Martocian împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 18183/09) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, d. Vasile Martocian ("reclamantul"), a sesizat-o pe Curbă la 24 martie 2009 în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentat de d-na L. Milos, avocat la Timișoara. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, d-na C. Brumar, de la ministerul afacerilor externe.

La 18 martie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

La 3 ianuarie 2002, reclamantul a fost concediat. A contestat decizia și curtea de apel din Timișoara a acceptat acțiunea sa. După ce a fost readmis, și-a dat demisia pe motiv că era victima hărțuirii din partea conducerii societății.

Prin hotărâre definitivă din 12 mai 2005, curtea de apel din Timișoara a condamnat societatea să-i plătească daune și prejudicii din cauza refuzului de a-i restitui libretul de muncă.

La 1 iunie 2005, reclamantul a cerut să fie readmis ca măturaș, dar societatea i-a răspuns că niciun loc de muncă nu era disponibil.

Reclamantul s-a înscris ca demandant de loc de muncă la Agenția departamentală pentru ocupare. La 18 august 2005, Agenția l-a informat că i s-a atribuit un loc de muncă de măturaș în aceeași societate și l-a invitat să se prezinte la sediul acesteia pentru formalitățile de angajare.

La 31 august 2005, reclamantul a sesizat parchetul de lângă tribunalul de prim grad din Timișoara cu o plângere penală cu constituire de parte civilă împotriva conducătorilor societății. I-a acuzat pe aceștia de abuz în exercitarea funcțiunilor, infracțiune prevăzută de art. 246 al codului penal, susținând că refuzau să-l angajeze și-i demonstrau o atitudine ostilă motivată de apartenența sa la minoritatea Rom. Expunea că refuzul acesta lipsea familia sa numerică de orice sursă de venit.

La 2 februarie 2006, parchetul a emis o decizie de netrimitere în judecată pe motiv că nu existau indicii de vinovăție ale conducătorilor societății.

La 18 august 2006, procurorul-șef al parchetului a admis contestația reclamantului. Observând că parchetul nu administrase nicio probă, a ordonat continuarea investigațiilor. În scrisoarea care însoțea decizia procurorului-șef, se preciza că reclamantul avea posibilitatea de a contesta această decizie în fața unui tribunal în termen de douăzeci de zile de la data comunicării sale.

La 22 februarie 2006, parchetul a emis o a doua decizie de netrimitere în judecată pe motiv că reclamantul nu s-ar fi prezentat la societate pentru a fi reangajat.

La 4 iunie 2006, procurorul-șef al parchetului a admis noua contestație a reclamantului. A estimat că parchetul nu verificase suficient versiunea faptelor prezentată de reclamant care susținea că fusese împiedicat să intre în incintele societății. Scrisoarea reamintea că decizia procurorului-șef putea fi contestată în fața unui tribunal în termen de douăzeci de zile de la comunicarea sa.

La 16 ianuarie 2008, parchetul a emis o a treia decizie de netrimitere în judecată estimând că nu existau indicii de vinovăție ale conducătorilor societății. La 11 aprilie 2008, reclamantul a contestat această decizie.

Contestația a fost respinsă la 16 mai 2008 de procurorul-șef al parchetului care a considerat că probele administrate susțineau netrimiterea în judecată. La 11 iulie 2008, decizia a fost comunicată reclamantului. Se preciza din nou că reclamantul avea posibilitatea de a contesta această decizie în termen de douăzeci de zile de la comunicare.

La 29 iulie 2008, reclamantul a contestat această decizie în fața tribunalului de prim grad din Timișoara.

Printr-o sentință din 15 septembrie 2008, tribunalul a respins recursul reclamantului ca fiind tardiv. Observând că procurorul-șef nu răspusese reclamantului în termenul legal de douăzeci de zile care i se alocaseă, tribunalul a estimat că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze jurisdicțiile interne la expirarea acestui termen. Tribunalul a concluzionat că prin introducerea acțiunii la 29 iulie 2008, reclamantul depășise termenul legal pentru a se adresa jurisdicțiilor interne. A judecat că omisiunea procurorului-șef de a răspunde în termen legal și comunicarea tardivă a deciziei sale nu aveau nicio influență asupra calculării termenului.

Reclamantul a formulat un recurs. A afirmat că recursul său nu era tardiv deoarece l-a introdus înainte de expirarea termenului de douăzeci de zile calculat de la data comunicării deciziei procurorului-șef (11 iulie 2008 – paragraf 15 de mai sus). A adăugat că se preciza expresamente în scrisoarea care însoțea această decizie că dispunea de un termen de douăzeci de zile pentru a se adresa tribunalului. A estimat că nerespectarea de către procurul-șef a termenului de răspuns nu putea cauza nicio consecință negativă pentru el și a concluzionat că interpretarea legii de către jurisdicțiile interne l-a privat de dreptul de acces la un tribunal.

Printr-o hotărâre definitivă din 28 noiembrie 2008, tribunalul județean din Timișoara a respins recursul.

Din cauza agravării mai multor boli neurologice de care suferă, reclamantul se află, din octombrie 2012, în incapacitate totală și permanentă de muncă.

Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Jurnalul oficial la 1 iulie 2003) a introdus în CPP noul art. 278¹, care era redactat după cum urmează: art. 278¹ – Plângere la tribunal împotriva unei decizii de netrimitere în judecată dată de procuror "1. După respingerea unei plângeri depuse conform art. 275 și 278 al codului de procedură penală împotriva unei decizii de netrimitere în judecată dată de procuror, persoana lezată sau orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt lezate poate, în termen de douăzeci de zile de la data comunicării deciziei, depune o plângere la tribunalul competent să judece cauza în primă instanță. 2. Dacă procurorul-șef al parchetului (...) nu a răspuns plângerii în termenul de douăzeci de zile menționat la art. 277, termenul de douăzeci de zile prevăzut la primul paragraf pentru sesizarea jurisdicțiilor curge de la expirarea termenului de care dispunea procurul pentru a răspunde plângerii."

Privind interpretarea și aplicarea art. 278¹ al CPP, practica judiciară a cunoscut două puncte de vedere.

Conform primului, în caz de absență de răspuns a procurorului-șef al parchetului, nerespectarea termenului de douăzeci de zile pentru introducerea unui recurs în fața jurisdicțiilor nu atrăgea respingerea recursului pentru tardivitate și, în consecință, judecătorii erau obligați să examineze temeinicitatea acestuia. Acest punct de vedere a fost adoptat de curțile de apel din Constanța și Oradea care, în hotărâri definitive date la 13 martie și respectiv 17 aprilie 2008, au considerat, sprijinindu-se pe dispozițiile art. 6 § 1 al Convenției, că absența răspunsului procurorului-șef în termenul prevăzut de lege nu atrăgea pierderea dreptului de a sesiza un tribunal.

Alte curți și tribunale au adoptat un punct de vedere contrar și considerau că în lipsa recursului în termenul de douăzeci de zile prevăzut de al doilea paragraf al art. 278¹ al CPP precitat, interesatul era forclozat de a contesta o ordonanță a parchetului. Acest punct de vedere se regăsește în motivarea hotărârii definitive din 19 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constatând o interpretare divergentă a art. 278¹ al CPP, Comisia pentru armonizarea practicii judiciare, compusă din reprezentanți ai celor mai înalte autorități judiciare ale țării, a adoptat, la 4 iunie 2008, primul punct de vedere și a hotărât că în absența răspunsului procurorului-șef, interpretarea corectă a art. 278¹ al CPP era aceea care autoriza interesatul să sesizeze jurisdicțiile interne a unui recurs împotriva unei măsuri a parchetului chiar și după expirarea termenului de douăzeci de zile.

La 6 aprilie 2009, Secțiunile reunite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, examinând un recurs în interesul legii introdus de procuror general pentru armonizarea jurisprudenței divergente, s-au raliat celui de-al doilea punct de vedere și au judecat că la expirarea termenului de douăzeci de zile, interesatul era forclozat de dreptul de a sesiza jurisdicțiile unui recurs împotriva unei măsuri a parchetului. ÎN DREPT

Cu titlu preliminar, Curtea observă că Guvernul nu contestă aplicabilitatea în cazul de față a art. 6 § 1 al Convenției. Reamintește că o plângere cu constituire de parte civilă cade în domeniu de aplicare al art. 6 § 1 al Convenției, cu excepția cazurilor în care se analizează ca o "răzbunare privată" sau o actio popularis și cu excepția cazurilor în care atrăgea renunțare neechivocă a victimei la exercitarea dreptului de a acționa civil în cadrul procedurii penale (a se vedea, mutatis mutandis, Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, §§ 70 și 71, CEDO 2004-I).

În cazul de față, Curtea constatează că reclamantul a depus plângere penală cu constituire de parte civilă pentru abuz în exercitarea funcțiunilor, pe motiv că conducătorii societății ar fi refuzat să se conformeze unei decizii a Agenției departamentale pentru ocupare care i-a atribuit un loc de muncă de măturaș (paragraf 9 de mai sus). Reclamantul cerând în principal repararea prejudiciului suferit din cauza infracțiunii invocate, Curtea nu saurit considera că era vorba în cazul de față de o "răzbunare privată" sau că reclamantul renunțase la acțiunea civilă în cadrul procedurii penale. Art. 6 § 1 se aplică deci sub aspectul civil la procedura penală în cauză.

În plus, Curtea constatează că prezentul grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 a) al Convenției. Observă de asemenea că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Reclamantul expune că la epoca faptelor și înainte de hotărârea din 6 aprilie 2009 a Secțiunilor reunite ale Înaltei Curți (paragraf 27 de mai sus), interpretarea de către jurisdicțiile interne a dispozițiilor relevante ale CPP nu era unitară. Concluzionează că aplicarea legislației interne privind termenii pentru a contesta deciziile parchetului nu era previzibilă.

Reamintește că dreptul intern prevede obligația, pentru procurorul-șef, de a comunica deciza sa interesatului. În consecință, reclamantul estimează că respingerea recursului din cauza nerespectării de către procurorul-șef a obligațiilor sale era nepropor­ționată și contrară literelor și spiritului art. 278¹ al CPP, care consacră un drept de acces la un tribunal pentru a contesta deciziile parchetului.

Guvernul refută argumentele reclamantului. Avansează că interpretarea art. 278¹ al CPP dată de jurisdicțiile interne era conformă practicii naționale, în particular cu cea a Înaltei Curți, în vreme ce poziția exprimată de Comisia pentru armonizarea practicii judiciare (paragraf 26 de mai sus) nu era obligatorie. Adaugă că această interpretare a fost confirmată de secțiunile reunite ale Înaltei Curți în hotărârea dată la 6 aprilie 2009 (paragraf 27 de mai sus).

Guvernul susține de asemenea că cauza reclamantului a fost judecată echitabil și contradictoric, interesatul, asistat de un avocat, având posibilitatea de a participa la ședințe și de a-și expune argumentele. Or, ar fi omis să prezinte în fața jurisdicțiilor interne exemple relevante de jurisprudență în sprijinul tezei sale. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că reglementarea privind formalitățile și termenii ce trebuie respectați pentru a formula un recurs vizează asigurarea bunei administrații a justiției și respectarea, în particular, principiului securității juridice. Interesații trebuie să poată se aștepte la aplicarea acestor reguli. Cu toate acestea, regulile în cauză, sau aplicarea care se face acestora, nu ar trebui să împiedice justițiabilul să utilizeze o cale de recurs disponibilă (Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, 28 octombrie 1998, §§ 44-45, Recolta hotărârilor și deciziilor 1998-VIII; Tricard c. Franța, nr. 40472/98, § 29, 10 iulie 2001; Aepi S.A. c. Grecia, nr. 48679/99, § 23, 11 aprilie 2002; Popa c. România (decizie), nr. 43768/06, § 16, 9 decembrie 2014).

Curtea observă că în cazul de față, plângerea cu constituire de parte civilă a reclamantului a fost respinsă, tribunalele interne considerând că termenul prevăzut de art. 278¹ al CPP pentru a contesta netrimiterea în judecată era depășit.

Curtea reamintește că nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne. Incumbă în primeiro rând autorităților naționale, și anume curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări (a se vedea, printre altele, hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Recolta 1997-VIII; Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Recolta 1998-I; și Aepi S.A. c. Grecia, nr. 48679/99, § 23, 11 aprilie 2002).

Curtea constatează că dreptul intern prevede o obligație în sarcina parchetului de a comunica interesatului deciziile sale (a se vedea art. 277 al CPP - paragraf 21 de mai sus). În acest sens, observă că în cursul procedurii, reclamantul a fost informat de trei ori de procurorul-șef asupra respingerii plângerilor sale și a posibilității de a contesta deciziile parchetului în termen de douăzeci de zile după comunicarea lor (paragrafe 11, 13 și 15 de mai sus).

La lumina concluziilor tribunalului de prim grad din Timișoara și a tribunalului județean din Timiș, rezultă că informația furnizată reclamantului s-a dovedit a fi eronată. Cu toate acestea, Curtea nu saurit ignora că la epoca faptelor, termenul de contestație indicat de parquet era aplicat de o parte din curțile și tribunalele interne, unificarea jurisprudenței privind calcularea acestui termen având loc doar de la 6 aprilie 2009 (paragraf 27 de mai sus), adică după hotărârea definitivă a tribunalului județean din 28 noiembrie 2008 (paragraf 19 de mai sus).

Ținând seama de informațiile furnizate în manieră oficială de parquet reclamantului și de practica internă divergentă, Curtea estimează că nu saurit fi reproșat reclamantului că s-a încredințat acestor informații și a introdus recursul în fața tribunalului din Timișoara la 29 iulie 2008 (paragraf 16 de mai sus), adică înainte de expirarea termenului de 20 de zile după comunicarea deciziei parchetului.

Sigur, Curtea a deja judecat că o asociație care fusese târziu informată asupra respingerii de către parquet a recursului ei putea sesiza tribunalul fără a aștepta răspunsul parchetului (Mișcarea pentru integrare spirituală în absolut c. România (decizie), nr. 18916/10, §§ 51-54, 2 septembrie 2014).

Cu toate acestea, Curtea estimează că trebuie să țină seama corespunzător de context, fără a face dovadă de formalism excesiv și luând în considerare situația personală a persoanelor în cauză. În prezenta cauză, reclamantul, spre deosebire de asociația sus-menționată, este lipsit de orice resurse. Fără puterea de a beneficia de asistență judiciară în etapa inițială a procedurii, a depus plângere, fără asistența unui avocat, împotriva refuzului de reangajare pe care-l considera abuziv și discriminator (paragraf 9 de mai sus). Prin urmare, pentru a contesta utilitar în fața unui tribunal decizia parchetului, ar fi trebuit ca autoritățile competente să-l informeze corect și în timp util asupra existenței unui recurs. Or, Curtea reamintește că a fost victima informațiilor eronate transmise de parquet în mai rânduri. Ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea estimează că eroarea care l-a dus pe reclamant la respingerea recursului nu-i era imputabilă.

Reprezentarea de către un avocat în fața tribunalului județean și prezența sa la dezbateri nu saurit schimba această concluzie deoarece reclamantul nu ar fi putut anticipa excepția tirată din prescripția dreptului de a sesiza jurisdicțiile interne și remediu-o înainte de scurgerea termenului de prescripție.

Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că interpretarea dată în cazul de față a art. 278¹ al CPP l-a împiedicat pe reclamant să încerce obținerea anulării netrimiterii în judecată și prin urmare să-și apere efectiv drepturile care ar fi fost nerespectate de conducătorii societății. A adus deci atingere substanței înseși a dreptului reclamantului de acces la un tribunal.

Rezultă că a existat încălcare a art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea subliniază că prezenta cerere privește calcularea termenului de prescripție a dreptului de a sesiza jurisdicțiile interne și că originea reclamantului nu fusese niciodată evocată în fața acestor jurisdicții.

În consecință, ținând seama de ansamblul elementelor pe care le are, și în măsura în care ea este competentă de a cunoaște alegațiile formulate, Curtea nu remarcă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de art. 1 al Protocolului nr. 12. Concluzionează deci că această parte a cererii este manifestă nefondat și trebuie respinsă în aplicare art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Reclamantul cere, cu titlu al prejudiciului material pe care ar fi suferit, 64 676 lei romani (RON), și anume aproximativ 14 400 euro (EUR), reprezentând montantul salariilor neperceput. Cere de asemenea 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de respingerea recursului.

Guvernul contestă aceste prețuri. Estimează că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocata și presupusa încălcare a Convenției. Susține de asemenea că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat de un constat de încălcare. Cu titlu subsidiară, Guvernul consideră că prețiile reclamantului sunt excesive.

Curtea nu zărește legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocata și respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie acordat reclamantului 3 600 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Frais și dépens

Pentru cheltuielile și daunele suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții, reclamantul cere 1 650 EUR și 3 000 RON, și anume aproximativ 670 EUR. Furnizează copii ale facturilor pentru cheltuieli de traducere.

Guvernul consideră excesivă cererea. Remarcă de asemenea că reclamantul nu a produs justificări pentru ansamblul cheltuielilor cerute.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracteru rezonabil al ratei lor.

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a beneficiat de asistență judiciară pentru procedura în fața Curții. Ținând seama de documentele pe care le are și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 100 EUR toți cheltuielilor și o acordă reclamantului. C. Interese moratorii

Curtea consideră adecvat de a calca rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul tirat din art. 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat încălcare a art. 6 § 1 al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, de convertit în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării: i) 3 600 EUR (trei mii șase sute euro), plus orice montant putând fi datorat cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 100 EUR (o sută euro), plus orice montant putând fi datorat cu titlu de impozit de reclamant, pentru frais și dépens; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor trebui majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 octombrie 2016, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Andrea Tamietti Krzysztof Wojtyczek Grefier adjunct Președinte

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e L. Milos, avocate à Timișoara. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le 18 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 3 janvier 2002, le requérant fut licencié. Il contesta la décision et la cour d’appel de Timișoara fit droit à son action. Après avoir été réintégré, il démissionna au motif qu’il était victime d’harcèlement de la part de la direction de la société.

Par un arrêt définitif du 12 mai 2005, la cour d’appel de Timișoara condamna la société à lui verser des dommages et intérêts en raison du refus de lui restituer le livret de travail.

Le 1 er juin 2005, le requérant demanda à être réintégré comme balayeur, mais la société lui répondit qu’aucun emploi n’était disponible.

Le requérant s’inscrit comme demandeur d’emploi auprès de l’Agence départementale pour l’emploi. Le 18 août 2005, l’Agence l’informa qu’on lui avait attribué un emploi de balayeur dans la même société et l’invita à se rendre au siège de cette dernière pour les formalités d’embauche. 9 . Le 31 août 2005, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance de Timișoara d’une plainte pénale avec constitution de partie civile contre les dirigeants de la société. Il accusait ces derniers d’abus dans l’exercice de leurs fonctions, infraction prévue par l’article 246 du code pénal, alléguant qu’ils refusaient de l’embaucher et lui témoignaient une attitude hostile motivée par son appartenance à la minorité Rom. Il exposait que ce refus privait sa famille nombreuse de toute source de revenu.

Le 2 février 2006, le parquet rendit un non-lieu au motif qu’il n’y avait aucun indice de culpabilité des dirigeants de la société. 11 . Le 18 août 2006, le procureur en chef du parquet accueillit la contestation du requérant. Observant que le parquet n’avait administré aucune preuve, il ordonna la poursuite des investigations. Dans la lettre accompagnant la décision du procureur en chef, il était précisé que le requérant avait la possibilité de contester cette décision devant un tribunal dans un délai de vingt jours à compter de la date de sa communication.

Le 22 février 2006, le parquet rendit un deuxième non-lieu au motif que le requérant ne se serait pas présenté à la société pour être réembauché. 13 . Le 4 juin 2006, le procureur en chef du parquet accueillit la nouvelle contestation du requérant. Il estima que le parquet n’avait pas suffisamment vérifié la version des faits présentée par le requérant qui alléguait qu’il avait été empêché d’accéder dans les locaux de la société. La lettre rappelait que la décision du procureur en chef pouvait être contestée devant un tribunal dans un délai de vingt jours à compter de sa communication.

Le 16 janvier 2008, le parquet rendit un troisième non-lieu estimant qu’il n’y avait aucun indice de culpabilité des dirigeants de la société. Le 11 avril 2008, le requérant contesta ce non-lieu. 15 . La contestation fut rejetée le 16 mai 2008 par le procureur en chef du parquet qui considéra que les preuves administrées étayaient le non-lieu. Le 11 juillet 2008, la décision fut communiquée au requérant. Il était de nouveau précisé que le requérant avait la possibilité de contester cette décision dans un délai de vingt jours à compter de sa communication. 16 . Le 29 juillet 2008, le requérant contesta cette décision devant le tribunal de première instance de Timișoara.

Par un jugement du 15 septembre 2008, le tribunal rejeta le recours du requérant comme étant tardif. Observant que le procureur en chef n’avait pas répondu au requérant dans le délai légal de vingt jours qui lui était imparti, le tribunal estima que le requérant aurait dû saisir les juridictions internes à l’issue de ce délai. Le tribunal conclut qu’en introduisant son action le 29 juillet 2008, le requérant avait dépassé le délai légal pour s’adresser aux juridictions internes. Il jugea que l’omission du procureur en chef de répondre dans le délai légal et la communication tardive de sa décision n’avaient pas d’incidence sur le calcul du délai.

Le requérant forma un pourvoi. Il affirma que son recours n’était pas tardif dès lors qu’il l’avait introduit avant l’expiration du délai de vingt jours calculé à partir de la date de la communication de la décision du procureur en chef (le 11 juillet 2008 – paragraphe 15 ci-dessus). Il ajouta qu’il était expressément précisé dans la lettre accompagnant cette décision qu’il disposait d’un délai de vingt jours pour s’adresser au tribunal. Il estima que la méconnaissance par le procureur en chef du délai de réponse ne pouvait entrainer aucune conséquence négative pour lui et conclut que l’interprétation de la loi par les juridictions internes l’avait privé de son droit d’accès à un tribunal. 19 . Par un arrêt définitif du 28 novembre 2008, le tribunal départemental de Timișoara rejeta le pourvoi.

En raison de l’agravation de plusieurs maladies neorologiques dont il souffre, le requérant est, depuis le mois d’octobre 2012, en incapacité totale et permanente de travail. II.

La loi n o 281 du 26 juin 2003 (publiée au Journal officiel le 1 er juillet 2003) a introduit dans le CPP le nouvel article 278 1 , qui était ainsi libellé : Article 278 1 – Plainte auprès du tribunal contre une décision de non-lieu rendue par le procureur « 1. Après rejet d’une plainte déposée en vertu des articles 275 et 278 du code de procédure pénale contre une décision de non-lieu rendue par le procureur, la personne lésée ou toute autre personne dont les intérêts légitimes sont lésés peut, dans un délai de vingt jours à compter de la date de la communication de la décision, déposer une plainte auprès du tribunal compétent pour trancher l’affaire en première instance. 2. Si le procureur en chef du parquet (...) n’a pas répondu à la plainte dans le délai de vingt jours mentionné à l’article 277, le délai de vingt jours prévu au premier paragraphe pour saisir les juridictions court à compter de l’expiration du délai dont le procureur avait disposé pour répondre à la plainte. »

S’agissant de l’interprétation et de l’application de l’article 278 1 du CPP, la pratique judiciaire a connu deux points de vue.

Selon le premier, en cas d’absence de réponse du procureur en chef du parquet, le non-respect du délai de vingt jours pour introduire un recours devant les juridictions n’entrainait pas le rejet du recours pour tardivité et, par conséquent, les juges étaient tenus d’examiner son bien-fondé. Ce point de vue a été adopté par les cours d’appel de Constanta et d’Oradea qui, dans des arrêts définitifs rendus les 13 mars et 17 avril 2008 respectivement, ont considéré, se fondant sur les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention, que l’absence de réponse du procureur en chef dans le délai prévu par la loi n’entrainait pas la déchéance du droit de saisir un tribunal.

D’autres cours et tribunaux ont adopté un point de vue contraire et considéraient qu’à défaut de recours dans le délai de vingt jours prévu par le second paragraphe de l’article 278 1 du CPP précité, l’intéressé était forclos de contester une ordonnance du parquet. Ce point de vue se retrouve dans la motivation de l’arrêt définitif du 19 septembre 2005 de la Haute Cour de cassation et de Justice. 26 . Constatant une interpretation divergente de l’article 278 1 du CPP, la Commission pour l’harmonisation de la pratique judiciaire, composée des réprésentants des plus hautes autorités judiciaires du pays, adopta, le 4 juin 2008, le premier point de vue et décida qu’en l’absence de réponse du procureur en chef, l’interprétation correcte de l’article 278 1 du CPP était celle qui autorisait l’intéressé à saisir les juridictions internes d’un recours contre une mesure du parquet même après l’expiration du délai de vingt jours. 27 . Le 6 avril 2009, les Sections réunies de la Haute Cour de cassation et de Justice, examinant un pourvoi dans l’intérêt de la loi introduit par le procureur général pour harmoniser la jurisprudence divergente, se rallièrent au second point de vue et jugèrent qu’à l’expiration du délai de vingt jours, l’intéressé était déchu du droit de saisir les juridictions d’un recours contre une mesure du parquet. EN DROIT I.

A titre liminaire, la Cour observe que le Gouvernement ne conteste pas l’applicabilité en l’espèce de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle rappelle qu’une plainte avec constitution de partie civile entre dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention, sauf dans les hypothèses où elle s’analyse en une « vengeance privée » ou une actio popularis et sauf dans les cas où elle emporte renonciation non équivoque de la victime à l’exercice du droit d’intenter une action civile dans le cadre de la procédure pénale (voir, mutatis mutandis , Perez c. France [GC], n o 47287/99, §§ 70 et 71, CEDH 2004-I).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a porté plainte pénale avec constitution de partie civile pour abus dans l’exercice des fonctions, au motif que les dirigeants de la société auraient refusé de se conformer à une décision de l’Agence départementale pour l’emploi qui lui avait attribué un emploi de balayeur (paragraphe 9 ci-dessus). Le requérant ayant principalement demandé la réparation du préjudice subi du fait de l’infraction alléguée, la Cour ne saurait considérer qu’il s’agissait en l’espèce d’une « vengeance privée » ou que le requérant ait renoncé à son action civile dans le cadre de la procédure pénale. L’article 6 § 1 trouve donc à s’appliquer sous son volet civil à la procédure pénale en cause.

Par ailleurs, la Cour constate que le présent grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève également qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant expose qu’à l’époque des faits et avant l’arrêt du 6 avril 2009 des Sections réunies de la Haute Cour (paragraphe 27 ci-dessus), l’interprétation par les juridictions internes des dispositions pertinentes du CPP n’était pas unitaire. Il en conclut que l’application de la législation interne concernant les délais pour contester les décisions du parquet n’était pas prévisible.

Il rappelle que le droit interne prévoit l’obligation, pour le procureur en chef, de communiquer à l’intéressé sa décision. Par conséquent, le requérant estime que le rejet de son recours en raison de la méconnaissance par le procureur en chef de ses obligations était disproportionné et contraire à la lettre et à l’esprit de l’article 278 1 du CPP, qui consacre un droit d’accès à un tribunal pour contester les décisions du parquet.

Le Gouvernement réfute les arguments du requérant. Il avance que l’interprétation de l’article 278 1 du CPP donnée par les juridictions internes était conforme à la pratique nationale, dont en particulier celle de la Haute Cour, alors que la position exprimée par la Commission pour l’harmonisation de la pratique judiciaire (paragraphe 26 ci-dessus) n’était pas contraignante. Il ajoute que cette interprétation a été confirmée par les sections réunies de la Haute Cour dans l’arrêt rendu le 6 avril 2009 (paragraphe 27 ci-dessus).

Le Gouvernement soutient également que la cause du requérant a été entendue équitablement et de manière contradictoire, l’intéressé, assisté par un avocat, ayant eu la possibilité de participer aux audiences et d’exposer ses arguments. Or, il aurait omis de présenter devant les juridictions internes des exemples pertinents de jurisprudence à l’appui de sa thèse. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, les règles en question, ou l’application qui en est faite, ne devraient pas empêcher le justiciable d’utiliser une voie de recours disponible ( Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , 28 octobre 1998, §§ 44-45, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII ; Tricard c. France , n o 40472/98, § 29, 10 juillet 2001 ; Aepi S.A. c. Grèce , n o 48679/99, § 23, 11 avril 2002 ; Popa c. Roumanie (déc.), n o 43768/06, § 16, 9 décembre 2014).

La Cour note qu’en l’espèce, la plainte avec constitution de partie civile du requérant a été rejetée, les tribunaux internes considérant que le délai prévu par l’article 278 1 du CPP pour contester le non-lieu était dépassé.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil 1997 ‑ VIII ; Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 33, Recueil 1998 ‑ I ; et Aepi S.A. c. Grèce , n o 48679/99, § 23, 11 avril 2002).

La Cour constate que le droit interne prévoit une obligation à la charge du parquet de communiquer à l’intéressé ses décisions (voir l’article 277 du CPP - paragraphe 21 ci-dessus). A cet égard, elle note qu’au cours de la procédure, le requérant a été informé à trois reprises par le procureur en chef du rejet de ses plaintes et de la possibilité de contester les décisions du parquet dans un délai de vingt jours après leur communication (paragraphes 11, 13 et 15 ci-dessus). 40. À la lumière des conclusions du tribunal de première instance de Timișoara et du tribunal départemental de Timis, force est de constater que l’information fournie au requérant s’est avéré erronée. Cependant, la Cour ne saurait ignorer qu’à l’époque des faits, le délai de contestation indiqué par le parquet était appliqué par une partie des cours et des tribunaux internes, l’unification de la jurisprudence concernant la computation de ce délai n’ayant eu lieu qu’à partir du 6 avril 2009 (paragraphe 27 ci-dessus), soit, après l’arrêt définitif du tribunal départemental du 28 novembre 2008 (paragraphe 19 ci-dessus).

Au vu des informations fournies de manière officielle par le parquet au requérant et de la pratique interne divergente, la Cour estime qu’il ne saurait être reproché au requérant de s’être fié à ces informations et d’avoir introduit son recours devant le tribunal de Timisoara le 29 juillet 2008 (paragraphe 16 ci-dessus), soit avant l’expiration du délai de 20 jours après la communication de la décision du parquet.

Certes, la Cour a déjà jugé qu’une association qui avait été tardivement informée du rejet par le parquet de son recours pouvait saisir le tribunal sans attendre la réponse du parquet ( Mouvement pour l’intégration spirituelle dans l’absolu c. Roumanie (déc.), n o 18916/10, §§ 51-54, 2 septembre 2014).

Cependant, la Cour estime qu’elle doit tenir dûment compte du contexte, sans faire preuve de formalisme excessif et en prenant en compte la situation personnelle des personnes concernées. Dans la présente affaire, le requérant, à la différence de l’association susmentionnée, est dépourvu de toute ressource. Sans pouvoir bénéficier de l’aide judicaire au stade initial de la procédure, il a porté plainte, sans l’assistance d’un avocat, contre le refus de réembauche qu’il considérait abusif et discriminatoire (paragraphe 9 ci-dessus). Dès lors, pour contester utilement devant un tribunal la décision du parquet, il eût fallu que les autorités compétentes l’informent correctement et en temps utile de l’existence d’un recours. Or, la Cour rappelle qu’il a été la victime des informations erronées transmises par le parquet à plusieurs reprises. Au vu des circonstances particulières de l’espèce, la Cour estime que l’erreur qui a conduit le requérant au rejet de son recours ne lui était pas imputable.

La représentation par un avocat devant le tribunal départemental et sa présence aux débats ne sauraient changer cette conclusion dès lors que le requérant n’aurait pas pu anticiper l’exception tirée de la prescription du droit de saisir les juridictions internes et y remédier avant l’écoulement du délai de prescription.

Au vu de ces éléments, la Cour considère que l’interprétation donnée en l’espèce de l’article 278 1 du CPP a empêché le requérant de tenter d’obtenir l’annulation du non-lieu et ainsi de défendre efficacement ses droits qui auraient été méconnus par les dirigeants de la société. Elle a donc porté atteinte à la substance même du droit d’accès du requérant à un tribunal.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour souligne que la présente requête concerne la computation du délai de prescription du droit de saisir les juridictions internes et que l’origine du requérant n’a nullement été évoquée devant ces juridictions.

Par conséquent, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par l’article 1 du Protocole n o 12. Elle conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi, 64 676 lei roumains (RON), à savoir environ 14 400 euros (EUR), représentant le montant des salaires non-perçus. Il réclame également 100 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances causées par le rejet de son recours.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage matériel allégué et la prétendue violation de la Convention. Il argue également qu’un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions du requérant sont excessives.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 600 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, le requérant demande 1 650 EUR et 3 000 RON, à savoir environ 670 EUR. Il fournit des copies des factures pour des frais de traduction.

Le Gouvernement estime excessive la demande. Il fait en outre remarquer que le requérant n’a pas produit des justificatifs pour l’ensemble des frais réclamés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce, la Cour note que le requérant a bénéficié de l’assistance judiciaire pour la procédure devant la Cour. Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 3 600 EUR (trois mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 100 EUR (cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 octobre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Andrea Tamietti Krzysztof Wojtyczek Greffier adjoint Président