Ciucioiu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n.o 22327/13) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, Marius Ciucioiu ("reclamantul"), pe 18 martie 2013 în conformitate cu art. 34 din Convenția pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare a fost reprezentat de doamna M. Houam avocat la Nisa. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa doamna C. Brumar din ministerul afacerilor externe.

Pe 14 februarie 2014 motivele de plângere referitoare la articolele 3 și 6 din Convenție privind condițiile de detenție ale reclamantului și condamnarea sa în lipsă au fost comunicate Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul în conformitate cu art. 54 § 3 al regulamentului Curții ("regulamentul").

Guvernul s-a opus examinării cererii de un comitet. După ce a examinat această obiecție Curtea a respins-o. ÎN FAPT I.

Pe 4 martie 2009 polițiști l-au arestat pe reclamant la volan într-o mașină. După verificare au constatat că plăcile de înmatriculare ale vehiculului erau false. Reclamantul a fost condus la postul de poliție unde a semnat un proces-verbal în care recunoștea faptele. Poliția a transmis dosarul parchetului care l-a trimis pe reclamant în fața tribunalului de prima instanță din Constanța pentru a răspunde infracțiunii de punere în circulație a vehiculului cu plăci de înmatriculare false.

La ședința din 13 ianuarie 2011 în fața tribunalului de prima instanță reclamantul care era prezent a negat faptele care i se impuneau. Printr-o sentință din 2 februarie 2011 tribunalul l-a condamnat la o pedeapsă de un an de închisoare. Tribunalul a notat de asemenea că reclamantul beneficiase de o eliberare condiționată care îi permituse punerea în libertate înainte de data expirării normale a unei precedente pedepse de închisoare de treisprezece ani. Ținând seama de noua pedeapsă infligată pentru infracțiune la codul rutier tribunalul a revocat eliberarea condiționată.

Printr-o hotărâre definitivă pronunțată pe 10 iunie 2011 în absența reclamantului curtea de apel din Constanța a respins apelul formulat de acesta.

Între timp pe 6 iunie 2011 reclamantul plecase în străinătate.

Pe 14 iunie 2011 tribunalul de prima instanță din Constanța a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului. Acesta fiind de negăsit poliția a difuzat un avis de căutare pe 20 iunie 2011 cu scopul arestării sale. B. A doua procedură penală împotriva reclamantului

Pe 27 martie 2009 reclamantul a fost din nou arestat la volan aceleași mașini. După verificare polițiștii au constatat că noile plăci de înmatriculare puse pe vehicul erau false. De asemenea au observat că reclamantul conducea mașina fără permis de conducere deoarece acesta fusese suspendat în cadrul primei proceduri penale.

Poliția a deschis o investigație de flagranță și l-a condus pe reclamant la postul de poliție. Interesatul a semnat acolo un proces-verbal în care declara că recunoscuța faptele și a indicat și adresa domiciliului său. Pe 15 aprilie 2009 poliția a transmis dosarul parchetului din apropierea tribunalului de prima instanță din Mangalia.

Pe 21 iunie 2011 poliția a cerut prefecturii Administrației Naționale a Penitenciarelor serviciului local de stare civilă agenției locale pentru ocupare și ministerului apărării informații privind reclamantul și domiciliul seu. Potrivit răspunsurilor furnizate de aceste instituții adresa reclamantului era aceea indicată în declarația făcută de interesatul pe 27 martie 2009 (§12 mai sus). Poliția s-a deplasat de asemenea la domiciliul părinților reclamantului și al compagnei acestuia care au declarat că rudele lor plecase în străinătate fără să indice o adresă sau un număr de contact.

Printr-un rechizitoriu din 10 octombrie 2011 parchețul l-a trimis pe reclamant în fața tribunalului de prima instanță din Mangalia sub acuzațiile de conducere fără permis și utilizare de fals plăci de înmatriculare.

Reclamantul nu a fost prezent la nici o ședință. Tribunalul a numit un avocat de oficiu și a cerut serviciului local de stare civilă și ministerului afacerilor interne informații privind adresa reclamantului. Niciun schimbare de domiciliu nefiind înregistrată la autoritățile administrative sau judiciare tribunalul a trimis citații la comparare la adresa indicată de reclamant în declarația din 27 martie 2009 și la cea a primăriei domiciliului seu.

Printr-o sentință din 23 noiembrie 2011 tribunalul de prima instanță l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de un an și doi luni pentru infracțiunile menționate mai sus. În absența unui apel această sentință a devenit definitivă.

Pe 24 decembrie 2012 reclamantul a fost arestat în Franța pe baza unui mandat de arestare european și extradat în România. În februarie 2013 a fost transferat la penitenciarul Poarta Albă. C. Cererea de redeschidere a procedurii

Pe 8 martie 2013 reclamantul a introdus o acțiune în fața tribunalului de prima instanță din Mangalia prin care denunța condamnarea sa în lipsă pronunțată pe 23 noiembrie 2011 (§16 mai sus) și cerea redeschiderea procedurii angajate împotriva sa. El expunea că nu era cunoscut cu existența acestei proceduri și că nu fusese niciodată audiat de parquet și tribunal privind infracțiunile care i se impuneau.

Printr-o sentință din 28 mai 2013 tribunalul a respins această acțiune. El considera ținând seama de piesele dosarului procedurii care culminase cu condamnarea reclamantului în lipsă că condițiile redeschiderii acestei proceduri nu erau îndeplinite. Tribunalul sublinia că procedura de citare la comparare fusese respectată și că autoritățile judiciare depuseseră multiple eforturi pentru a semnifica citații reclamantului. El observa că acesta făcuse declarații recunoscând faptele în cadrul procedurii de flagranță care-l viza și considera prin urmare că interesatul era cunoscător cu existența urmăririi. Concluziona că reclamantul se sustrase voluntar justiției.

Printr-o hotărâre definitivă din 1 octombrie 2013 curtea de apel din Constanța a respins apelul reclamantului. D. Condițiile de detenție ale reclamantului

Reclamantul a fost deținut la penitenciarul Poarta Albă din 28 februarie 2013 până pe 26 ianuarie 2016 dată la care a beneficiat de o măsură de libertate condiționată. 1. Versiunea reclamantului

Reclamantul indică că a împărțit o celulă insalubră și prost aerisită cu mai mult de treizeci de deținuți. El adaugă că apa potabilă era furnizată doar de patru ori pe zi pentru durată mergând de treizeci minute la maximum o oră.

El susține de asemenea că celula era dotată doar cu două toalete și cinci lavoare defecte și că nici o intimitate pentru igienă personală și nevoile fiziologice nu era posibilă. 2. Versiunea Guvernului

Guvernul indică că reclamantul a fost deținut succesiv în celule de 57 m², 50 m² și 56 m² pe care ar fi împărțit-o cu patruzeci treizeci și trei și respectiv treizeci și nouă deținuți.

El precizează că din cauza absenței conectării la rețeaua de distribuție a apei potabile penitenciarul avea o pompă de apă și administrația penitenciară a trebuit ocazional să recurgă la instituirea unui program de distribuție a apei. Privitor la apa caldă ea ar fi fost furnizată de două ori pe săptămână. Toate celulele ar fi avut ferestre și dotări sanitare în stare de funcționare.

Guvernul indică de asemenea că administrația penitenciaru a furnizat deținuților material și produse de curățare. El adaugă că saltele și alte elemente mobilare erau curățate și dezinfectate regulat. II.

Dispozițiile generale ale legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor ("legea nr. 275/2006") în vigoare la momentul faptelor sunt descrise în cauza Cucu c. România (n.o 22362/06 § 56 13 noiembrie 2012).

Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante ("CPT") emise în urma mai multor vizite efectuate în penitenciare din România și de asemenea observațiile sale la caracter general sunt rezumate în hotărârea Iacov Stanciu c. România (n.o 35972/05 §§ 125-127 24 iulie 2012).

În raportul final privind România publicat pe 24 septembrie 2015 CPT a subliniat că suprapopularea rămânea o problemă importantă în instituțiile penitenciare ale țării. El a observat că la momentul vizitei sale populația carcerală se ridicase la 32.428 deținuți pentru 19.427 locuri și a cerut autoritățile române pentru două din trei penitenciare vizitate să ia măsurile care se impun pentru respecta norma de 4 m² de spațiu de viață pe deținut în celulele colective. ÎN DROIT I.

Fără a invoca în mod expres o excepție preliminară Guvernul indică că reclamantul nu s-a plâns de suprapopularea carcerală în fața jurisdicțiilor interne.

Cât timp Guvernul reproșează reclamantului că nu s-a plâns de starea de suprapopulare carcerală în fața jurisdicțiilor interne Curtea reamintește că deja a judecat în cauze similare privind condițiile proaste de detenție și îndreptate împotriva României că reclamanții nu aveau o cale de atac efectivă la dispoziție (Marin Vasilescu c. România n.o 62353/09 § 27 11 iunie 2013; Bulea c. România n.o 27804/10 §§ 41-42 3 decembrie 2013; Stoleriu c. România n.o 5002/05 § 60 16 iulie 2013 și Țicu c. România n.o 24575/10 § 47 1 octombrie 2013).

De altfel constatând că această plângere nu este vădit nefondata în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul denunță suprapopularea carcerală pe care spune că a suferit-o la penitenciarul Poarta Albă cu atât mai mult că potrivit spuselor sale aceasta a fost agravată de o absență de apă care ar fi împiedicat menținerea unei igiene corporale corespunzătoare și ar fi favorizat apariția bolilor.

Guvernul în timp ce recunoaște existența unei stări de suprapopulare carcerală la penitenciarul Poarta Albă renvoie la datele prezentate de Administrația Națională a Penitenciarelor care ar fi făcut eforturi continue pentru a îmbunătăți condițiile de detenție ale prizonierilor.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție impune pe autorități o obligație pozitivă care constă să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun interesatul unei stări de incertitudine sau probă a unei intensități care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detentiei (Kudła c. Polonia [GC] n.o 30210/96 § 94 CEDH 2000-XI și Enășoaie c. România n.o 36513/12 § 46 4 noiembrie 2014).

Privitor la condițiile de detenție Curtea ține seama de efectele cumulative ale acestora și de acuzațiile specifice ale persoanei deținute (Bahnă c. România n.o 75985/12 § 44 13 noiembrie 2014 și Dougoz c. Grecia n.o 40907/98 § 46 CEDH 2001-II). Atunci când suprapopularea carcerală atinge un anumit nivel Curtea consideră că lipsa de spațiu într-o instituție penitenciară poate constitui elementul central de luat în considerare în aprecierea compatibilității unei situații date cu art. 3 din Convenție (a se vedea în sens Karalevičius c. Lituania n.o 53254/99 § 39 7 aprilie 2005).

Aplicând principiile menționate mai sus prezentei cauze Curtea se va apleca asupra factorului care este primordial în cauza aceasta și anume spațiul personal pus la dispoziția reclamantului în diferitele celule ocupate de el. Ea observă că interesatul a dispus de un spațiu personal mergând de 1,42 m² la 1,51 m² - ceea ce este de altfel confirmat de datele comunicate de Guvern (§24 mai sus). Ea constată deci că reclamantul a dispus în permanență de un spațiu personal mai mic decât cel cerut de jurisprudența sa. Ea observă de altminteri că prezența mobilarului a contribuit la reducerea și mai mult a spațiului personal al reclamantului. De aceea aceste elemente-i sunt suficiente pentru a considera că condițiile de detenție ale acestuia se analizează ca un tratament contrar articolului 3 din Convenție.

De altminteri Curtea nu este convinsă că reclamantul să fi beneficiat de condiții de igienă adecvate. În acest sens ea observă că potrivit acuzațiilor reclamantului (§22 mai sus) furnizarea de apă era redusă - ceea ce este confirmat de indicațiile furnizate de Guvern în versiunea sa a condițiilor de detenție potrivit căreia apa rece era distribuită potrivit unui orar restrâns și apa caldă era furnizată doar de două ori pe săptămână (§25 mai sus).

Curtea reamintește de asemenea că deja a concluzionat la încălcarea articolului 3 din Convenție din motive ale condițiilor proaste de detenție la penitenciarul Poarta Albă (Cucolaș c. România n.o 17044/03 §§ 89-94 26 octombrie 2010).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție. II.

Guvernul indică că conform articolului 365 al CPP în vigoare la momentul faptelor reclamantul avea posibilitatea de a cere în termen de 10 zile după începerea executării pedepsei redeschiderea termenului legal de atac împotriva sentinței de condamnare în lipsă dar că nu a făcut uz de această posibilitate.

În orice caz Guvernul consideră că absența reclamantului la proces este imputabilă unui lipsei de diligență a interesatului deoarece acesta ar fi mancat obligația de a notifica schimbarea sa de adresă organelor de urmărire. El estimează că plecând în străinătate reclamantul a vrut să se sustragă justiției.

Reclamantul menține că nu a fost informat cu privire la existența procedurii judiciare care a culminat cu condamnarea sa în lipsă.

Curtea observă că Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne deoarece reproșează reclamantului că a omis să ceară redeschiderea termenului de apel (§44 mai sus). Totuși ea estimează că nu este necesar să se pronunțe asupra acestui punct deoarece această parte a cererii este oricum inadmisibilă din următoarele motive.

Curtea reamintește că o procedură desfășurată în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenție. Totuși rămâne că o negare a justiției este constituită atunci când o persoană condamnată în lipsă nu poate obține ulterior ca o jurisdicție să pronunțe din nou după a o fi audiat asupra fondului acuzației în fapt ca și în drept atunci când nu este stabilit că a renunțat la dreptul de a se prezenta și a se apăra sau că a avut intenția de a se sustrage justiției (Colozza c. Italia 12 februarie 1985 § 29 seria A n.o 89 Somogyi c. Italia n.o 67972/01 § 66 CEDH 2004-IV Medenica c. Elveția n.o 20491/92 § 55 CEDH 2001-VI și Sejdovic c. Italia [GC] n.o 56581/00 § 82 CEDH 2006-II).

De altminteri nu ar putea să incumbă inculpatului să dovedească că nu intenționează să se sustragă justiției nici că absența sa se explica printr-un caz de forță majoră. În același timp este de drepul autorităților naționale să evalueze dacă scuzele furnizate de inculpat pentru a justifica absența sa erau valide sau dacă elementele versate în dosar permiteau concluziona că absența în cauză era independentă de voința interesatului (Sejdovic precitat § 88).

În cauza de față Curtea observă că reclamantul era subiect al urmăririi pentru mai multe infracțiuni la codul rutier constatate pe 4 și 27 martie 2009: privitor la primele fapte care i se impuneau a fost trimis în fața tribunalului de prima Constanța (§6 mai sus) și privitor la cele de-a doua a fost subiect al unei investigații de flagranță (§12 mai sus).

Curtea constată că reclamantul era informat cu privire la desfășurarea urmăririi duse împotriva sa: în efectiv participase la ședința tribunalului din Constanța din 13 ianuarie 2011 (§7 mai sus) și făcuse declarații în cadrul procedurii de flagranță (§12 mai sus). Curtea observă de asemenea că pe 6 iunie 2011 reclamantul plecase în străinătate fără a anunța autoritățile judiciare și administrative ale acestui plecare și fără a-le indica noua sa adresă (paragrafele 9 și 13 mai sus). Procedând în acest mod interesatul a încălcat obligația prevăzută la art. 70 § 4 al CPP în vigoare la momentul faptelor (§27 mai sus) și anume aceea de a informa autoritățile judiciare de orice schimbare de adresă în cursul procedurii.

Curtea observă apoi că reclamantul a fost regulat citat la adresa pe care o indicase ca fiind a lui și că citații au fost făcute de asemenea la primăria domiciliului seu. Pe acest punct ea observă că poliția și tribunalul de prima instanță din Mangalia efectuaseră numeroase demersuri la autoritățile locale și membrii familiei reclamantului pentru a face ajunge acestuia citații la comparare (paragrafele 15 și 19 mai sus) dar că aceste încercări se soldaseră cu insucces deoarece reclamantul plecuse din țară fără a informa pe nimeni de noua sa adresă.

În consecință Curtea estimează că autoritățile judiciare interne utilizaseră toți mijloacele de care dispuneau pentru a se asigura de comparuția reclamantului în fața lor.

Ținând seama de aceste elemente Curtea consideră că reclamantul contribuise într-o măsură determinantă la crearea unei situații impunând-o de a nu se prezenta în fața jurisdicțiilor interne. De altminteri ea este de opinie că plecând în străinătate fără a indica noua sa adresă interesatul ar fi putut rezonabil prevedea că comportamentul lui ar duce la ținerea procesului în absența sa. Poate deci fi considerat ca renunțând în mod implicit dar neequivoc la dreptul să se prezinte la ședință (a se vedea mutatis mutandis Craxi c. Italia (n.o 1) n.o 34896/97 § 70 5 decembrie 2002).

În aceste condiții Curtea estimează că trebuie să respingă plângerea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție ca fiind evident nefondata în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 10.000 euro (EUR) sub titlul prejudiciului moral pe care spune că a suferit-o datorită condițiilor sale de detenție pe care le califică ca rele.

Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții.

Stântuind în echitate așa cum vrea art. 41 din Convenție Curtea decide să acorde reclamantului suma de 6.500 EUR sub titlul prejudiciului moral pentru condițiile rele de detenție suferite la penitenciarul Poarta Albă. B. Cheltuieli și cheltuieli procedurale

Reclamantul care a beneficiat de ajutor juridic oferit de Consiliul Europei pentru prezentarea observațiilor și comentariilor sale cere rambursarea de 4.000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile procedurale care ar fi fost angajate pentru traducerea pieselor dosarului.

Guvernul indică că reclamantul nu a prezentat justificative pentru suma reclamată.

Potrivit jurisprudenței Curții un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor procedurale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea necesitate și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cauza de față în absența justificativelor prezentate de reclamant Curtea decide să nu acorde acestuia nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi întârziate

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor întârziate pe rata dobânzii de facilitație de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE CURTEA ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea referitoare la art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție; 3. Constată a) că Statul defandent trebuie să verse reclamantului în trei luni suma de 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată sub titlul impozitului pentru prejudiciu moral să fie convertit în moneda Statului defandent la rata aplicabilă la data reglementării b) că de la expirarea menționatului termen și până la plată acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilitației de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză apoi comunicat în scris pe 4 octombrie 2016 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjoint Președinte

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e M. Houam, avocate à Nice. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le 14 février 2014, les griefs tirés des articles 3 et 6 de la Convention concernant les conditions de détention du requérant et sa condamnation par défaut ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour (« le règlement »).

Le Gouvernement s’est opposé à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné cette objection, la Cour l’a rejetée. EN FAIT I.

Le 4 mars 2009, des policiers arrêtèrent le requérant au volant d’une voiture. Après vérification, ils constatèrent que les plaques d’immatriculation du véhicule étaient fausses. Le requérant fut conduit au poste de police, où il signa un procès-verbal dans lequel il reconnaissait les faits. La police transmit le dossier au parquet, qui renvoya le requérant devant le tribunal de première instance de Constanța pour répondre de l’infraction de mise en circulation d’un véhicule avec de fausses plaques d’immatriculation. 7. À l’audience du 13 janvier 2011 devant le tribunal de première instance, le requérant, qui était présent, nia les faits qui lui étaient reprochés. Par un jugement du 2 février 2011, le tribunal le condamna à une peine d’un an d’emprisonnement. Le tribunal nota également que le requérant avait bénéficié d’une libération conditionnelle qui lui avait permis la mise en liberté avant la date d’expiration normale d’une précédente peine d’emprisonnement de treize ans. Compte tenu de la nouvelle peine infligée pour l’infraction au code de la route, le tribunal révoqua la libération conditionnelle.

Par un arrêt définitif prononcé le 10 juin 2011 en l’absence du requérant, la cour d’appel de Constanța rejeta le pourvoi formé par ce dernier.

Entre-temps, le 6 juin 2011, le requérant était parti à l’étranger.

Le 14 juin 2011, le tribunal de première instance de Constanța délivra un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant. Ce dernier étant introuvable, la police diffusa un avis de recherche, le 20 juin 2011, en vue de son arrestation. B. La seconde procédure pénale à l’encontre du requérant

Le 27 mars 2009, le requérant fut à nouveau arrêté au volant de la même voiture. Après vérification, les policiers constatèrent que les nouvelles plaques d’immatriculation apposées sur le véhicule étaient fausses. En outre, ils relevèrent que le requérant conduisait la voiture sans permis dès lors que ce dernier avait été suspendu dans le cadre de la première procédure pénale.

La police ouvrit une enquête de flagrance et conduisit le requérant au poste de police. L’intéressé y signa un procès-verbal dans lequel il déclarait reconnaître les faits, et il indiqua également l’adresse de son domicile. Le 15 avril 2009, la police transmit le dossier au parquet près le tribunal de première instance de Mangalia.

Le 21 juin 2011, la police demanda à la préfecture, à l’Administration nationale des prisons, au service local de l’état civil, à l’agence locale pour l’emploi et au ministère de la Défense des renseignements concernant le requérant et son domicile. D’après les réponses fournies par ces institutions, l’adresse du requérant était toujours celle indiquée dans la déclaration faite par l’intéressé le 27 mars 2009 (paragraphe 12 ci-dessus). La police se déplaça également au domicile des parents du requérant et de la compagne de ce dernier, qui déclarèrent que leur proche était parti à l’étranger sans indiquer d’adresse ni de numéro de contact.

Par un réquisitoire du 10 octobre 2011, le parquet renvoya le requérant devant le tribunal de première instance de Mangalia des chefs d’accusation de conduite sans permis et d’utilisation de fausses plaques d’immatriculation.

Le requérant ne fut présent à aucune audience. Le tribunal désigna un avocat commis d’office et demanda au service local de l’état civil et au ministère de l’Intérieur des informations concernant l’adresse du requérant. Aucun changement de domicile n’ayant été enregistré auprès des autorités administratives ou judiciaires, le tribunal envoya les citations à comparaître à l’adresse indiquée par le requérant dans sa déclaration du 27 mars 2009 et à celle de la mairie de son domicile.

Par un jugement du 23 novembre 2011, le tribunal de première instance condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et deux mois pour les infractions susmentionnées. En l’absence de pourvoi, ce jugement devint définitif.

Le 24 décembre 2012, le requérant fut arrêté en France sur la base d’un mandat d’arrêt européen et extradé vers la Roumanie. En février 2013, il fut transféré à la prison de Poarta Albă. C. La demande de réouverture de la procédure

Le 8 mars 2013, le requérant introduisit une action devant le tribunal de première instance de Mangalia par laquelle il dénonçait sa condamnation par défaut prononcée le 23 novembre 2011 (paragraphe 16 ci-dessus) et demandait la réouverture de la procédure engagée à son encontre. Il exposait qu’il n’était pas au courant de l’existence de cette procédure et qu’il n’avait jamais été entendu par le parquet et le tribunal au sujet des infractions qui lui étaient reprochées.

Par un jugement du 28 mai 2013, le tribunal rejeta cette action. Il estimait, eu égard aux pièces du dossier de la procédure qui avait abouti à la condamnation du requérant par défaut, que les conditions pour la réouverture de cette procédure n’étaient pas réunies. Le tribunal soulignait que la procédure de citation à comparaître avait été respectée et que les autorités judiciaires avaient déployé de multiples efforts pour signifier les citations au requérant. Il relevait que ce dernier avait fait des déclarations reconnaissant les faits dans le cadre de la procédure de flagrance le visant, et il considérait par conséquent que l’intéressé était au courant de l’existence des poursuites. Il concluait que le requérant s’était volontairement soustrait à la justice.

Par un arrêt définitif du 1 er octobre 2013, la cour d’appel de Constanța rejeta le pourvoi du requérant. D. Les conditions de détention du requérant

Le requérant fut détenu à la prison de Poarta Albă du 28 février 2013 au 26 janvier 2016, date à laquelle il bénéficia d’une mesure de liberté conditionnelle. 1. La version du requérant

Le requérant indique qu’il a partagé une cellule insalubre et mal aérée avec plus de trente détenus. Il ajoute que l’eau potable n’était fournie que quatre fois par jour pour des durées allant de trente minutes à une heure maximum.

Il affirme également que la cellule était uniquement pourvue de deux toilettes et de cinq lavabos défectueux et qu’aucune intimité pour l’hygiène personnelle et les besoins physiologiques n’était possible. 2. La version du Gouvernement

Le Gouvernement indique que le requérant a été détenu successivement dans des cellules de 57 m 2 , 50 m 2 et 56 m 2 , qu’il aurait partagées avec quarante, trente-trois et trente-neuf détenus respectivement.

Il précise que, en raison de l’absence de raccordement au réseau de distribution d’eau potable, la prison disposait d’une pompe à eau et que l’administration pénitentiaire a dû ponctuellement recourir à l’instauration d’un programme de distribution d’eau. Quant à l’eau chaude, elle aurait été fournie deux fois par semaine. Toutes les cellules auraient disposé de fenêtres et de sanitaires en état de fonctionnement.

Le Gouvernement indique aussi que l’administration de la prison a fourni aux détenus du matériel et des produits de nettoyage. Il ajoute que les matelas et les autres éléments mobiliers étaient nettoyés et désinfectés régulièrement. II.

Les dispositions générales de la loi n o 275/2006 sur l’exécution des peines (« la loi n o 275/2006 ») en vigueur au moment des faits sont décrites dans l’affaire Cucu c. Roumanie (n o 22362/06, § 56, 13 novembre 2012).

Les conclusions du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (« le CPT ») émises à la suite de plusieurs visites effectuées dans des prisons de Roumanie, ainsi que ses observations à caractère général, sont résumées dans l’arrêt Iacov Stanciu c. Roumanie (n o 35972/05, §§ 125-127, 24 juillet 2012).

Dans son dernier rapport concernant la Roumanie, publié le 24 septembre 2015, le CPT a souligné que la surpopulation demeurait un problème important dans les établissements pénitentiaires du pays. Il a relevé que, au moment de sa visite, la population carcérale s’élevait à 32 428 détenus pour 19 427 places, et il a demandé aux autorités roumaines, pour deux des trois prisons visitées, de prendre les mesures qui s’imposaient pour faire respecter la norme de 4 m² d’espace de vie par détenu dans les cellules collectives. EN DROIT I.

Sans invoquer expressément d’exception préliminaire, le Gouvernement indique que le requérant ne s’est pas plaint de la surpopulation carcérale devant les juridictions internes.

Pour autant que le Gouvernement reproche au requérant de ne pas s’être plaint de l’état de surpopulation carcérale devant les juridictions internes, la Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires relatives à de mauvaises conditions de détention et dirigées contre la Roumanie que les requérants n’avaient pas une voie de recours effective à leur disposition ( Marin Vasilescu c. Roumanie , n o 62353/09, § 27, 11 juin 2013 ; Bulea c. Roumanie , n o 27804/10, §§ 41-42, 3 décembre 2013 ; Stoleriu c. Roumanie , n o 5002/05, § 60, 16 juillet 2013, et Țicu c. Roumanie , n o 24575/10, § 47, 1 er octobre 2013).

Par ailleurs, constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant dénonce la surpopulation carcérale qu’il dit avoir subie à la prison de Poarta Albă, d’autant plus que, à ses dires, celle-ci a été aggravée par une absence d’eau qui aurait empêché le maintien d’une hygiène corporelle convenable et aurait favorisé l’apparition de maladies.

Le Gouvernement, tout en reconnaissant l’existence d’un état de surpopulation carcérale à la prison de Poarta Albă, renvoie aux données présentées par l’Administration nationale des prisons, qui aurait fait des efforts continus pour améliorer les conditions de détention des prisonniers.

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention fait peser sur les autorités une obligation positive qui consiste à s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine et que les modalités d’exécution de la mesure en cause ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 94, CEDH 2000 ‑ XI, et Enășoaie c. Roumanie , n o 36513/12, § 46, 4 novembre 2014).

S’agissant des conditions de détention, la Cour prend en compte les effets cumulatifs de celles-ci ainsi que les allégations spécifiques de la personne détenue ( Bahnă c. Roumanie , n o 75985/12, § 44, 13 novembre 2014, et Dougoz c. Grèce , nº 40907/98, § 46, CEDH 2001–II). Lorsque la surpopulation carcérale atteint un certain niveau, la Cour considère que le manque d’espace dans un établissement pénitentiaire peut constituer l’élément central à prendre en compte dans l’appréciation de la conformité d’une situation donnée à l’article 3 de la Convention (voir, en ce sens, Karalevičius c. Lituanie , n o 53254/99, § 39, 7 avril 2005).

Faisant application des principes susmentionnés à la présente affaire, la Cour se penchera sur le facteur qui est primordial en l’espèce, à savoir l’espace personnel mis à la disposition du requérant dans les différentes cellules occupées par lui. Elle note que l’intéressé a disposé d’un espace personnel allant de 1,42 m² à 1,51 m² – ce qui est d’ailleurs conforté par les données communiquées par le Gouvernement (paragraphe 24 ci-dessus). Elle constate donc que le requérant a disposé en permanence d’un espace personnel inférieur à celui exigé par sa jurisprudence. Elle relève en outre que la présence du mobilier a contribué à réduire davantage l’espace personnel du requérant. Dès lors, ces éléments lui suffisent pour considérer que les conditions de détention de ce dernier s’analysent en un traitement contraire à l’article 3 de la Convention.

Par ailleurs, la Cour n’est pas convaincue que le requérant ait bénéficié de conditions d’hygiène adéquates. À cet égard, elle note que, selon les allégations du requérant (paragraphe 22 ci-dessus), la fourniture d’eau était réduite – ce qui est confirmé par les indications fournies par le Gouvernement dans sa version des conditions de détention, selon lesquelles l’eau froide était distribuée selon un horaire restreint et l’eau chaude n’était fournie que deux fois par semaine (paragraphe 25 ci-dessus).

La Cour rappelle également qu’elle a déjà conclu à la violation de l’article 3 de la Convention à raison des mauvaises conditions de détention à la prison de Poarta Albă ( Cucolaș c. Roumanie , n o 17044/03, §§ 89-94, 26 octobre 2010).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement indique que, en application de l’article 365 du CPP en vigueur à l’époque des faits, le requérant avait la possibilité de demander, dans un délai de 10 jours suivant le début de l’exécution de la peine, la réouverture du délai légal de recours contre le jugement de condamnation par défaut, mais qu’il n’a pas fait usage de cette possibilité.

En tout état de cause, le Gouvernement considère que l’absence du requérant à son procès est imputable à un manque de diligence de l’intéressé, puisque celui-ci aurait manqué à son obligation de notifier son changement d’adresse aux organes de poursuite. Il estime que, en partant à l’étranger, le requérant a voulu se soustraire à la justice.

Le requérant maintient qu’il n’a pas été informé de l’existence de la procédure judiciaire qui a abouti à sa condamnation par défaut.

La Cour note que le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes puisqu’il reproche au requérant d’avoir omis de demander la réouverture du délai d’appel (paragraphe 44 ci-dessus). Toutefois, elle estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur ce point car cette partie de la requête est de toute manière irrecevable pour les raisons suivantes.

La Cour rappelle qu’une procédure se déroulant en l’absence du prévenu n’est pas en soi incompatible avec l’article 6 de la Convention. Il demeure néanmoins qu’un déni de justice est constitué lorsqu’une personne condamnée par défaut ne peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendue, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit, alors qu’il n’est pas établi qu’elle a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre ou qu’elle a eu l’intention de se soustraire à la justice ( Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 29, série A n o 89, Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV, Medenica c. Suisse , n o 20491/92, § 55, CEDH 2001 ‑ VI, et Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 82, CEDH 2006 ‑ II).

Par ailleurs, il ne saurait incomber à l’accusé de prouver qu’il n’entendait pas se dérober à la justice ni que son absence s’expliquait par un cas de force majeure. En même temps, il est loisible aux autorités nationales d’évaluer si les excuses fournies par l’accusé pour justifier son absence étaient valables ou si les éléments versés au dossier permettaient de conclure que l’absence en question était indépendante de la volonté de l’intéressé ( Sejdovic , précité, § 88).

En l’espèce, la Cour note que le requérant faisait l’objet de poursuites pour plusieurs infractions au code de la route constatées les 4 et 27 mars 2009 : s’agissant des premiers faits qui lui étaient reprochés, il a été renvoyé devant le tribunal de première de Constanta (paragraphe 6 ci ‑ dessus) et, s’agissant des seconds, il a fait l’objet d’une enquête de flagrance (paragraphe 12 ci-dessus).

La Cour constate que le requérant était avisé du déroulement des poursuites menées à son encontre : en effet, il avait participé à l’audience du tribunal de Constanța du 13 janvier 2011 (paragraphe 7 ci-dessus) et fait des déclarations dans le cadre de la procédure de flagrance (paragraphe 12 ci ‑ dessus). La Cour observe aussi que, le 6 juin 2011, le requérant était parti à l’étranger sans prévenir les autorités judiciaires et administratives de ce départ et sans leur indiquer sa nouvelle adresse (paragraphes 9 et 13 ci ‑ dessus). En procédant ainsi, l’intéressé a méconnu l’obligation prévue à l’article 70 § 4 du CPP en vigueur à l’époque des faits (paragraphe 27 ci ‑ dessus), à savoir celle d’informer les autorités judiciaires de tout changement d’adresse au cours de la procédure.

La Cour observe ensuite que le requérant a été régulièrement cité à l’adresse qu’il avait indiquée comme étant la sienne et que les citations ont également été faites à la mairie de son domicile. Sur ce point, elle relève que la police et le tribunal de première instance de Mangalia ont effectué de nombreuses démarches auprès des autorités locales et des membres de la famille du requérant pour faire parvenir à ce dernier les citations à comparaître (paragraphes 15 et 19 ci-dessus), mais que ces tentatives se sont soldées par un échec dès lors que le requérant avait quitté le pays sans informer personne de sa nouvelle adresse.

Par conséquent, la Cour estime que les autorités judiciaires internes ont utilisé tous les moyens dont elles disposaient pour s’assurer de la comparution du requérant devant elles.

Eu égard à ces éléments, la Cour considère que le requérant a contribué dans une mesure déterminante à créer une situation l’empêchant de comparaître devant les juridictions internes. Par ailleurs, elle est d’avis que, en se rendant à l’étranger sans indiquer sa nouvelle adresse, l’intéressé aurait pu raisonnablement prévoir que son comportement aurait conduit à la tenue du procès en son absence. Il peut donc être considéré comme ayant renoncé, de manière implicite, mais non-équivoque, à son droit à comparaître à l’audience (voir, mutatis mutandis, Craxi c. Italie (n o 1) , n o 34896/97, § 70, 5 décembre 2002).

Dans ces conditions, la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, comme étant manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi en raison de ses conditions de détention, qu’il qualifie de mauvaises.

Le Gouvernement considère que la somme sollicitée est excessive par rapport à la jurisprudence de la Cour.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour décide d’octroyer au requérant la somme de 6 500 EUR au titre du préjudice moral pour les mauvaises conditions de détention subies à la prison de Poarta Albă. B. Frais et dépens

Le requérant, qui a bénéficié de l’aide juridictionnelle versée par le Conseil de l’Europe pour la présentation de ses observations et commentaires, demande le remboursement de 4 000 EUR pour les frais et dépens qui auraient été engagés pour la traduction des pièces du dossier.

Le Gouvernement indique que le requérant n’a pas présenté de justificatifs pour la somme réclamée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, en l’absence de justificatifs présentés par le requérant, la Cour décide de n’allouer à ce dernier aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 3 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, la somme de 6 500 EUR (six mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement, b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 octobre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président