Andrei Iulian Rosca împotriva României

La origine a cauzei se află o cerere (nr. o 37433/03) îndreptată împotriva României și pe care o persoană având cetățenia acestui stat, d-l Andrei Iulian Roșca („ reclamantul "), a sesizat Curtea pe 29 septembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul, căruia i s-a acordat beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentat de d-na e I. Iura, avocat la București. Guvernul român („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul lui, d-l Răzvan Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Reclamantul susține că condamnarea sa pentru trafic de stupefaciente a fost pronunțată la finalul unei proceduri neechitabile.

Pe 7 ianuarie 2009, președintele secțiunii a treia a decis comunicarea cererii către Guvern. Cum permite articolul 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Pe 9 ianuarie 2002, mai multe echipe de polițiști se prezentă fără avertisment la domiciliul reclamantului pentru o percheziție. Au descoperit într-un dulap treizeci și șapte plicuri conținând heroină și 4 500 000 lei vechi români (ROL), adică aproximativ 140 euro (EUR).

După versiunea reclamantului, treizeci și șapte doze de heroină găsite de polițiști la domiciliul lui erau destinate consumului personal al suo. Polițiștii ar fi rămas pe loc, o clădire cu mai multe etaje, și ar fi făcut zgomot, atrăgând mulți curioși din cartier. În același timp, un ofițer de poliție ar fi răspuns apelurilor telefonice adresate reclamantului la telefonul mobil de către diferiți interlocutori și, sub diferite pretexte, le-ar fi cerut să vină urgent la domiciliul reclamantului. La sosire, ar fi fost forțați brutal la secția de poliție unde, sub amenința urmăririi pentru consumul de droguri, ar fi fost forțați să declare că interesatul le-a vândut droguri, toate asemenea depozițiile incriminând reclamantul. Polițiștii ar fi angajat ca martori persoane care treceau în fața clădirii și le-ar fi dictat depozițiile prin care aceștia spuneau că-l cunosc pe reclamant ca vânzător și consumator de droguri în cartier.

Conform Guvernului, în timp ce polițiștii percheziționau domiciliul reclamantului, acesta a fost apelat la telefonul mobil de mai multe persoane care ar fi vorbit cu polițiștii și pe care ar fi întâlnit mai târziu. Aceste persoane ar fi declarat că sunt consumatori de droguri și că au încercat să contacteze reclamantul cu scopul de a se proviza de la el.

Pe 9 ianuarie 2002, organele de urmărire penală l-au interogat pe reclamant, pe mama lui și pe nouă alți martori. În declarația sa din aceeași zi, reclamantul a precizat că banii găsiți de polițiști la percheziția din apartamentul lui proveneau dintr-o vânzare neautorizată de petarde în perioada sărbătorilor ; a indicat, de asemenea, că era „ fără ocupație " la acea dată, că consuma droguri dar că nu le vândea și că dozele de heroină găsite în apartamentul lui erau destinate consumului personal al suo. Mama reclamantului a declarat că nu știe dacă fiul ei este consumator sau traficant de droguri. Martorul D.R. a indicat că reclamantul i-a vândut heroină anterior ; refuzând a fi confruntat cu interesatul, l-a identificat pe acesta din fotografii. Chemat la parchet pe 15 februarie 2002, și-a menținut declarația anterioară. Martorii N.J., C.M., S.M., T.M., F.G., G.A., M.F. și S.I. au indicat că au cumpărat droguri de la reclamant sau că știu că acesta vândea droguri în cartier. Mai mulți dintre ei, refuzând confruntarea, l-au identificat, de asemenea, pe interesatul din fotografii.

Reclamantul, asistat de avocat, a fost confruntat cu martorul S.I. La întrebarea cui i-ar fi furnizor de droguri, S.I. a răspuns că dădea bani reclamantului pentru ca acesta să-i procure. Interesatul a negat.

Pe baza acestor declarații și a probelor materiale găsite la percheziția din 9 ianuarie 2002 (plicurile de heroină și suma în bani numerar), procuratura l-a trimis pe reclamant în judecată pentru consum și trafic de droguri, infracțiuni pedepsite de articolele 2 și 4 din legea nr. o 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. B. Procedura înaintea tribunalului de primă instanță din București

Tribunalul de primă instanță din București a fixat o ședință pentru 28 mai 2005. Înaintea tribunalului, reclamantul a recunoscut că consuma droguri dar a negat că le trafică.

Tribunalul a convocat cei nouă martori care au depus declarații de incriminare înaintea procuraturii. Doar patru dintre ei (S.I., S.M., T.M. și D.R.) s-au prezentat la ședință. Înaintea formei de judecată și în prezența reclamantului și a avocatului lui : – martorul S.I. a declarat că-l cunoaște pe reclamant ca pe un consumator și nu ca pe un vânzător de droguri ; a recunoscut că s-a drogat cu el de două ori, pentru care interesatul nu i-ar fi cerut bani ; – martorii S.M., T.M., D.R. au cerut să retragă declarațiile pe care le-au făcut inițial înaintea organelor de investigație ; doi dintre ei au declarat că polițiștii i-au forțat să le scrie după ce i-au luat cu forța la secția de poliție. Toți au declarat înaintea tribunalului că-l cunosc pe reclamant ca pe un consumator și nu ca pe un traficant de droguri.

Avocatul reclamantului a indicat că nu insistă în a interoga sau a face să fie interogați alți martori care, deși legal citați de tribunal, nu s-au prezentat la ședință. A cerut tribunalului posibilitatea de a depune mărturii scrise și de a face interogați martori noi care să dovedească buna purtare a reclamantului în societate. Tribunalul a admis cererea pentru ceea ce privește posibilitatea de a vărsa documente scrise în dosarul cauzei ; avocatul reclamantului a furnizat apoi atestări de la terți care menționau buna purtare a interesatului. Tribunalul a pus cauza în deliberare și a amânat pronunțarea pentru 6 iunie 2002.

Printr-o sentință din 6 iunie 2002, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru consum de droguri și la doisprezece ani pentru trafic de droguri, și a ordonat să execute pedeapsa cea mai grea. S-a bazat pentru aceasta pe probele materiale găsite de polițiști la percheziția din 9 ianuarie 2002 și pe declarațiile martor consemnate de organele de investigație. A considerat că retragerea unor dintre aceștia în raport cu depozițiile lor inițiale nu era justificată. C. Procedura pe cale de apel

Reclamantul a atacat această sentință și a cerut achitarea sa pentru infracțiunea de trafic de droguri, susținând că elementele de probă culese de tribunalul de primă instanță nu erau capabile să susțină această acuzație.

Mai multe ședințe publice au avut loc înaintea curții de apel din București, în prezența reclamantului asistat de avocat ales de el.

Pe 25 octombrie 2002, avocatul reclamantului a cerut posibilitatea de a face interogați cinci martori ale căror depozițiuni au fost consemnate de organele de investigație și au fost folosite pentru a fundamenta condamnarea reclamantului de tribunalul de primă instanță fără ca ei să fi fost ascultați de acesta. Curtea de apel a admis această cerere, considerând-o bine-founded din cauza existenței contradicțiilor între depozițiile lor și cele ale martor ascultați de tribunalul de primă instanță. A ordonat ca cei cinci martori în cauză să fie citați să comparezca la următoarea ședință publică, pe 8 noiembrie 2002. Curtea de apel a respins o altă cerere a avocatului reclamantului de a face interogați martori noi care să dovedească că clientul lui era simplu consumator și nu traficant de droguri.

La ședința publică din 8 noiembrie 2002, martorii C.M., N.J. și G.A. au fost ascultați de curtea de apel, în prezența avocatului și a reclamantului. Negând că ar fi avut cunoștință a rolului de traficant de droguri al reclamantului, toți trei și-au retras declarațiile făcute inițial înaintea organelor de investigație. Doi dintre ei au indicat că polițiștii i-au bătut pentru a-i forța să scrie ce doreau ei ; unul dintre ei a precizat că nu el a scris depozițiunea în cauză ci polițiștii, și că aceștia i-au cerut pur și simplu să o semneze.

Deși legal citați, martorii F.G. și M.F. nu s-au prezentat la ședința publică din 8 noiembrie 2002. Avocatul reclamantului a insistat pentru ca ei să fie ascultați. Curtea de apel a admis cererea lui și a emis un mandat de comparație în fața acestor martori pentru ședința următoare din 22 noiembrie 2002.

Pe 8 noiembrie 2002, martorii F.G. și M.F. nici nu s-au prezentat la ședință. Sora unuia dintre ei a informat participanții la proces că fratele lui a plecat în străinătate. Avocatul reclamantului a indicat că nu insistă în cererea de a face interogați cei doi martori în cauză ; a reiteratcererea de a asculta doi alți martori care nu au fost niciodată ascultați. Curtea de apel a respins această ultimă cerere, considerând-o lipsită de relevanță ; a notat, de asemenea, că interesatul nu a formulat-o înaintea tribunalului de primă instanță. Pe fond, reprezentantul reclamantului a cerut achitarea acestuia pentru infracțiunea de trafic de droguri sub motiv că tribunalul de primă instanță nu ar fi ținut seama de declarațiile martor ascultați de el.

Printr-o hotărâre din 22 noiembrie 2002, curtea de apel a estimat că reclamantul este vinovat de a s-a ocupat cu consum și trafic de droguri, dar a redus pedeapsa la șase ani de închisoare ținând seama de circumstanțe atenuante cum ar fi tinerețea și absența antecedentelor penale. A bazat constatarea vinovăției reclamantului pe elementele materiale găsite la percheziția efectuată de polițiști pe 9 ianuarie 2002, coroborate cu declarațiile martor culese de organele de investigație înainte de trimiterea în judecată a reclamantului și din care rezulta că acesta nu doar consuma ci și vândea droguri. Curtea de apel a considerat că retragerea unor dintre aceștia în raport cu depozițiile lor inițiale nu era justificată. A notat că mărturii ale lor înaintea tribunalului nu erau relevante deoarece autorii lor nu au depus o plângere la parchet împotriva organelor de investigație în cauză. A subliniat, de asemenea, că dosarul cauzei conținea alte mărturii, culese la stadiul investigației preliminare, pe care autorii lor - în fața cărora ea a luat măsuri pentru a-i face ascultați din nou - nu le-au retras ; a estimat că aceste depozițiuni erau dobândite dosarului cauzei.

Reclamantul și procuratura au contestat această decizie. Reclamantul, făcând referință la declarațiile martor care se-au întors asupra depozițiilor lor inițiale, a cerut achitarea lui pentru infracțiunea de trafic de droguri. D. Procedura înaintea jurisdicției de recurs

Printr-o hotărâre din 2 aprilie 2003, pronunțată după o ședință publică la care reclamantul, asistat de avocatul lui, era prezent, Curtea Supremă de Justiție a admis contestația procuraturii. A judecat că reducerea, pe cale de apel, a pedepsei infligite reclamantului de judecătorii de primă instanță nu era justificată ținând seama de gradul înalt de pericol social prezentat de infracțiunea de trafic de droguri de care, după opinia ei, interesatul s-a făcut vinovat evident. A estimat că argumentul reclamantului conform căruia drogurile descoperite la domiciliul lui serveau consumului personal era contrazis de mărturii ale D.R., N.J., S.I. și G.A., care au declarat că au cumpărat droguri de la reclamant. A judecat că era pe drept cuvânt că jurisdicțiile anterioare au respins declarațiile prin care anumiți martori și-au retras depozițiile inițiale, din moment ce declarațiile noi erau în contradicție cu alte elemente de probă de incriminare versate în dosar. A estimat că descoperirea, la domiciliul reclamantului, a treizeci și șapte plicuri de heroină dovedea că acesta era nu doar consumator ci și traficant de droguri. Cât privește banii găsiți la domiciliul interesatului, Curtea Supremă, observând că reclamantul nu lucra la perioada percheziției, a estimat că prin urmare nu ar putea să obțină această sumă decât prin trafic de droguri.

Printr-o scrisoare din 4 noiembrie 2010, reclamantul a informat Curtea că a fost eliberat condiționat. II.

În materia martor, art. 327 din CPP prevede că tribunalul procedează la asculatrea acestora după ce a ascultat acuzatul și ceilalți participanți la procedură. Fiecare martor este invitat să spună tot ceea ce știe despre faptele care fac obiectul cauzei, după aceea președintele și ceilalți membri ai formei de judecată, urmați de procuror, pot pune întrebări. Când nu mai au întrebări de pus, partea care a propus să-l audacă și toți ceilalți participanți la procedură pot pune întrebări. Dacă interogarea unui martor nu este posibilă, tribunalul ordonă citirea în ședință publică a declarației acestuia culese în cazul urmăririi penale ; tribunalul poate ține seama de aceasta pentru determinarea cursului cauzei. Dacă unu sau mai mulți martori sunt absenți, tribunalul poate ori ordona amânarea cauzei ori continua desfășurarea procedurii. Martorul a cărui absentă nu este justificată poate fi adus forțat înaintea formei de judecată. ÎN DREPT ASUPRA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 d) DIN CONVENȚIE

Reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru trafic de stupefaciente la finalul unei proceduri în cursul căreia nu ar fi beneficiat de garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. Această dispoziție este redactată ca cum urmează : „ Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndireptate împotriva ei. ( ...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la : (...) d) a interoga sau a face interogați martorii de incriminare și a obține citarea și interogarea martor de desfăgătoare în aceleași condiții ca și martorii de incriminare ; " A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident mal întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Conform reclamantului, temeinicia acuzației în materie penală îndireptate împotriva lui nu a fost judecată echitabil, cum cere articolul 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. În special, interesatul susține că condamnarea lui era bazată pe mărturii de incriminare care ar fi fost culese în cursul urmăririi penale sub constrângerea organelor de investigație, pe care nu ar fi avut ocazia să le conteste și pe care autorii lor ar fi retras în fața jurisdicțiilor naționale. Îi reproșează, de asemenea, jurisdicției care a judecat pe cale de apel să nu fi admis, sub motiv că nu ar fi formulat-o în fața judecătorilor de primă instanță, cererea lui de a face interogați martori suplimentari. Afirmând, de altfel, că, la ziua percheziției, locuia în același apartament cu părinții lui, indică că suma de bani descoperită la el reprezenta o valoare relativ modică comparativ cu veniturile unei familii medii. Cât privește cantitatea de heroină găsită la el, recunoaște că era destinată consumului personal al suo, fapt pe care nu ar fi niciodată negat. În sfârșit, neagă că a fost fără ocupație la data percheziției, cum se indică în hotărârea Curții Supreme de Justiție.

Guvernul combate teza reclamantului. Consideră că condamnarea acestuia pentru infracțiunea de trafic de heroină este rezultatul unei interpretări coroborate de elemente de probă culese în dosar, așa cum ar rezulta din motivele avansate de jurisdicțiile naționale pentru a fundamenta verdictul lor. Subliniază că reclamantul a fost confruntat cu martorul S.I. în cursul urmăririi penale și că nimic nu dovedește pretensele constrângeri pe care ar fi suferit-o, în fața organelor de investigație, martorii care și-au retras depozițiile în fața jurisdicțiilor naționale. Se referă la art. 68 din CPP care interzice utilizarea oricărui mijloc de constrângere cu scopul obținerii de elemente de probă și subliniază că nici o plângere nu a fost depusă de persoanele în cauză. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că misiunea care-i este încredințată de Convenție constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a elementelor de probă, a revenit caracter echitabil ( Van Mechelen și alții c. Țări de Jos , 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, și De Lorenzo c. Italia (decizie), nr. o 69264/01, 12 februarie 2004). De vreme ce cerințele alineatului 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de alineatul 1 al articolului 6, Curtea va examina prezenta cauză sub unghiul acestor două texte combinate (vezi, printre multe altele, Van Geyseghem c. Belgia [MC], nr. o 26103/95, § 27, CEDO 1999-I).

Curtea reamintește, de asemenea, că elementele de probă trebuie în principiu să fie produse în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unui dezavantaj contradictoriu. Dacă acest principiu nu merge fără excepții, nu se pot accepta decât cu respectarea drepturilor apărării ; în general, alineatele 1 și 3 d) ale articolului 6 impun acordarea acuzatului unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie de incriminare și de a interoga autorul, la momentul depozitiei sau mai târziu ( Lüdi c. Elveția , hotărâre din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. o 238, și Van Mechelen și alții anterior citate, § 51).

În prezenta cauză, Curtea observă că condamnarea reclamantului s-a bazat, sigur în mod decisiv, pe declarațiile martor culese în cursul urmăririi penale. Cum Curtea a precizat de mai multe ori (vezi, printre altele, Isgrò c. Italia , hotărâre din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. o 194-A, și Lüdi anterior citată, § 47), în anumite circumstanțe se poate dovedi necesar, pentru autoritățile judiciare, să recurgă la depozițiuni care datează din faza investigației preliminare. Dacă acuzatul a beneficiat de o ocazie adecvată și suficientă de a contesta asemenea depozițiuni, la momentul când sunt făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu se ciocnește în sine cu art. 6 §§ 1 și 3 d). Trebuie constatat în cazul de față că reclamantul a fost confruntat în cursul investigației preliminare doar cu unu din cei nouă martori ale căror depozițiuni au fost utilizate de tribunalele naționale pentru a fundamenta verdictul lor de vinovăție a reclamantului. În schimb, acest martor, precum și șase alții, au comparezut în fața jurisdicțiilor naționale și au fost ascultați în ședință publică, în prezența reclamantului și a avocatului lui, care aveau deci facultatea de a pune întrebări (§24 anterior ‑ ). Simplul fapt că martorii în cauză s-au întors asupra depozițiilor lor inițiale la interogarea în ședință publică nu poate schimba constatarea conform căreia reclamantul a beneficiat de o ocazie adecvată și suficientă de a interoga sau de a face interogați acești martori în cursul dezbaterilor.

Curtea observă, de asemenea, că jurisdicțiile naționale, pentru a fundamenta verdictul lor de vinovăție a reclamantului, s-au bazat, de asemenea, pe depozițiunile a doi martori, culese în fața organelor de investigație pe care reclamantul nu a beneficiat de oportunitate de a-i interoga nici la momentul depozitiei nici mai târziu. Aceste depozițiuni, ale căror autori nu au dat curs citării tribunalului de primă instanță și a curții de apel din București, au fost, de fapt, considerate de aceasta din urmă jurisdicție ca fiind dobândite dosarului cauzei (§22 anterior ci ‑ sus). Cu toate acestea, trebuie constatat că avocatul reclamantului a exprimat în mod explicit în fața curții de apel că renunță la a face interogați martorii în cauză. În acest privință, Curtea reafirmă că nici litera nici spiritul articolului 6 §§ 1 și 3 nu împiedică o persoană să renunțe de bună voie la garanțiile acolo consacrate în mod expres sau implicit, inclusiv cea de a interoga sau de a face interogați un martor ; o asemenea renunțare trebuie să fie, cu toate acestea, neambiguă și să nu se ciocnească cu nici un interes public important ( Håkansson și Sturesson c. Suedia , hotărâre din 21 februarie 1990, § 66, seria A nr. 171-A, și Kwiatkowska c. Italia (decizie), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000). În prezenta cauză, Curtea estimează că, prin a lăsa cunoscut, prin mijlocirea avocatului lui, jurisdicției competente pentru a examina cauza îndreptată împotriva lui, că nu menține cererea lui de a interoga sau de a face interogați cei doi martori în cauză, reclamantul s-a expus știind riscul unei condamnări bazate pe depozițiunile acestor martori. De fapt, ținând seama de competența deplinei jurisdicții a jurisdicțiilor de apel penale în dreptul român, curtea de apel din București a fost determinată, în temeiul rolului devolutiv al apelului, să rejudece integral litigiul pe toate punctele de fapt și de drept pe care prima jurisdicție deja statuase. Curtea observă că depozițiile celor doi martori în cauză aveau fost versate în dosarul tribunalului de primă instanță și că reclamantul, la fel și avocatul lui, aveau luat cunoștință. Din aceasta deduce că reclamantul, reprezentat în fața tribunalelor naționale de avocat ales de el, era deci în măsură să evalueze riscul decurgând din decizia de a renunța la a face citate și interogați martorii în cauză. Curtea observă, de altfel, că la nici un moment al procedurii, reclamantul nu a contestat conținutul depozițiilor în cauză.

Privitor la respingerea cererii reclamantului tendente la asculatrea a doi martori suplimentari, Curtea reamintește că admisibilitatea probelor depinde în primul rând de regulile dreptului intern și că revine în principiu jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele culese de ele. art. 6 § 3 d) din Convenție lasă jurisdicțiilor interne grijă de a judeca utilitatea unei oferte de probă prin intermediul martor. Acest articol nu cere citarea și interogarea oricărui martor de desfăgătoare. De fapt, nu este suficient a demonstra că „ acuzatul " nu a putut interoga un anumit martor de desfăgătoare. Mai trebuie ca interesatul să facă verosimile necesitatea citării acelui martor pentru căutarea adevărului și prejudiciul pe care refuzul interogării lui l-a cauzat drepturilor apărării (vezi, printre altele, Erich Priebke c. Italia (decizie), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001). Astfel, doar circumstanțele excepționale pot conduce Curtea la a concluziona incompatibilitatea cu art. 6 a neascultării unei persoane ca martor (vezi Bricmont c. Belgia , hotărâre din 7 iulie 1989, seria A nr. 158, § 89, și, mai recent, Destrehem c. Franța , nr. 56651/00, 18 mai 2004). În prezenta cauză, Curtea nu observă asemenea circumstanțe excepționale. Observă că curtea de apel din București a pur și simplu respins cererea de asculatare a martor noi făcută de reclamant, sub motiv că nu era susceptibilă să o lumineze asupra unuia din elementele constitutive ale infracțiunilor care-i era reprochate interesatului. Observă că, contrar alergațiilor reclamantului, decizia curții de apel de a respinge această ofertă de probă era motivată de faptul că aceasta i se părea lipsită de relevanță și nu de faptul că interesatul nu o formulase în fața judecătorilor de primă instanță (vezi, mutatis mutandis , Vaturi c. Franța , nr. o 75699/01, §§ 53 și 54, 13 aprilie 2006).

În sfârșit, Curtea estimează că procedura, în ansamblul ei, a revenit caracter echitabil. De fapt, reclamantul era prezent la ședințele publice ținute de jurisdicțiile naționale și a fost ascultat, în prezența avocatului lui ; a beneficiat de o procedură contradictoriu, a avut acces la documentele dosarului și a fost reprezentat de avocat ales de el în cursul celor trei faze de judecată. Curtea observă, de altfel, că tribunalele au respins în mod motivat depozițiile prin care anumiți martori se-au întors asupra mărturiei lor (paragrafele 22 și 24 anterior-sus). Trebuie constatat că nimic nu dovedește că acești martori au fost constrânși de organele de investigație să facă depozițiile în cauză ; în particular, Curtea observă că nici unu din acești martori nu a depus o plângere la parchet pentru utilizare de violență, amenințări sau orice alt mijloc de constrângere cu scopul obținerii de elemente de probă, infracțiune pedepsită de dispoziții ale dreptului intern (§28 anterior-sus). În sfârșit, privitor la greșeala pe care ar fi comis-o Curtea Supremă de Justiție când a precizat în hotărârea ei că reclamantul era fără ocupație, această situație de fapt corespunde cu cea declarată de reclamant în depozițiunea lui din 9 ianuarie 2002 (§9 anterior-sus).

La lumina tuturor acestor elemente, Curtea estimează că nu a existat, în prezenta cauză, încălcare a articolului 6 § 1 și 3 d) din Convenție. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Spune că nu a existat încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 mai 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 37433/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Andrei Iulian Roșca (« le requérant »), a saisi la Cour le 29 septembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e I. Iura, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue que sa condamnation pour trafic de stupéfiants a été prononcée à l’issue d’une procédure non équitable.

Le 7 janvier 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 9 janvier 2002, plusieurs équipes de policiers se présentèrent, à l’improviste, au domicile du requérant pour une perquisition. Elles découvrirent dans une armoire trente-sept sachets contenant de l’héroïne et 4 500 000 anciens lei roumains (ROL), soit environ 140 euros (EUR).

Selon la version du requérant, les trente-sept doses d’héroïne trouvées par les policiers à son domicile étaient destinées à sa propre consommation. Les policiers se seraient attardés sur les lieux, un immeuble à plusieurs étages, et auraient fait du bruit, attirant de nombreux curieux du quartier. En même temps, un officier de police aurait répondu aux appels téléphoniques adressés au requérant sur son téléphone portable par différents interlocuteurs et, sous différents prétextes, aurait demandé à ceux-ci de venir d’urgence au domicile du requérant. Dès leur arrivée, ils auraient été entraînés de force au poste de police où, sous la menace de poursuites pour consommation de drogue, ils auraient été forcés de déclarer que l’intéressé leur avait vendu de la drogue, autant de dépositions incriminant le requérant. Les policiers auraient embarqué comme témoins des personnes de passage devant l’immeuble et leur auraient dicté des dépositions par lesquelles ils admettaient connaître le requérant comme vendeur et consommateur de drogue dans le quartier.

Selon le Gouvernement, pendant que les policiers perquisitionnaient le domicile du requérant, celui-ci avait été appelé sur son téléphone portable par plusieurs personnes qui auraient parlé avec les policiers et qui les auraient rencontrés par la suite. Ces personnes auraient indiqué être des consommateurs de drogue et avoir cherché à joindre le requérant dans le but de se fournir auprès de lui.

Le 9 janvier 2002, les organes de poursuites pénales interrogèrent le requérant, sa mère et neuf autres témoins. Dans sa déclaration du même jour, le requérant précisa que l’argent trouvé par les policiers lors de la perquisition dans son appartement provenait d’une vente non autorisée de pétards pendant la période des fêtes ; il indiqua également qu’il était « sans occupation » à cette date, qu’il consommait de la drogue mais qu’il n’en vendait pas et que les doses d’héroïne trouvées dans son appartement étaient destinées à sa propre consommation. La mère du requérant déclara ignorer si son fils était consommateur ou trafiquant de drogue. Le témoin D.R. indiqua que le requérant lui avait vendu de l’héroïne auparavant ; refusant d’être confronté avec l’intéressé, il identifia celui-ci à partir de photos. Convoqué au parquet le 15 février 2002, il maintint sa déclaration antérieure. Les témoins N.J., C.M., S.M., T.M., F.G., G.A., M.F. et S.I. indiquèrent avoir acheté de la drogue au requérant ou savoir que celui-ci vendait de la drogue dans le quartier. Plusieurs d’entre eux, refusant la confrontation, identifièrent eux aussi l’intéressé à partir de photos.

Le requérant, assisté par un avocat, fut confronté avec le témoin S.I. A la question de savoir qui était son fournisseur de drogue, S.I. répondit qu’il donnait de l’argent au requérant pour qu’il lui en procure. L’intéressé nia.

Sur la base de ces déclarations et des preuves matérielles relevées lors de la perquisition du 9 janvier 2002 (les sachets d’héroïne et la somme d’argent en espèces), le parquet traduisit le requérant en justice pour consommation et trafic de drogue, infractions réprimées par les articles 2 et 4 de la loi n o 143/2000 sur la lutte contre le trafic et la consommation illicite de drogues. B. La procédure devant le tribunal de première instance de Bucarest

Le tribunal de première instance de Bucarest fixa une audience au 28 mai 2005. Devant le tribunal, le requérant reconnut qu’il consommait de la drogue mais nia qu’il en faisait le trafic.

Le tribunal convoqua les neuf témoins qui avaient fait des déclarations à charge devant le parquet. Seuls quatre d’entre eux (S.I., S.M., T.M. et D.R.) se présentèrent à l’audience. Devant la formation de jugement, et en présence du requérant et de son avocat : – le témoin S.I. déclara qu’il connaissait le requérant comme un consommateur et non comme un vendeur de drogue ; il reconnut s’être drogué avec lui à deux reprises, pour lesquelles l’intéressé ne lui aurait pas demandé d’argent ; – les témoins S.M., T.M., D.R. demandèrent à retirer leurs déclarations faites initialement devant les organes d’enquête ; deux d’entre eux déclarèrent que les policiers les avaient contraints à les écrire après les avoir emmenés de force au poste de police. Tous déclarèrent devant le tribunal qu’ils connaissaient le requérant comme un consommateur et non comme un trafiquant de drogue.

L’avocat du requérant indiqua qu’il ne persistait pas à interroger ou faire interroger les autres témoins qui, bien que régulièrement cités par le tribunal, n’avaient pas comparu à l’audience. Il demanda au tribunal la possibilité de déposer des témoignages écrits et de faire interroger de nouveaux témoins prouvant la bonne conduite du requérant en société. Le tribunal accueillit la demande pour ce qui était de la possibilité de verser des pièces écrites au dossier de l’affaire ; l’avocat du requérant fournit alors des attestations de tierces personnes qui faisaient état de la bonne conduite de l’intéressé. Le tribunal mit l’affaire en délibéré et reporta le prononcé au 6 juin 2002.

Par un jugement du 6 juin 2002, le tribunal condamna le requérant à une peine de deux ans de prison pour consommation de drogue et de douze ans pour trafic de drogue, et ordonna qu’il exécutât la peine la plus lourde. Il s’appuya pour ce faire sur les preuves matérielles relevées par les policiers lors de la perquisition du 9 janvier 2002 et sur les déclarations des témoins consignées par les organes d’enquête. Il considéra que la rétractation de certains d’entre eux par rapport à leurs dépositions initiales n’était pas justifiée. C. La procédure en appel

Le requérant fit appel de ce jugement et demanda son acquittement du chef de trafic de drogue, soutenant que les éléments de preuve recueillis par le tribunal de première instance n’étaient pas à même d’étayer cette accusation.

Plusieurs audiences publiques eurent lieu devant la cour d’appel de Bucarest, en présence du requérant assisté d’un avocat choisi par lui.

Le 25 octobre 2002, l’avocat du requérant demanda la possibilité de faire interroger les cinq témoins dont les dépositions avaient été relevées par les organes d’enquête et avaient servi pour fonder la condamnation du requérant par le tribunal de première instance sans qu’ils aient été entendus par ce dernier. La cour d’appel fit droit à cette demande, l’estimant fondée en raison de l’existence de contradictions entre leurs dépositions et celles des témoins entendus par le tribunal de première instance. Elle ordonna que les cinq témoins en question fussent cités à comparaître à l’audience publique suivante, le 8 novembre 2002. La cour d’appel rejeta une autre demande de l’avocat du requérant tendant à faire interroger de nouveaux témoins censés prouver que son client était un simple consommateur et non pas un trafiquant de drogue.

Lors de l’audience publique du 8 novembre 2002, les témoins C.M., N.J. et G.A. furent entendus par la cour d’appel, en présence de l’avocat et du requérant. Niant avoir eu connaissance du rôle de trafiquant de drogue du requérant, tous trois rétractèrent leurs déclarations initialement faites devant les organes d’enquête. Deux d’entre eux indiquèrent que les policiers les avaient battus pour les obliger à écrire ce qu’ils voulaient qu’ils écrivent ; l’un d’eux précisa que ce n’était pas lui qui avait écrit la déposition en question mais les policiers, et que ceux-ci lui avaient juste demandé de la signer.

Bien que régulièrement cités, les témoins F.G. et M.F. ne se présentèrent pas à l’audience publique du 8 novembre 2002. L’avocat du requérant insista pour qu’ils fussent entendus. La cour d’appel accueillit sa demande et délivra à l’encontre de ces témoins un mandat de comparution pour l’audience suivante du 22 novembre 2002.

Le 8 novembre 2002, les témoins F.G. et M.F. ne se présentèrent pas plus à l’audience. La sœur de l’un d’eux informa les participants au procès que son frère était parti à l’étranger. L’avocat du requérant indiqua qu’il ne persistait pas dans sa demande de faire interroger les deux témoins en question ; il réitéra sa demande visant à l’audition de deux autres témoins qui n’avaient jamais été entendus. La cour d’appel rejeta cette dernière demande, l’estimant dénuée de pertinence ; elle nota par ailleurs que l’intéressé ne l’avait pas formulée devant le tribunal de première instance. Sur le fond, le représentant du requérant demanda l’acquittement de celui-ci sur le chef de trafic de drogue au motif que le tribunal de première instance n’aurait pas tenu compte des déclarations des témoins entendus par lui.

Par un arrêt du 22 novembre 2002, la cour d’appel estima le requérant coupable de s’être livré à la consommation et au trafic de drogue, mais elle réduisit sa peine à six ans d’emprisonnement en tenant compte de circonstances atténuantes telles que sa jeunesse et l’absence d’antécédents pénaux. Elle fonda son constat de culpabilité du requérant sur les éléments matériels relevés lors de la perquisition effectuée par les policiers le 9 janvier 2002, corroborés par les déclarations des témoins recueillies par les organes d’enquête avant le renvoi en jugement du requérant et dont il ressortait que celui-ci non seulement consommait mais aussi vendait de la drogue. La cour d’appel considéra que la rétractation de certains d’entre eux par rapport à leurs dépositions initiales n’était pas justifiée. Elle nota que leurs témoignages devant le tribunal n’étaient pas pertinents car leurs auteurs n’avaient pas déposé une plainte auprès du parquet contre les organes d’enquête concernés. Elle souligna par ailleurs que le dossier de l’affaire comportait d’autres témoignages, recueillis au stade de l’enquête préliminaire, que leurs auteurs – à l’égard desquels elle avait pris des mesures en vue de les faire entendre à nouveau – n’avaient pas retirés ; elle estima que ces dépositions étaient acquises au dossier de l’affaire.

Le requérant et le parquet firent recours de cette décision. Le requérant, se référant aux déclarations des témoins qui étaient revenus sur leurs dépositions initiales, demanda son acquittement pour l’infraction de trafic de drogue. D. La procédure devant la juridiction de recours

Par un arrêt du 2 avril 2003, rendu à l’issue d’une audience publique à laquelle le requérant, assisté par son avocat, était présent, la Cour suprême de justice accueillit le recours du parquet. Elle jugea que la réduction, en appel, de la peine infligée au requérant par les premiers juges n’était pas justifiée compte tenu du degré élevé de danger social que présentait l’infraction de trafic de drogue dont l’intéressé s’était rendu coupable, selon elle de façon notoire. Elle estima que l’argument du requérant selon lequel la drogue découverte à son domicile servait à sa propre consommation était contredit par les témoignages de D.R., N.J., S.I. et G.A., qui avaient déclaré avoir acheté de la drogue au requérant. Elle jugea que c’était à juste titre que les juridictions antérieures avaient écarté les déclarations par lesquelles certains témoins avaient rétracté leurs dépositions initiales, dès lors que les nouvelles déclarations étaient contraires aux autres éléments de preuve à charge versés au dossier. Elle estima que la découverte, au domicile du requérant, de trente-sept sachets d’héroïne prouvait que celui-ci était non seulement consommateur mais aussi trafiquant de drogue. Quant à l’argent trouvé au domicile de l’intéressé, la Cour suprême, relevant que le requérant ne travaillait pas à la période de la perquisition, estima qu’il ne pouvait donc pas se procurer ce montant autrement que par le trafic de drogue.

Par une lettre du 4 novembre 2010, le requérant a informé la Cour qu’il a été mis en liberté conditionnelle. II.

L’article 68 du CPP interdit l’utilisation de violences, de menaces ou de tout autre moyen de contrainte en vue de l’obtention d’éléments de preuve. Les articles 87 et 88 du CPP prévoient que, s’il existe des contradictions entre les dépositions des personnes entendues dans le cadre de la même affaire et si cela est estimé nécessaire pour l’éclaircissement de l’affaire, il est procédé à la confrontation de ces personnes. Celles-ci sont entendues sur les faits et les circonstances pour lesquels leurs dépositions antérieures étaient en contradiction. Les organes d’enquête ou le tribunal peuvent accueillir la demande des personnes confrontées de se poser l’une l’autre des questions.

En matière de témoins, l’article 327 du CPP prévoit que le tribunal procède à leur audition après avoir entendu l’accusé et les autres participants à la procédure. Chaque témoin est invité à dire tout ce qu’il sait sur les faits qui font l’objet de l’affaire, ensuite le président et les autres membres de la formation de jugement, suivis par le procureur, peuvent lui poser des questions. Lorsqu’ils n’ont plus de questions à lui adresser, la partie qui a proposé de l’entendre et tous les autres participants à la procédure peuvent lui poser des questions. Si l’interrogatoire d’un témoin n’est pas possible, le tribunal ordonne que sa déclaration recueillie pendant les poursuites pénales soit lue en audience publique ; le tribunal peut en tenir compte pour déterminer l’issue de la cause. Si un ou plusieurs témoins sont absents, le tribunal peut soit ordonner l’ajournement de l’affaire soit continuer le déroulement de la procédure. Le témoin dont l’absence n’est pas justifiée peut être amené de force devant la formation de jugement. EN DROIT SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION

Le requérant se plaint d’avoir été condamné pour trafic de stupéfiants à l’issue d’une procédure au cours de laquelle il n’aurait pas joui des garanties prévues par l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. ( ...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Selon le requérant, le bien-fondé de l’accusation en matière pénale dirigée contre lui n’a pas été examiné équitablement, comme l’exige l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. En particulier, l’intéressé allègue que sa condamnation était fondée sur des témoignages à charge qui auraient été recueillis pendant les poursuites pénales sous la contrainte des organes d’enquête, qu’il n’aurait pas eu l’occasion de contester et que leurs auteurs auraient rétractés devant les juridictions nationales. Il reproche également à la juridiction ayant statué en appel de ne pas avoir, au motif qu’il ne l’aurait pas formulée devant les premiers juges, admis sa demande visant à faire interroger des témoins supplémentaires. Affirmant par ailleurs que, le jour de la perquisition, il habitait dans le même appartement que ses parents, il indique que la somme d’argent découverte chez lui représentait un montant relativement modique par rapport aux revenus d’une famille moyenne. Quant à la quantité d’héroïne trouvée chez lui, il reconnaît qu’elle était destinée à sa propre consommation, fait qu’il n’aurait jamais nié. Enfin, il dément avoir été sans emploi à la date de la perquisition, comme indiqué dans l’arrêt de la Cour suprême de justice.

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. Il considère que la condamnation de celui-ci du chef de trafic d’héroïne est le résultat d’une interprétation corroborée par des éléments de preuve recueillis au dossier, ainsi qu’il ressortirait des motifs avancés par les juridictions nationales pour fonder leur verdict. Il souligne que le requérant a été confronté au témoin S.I. pendant les poursuites pénales et que rien ne prouve les prétendues contraintes qu’auraient subies, devant les organes d’enquête, les témoins qui ont rétracté leurs dépositions devant les juridictions nationales. Il se réfère à l’article 68 du CPP interdisant l’utilisation de tout moyen de contrainte en vue d’obtenir des éléments de preuve et souligne qu’aucune plainte n’a été déposée par les personnes en cause. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la mission qui lui est confiée par la Convention consiste à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable ( Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , 23 avril 1997, § 50, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, et De Lorenzo c. Italie (déc.), n o 69264/01, 12 février 2004). Comme les exigences du paragraphe 3 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de l’article 6, la Cour examinera la présente affaire sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, § 27, CEDH 1999-I).

La Cour rappelle ensuite que les éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Si ce principe ne va pas sans exceptions, on ne saurait les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard ( Lüdi c. Suisse , arrêt du 15 juin 1992, § 49, série A n o 238, et Van Mechelen et autres précité, § 51).

En l’espèce, la Cour relève que la condamnation du requérant s’est fondée, de manière assurément déterminante, sur les déclarations des témoins recueillies pendant les poursuites pénales. Comme la Cour l’a précisé à plusieurs reprises (voir, entre autres, Isgrò c. Italie , arrêt du 19 février 1991, § 34, série A n o 194-A, et Lüdi précité, § 47), dans certaines circonstances il peut s’avérer nécessaire, pour les autorités judiciaires, d’avoir recours à des dépositions remontant à la phase de l’instruction préparatoire. Si l’accusé a eu une occasion adéquate et suffisante de contester pareilles dépositions, au moment où elles sont faites ou plus tard, leur utilisation ne se heurte pas en soi à l’article 6 §§ 1 et 3 d). Force est de constater en l’occurrence que le requérant n’a été confronté pendant le déroulement de l’enquête préliminaire qu’avec un seul des neuf témoins dont les dépositions ont été utilisées par les tribunaux nationaux pour fonder leur verdict de culpabilité du requérant. En revanche, ce témoin, ainsi que six autres, ont comparu devant les juridictions nationales et ont été entendus en audience publique, en présence du requérant et de son avocat, qui avaient ainsi la faculté de leur poser des questions (paragraphe 24 ci ‑ dessus). Le simple fait que les témoins en question sont revenus sur leurs dépositions initiales lors de leur interrogatoire en audience publique ne saurait changer le constat selon lequel le requérant a eu une occasion adéquate et suffisante d’interroger ou de faire interroger ces témoins pendant les débats.

La Cour relève ensuite que les juridictions nationales, pour fonder leur verdict de culpabilité du requérant, se sont également appuyées sur les dépositions de deux témoins, recueillies devant les organes d’enquête que le requérant n’a eu la possibilité d’interroger ni au moment des dépositions ni plus tard. Ces dépositions, dont les auteurs n’ont pas donné suite à la convocation du tribunal de première instance et de la cour d’appel de Bucarest, ont été, en effet, considérées par cette dernière juridiction comme étant acquises au dossier de l’affaire (paragraphe 22 in fine ci ‑ dessus). Cependant, force est de constater que l’avocat du requérant a expressément indiqué à la cour d’appel qu’il renonçait à faire interroger les témoins en question. A cet égard, la Cour réaffirme que ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 §§ 1 et 3 n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties y consacrées de manière expresse ou tacite, dont celle d’interroger ou de faire interroger un témoin ; pareille renonciation doit néanmoins être non équivoque et ne se heurter à aucun intérêt public important ( Håkansson et Sturesson c. Suède , arrêt du 21 février 1990, § 66, série A no 171-A, et Kwiatkowska c. Italie (déc.), no 52868/99, 30 novembre 2000). Dans la présente affaire, la Cour estime qu’en faisant savoir, par le biais de son avocat, à la juridiction compétente pour examiner l’affaire dirigée contre lui qu’il ne maintenait pas sa demande visant à interroger ou faire interroger les deux témoins en question, le requérant s’est sciemment exposé au risque d’une condamnation fondée sur les dépositions de ces témoins. En effet, étant donné la compétence de pleine juridiction des juridictions pénales d’appel en droit roumain, la cour d’appel de Bucarest a été amenée, en vertu du rôle dévolutif de l’appel, à rejuger entièrement le litige sur tous les points de fait et de droit sur lesquels la première juridiction avait déjà statué. La Cour relève que les dépositions des deux témoins en question avaient été versées au dossier du tribunal de première instance et que le requérant tout comme son avocat en avaient pris connaissance. Elle en déduit que le requérant, représenté devant les tribunaux nationaux par un avocat de son choix, était donc en mesure d’évaluer le risque découlant de la décision de renoncer à faire citer et interroger les témoins en question. La Cour note par ailleurs qu’à aucune moment de la procédure, le requérant n’a contesté la teneur des dépositions en question.

S’agissant du rejet de la demande du requérant tendant à l’audition de deux témoins supplémentaires, la Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles de droit interne et qu’il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. L’article 6 § 3 d) de la Convention laisse aux juridictions internes le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par le biais de témoins. Cet article n’exige pas la convocation et l’interrogation de tout témoin à décharge. En effet, il ne suffit pas de démontrer que « l’accusé » n’a pas pu interroger un certain témoin à décharge. Encore faut-il que l’intéressé rende vraisemblables la nécessité de la convocation dudit témoin pour la recherche de la vérité et le préjudice que le refus de l’interroger a causé aux droits de la défense (voir, parmi d’autres, Erich Priebke c. Italie (déc.), no 48799/99, 5 avril 2001). Ainsi, seules des circonstances exceptionnelles peuvent conduire la Cour à conclure à l’incompatibilité avec l’article 6 de la non-audition d’une personne comme témoin (voir Bricmont c. Belgique , arrêt du 7 juillet 1989, série A no 158, § 89, et, plus récemment, Destrehem c. France , no 56651/00, 18 mai 2004). En l’espèce, la Cour ne décèle pas de telles circonstances exceptionnelles. Elle note que la cour d’appel de Bucarest a simplement rejeté la demande d’audition de nouveaux témoins faite par le requérant, au motif qu’elle n’était pas susceptible de l’éclairer sur un des éléments constitutifs des infractions qui lui étaient reprochées à l’intéressé. Elle observe que, contrairement aux allégations du requérant, la décision de la cour d’appel de rejeter cette offre de preuve était motivée par le fait qu’elle lui paraissait dénuée de pertinence et non par le fait que l’intéressé ne l’avait pas formulée devant les premiers juges (voir, mutatis mutandis , Vaturi c. France , n o 75699/01, §§ 53 et 54, 13 avril 2006).

Enfin, la Cour estime que la procédure, dans son ensemble, a revêtu un caractère équitable. En effet, le requérant était présent aux audiences publiques tenues par les juridictions nationales et a été entendu, en présence de son avocat ; il a joui d’une procédure contradictoire, a eu accès aux documents du dossier et a été représenté par un avocat de son choix pendant les trois phases de jugement. La Cour relève en outre que les tribunaux ont écarté de façon motivée les dépositions par lesquelles certains témoins étaient revenus sur leurs aveux (paragraphes 22 et 24 ci-dessus). Force est de constater que rien ne prouve que lesdits témoins aient été contraints par les organes d’enquête de faire les dépositions en question ; en particulier, la Cour note qu’aucun desdits témoins n’a déposé une plainte auprès du parquet pour utilisation de violences, de menaces ou de tout autre moyen de contrainte en vue de l’obtention d’éléments de preuve, infraction réprimée par les disposions du droit interne (paragraphe 28 ci-dessus). Enfin, s’agissant de l’erreur qu’aurait commise la Cour suprême de justice quand elle a précisé dans son arrêt que le requérant était sans occupation, cet état de fait correspond à celui déclaré par le requérant dans sa déposition du 9 janvier 2002 (paragraphe 9 ci-dessus).

A la lumière de tous ces éléments, la Cour estime qu’il n’y a pas eu, en l’espèce, violation de l’article 6 § 1 et 3 d) de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président