SECȚIUNEA A PATRA CAUZA GUTĂU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 41468/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 noiembrie 2016 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Gutau c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Moto, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 11 octombrie 2016, se pronunță pronunțarea hotărârii, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 41468/10) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Mircia Gut La 13 iulie 2010, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului).
Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 18 decembrie 2014, Tribunalul a informat guvernul cu privire la absența unui proces echitabil, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamantul s-a născut în 1957 și a fost reținut în închisoarea din Ramnicu Vâlcea. Pe vremea faptelor, el era primarul acestui oraș. Printr-un rechizitoriu din 27 iulie 2006, Parchetul l-a trimis la judecată pe reclamant pentru corupție pasivă. Prin același rechizitoriu, N.D., care era primarul adjunct al orașului, a fost trimis la judecată pentru complicitate la corupție pasivă.
Reclamantul era acuzat că a solicitat, între aprilie și iulie 2006, o anumită sumă de bani către C.P., un om de afaceri din Ramnicu. Vâlcea, în schimbul unui certificat de urbanism care îndeplinește criteriile dorite de acesta. N.D. a fost acuzat că a primit, în urma unui acord prealabil încheiat cu reclamantul, două părți din suma solicitată de la C.P. Rechizitoriul s-a bazat pe următoarele elemente: declarațiile C.P., care denunțase faptele la Parchet ; procesul-verbal al unei operațiuni flagrant infracționale organizate de poliție la 6 iulie 2006, în cursul căreia C.P. a predat N.D., în toaleta unui restaurant, a doua parte a sumei de argint solicitate de solicitant; mai multe declarații ; și interceptări de comunicații telefonice și înregistrări audio și video ale întâlnirilor C.P.
cu recurentul și cu primarul adjunct. Prin hotărârea din 18 iunie 2007, tribunalul departamental din Alba : C.P. a făcut mai multe demersuri pentru a obține un certificat de urbanism în vederea construirii unei clădiri pe un teren situat pe strada C., și a primit de fiecare dată certificate care nu răspundeau cererilor sale ; chiar dacă el a declarat că a intenționat să construiască în cele din urmă clădirea pe un alt teren, situat pe strada S., el a depus o cerere în acest sens la autoritățile care după rejudecare primarului și adjunctului primarului ; în aceste condiții, reclamantului nu i s-a putut reproșa că a solicitat sau a primit bani în cadrul exercitării funcțiilor sale și, prin urmare, nu a încălcat dispozițiile naționale care reprimă corupția pasivă.
Instanța a observat, de asemenea, că C.P. și-a prezentat cererea la biroul reclamantului după ce a predat a doua parte a sumei de bani către N.D. la restaurant, și că, atunci când a încercat să vorbească cu reclamantul despre suma astfel redusă, acesta a pronunțat cuvântul "nu" În opinia sa, dincolo de gesturile care însoțeau acest cuvânt, vizibile pe una dintre înregistrările video, negarea exprimată de solicitant trebuia să fie interpretată ca o opoziție a acestuia din urmă față de orice remiză de argint. Instanța: că nu ar fi putut exista o înțelegere prealabilă între reclamant și N.D. în ceea ce privește realizarea de fâșii reprovocate … Tribunalul considera că declarațiile C.P. erau lipsite de credibilitate și, în această privință, el nota următoarele: pe de o parte, a negat că au avut legături de prietenie cu N.D.
bărbații și bărbații au acordat împrumuturi și, pe de altă parte, li s-a acordat o amendă amendată de primărie pentru construirea unei clădiri fără autorizare prealabilă; de asemenea, el a afirmat că a solicitat consiliere directorului societății comerciale al cărui administrator era în ceea ce privește suma care trebuie oferită primăriei În cele din urmă, el susținea că a depus în iulie 2006 o cerere de certificat de urbanism privind terenul situat pe strada S. Or, pentru instanță, toate aceste declarații erau contrazise de declarațiile mai multor martori sau de documentele depuse la dosar. Tribunalul a considerat, de asemenea, că elementele dosarului demonstrau disponibilitatea C.P. de a se răzbuna pe reclamant, reținând că, în trecut, acesta refuzase să primească bani de la C.P.
și că acest lucru era confirmat de șeful cabinetului său. Pe de altă parte, acesta a constatat că, având în vedere documentele din dosar mai ales declarațiile a doi martori, N.D., se afla într-un impas financiar și că, potrivit unuia dintre martori, urma să beneficieze de un împrumut din partea C.P. Prin urmare, pentru instanță, primirea unei sume în cadrul operațiunii de flagrant delict din 6 iulie 2006 nu constituia un act de complicitate la corupție pasivă, întrucât această sumă ar fi fost predată N.D. cu titlu personal. În cele din urmă, instanța nu era decât N.D. nu a avut o atribuire profesională cu privire la emiterea de certificate de urbanism și că nu a putut fi reținut niciun act de corupție pasivă împotriva sa.
Prin hotărârea din 10 decembrie 2007, la apelul de Parchet, tribunalul de apel al Alba Iulia a anulat judecata tribunalului din 18 decembrie 2007 iunie 2007 (punctul 7 de mai sus), considerând că acesta nu și-a îndeplinit obligația de a supune dezbaterii părților recalificarea juridică a faptelor reproșate către N.D. în actul de corupție pasivă. Prin hotărârea definitivă din 28 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiie ( Prin hotărârea din 10 aprilie 2009, Curtea de Apel din Constanța, căreia i-a fost atribuită cauza între timp, a confirmat hotărârea Tribunalului de departament din Alba. În decizia sa, aceasta a aprobat versiunea faptelor prezentate de inculpați, considerând că aceasta a fost confirmată de declarațiile mai multor martori și de documentele transmise de autoritățile locale.
10. Parchetul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Înaltei Curți. 11. În timpul ședinței din 9 noiembrie 2009, înalta instanță a ținut la audierea inculpaților, care și-au folosit dreptul de a păstra tăcerea. Ea nu a avut nici un mijloc de probă. 12. Prin hotărârea din 27 ianuarie 2010, Înalta Curte a admis recursul formulat de Parchet, a clasat hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel și, hotărând pe fond, l-a condamnat pe reclamant și pe N.D. la trei ani și, respectiv, șase luni de închisoare, fiecare pentru corupție pasivă și complicitate la corupție pasivă. Curtea Supremă a considerat că tribunalele inferioare au comis o eroare gravă de fapt … ; (b) documente transmise de autoritățile locale; (c) mai multe înregistrări audio și video ale întâlnirilor C.P.
cu reclamantul și N.D.; și (d) interceptări ale comunicațiilor telefonice pe care C.P. le-a avut cu acestea. infracțiunile care au fost reproșate reclamantului și N.D. au fost constituite din momentul în care C.P., la începutul demersurilor sale, a intenționat să dea prima parte din suma de bani reclamantului în biroul acestuia din urmă: într-adevăr, în acel moment, reclamantul a dat instrucțiuni C.P. să pună la îndoială suma în cauză N.D., cu care C.P. a negociat ulterior suma finală. lipsa unei cereri de certificat de urbanism pentru terenul situat pe strada S. nu era importantă în acest caz, cu condiția ca eliberarea acestui certificat să fi intrat în sfera de competență a reclamantului; din declarațiile mai multor martori reiese că prima parte a sumei de argint a fost livrată către N.D.
și că această sumă nu constituia un împrumut Înregistrările audio și video ale întâlnirilor C.P. cu reclamantul și N.D. au arătat că a existat un acord delicat între acestea din urmă. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 13. Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală (CPP), în vigoare la data faptelor și referitoare la competențele instanțelor judecătorești de apel și de recurs, sunt descrise în cauza Găitanaru c. România 26082/05, § 17-18, 26 iunie 2012). Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii penale împotriva sa : reproșează Înaltei Curți că a condamnat penalitatea în absența unei administrații directe a probelor pe baza cărora ar fi fost achitat de instanțele inferioare.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Constatând că respondența nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Reclamantul susține că, pentru a-l condamna penal pe șeful corupției pasive și pentru a anula hotărârile instanțelor inferioare, Înalta Curte a reexaminat fondul acuzațiilor de fapt și de drept. În opinia sa, Curtea Supremă a examinat toate mijloacele de probă administrate, inclusiv mărturiile, care, în opinia sa, erau dovezi decisive în acest caz.
El reproșează Înaltei Curți că a condamnat pentru corupție pasivă pe baza unor declarații ale martorilor pe care nu le-a auzit niciodată, precizând că a fost eliberat de acest conducător de către instanțele inferioare. În cele din urmă, consideră că condamnarea sa a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. În cele din urmă, el reproșează Înaltei Curți că a ajuns la concluzia că a existat în hotărârile anterioare a unei erori grave de fapt (a se vedea punctul 12 de mai sus) și că nu este suficient să analizeze o simplă chestiune de drept. 17. În primul rând, guvernul consideră că concluziile Curții în cauza Găitanaru menționată anterior nu sunt aplicabile în speță. Indicând că instanța superioară nu a realizat o interpretare diferită a elementelor de probă, el susține că aceasta a ales să își bazeze decizia pe interceptări și înregistrări audio și video, fie, în opinia sa, pe elemente de probă diferite de cele reținute de instanțele inferioare.
În orice caz, el consideră că aceasta este în primul rând autoritățile naționale, și în special curțile și instanțele, pe care le deține de la … În al doilea rând, în timp ce admitea că este de competența Înaltei Curți să audieze martorii, guvernul arată că reclamantul și-a putut pleda cauza în fața acestei instanțe și că nu a solicitat o nouă audiere a martorilor. 19. În cele din urmă, guvernul arată că reclamantul și-a exprimat în prealabil dreptul de a nu spune nimic în cursul audierii sale în fața Înaltei Instanțe și, în plus, că mijloacele de atac ale Parchetului i-au fost comunicate și că a putut astfel să își depună argumentele ca răspuns.
șef al normelor de drept intern, care este, în principiu, instanțelor naționale pe care le are în vedere să aprecieze elementele colectate de acestea (García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 (a se vedea, printre altele, Teixeira de Castro c. Portugalia, 9 iunie 1998, § 34, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 IV 21. În plus, Curtea subliniază că, atunci când o instanță de recurs este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procedurii, să decidă cu privire la aceste chestiuni fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate în persoană fie de pârâtul care susține că nu a comis actul considerat a fi o infracțiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, § 32, seria A n 134, Constantinescu c. România, n 28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII, Dondarini c. San Marino, n 50545/99, § 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll c. Spania, n 37496/04, § 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au depus în timpul procedurii (Găitanaru, citată anterior, § 35, și Hogea c. România, n 31912/04, § 54, 29 octombrie 2013). Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea constată în primul rând că Înalta Curte, care a instrumentat audierea în persoană a reclamantului,
l-a condamnat pe acesta din urmă fără a-i asculta pe martorii care au depus în fața instanței în primă instanță și ale căror declarații au adus-o pe aceasta în calitate de instanță de apel ulterior (punctul 11 de mai sus 23. În această privință, Curtea remarcă că, în cauze similare, Curtea a constatat deja că, în sistemul judiciar român, competența instanțelor sesizate prin intermediul căii de atac nu era limitată numai la chestiuni de drept.
Într-adevăr, Comisia a observat că procedura aplicabilă în cadrul exercitării acestei căi de atac a fost o procedură completă care a urmat aceleași norme ca și o procedură pe fond și că instanța de apel poate fie să confirme executarea hotărârii pronunțate de către instanța de judecată inferioară, fie să declare că este vinovată în urma unei evaluări complete a problemei vinovăției sau nevinovăției sale, prin administrarea de noi mijloace de probă, dacă este cazul ( România, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007, Găitanaru , citată anterior, § 30, și Văduva c. România , n 27781/06, § 43, 25 februarie 2014). În opinia Curții, în speță, Curtea Supremă și-a prezentat într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul a comis faptele reproșate, ceea ce a avut drept consecință inculparea unei condamnări penale.
24. Curtea subliniază că, în cauzele anterioare, Curtea a concluzionat că, în temeiul dispozițiilor CPP, în cazul în care instanța de apel reținea o cauză pentru rejudecare, aceasta trebuia să se pronunțe, dacă este cazul, cu privire la problema probelor care urmează să fie administrate în procedură. Prin urmare, se pare că administrarea probelor după depunerea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific Găitanaru, menționat anterior, § 33.25.
În această privință, Curtea amintește că a reproșat deja autorităților române lipsa de administrare a probelor în fața instanței de apel ( Flueraș c. România, nr 17520/04, §§ 56-62, 9 aprilie 2013, Moinescu c. România, nr 16903/12, §§ 36-41, 15 septembrie 2015 26). În speță, Curtea constată că tribunalul departamental Alba și Tribunalul de apel Alba Iulia au statuat că înscrisurile din dosar, printre care declarațiile făcute de mai mulți martori (punctele 7 și 8 de mai sus), justificau executarea reclamantului. Aceasta arată că Înalta Curte nu dispune de date noi pentru a înlocui condamnarea penală a acestuia pentru corupție pasivă și că aceasta se bazează exclusiv pe înscrisurile din dosar, implicit pe depozițiile scrise colectate în etapa anchetei și pe notițele tribunalului departamental care raportează declarațiile martorilor.
27. Curtea constată, de asemenea, că Înalta Curte a întemeiat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru corupție pasivă, printre altele, pe o nouă interpretare a depozițiilor martorilor care fuseseră depuse la dosar în fața instanțelor inferioare (punctul 12 de mai sus), fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Bazându-se, printre altele, pe depozițiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare. Fără îndoială, aceasta aparținea instanței de recurs din statul de recurs să aprecieze diversele date colectate, precum și relevanța celor a căror producție le-a dorit reclamantul. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza mărturiilor pe care primii judecători le-au considerat insuficiente pentru a-l condamna.
În aceste condiții, omisiunea Înaltei Jurisdicții de a-i asculta pe martori înainte de a-l declara vinovat a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem c. Franța, nr 56651/00, § 45, 18 mai 2004, Dan c. Republica Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011 și Lazu c. Republica Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Marcos Barrios c. Spania, nr. 17122/07, § 40-41, 21 septembrie 2010 și Lacadena Calero c. Spania, nr. 23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011). 28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului pentru corupție pasivă, pronunțată în lipsă de audiere a martorilor menționați anterior și în timp ce cele două instanțe inferioare au considerat că elementele constitutive ale acestei infracțiuni nu au fost reunite, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul articolului 1 din convenție.
29. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 31. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PRIN aceste motive, CURȚA, LA Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 noiembrie 2016, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții.
Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier Adjunct Președinte
AFFAIRE GUTĂU c. ROUMANIE (Requête n o 41468/10) ARRÊT STRASBOURG 8 novembre 2016 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Gutău c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de : Paulo Pinto de Albuquerque, président, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, juges, et de Andrea Tamietti, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 octobre 2016, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 41468/10) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Mircia Gutău (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 juillet 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.
3.Le 18 décembre 2014, le grief concernant une absence d’un procès équitable a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.
4.Le Gouvernement s’est opposé à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour l’a rejetée. EN FAIT I.
5. Le requérant est né en 1957 et est détenu à la prison de Râmnicu Vâlcea. À l’époque des faits, il était le maire de cette ville.
6.Par un réquisitoire du 27 juillet 2006, le parquet renvoya en jugement le requérant pour corruption passive. Par le même réquisitoire, N.D., qui était le maire adjoint de la ville, fut renvoyé en jugement pour complicité de corruption passive. Le requérant était accusé d’avoir sollicité, entre avril et juillet 2006, une certaine somme d’argent à C.P., un homme d’affaires de Râmnicu Vâlcea, en échange d’un certificat d’urbanisme répondant aux critères souhaités par celui-ci. N.D. était accusé d’avoir reçu, à la suite d’une entente préalable conclue avec le requérant, deux parties de la somme demandée à C.P. Le réquisitoire était fondé sur les éléments suivants : les déclarations de C.P., qui avait dénoncé les faits au parquet ; le procès-verbal d’une opération de flagrant délit organisée par la police le 6 juillet 2006, au cours de laquelle C.P. avait remis à N.D., dans les toilettes d’un restaurant, la deuxième partie de la somme d’argent réclamée par le requérant ; plusieurs témoignages ; et des interceptions de communications téléphoniques et des enregistrements audio et vidéo des rencontres de C.P. avec le requérant et le maire adjoint.
7.Par un jugement du 18 juin 2007, le tribunal départemental de Alba prononça l’acquittement du requérant et de N.D. du chef de corruption passive. Pour ce faire, le tribunal notait ce qui suit : C.P. avait effectué plusieurs démarches pour obtenir un certificat d’urbanisme en vue de la construction d’un bâtiment sur un terrain situé dans la rue C., et il avait à chaque fois reçu des certificats qui ne répondaient pas à ses demandes ; même s’il avait affirmé qu’il entendait construire finalement le bâtiment sur un autre terrain, situé dans la rue S., il n’avait déposé une demande en ce sens auprès des autorités qu’après le renvoi en jugement du maire et du maire adjoint ; dans ces conditions, le requérant ne pouvait se voir reprocher d’avoir demandé ou reçu de l’argent dans le cadre de l’exercice de ses fonctions et n’avait dès lors pas enfreint les dispositions nationales réprimant la corruption passive. Le tribunal observait aussi que C.P. s’était rendu au bureau du requérant après avoir remis la deuxième partie de la somme d’argent à N.D. au restaurant, et que, lorsqu’il avait essayé de parler au requérant de la somme ainsi remise, celui-ci avait prononcé le mot « non ». Selon lui, au-delà des gestes accompagnant ce mot, visibles sur un des enregistrements vidéo, la négation exprimée par le requérant devait être entendue comme une opposition de ce dernier à toute remise d’argent. Le tribunal estimait qu’il ne pouvait y avoir eu une entente préalable entre le requérant et N.D. quant à la réalisation de l’infraction reprochée puisqu’il ressortait des pièces du dossier que, à l’époque de l’opération de flagrant délit, C.P. voulait uniquement obtenir des informations quant aux exigences requises pour l’obtention d’un certificat d’urbanisme pour le terrain sis dans la rue S. Aux yeux du tribunal, toute demande concernant le terrain situé dans la rue C. ne revêtait donc plus aucune importance. Le tribunal relevait ensuite que les déclarations de C.P. manquaient de crédibilité. À cet égard, il notait ce qui suit : l’intéressé avait nié, d’une part, avoir eu des liens d’amitié avec N.D. selon lesquels les deux hommes s’accordaient des prêts et, d’autre part, s’être vu infliger une amende contraventionnelle par la mairie pour avoir bâti une construction sans autorisation préalable ; de même, il avait affirmé avoir demandé des conseils au directeur de la société commerciale dont il était le gérant quant à la somme à offrir « à la mairie » afin d’obtenir un certificat répondant à ses souhaits ; enfin, il avait allégué avoir déposé en juillet 2006 une demande de certificat d’urbanisme concernant le terrain sis dans la rue S. Or, pour le tribunal, toutes ces déclarations étaient contredites par les dépositions de plusieurs témoins ou les documents versés au dossier. Le tribunal considérait en outre que les éléments du dossier démontraient la volonté de C.P. de se venger du requérant. À ce titre, il retenait que, par le passé, ce dernier avait refusé de recevoir de l’argent de la part de C.P. et que cela était confirmé par la chef de son cabinet. Par ailleurs, il constatait que, eu égard aux pièces du dossier – et notamment les déclarations de deux témoins –, N.D. se trouvait dans une impasse financière et que, d’après un des témoins, il allait bénéficier d’un prêt de la part de C.P. Dès lors, pour le tribunal, la réception d’une somme lors de l’opération de flagrant délit du 6 juillet 2006 ne constituait pas un acte de complicité de corruption passive, puisque cette somme aurait été remise à N.D. à titre personnel. Enfin, le tribunal relevait que N.D. n’avait pas d’attribution professionnelle relativement à l’émission des certificats d’urbanisme et qu’aucun acte de corruption passive ne pouvait donc être retenu à son encontre.
8.Par un arrêt du 10 décembre 2007, sur appel du parquet, la cour d’appel de Alba Iulia annula le jugement du tribunal départemental du 18 juin 2007 (paragraphe 7 ci-dessus), estimant que celui-ci avait manqué à son obligation de soumettre au débat des parties la requalification juridique des faits reprochés à N.D. en acte de corruption passive. Par un arrêt définitif du 28 mars 2008, la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») annula cet arrêt et renvoya l’affaire à la cour d’appel pour réexamen.
9.Par un arrêt du 10 avril 2009, la cour d’appel de Constanța, à laquelle l’affaire avait entre-temps été attribuée, confirma le jugement du tribunal départemental de Alba. Dans sa décision, elle entérinait la version des faits exposée par les inculpés, relevant qu’elle était confirmée par les déclarations de plusieurs témoins et par les documents transmis par les autorités locales.
10.Le parquet forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt devant la Haute Cour.
11.Lors de l’audience du 9 novembre 2009, la haute juridiction procéda à l’audition des inculpés, qui firent usage de leur droit de garder le silence. Elle n’administra aucun moyen de preuve.
12.Par un arrêt du 27 janvier 2010, la Haute Cour fit droit au recours formé par le parquet, cassa les décisions rendues en première instance et en appel et, statuant sur le fond, condamna le requérant et N.D. à trois ans et six mois de prison ferme chacun, pour corruption passive et complicité de corruption passive, respectivement. La Haute Cour estimait que les tribunaux inférieurs avaient commis une « grave erreur de fait » en se fiant de manière exagérée à certains éléments de preuve et en interprétant de manière tronquée ou en ignorant d’autres éléments. Elle fondait sa décision sur : a) les déclarations de C.P. et de cinq témoins entendus au cours de l’enquête et lors de l’examen de l’affaire en première instance ; b) des documents transmis par les autorités locales ; c) plusieurs enregistrements audio et vidéo des rencontres de C.P. avec le requérant et N.D. ; et d) des interceptions des communications téléphoniques que C.P. avait eues avec ceux-ci. La Haute Cour concluait ce qui suit : - les infractions reprochées au requérant et à N.D. étaient constituées dès lors que C.P., au début de ses démarches, avait entendu donner la première partie de la somme d’argent au requérant dans le bureau de ce dernier : en effet, à ce moment-là, le requérant avait donné comme instruction à C.P. de remettre la somme en question à N.D., avec lequel C.P. avait ultérieurement négocié la somme finale ; - l’absence d’une demande de certificat d’urbanisme pour le terrain sis dans la rue S. ne revêtait aucune importance en l’espèce pour autant que la délivrance de ce certificat rentrait dans les attributions du requérant ; - il ressortait des déclarations de plusieurs témoins que la première partie de la somme d’argent avait bien été remise à N.D. et que cette somme ne constituait pas un prêt ; - les enregistrements audio et vidéo des rencontres de C.P. avec le requérant et N.D. démontraient qu’il y avait bien eu une entente délictuelle entre ces deux derniers. II.
13. Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale (CPP), en vigueur à l’époque des faits et relatives aux pouvoirs des juridictions d’appel et de recours, sont décrites dans l’affaire Găitănaru c. Roumanie (n o 26082/05, §§ 17-18, 26 juin 2012). EN DROIT I.
14. Le requérant dénonce une violation de son droit à un procès équitable dans le cadre de la procédure pénale menée à son encontre : il reproche à la Haute Cour de l’avoir condamné au pénal en l’absence d’une administration directe des preuves sur le fondement desquelles il aurait été acquitté par les tribunaux inférieurs. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes en l’espèce sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » A. Sur la recevabilité
15.Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties
16.Le requérant soutient que, pour le condamner pénalement du chef de corruption passive et annuler les décisions des tribunaux inférieurs, la Haute Cour a réexaminé le fond des accusations en fait et en droit. Il considère que la haute juridiction a pour cela procédé à un examen de tous les moyens de preuve administrés, y compris les témoignages, qui, à ses yeux, étaient des preuves déterminantes dans l’affaire. Il reproche à la Haute Cour de l’avoir condamné pour corruption passive sur la base de dépositions de témoins qu’elle n’a jamais entendus, précisant qu’il avait été relaxé de ce chef par les juridictions inférieures. Se référant à la jurisprudence Găitănaru précitée, il estime que sa condamnation a ainsi méconnu l’article 6 § 1 de la Convention. Il reproche enfin à la Haute Cour d’avoir conclu à l’existence dans les décisions antérieures d’une « grave erreur de fait » (paragraphe 12 ci-dessus) et de ne pas s’être pas bornée à analyser une simple question de droit.
17.Le Gouvernement considère en premier lieu que les conclusions de la Cour dans l’affaire Găitănaru précitée ne sont pas applicables en l’espèce. Indiquant que la haute juridiction n’a pas procédé à une interprétation différente des éléments de preuve, il soutient qu’elle a choisi de fonder sa décision sur les interceptions et les enregistrements audio et vidéo, soit, selon lui, sur des éléments de preuve différents de ceux retenus par les tribunaux inférieurs. En tout état de cause, il estime que c’est au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’administrer et d’interpréter les moyens de preuve.
18.En deuxième lieu, tout en admettant qu’il incombait à la Haute Cour d’entendre les témoins, le Gouvernement indique que le requérant a pu plaider sa cause devant cette juridiction et qu’il n’a pas exigé une nouvelle audition des témoins.
19.Enfin, le Gouvernement expose que le requérant s’est prévalu de son droit de garder le silence au cours de son audition devant la haute juridiction et, en outre, que les moyens de recours du parquet lui ont été communiqués et qu’il a ainsi pu déposer ses arguments en réponse. 2. Appréciation de la Cour
20.La Cour rappelle que l’admissibilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, que c’est en principe aux juridictions nationales qu’il revient d’apprécier les éléments recueillis par elles ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I) et qu’elle-même a pour tâche, d’après la Convention, de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, parmi beaucoup d’autres, Teixeira de Castro c. Portugal , 9 juin 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV).
21.En outre, la Cour souligne que, lorsqu’une instance de recours est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité de la procédure, décider de ces questions sans appréciation directe des témoignages présentés en personne soit par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale (voir, parmi d’autres, Ekbatani c. Suède , 26 mai 1988, § 32, série A n o 134, Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, § 55, CEDH 2000 ‑ VIII, Dondarini c. Saint-Marin , n o 50545/99, § 27, 6 juillet 2004, et Igual Coll c. Espagne , n o 37496/04, § 27, 10 mars 2009), soit par les témoins ayant déposé pendant la procédure ( Găitănaru , précité, § 35, et Hogea c. Roumanie , n o 31912/04, § 54, 29 octobre 2013).
22.Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour observe tout d’abord que la Haute Cour, qui a procédé à l’audition en personne du requérant, a condamné ce dernier sans entendre les témoins qui avaient déposé devant la juridiction de première instance et dont les déclarations avaient amené celle ‑ ci – comme la juridiction d’appel ensuite – à acquitter l’intéressé (paragraphe 11 ci-dessus). 23. À cet égard, la Cour note qu’elle a déjà constaté, dans des affaires similaires, que, dans le système judiciaire roumain, la compétence des juridictions saisies par la voie du « recours » n’était pas limitée aux seules questions de droit. En effet, elle a observé que la procédure applicable dans le cadre de l’exercice de cette voie était une procédure complète qui suivait les mêmes règles qu’une procédure au fond et que la juridiction de recours pouvait soit confirmer l’acquittement prononcé par l’instance inférieure, soit déclarer l’intéressé coupable au terme d’une appréciation complète de la question de sa culpabilité ou de son innocence, en administrant le cas échéant de nouveaux moyens de preuve ( Dănilă c. Roumanie , n o 53897/00, § 38, 8 mars 2007, Găitănaru , précité, § 30, et Văduva c. Roumanie , n o 27781/06, § 43, 25 février 2014). De l’avis de la Cour, en l’espèce la Haute Cour s’est bel et bien livrée à une nouvelle interprétation des preuves, établissant que le requérant avait commis les faits reprochés, ce qui a eu pour conséquence l’infliction d’une condamnation au pénal.
24.La Cour fait observer que, dans des affaires antérieures, elle a conclu que, en vertu des dispositions du CPP, si la juridiction de recours retenait une affaire pour la rejuger, elle devait se prononcer, le cas échéant, sur la question des preuves à administrer dans la procédure. Il apparaît donc que l’administration des preuves après la cassation d’un arrêt était régie par un cadre législatif spécifique ( Găitănaru , précité, § 33). 25. À cet égard, la Cour rappelle qu’elle a déjà reproché aux autorités roumaines le défaut d’administration de preuves devant la juridiction de recours ( Flueraș c. Roumanie , n o 17520/04, §§ 56-62, 9 avril 2013, et Moinescu c. Roumanie , n o 16903/12, §§ 36-41, 15 septembre 2015).
26.En l’espèce, la Cour note que le tribunal départemental de Alba et la cour d’appel de Alba Iulia ont jugé que les pièces du dossier, parmi lesquelles les déclarations faites par plusieurs témoins (paragraphes 7 et 8 ci-dessus), justifiaient l’acquittement du requérant. Elle relève que la Haute Cour ne disposait d’aucune donnée nouvelle pour y substituer une condamnation pénale de celui-ci pour corruption passive et qu’elle s’est exclusivement fondée sur les pièces du dossier, implicitement sur les dépositions écrites recueillies au stade de l’enquête et sur les notes d’audience du tribunal départemental relatant les déclarations des témoins.
27.La Cour constate encore que la Haute Cour a fondé de manière déterminante la condamnation du requérant pour corruption passive, entre autres, sur une nouvelle interprétation des dépositions des témoins qui avaient été versées au dossier devant les juridictions inférieures (paragraphe 12 ci-dessus), et ce sans procéder à l’audition des témoins en question. En se basant, notamment, sur les dépositions de ces mêmes témoins, la Haute Cour est allée plus loin que les tribunaux inférieurs. Sans doute appartenait-il à la juridiction de recours d’apprécier les diverses données recueillies, de même que la pertinence de celles dont le requérant souhaitait la production. Il n’en demeure pas moins que le requérant a été reconnu coupable sur la base des témoignages que les premiers juges avaient estimé insuffisants pour le condamner. Dans ces conditions, l’omission de la haute juridiction d’entendre les témoins avant de déclarer l’intéressé coupable a sensiblement réduit les droits de la défense ( Destrehem c. France , n o 56651/00, § 45, 18 mai 2004, Dan c. République de Moldova , n o 8999/07, §§ 31-35, 5 juillet 2011, et Lazu c. République de Moldova , n o 46182/08, §§ 36-44, 5 juillet 2016 ; voir également, mutatis mutandis , Marcos Barrios c. Espagne , n o 17122/07, §§ 40-41, 21 septembre 2010, et Lacadena Calero c. Espagne , n o 23002/07, § 49, 22 novembre 2011).
28.Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la condamnation du requérant pour corruption passive, prononcée en l’absence d’audition des témoins susmentionnés et alors que les deux juridictions inférieures avaient estimé que les éléments constitutifs de cette infraction n’étaient pas réunis, est contraire aux exigences d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
29.Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.
30. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
31.Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président