AFFAIRE REBEGEA c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 3 - Interdiction de la torture (Article 3 - Traitement dégradant) (Volet matériel)
AFFAIRE REBEGEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2016)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
REBEGEA c. ROMÂNIA
(Plângerea nr. 77444/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 martie 2016
DEFINITIVĂ
15/06/2016
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Rebegea c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință în ședință alcătuită din:
András Sajó,
președinte,
Boštjan M. Zupančič,
Nona Tsotsoria,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Krzysztof Wojtyczek,
Egidijus Kūris,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
judecători,
și din Françoise Elens-Passos,
grefieră
de secțiune,
După deliberare în ședință în camera consiliului pe 23 februarie 2016,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o plângere (nr. 77444/13) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, d-l Dumitru Rebegea („reclamantul"), pe 12 noiembrie 2013 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul a fost reprezentat de Dna D.A. Patrichi, avocat la Ploiești. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Dna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.
Reclamantul invocă în special o violare a articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor detențiunii sale în penitenciarul de la Mărgineni. Sub aspectul articolului 6 § 2 al Convenției, reclamantul se plânge de asemenea că curtea de apel din București, cu ocasiunea plasării sale în detenție preventivă pe 5 noiembrie 2009 și parchetul, în comunicatul său de presă din aceeași zi, l-au declarat vinovat în timp ce vinovăția sa nu fusese încă dovedită conform legii.
Pe 2 aprilie 2014, motivele de plângere menționate mai sus au fost comunicate Guvernului și plângerea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu art. 54 § 3 al Regulamentului Curții.
Ca urmare a recuzării Doanei Iulia Antoanella Motoc, judecător ales din partea României (art. 28 al Regulamentului Curții), Krzysztof Wojtyczek a fost desemnat să funcționeze în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 al Convenției și 29 § 1 al Regulamentului).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1975. Este în prezent în detenție la penitenciarul de la Ploiești.
A. Arestarea reclamantului și procedura penală demarată împotriva sa
Pe 4 noiembrie 2009, urmărirea penală a fost deschisă împotriva reclamantului, șef al secției penale a tribunalului județean de Prahova. Era bănuit de corupție pasivă și de ascundere de infractori pentru că a ordonat eliberarea a două persoane plasate în detenție preventivă în schimbul unor sume importante de bani pe care le-a cerut și a primit în septembrie și octombrie 2009, prin intermediul avocatei V.I.P. În noaptea respectivă, după ce a fost ascultat, reclamantul a fost plasat în arest la dispoziție.
Pe 5 noiembrie 2009, direcția națională anti-corupție („DNA") l-a pus în examen pe reclamant.
În aceeași zi, a fost plasat în detenție preventivă de curtea de apel din București, în ședință de judecător unic. Cu privire la aplicarea în acest caz a articolului 143 din codul de procedură penală („CPP"), care cere ca dosarul să conțină elemente care să permită suspectarea interesatului de comiterea infracțiunilor imputate, judecătorul s-a exprimat în termenii următori:
„După cum s-a arătat deja, vinovăția inculpatului rezultă din înregistrările [conversațiilor] telefonice, din înregistrările audio-video, precum și din declarațiile V.I.P, I.S. și E.M. (...) Deși inculpatul Rebegea Dumitru nu a recunoscut acuzațiile și a negat că ar fi primit vreun fel de sumă de bani, aceste susțineri sunt evident neîntemeiate și sunt contrazise de alte probe, în special de declarația V.I.P. care a expus în mod detaliat acțiunile sale și ce sume de bani au fost versate lui Rebegea Dumitru. Convorbirile telefonice și întâlnirile frecvente ale inculpatului cu V.I.P. care nu pot fi contestate în niciun fel, fiind dovedite în mod obiectiv prin înregistrările realizate, arată că aveau un anumit interes în a vedea rezolvată favorabil situația inculpaților Z.S. și F.N.P. Este adevărat că inculpatul nu a fost reținut în flagrant, dar integritatea sa este grav pusă în cauză de faptul că după pronunțarea deciziilor în cauză [de către inculpat], acesta a telefonat la sau s-a întâlnit cu V.I.P."
Judecătorul a constatat, de asemenea, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 148 f) din CPP, menținerea în libertate a reclamantului constituind un pericol pentru ordinea publică.
În aceeași zi, DNA a publicat un comunicat de presă, redactat astfel:
„Procurorii direcției naționale anti-corupție efectuează urmărirea penală împotriva lui Rebegea Dumitru, judecător la tribunalul județean de Prahova, președintele secției penale, împotriva căruia s-au reținut (în sarcina căruia s-au reținut) două infracțiuni de corupție pasivă și două infracțiuni de ascundere de infractori. Din decizia de punere în examen a procurorilor rezultă situația de fapt de mai jos. În cursul lunii septembrie 2009, inculpatul Rebegea Dumitru, în calitatea sa de judecător la tribunalul județean de Prahova, a cerut suma de 25.000 euro și a acceptat promisiunea de a i se oferi 3.000 euro pentru a elibera un inculpat plasat în detenție preventivă. Din suma cerută, judecătorul a primit, prin intermediar, în intervalul iulie-octombrie 2009, suma totală de 21.000 euro, în două tranșe. De asemenea, în cursul lunii octombrie 2009, Rebegea Dumitru, în calitatea sa de judecător la tribunalul județean de Prahova, a cerut suma de 20.000 euro, din care a primit, prin intermediar, 9.000 euro, pentru a elibera un alt inculpat plasat în detenție preventivă. Cele două persoane au fost eliberate de judecătorul Rebegea Dumitru. Inculpatul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva lui, conform articolului 6 § 3 din codul de procedură penală. Având în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile articolului 95 § 1 al legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat plasarea în arest la dispoziție și în detenție preventivă, pe 5 noiembrie 2009, procurorii au ordonat plasarea în arest la dispoziție pentru 24 ore a inculpatului Rebegea Dumitru și, pe 5 noiembrie 2009, curtea de apel din București a ordonat plasarea în detenție preventivă pentru 29 zile. În cursul investigației, procurorii au colaborat cu ofițeri din direcția generală de informații și protecție internă a MAI (ministerul Afacerilor Interne). Dorim să precizez că punerea în examen este o etapă a procesului penal prevăzută de codul de procedură penală și necesară în vederea unei propuneri de plasare în detenție preventivă, acțiune care nu poate în niciun fel merge împotriva principiului prezumției de nevinovăție."
Pe 8 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat definitiv hotărârea din 5 noiembrie 2009 a curții de apel din București.
Prin rechizitoriu al parchetului din 26 noiembrie 2009, reclamantul a fost trimis în judecată pentru acuzațiile reținute de parcher pe 4 noiembrie 2009.
Prin sentință din 23 februarie 2012, curtea de apel din București l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șapte ani închisoare pentru corupție pasivă și l-a achitat de acuzația de ascundere de infractori.
Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei sentințe.
În hotărârea sa din 27 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani și jumătate închisoare pentru corupție pasivă și ascundere de infractori.
B. Condițiile detențiunii reclamantului la penitenciarul de la Mărgineni
Din 28 mai 2013 până la 18 martie 2014, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul de la Mărgineni. A fost transferat ulterior la penitenciarul de la Jilava, apoi la penitenciarul de la Ploiești.
Condițiile detențiunii așa cum sunt descrise de reclamant
Reclamantul a fost plasat într-o celulă de 10 m² cu trei alți deținuți, dintre care unii fumători. Potrivit afirmațiilor sale, celula nu beneficia de iluminare naturală adecvată din cauza dimensiunilor și poziției ferestrei.
În plus, el contestă, fără a oferi mai multe detalii, afirmațiile reprezentanților administrației naționale a penitenciarelor („ANP") care susțin că mâncarea oferită deținuților era de bună calitate și că nu existau probleme privind încălzirea.
Condițiile detențiunii așa cum sunt descrise de Guvern
Guvernul, trimitând la o scrisoare trimisă de ANP, indică faptul că pe 28 mai 2013, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul de la Mărgineni. Precizează că din 28 mai la 12 iulie 2013, a fost plasat în celula nr. 55 din secțiunea E5 care avea o suprafață de 13,18 m², fie singur, fie cu un alt deținut.
Din 12 la 19 iulie 2013, a fost transferat în celula nr. 31 din secțiunea E3 care avea o suprafață de 39,98 m², era dotată cu 13 paturi și în care erau plasați în medie unsprezece deținuți.
Din 19 iulie la 2 septembrie 2013, a fost plasat din nou în celula nr. 55.
Din 2 la 6 septembrie 2013, reclamantul a fost plasat în celula nr. 18 din secțiunea E2 care avea o suprafață de 43,30 m², era dotată cu treizeci de paturi și în care erau plasați în medie douăzeci și cinci de deținuți.
Din 6 septembrie 2013 la 18 martie 2014, a fost plasat în celula nr. 16 din secțiunea E care avea o suprafață de 53,65 m², era dotată cu treizeci de paturi și în care erau plasați în medie douăzeci și cinci de deținuți.
Celulele în care reclamantul a fost încarcerat erau prevăzute cu iluminare artificială, cu un sistem care asigura corect încălzirea, cu toalete, cu spații de depozitare pentru efectele personale și cu mese și scaune pentru consumarea meselor, și cu apă potabilă.
Interesatul a avut acces la duș de două ori pe săptămână.
Se efectuau acțiuni de dezinsecție și dezratizare o dată pe trimestru sau după necesități.
Mâncarea era de bună calitate și era verificată zilnic de responsabilii penitenciarului și de un reprezentant al deținuților.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE
Dreptul și practica interne relevante în acest caz, precum și concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) adoptate în urma mai multor vizite efectuate în penitenciare din România, la fel ca și observațiile sale de caracter general, sunt rezumate în hotărârea Iacov Stanciu c. România (nr. 35972/05, §§ 113-129, 24 iulie 2012). Dispozițiile relevante în acest caz din legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, precum și jurisprudența furnizată de Guvern sunt descrise în cauza Cucu c. România (nr. 22362/06, § 56, 13 noiembrie 2012).
Concluziile raportului întocmit de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului – comitetul Helsinki („Apador – CH") în urma unei vizite efectuate pe 28 august 2013 la penitenciarul de la Mărgineni sunt descrise în cauza Necula c. România (nr. 33003/11, § 30, 18 februarie 2014). Raportul menționează în special problema suprapopulării în penitenciare, absența apei curente care era furnizată doar de trei ori pe zi pe o perioadă de una sau două ore, absență care a generat condiții de igienă precare, precum și degradarea celulelor și a bucătăriei penitenciarului.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI
Reclamantul se plânge de condițiile materiale ale detențiunii sale pe care ar fi suferit-o în penitenciarul de la Mărgineni, pe care le califică drept tratamente inumane și degradante. Invocă la acest sens art. 3 al Convenției, redactat după cum urmează:
„Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau unor pedepse ori tratamente inumane sau degradante."
A. Cu privire la admisibilitate
Constatând că plângerea nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
Reclamantul menține că condițiile materiale ale detențiunii sale în penitenciarul de la Mărgineni, și mai ales suprapopularea în penitenciare care ar fi existat acolo, au constituit un tratament contrare articolului 3 al Convenției.
Guvernul susține că autoritățile române au manifestat o diligență rezonabilă pentru a oferi reclamantului condiții de detenție conforme cu jurisprudența Curții și că continuă să depună eforturi pentru a îmbunătăți condițiile de detenție.
Curtea reamintește că art. 3 al Convenției impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice deținut este ținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun interesatul unei angoane sau încercări a unei intensități care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detențiunii (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000 – XI și Enășoaie c. România, nr. 36513/12, § 46, 4 noiembrie 2014). În ceea ce privește condițiile de detenție, Curtea ține seama de efectele cumulative ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului (Bahnă c. România, nr. 75985/12, § 44, 13 noiembrie 2014 și Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, § 46, CEDO 2001–II). Atunci când suprapopularea în penitenciare ajunge la un anumit nivel, Curtea consideră că lipsa spațiului într-un establishment penitenciar poate constitui elementul central de luat în considerare în aprecierea conformității unei situații date cu art. 3 al Convenției (vezi în acest sens, Karalevičius c. Lituania, nr. 53254/99, § 39, 7 aprilie 2005).
Trecând la faptele acestei cauze, Curtea observă că reclamantul denunță mai aspecte ale detențiunii sale, inclusiv suprapopularea în penitenciare, iluminarea insuficientă, calitatea proastă a mâncării, absența încălzirii adecvate sau coabitarea cu deținuți fumători (paragrafele 17-18 mai sus).
Privitor la spațiul de viață din care a beneficiat, Curtea observă că reclamantul susține că s-a confruntat cu situații de suprapopulare în penitenciarul în care a fost deținut. La acest sens, ea reamintește că a constatat deja că condițiile de detenție în penitenciarele române, în special suprapopularea și condițiile de igienă precare, se referă la o problemă de natură structurală (Iacov Stanciu, citat anterior, § 195). Afirmațiile reclamantului legate de suprapopularea în penitenciare sunt deci plauzibile și Curtea observă că Guvernul nu le contestă în mod expres. De fapt, informațiile pe care le furnizează cu privire la penitenciarul de la Mărgineni confirmă afirmațiile reclamantului (paragrafele 20 și 22-23 mai sus). În plus, Curtea observă că a constatat deja situații de suprapopulare pentru perioade care coincid cu detenția reclamantului în prezenta cauză la penitenciarul de la Mărgineni (Necula, citat anterior, §§ 57 și 59, și Mihai Laurențiu Marin c. România, nr. 79857/12, § 31, 10 iunie 2014).
Mai mult, Curtea observă că afirmațiile reclamantului privitoare la absența încălzirii adecvate sau la calitatea proastă a mâncării sunt de asemenea plauzibile și reflectă realități pe care fie ea însăși le-a constatat în trecut (Mihai Laurențiu Marin, citat anterior, § 32), fie care sunt confirmate de concluziile Apador – CH în raportul său întocmit după vizita din 28 august 2013 în acest penitenciar (paragraf 30 mai sus).
Curtea consideră că condițiile de detenție în cauză au supus reclamantul unei încercări a unei intensități care depășea nivelul inevitabil de suferință inerent detențiunii (Kaja c. Grecia, nr. 32927/03, § 49, 27 iulie 2006, Tadevossian c. Armenia, nr. 41698/04, § 55, 2 decembrie 2008, și Florin Andrei c. România, nr. 33228/05, § 46, 15 aprilie 2014).
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că a existat o violare a articolului 3 al Convenției.
Ținând seama de această constatare, Curtea consideră că nu este necesar să examineze mai departe afirmațiile reclamantului privitoare la iluminarea insuficientă sau la prezența deținuților fumători în celula sa (Cucolaș c. România, nr. 17044/03, § 99, 26 octombrie 2010, și Florin Andrei, citat anterior, § 49).
II. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 2 AL CONVENȚIEI
Reclamantul se plânge de faptul că curtea de apel din București, la plasarea sa în detenție pe 5 noiembrie 2009, și parchetul, în comunicatul sa de presă din aceeași zi, l-au declarat vinovat în timp ce vinovăția sa nu fusese încă dovedită conform legii. Invocă art. 6 § 2 al Convenției, redactat după cum urmează:
„Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când culpabilitatea sa va fi dovedită legal."
Guvernul consideră că motivul de plângere al reclamantului, în măsura în care privește comunicatul de presă al parchetului din 5 noiembrie 2011, este inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne. El afirmă că în orice caz, ambele ramuri ale motivului sunt inadmisibile pentru tardivitate. Curtea va examina aceste două excepții separat.
A. Excepția de neepuizare a căilor de atac interne
Guvernul susține la acest sens, fără a oferi mai multe detalii, că reclamantul putea, pe de o parte, să exercite o acțiune pe baza dispozițiilor codului civil care reglementează răspunderea civilă delictului, sau pe de altă parte, să ridice argumentele legate de presupusa violare a prezumției sale de nevinovăție în fața instanțelor care examinez acuzațiile aduse împotriva sa.
Reclamantul replichez mai întâi că Guvernul nu indică nicio dispoziție națională care l-ar fi autorizat să invoce fie nerespectarea regulilor răspunderii civile delictul pentru cazul specific privind un comunicat de presă al parchetului, fie direct nerespectarea prezumției de nevinovăție în fața instanțelor care au examinat fondul acuzațiilor aduse împotriva sa. În al doilea rând, el susține că Guvernul nu a trimis nicio decizie a tribunalelor interne demonstrând eficacitatea căilor de atac menționate mai sus.
Curtea reamintește că art. 35 al Convenției nu cere epuizarea decât a căilor de atac accesibile, adecvate și privitoare la violările incriminate (Tsomtsos și alții c. Grecia, 15 noiembrie 1996, § 32, Colecția de hotărâri și decizii 1996 – V, și Nada c. Elveția [Marea Cameră], nr. 10593/08, § 140, CEDO 2012).
Este responsabilitatea Guvernului care invocă neepuizarea să convingă Curtea că o cale de atac a fost efectivă și disponibilă atât în teorie cât și în practică la época faptelor, adică era accesibilă, era susceptibilă de a oferi reclamantului repararea plângerilor sale și prezenta perspective rezonabile de reușită (V. c. Marea Britanie [Marea Cameră], nr. 24888/94, § 57, CEDO 1999 – IX, și D.H. și alții c. Republica Cehă [Marea Cameră], nr. 57325/00, § 115, CEDO 2007 – IV).
Curtea reamintește că protecția articolului 6 § 2 al Convenției intră în joc chiar și înainte de condamnarea acuzatului și se poate extinde dincolo de finalizarea procedurilor penale în caz de achitare sau abandono a urmăririi (vezi, cu referințele, Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 35, seria A nr. 308). Având în vedere natura însăși a dreptului consacrat în art. 6 § 2 al Convenției, orice cale de atac internă efectivă care să vizeze remedierea unei presupuse violări a prezumției de nevinovăție care ar fi survenit în cursul unor proceduri penale în curs trebuie să fie imediat disponibilă justifiabilului și nu trebuie să fie dependentă de rezultatul procesului său. A admite contrariul ar duce la anihilarea principiului însuși al respectării prezumției de nevinovăție (Gutsanovi c. Bulgaria, nr. 34529/10, § 176, CEDO 2013 (extrase), și Toni Kostadinov c. Bulgaria, nr. 37124/10, § 108, 27 ianuarie 2015).
În această cauză, Curtea observă că, potrivit Guvernului, reclamantul ar fi putut exercita două căi de atac înainte de a o sesiza. Privitor la prima cale de atac civilă sugerată de Guvern, Curtea reamintește că a judecat deja că aceasta nu este de natură să remedieze în întregime prejudiciul invocator a prezumției de nevinovăție (Konstas c. Grecia, nr. 53466/07, § 29, 24 mai 2011, și Igars c. Letonia (dec.), nr. 11682/03, § 92, 5 februarie 2013). Mai mult, în acest caz, Guvernul nu furnizează precisări privind dispozițiile legale aplicabile sau practica posibilă a tribunalelor naționale la acest sens.
Privitor la a doua cale de atac indicată de Guvern, care ar fi constat în ridicarea de argumente de parte a reclamantului în fața unei presupuse violări a prezumției sale de nevinovăție în cursul procedurilor în fond în fața tribunalelor naționale, Curtea reamintește că orice cale de atac internă efectivă care să vizeze remedierea unei presupuse violări a prezumției de nevinovăție care ar fi survenit în cursul unor proceduri penale în curs trebuie să fie imediat disponibilă justifiabilului și nu trebuie să fie dependentă de rezultatul procesului său (paragraf 48 mai sus). Oricum, nu este cazul pentru calea de atac invocată de Guvern. Pentru acest motiv, se cuvine să respingem al doilea aspect al excepției de inadmisibilitate ridicată de Guvern (Gutsanovi, citat anterior, § 176).
Din aceste motive, Curtea consideră că reclamantul nu avea o cale de atac la dispoziție în sensul articolului 35 § 1 al Convenției și că se cuvine să respingem excepția Guvernului.
B. Excepția de tardivitate
De manieră subsidiară, Guvernul susține că, în absența căilor de atac interne, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției a început să curgă la data actului incriminat, în acest caz pe 5 noiembrie 2009, data comunicatului de presă al parchetului. Privitor la termenii folosiți de curtea de apel din București cu prilejul plasării sale în detenție preventivă, termenul de șase luni a început să curgă pe 8 noiembrie 2009, data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat definitiv hotărârea curții de apel. Reclamantul sesizând Curtea pe 12 noiembrie 2013, acest motiv ar fi tardiv.
Reclamantul consideră că termenul de șase luni a început să curgă în acest caz din 27 mai 2013, data hotărârii definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat definitiv acuzațiile penale aduse împotriva sa.
Curtea reamintește că a declarat în trecut că, atunci când nicio cale de atac internă nu este disponibilă pentru a denuța un act presupus să vieze Convenția, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției începe în principiu să curgă în ziua în care actul incriminat a fost adoptat sau ziua în care un reclamant a trebuit să sufere direct din cauza acestui act, a luat cunoștință de el sau ar fi putut lua cunoștință de el (Aydın c. Turcia (dec.), nr. 28293/95, 29494/95 și 30219/96, CEDO 2000 – III (extrase)).
În această cauză, Curtea a observat deja că, privitor la comunicatul de presă al DNA, presupusa violare nu era dependentă de rezultatul procedurii și a concluzionat că reclamantul nu avea o cale de atac la dispoziție (paragraf 50 mai sus). De aici rezultă că termenul de șase luni a început să curgă în acest caz la data de 5 noiembrie 2009. Privitor la decizia care ordona plasarea în detenție preventivă, Curtea judecă, de asemenea, că termenul a început să curgă pe 8 noiembrie 2009, data la care decizia litigioasă a curții de apel din București a devenit definitivă.
Oricum, Curtea observă că reclamantul nu a sesizat-o decât pe 12 noiembrie 2013, în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției. Din aceste motive, se cuvine să accepte excepția de tardivitate a Guvernului și să declarăm acest motiv inadmisibil în ansamblu, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
În conformitate cu art. 41 al Convenției,
„Dacă Curtea declară că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei violări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Daune
Reclamantul solicită 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza condițiilor materiale de detenție în penitenciarul de la Mărgineni. Solicită în plus 15.000 EUR pentru fiecare violare invocată a prezumției de nevinovăție. În sfârșit, solicită diverse sume pentru plângerile declarate inadmisibile (paragraf 4 mai sus).
Guvernul, trimitând la jurisprudența Curții în materie de condiții de detenție, consideră că suma solicitată de reclamant la acest sens este excesivă. El susține, de asemenea, că suma reclamată pe terenul articolului 6 § 2 al Convenției este enorm.
Curtea reamintește că a concluzionat o violare a singurului articol 3 al Convenției din cauza condițiilor de detenție suferite în penitenciarul de la Mărgineni. Ea consideră că se cuvine să acordăm reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Taxe și cheltuieli
Reclamantul nu solicită rambursarea taxelor și cheltuielilor.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră că este potrivit să adaptez rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară plângerea admisibilă privitor la motivul bazat pe art. 3 al Convenției, și inadmisibilă pentru rest;
Declară că a existat o violare a articolului 3 al Convenției;
Declară că:
a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral, care se va converti în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării;
b) din expirarea termenului menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Adoptat în limba franceză și comunicat în scris pe 15 martie 2016, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului Curții.
Françoise Elens-Passos
András Sajó
Grefieră
Președinte