somme représentant la diminution salariale causée par la déchéance de la fonction de directeur, le Gouvernement souligne que le requérant n'a fourni aucun rapport d'expertise à l'appui de sa demande et qu'il avait en fait été déchu de sa fonction de directeur en 2001, bien avant sa condamnation par la Cour suprême de justice. En ce qui concerne la valeur actuelle de la somme de 7 500 USD, elle s'élève en réalité à 27 181 RON, selon l'indice des prix de consommation indiqué par l'Institut national de la statistique pour la période octobre 2005 – novembre 2008. Enfin, le Gouvernement considère que la réouverture de la procédure, sur la base de l'article 408 1 du code de procédure pénale serait un moyen approprié de redresser une éventuelle violation constatée. Pour ce qui est du dommage moral, le Gouvernement estime que la somme exigée est spéculative et excessive par rapport à la jurisprudence de la Cour.

La Cour estime d'abord que lorsqu'un particulier, comme en l'espèce, a été condamné à l'issue d'une procédure entachée de manquements aux exigences de l'article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l'intéressé représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Mircea c. Roumanie , n o 41250/02, § 98, 29 mars 2007 ; Dragotoniu et Militaru-Pidhorni c. Roumanie , n os 77193/01 et 77196/01, § 55, 24 mai 2007). A cet égard, elle note que l'article 408 1 du code de procédure pénale roumain permet la révision d'un procès sur le plan interne lorsque la Cour a constaté la violation des droits et libertés fondamentaux d'un requérant.

La Cour relève ensuite que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que le requérant n'a pu jouir des garanties de l'article 6. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu'eût été l'issue du procès dans le cas contraire, mais n'estime pas déraisonnable de penser que l'intéressé a subi une perte de chances ( Pélissier et Sassi , précité, § 80, Miraux c. France , n o 73529/01, § 42, 26 septembre 2006). A quoi s'ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle alloue au requérant 3 200 EUR, tous chefs de préjudice confondus. B. Frais et dépens

Le requérant demande également, sans produire de facture ou de note d'honoraires, 9 500 RON pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, représentant les honoraires d'avocat et les frais de transport.

Le Gouvernement souligne que le requérant n'a envoyé aucun justificatif à l'appui de sa demande et que, parmi les pièces du dossier interne il n'y a pas de document attestant le paiement d'honoraires d'avocat. Par ailleurs, il considère que la somme demandée par le requérant est spéculative.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, la Cour note que le requérant n'a pas produit de justificatif à l'appui de sa demande. Dès lors, il convient de l'écarter. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention quant à l'équité de la procédure ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 200 EUR (trois mille deux cents euros), à convertir en la monnaie nationale de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommages matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 avril 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président