Rebegea împotriva României

La originea cauzei se află o plângere (nr. 77444/13) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, d-l Dumitru Rebegea („reclamantul"), pe 12 noiembrie 2013 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Dna D.A. Patrichi, avocat la Ploiești. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Dna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invocă în special o violare a articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor detențiunii sale în penitenciarul de la Mărgineni. Sub aspectul articolului 6 § 2 al Convenției, reclamantul se plânge de asemenea că curtea de apel din București, cu ocasiunea plasării sale în detenție preventivă pe 5 noiembrie 2009 și parchetul, în comunicatul său de presă din aceeași zi, l-au declarat vinovat în timp ce vinovăția sa nu fusese încă dovedită conform legii.

Pe 2 aprilie 2014, motivele de plângere menționate mai sus au fost comunicate Guvernului și plângerea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu art. 54 § 3 al Regulamentului Curții.

Ca urmare a recuzării Doanei Iulia Antoanella Motoc, judecător ales din partea României (art. 28 al Regulamentului Curții), Krzysztof Wojtyczek a fost desemnat să funcționeze în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 al Convenției și 29 § 1 al Regulamentului). ÎN FAPT

Pe 4 noiembrie 2009, urmărirea penală a fost deschisă împotriva reclamantului, șef al secției penale a tribunalului județean de Prahova. Era bănuit de corupție pasivă și de ascundere de infractori pentru că a ordonat eliberarea a două persoane plasate în detenție preventivă în schimbul unor sume importante de bani pe care le-a cerut și a primit în septembrie și octombrie 2009, prin intermediul avocatei V.I.P. În noaptea respectivă, după ce a fost ascultat, reclamantul a fost plasat în arest la dispoziție.

Pe 5 noiembrie 2009, direcția națională anti-corupție („DNA") l-a pus în examen pe reclamant.

În aceeași zi, a fost plasat în detenție preventivă de curtea de apel din București, în ședință de judecător unic. Cu privire la aplicarea în acest caz a articolului 143 din codul de procedură penală („CPP"), care cere ca dosarul să conțină elemente care să permită suspectarea interesatului de comiterea infracțiunilor imputate, judecătorul s-a exprimat în termenii următori: „După cum s-a arătat deja, vinovăția inculpatului rezultă din înregistrările [conversațiilor] telefonice, din înregistrările audio-video, precum și din declarațiile V.I.P, I.S. și E.M. (...) Deși inculpatul Rebegea Dumitru nu a recunoscut acuzațiile și a negat că ar fi primit vreun fel de sumă de bani, aceste susțineri sunt evident neîntemeiate și sunt contrazise de alte probe, în special de declarația V.I.P. care a expus în mod detaliat acțiunile sale și ce sume de bani au fost versate lui Rebegea Dumitru. Convorbirile telefonice și întâlnirile frecvente ale inculpatului cu V.I.P. care nu pot fi contestate în niciun fel, fiind dovedite în mod obiectiv prin înregistrările realizate, arată că aveau un anumit interes în a vedea rezolvată favorabil situația inculpaților Z.S. și F.N.P. Este adevărat că inculpatul nu a fost reținut în flagrant, dar integritatea sa este grav pusă în cauză de faptul că după pronunțarea deciziilor în cauză [de către inculpat], acesta a telefonat la sau s-a întâlnit cu V.I.P."

Judecătorul a constatat, de asemenea, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 148 f) din CPP, menținerea în libertate a reclamantului constituind un pericol pentru ordinea publică.

În aceeași zi, DNA a publicat un comunicat de presă, redactat astfel: „Procurorii direcției naționale anti-corupție efectuează urmărirea penală împotriva lui Rebegea Dumitru, judecător la tribunalul județean de Prahova, președintele secției penale, împotriva căruia s-au reținut (în sarcina căruia s-au reținut) două infracțiuni de corupție pasivă și două infracțiuni de ascundere de infractori. Din decizia de punere în examen a procurorilor rezultă situația de fapt de mai jos. În cursul lunii septembrie 2009, inculpatul Rebegea Dumitru, în calitatea sa de judecător la tribunalul județean de Prahova, a cerut suma de 25.000 euro și a acceptat promisiunea de a i se oferi 3.000 euro pentru a elibera un inculpat plasat în detenție preventivă. Din suma cerută, judecătorul a primit, prin intermediar, în intervalul iulie-octombrie 2009, suma totală de 21.000 euro, în două tranșe. De asemenea, în cursul lunii octombrie 2009, Rebegea Dumitru, în calitatea sa de judecător la tribunalul județean de Prahova, a cerut suma de 20.000 euro, din care a primit, prin intermediar, 9.000 euro, pentru a elibera un alt inculpat plasat în detenție preventivă. Cele două persoane au fost eliberate de judecătorul Rebegea Dumitru. Inculpatul a fost informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva lui, conform articolului 6 § 3 din codul de procedură penală. Având în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile articolului 95 § 1 al legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat plasarea în arest la dispoziție și în detenție preventivă, pe 5 noiembrie 2009, procurorii au ordonat plasarea în arest la dispoziție pentru 24 ore a inculpatului Rebegea Dumitru și, pe 5 noiembrie 2009, curtea de apel din București a ordonat plasarea în detenție preventivă pentru 29 zile. În cursul investigației, procurorii au colaborat cu ofițeri din direcția generală de informații și protecție internă a MAI (ministerul Afacerilor Interne). Dorim să precizez că punerea în examen este o etapă a procesului penal prevăzută de codul de procedură penală și necesară în vederea unei propuneri de plasare în detenție preventivă, acțiune care nu poate în niciun fel merge împotriva principiului prezumției de nevinovăție."

Pe 8 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat definitiv hotărârea din 5 noiembrie 2009 a curții de apel din București.

Prin rechizitoriu al parchetului din 26 noiembrie 2009, reclamantul a fost trimis în judecată pentru acuzațiile reținute de parcher pe 4 noiembrie 2009.

Prin sentință din 23 februarie 2012, curtea de apel din București l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șapte ani închisoare pentru corupție pasivă și l-a achitat de acuzația de ascundere de infractori.

Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei sentințe.

În hotărârea sa din 27 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani și jumătate închisoare pentru corupție pasivă și ascundere de infractori. B. Condițiile detențiunii reclamantului la penitenciarul de la Mărgineni

Din 28 mai 2013 până la 18 martie 2014, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul de la Mărgineni. A fost transferat ulterior la penitenciarul de la Jilava, apoi la penitenciarul de la Ploiești. 1. Condițiile detențiunii așa cum sunt descrise de reclamant

Reclamantul a fost plasat într-o celulă de 10 m² cu trei alți deținuți, dintre care unii fumători. Potrivit afirmațiilor sale, celula nu beneficia de iluminare naturală adecvată din cauza dimensiunilor și poziției ferestrei.

În plus, el contestă, fără a oferi mai multe detalii, afirmațiile reprezentanților administrației naționale a penitenciarelor („ANP") care susțin că mâncarea oferită deținuților era de bună calitate și că nu existau probleme privind încălzirea. 2. Condițiile detențiunii așa cum sunt descrise de Guvern

Guvernul, trimitând la o scrisoare trimisă de ANP, indică faptul că pe 28 mai 2013, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul de la Mărgineni. Precizează că din 28 mai la 12 iulie 2013, a fost plasat în celula nr. 55 din secțiunea E5 care avea o suprafață de 13,18 m², fie singur, fie cu un alt deținut.

Din 12 la 19 iulie 2013, a fost transferat în celula nr. 31 din secțiunea E3 care avea o suprafață de 39,98 m², era dotată cu 13 paturi și în care erau plasați în medie unsprezece deținuți.

Din 19 iulie la 2 septembrie 2013, a fost plasat din nou în celula nr. 55.

Din 2 la 6 septembrie 2013, reclamantul a fost plasat în celula nr. 18 din secțiunea E2 care avea o suprafață de 43,30 m², era dotată cu treizeci de paturi și în care erau plasați în medie douăzeci și cinci de deținuți.

Din 6 septembrie 2013 la 18 martie 2014, a fost plasat în celula nr. 16 din secțiunea E care avea o suprafață de 53,65 m², era dotată cu treizeci de paturi și în care erau plasați în medie douăzeci și cinci de deținuți.

Celulele în care reclamantul a fost încarcerat erau prevăzute cu iluminare artificială, cu un sistem care asigura corect încălzirea, cu toalete, cu spații de depozitare pentru efectele personale și cu mese și scaune pentru consumarea meselor, și cu apă potabilă.

Interesatul a avut acces la duș de două ori pe săptămână.

Se efectuau acțiuni de dezinsecție și dezratizare o dată pe trimestru sau după necesități.

Mâncarea era de bună calitate și era verificată zilnic de responsabilii penitenciarului și de un reprezentant al deținuților.

Concluziile raportului întocmit de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului – comitetul Helsinki („Apador – CH") în urma unei vizite efectuate pe 28 august 2013 la penitenciarul de la Mărgineni sunt descrise în cauza Necula c. România (nr. 33003/11, § 30, 18 februarie 2014). Raportul menționează în special problema suprapopulării în penitenciare, absența apei curente care era furnizată doar de trei ori pe zi pe o perioadă de una sau două ore, absență care a generat condiții de igienă precare, precum și degradarea celulelor și a bucătăriei penitenciarului. ÎN DREPT

Constatând că plângerea nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul menține că condițiile materiale ale detențiunii sale în penitenciarul de la Mărgineni, și mai ales suprapopularea în penitenciare care ar fi existat acolo, au constituit un tratament contrare articolului 3 al Convenției.

Guvernul susține că autoritățile române au manifestat o diligență rezonabilă pentru a oferi reclamantului condiții de detenție conforme cu jurisprudența Curții și că continuă să depună eforturi pentru a îmbunătăți condițiile de detenție.

Curtea reamintește că art. 3 al Convenției impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice deținut este ținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun interesatul unei angoane sau încercări a unei intensități care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detențiunii (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000 – XI și Enășoaie c. România, nr. 36513/12, § 46, 4 noiembrie 2014). În ceea ce privește condițiile de detenție, Curtea ține seama de efectele cumulative ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului (Bahnă c. România, nr. 75985/12, § 44, 13 noiembrie 2014 și Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, § 46, CEDO 2001–II). Atunci când suprapopularea în penitenciare ajunge la un anumit nivel, Curtea consideră că lipsa spațiului într-un establishment penitenciar poate constitui elementul central de luat în considerare în aprecierea conformității unei situații date cu art. 3 al Convenției (vezi în acest sens, Karalevičius c. Lituania, nr. 53254/99, § 39, 7 aprilie 2005).

Trecând la faptele acestei cauze, Curtea observă că reclamantul denunță mai aspecte ale detențiunii sale, inclusiv suprapopularea în penitenciare, iluminarea insuficientă, calitatea proastă a mâncării, absența încălzirii adecvate sau coabitarea cu deținuți fumători (paragrafele 17-18 mai sus).

Privitor la spațiul de viață din care a beneficiat, Curtea observă că reclamantul susține că s-a confruntat cu situații de suprapopulare în penitenciarul în care a fost deținut. La acest sens, ea reamintește că a constatat deja că condițiile de detenție în penitenciarele române, în special suprapopularea și condițiile de igienă precare, se referă la o problemă de natură structurală (Iacov Stanciu, citat anterior, § 195). Afirmațiile reclamantului legate de suprapopularea în penitenciare sunt deci plauzibile și Curtea observă că Guvernul nu le contestă în mod expres. De fapt, informațiile pe care le furnizează cu privire la penitenciarul de la Mărgineni confirmă afirmațiile reclamantului (paragrafele 20 și 22-23 mai sus). În plus, Curtea observă că a constatat deja situații de suprapopulare pentru perioade care coincid cu detenția reclamantului în prezenta cauză la penitenciarul de la Mărgineni (Necula, citat anterior, §§ 57 și 59, și Mihai Laurențiu Marin c. România, nr. 79857/12, § 31, 10 iunie 2014).

Mai mult, Curtea observă că afirmațiile reclamantului privitoare la absența încălzirii adecvate sau la calitatea proastă a mâncării sunt de asemenea plauzibile și reflectă realități pe care fie ea însăși le-a constatat în trecut (Mihai Laurențiu Marin, citat anterior, § 32), fie care sunt confirmate de concluziile Apador – CH în raportul său întocmit după vizita din 28 august 2013 în acest penitenciar (paragraf 30 mai sus).

Curtea consideră că condițiile de detenție în cauză au supus reclamantul unei încercări a unei intensități care depășea nivelul inevitabil de suferință inerent detențiunii (Kaja c. Grecia, nr. 32927/03, § 49, 27 iulie 2006, Tadevossian c. Armenia, nr. 41698/04, § 55, 2 decembrie 2008, și Florin Andrei c. România, nr. 33228/05, § 46, 15 aprilie 2014).

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că a existat o violare a articolului 3 al Convenției.

Ținând seama de această constatare, Curtea consideră că nu este necesar să examineze mai departe afirmațiile reclamantului privitoare la iluminarea insuficientă sau la prezența deținuților fumători în celula sa (Cucolaș c. România, nr. 17044/03, § 99, 26 octombrie 2010, și Florin Andrei, citat anterior, § 49).

Guvernul consideră că motivul de plângere al reclamantului, în măsura în care privește comunicatul de presă al parchetului din 5 noiembrie 2011, este inadmisibil pentru neepuizarea căilor de atac interne. El afirmă că în orice caz, ambele ramuri ale motivului sunt inadmisibile pentru tardivitate. Curtea va examina aceste două excepții separat. A. Excepția de neepuizare a căilor de atac interne

Guvernul susține la acest sens, fără a oferi mai multe detalii, că reclamantul putea, pe de o parte, să exercite o acțiune pe baza dispozițiilor codului civil care reglementează răspunderea civilă delictului, sau pe de altă parte, să ridice argumentele legate de presupusa violare a prezumției sale de nevinovăție în fața instanțelor care examinez acuzațiile aduse împotriva sa.

Reclamantul replichez mai întâi că Guvernul nu indică nicio dispoziție națională care l-ar fi autorizat să invoce fie nerespectarea regulilor răspunderii civile delictul pentru cazul specific privind un comunicat de presă al parchetului, fie direct nerespectarea prezumției de nevinovăție în fața instanțelor care au examinat fondul acuzațiilor aduse împotriva sa. În al doilea rând, el susține că Guvernul nu a trimis nicio decizie a tribunalelor interne demonstrând eficacitatea căilor de atac menționate mai sus.

Curtea reamintește că art. 35 al Convenției nu cere epuizarea decât a căilor de atac accesibile, adecvate și privitoare la violările incriminate (Tsomtsos și alții c. Grecia, 15 noiembrie 1996, § 32, Colecția de hotărâri și decizii 1996 – V, și Nada c. Elveția [Marea Cameră], nr. 10593/08, § 140, CEDO 2012).

Este responsabilitatea Guvernului care invocă neepuizarea să convingă Curtea că o cale de atac a fost efectivă și disponibilă atât în teorie cât și în practică la época faptelor, adică era accesibilă, era susceptibilă de a oferi reclamantului repararea plângerilor sale și prezenta perspective rezonabile de reușită (V. c. Marea Britanie [Marea Cameră], nr. 24888/94, § 57, CEDO 1999 – IX, și D.H. și alții c. Republica Cehă [Marea Cameră], nr. 57325/00, § 115, CEDO 2007 – IV).

Curtea reamintește că protecția articolului 6 § 2 al Convenției intră în joc chiar și înainte de condamnarea acuzatului și se poate extinde dincolo de finalizarea procedurilor penale în caz de achitare sau abandono a urmăririi (vezi, cu referințele, Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 35, seria A nr. 308). Având în vedere natura însăși a dreptului consacrat în art. 6 § 2 al Convenției, orice cale de atac internă efectivă care să vizeze remedierea unei presupuse violări a prezumției de nevinovăție care ar fi survenit în cursul unor proceduri penale în curs trebuie să fie imediat disponibilă justifiabilului și nu trebuie să fie dependentă de rezultatul procesului său. A admite contrariul ar duce la anihilarea principiului însuși al respectării prezumției de nevinovăție (Gutsanovi c. Bulgaria, nr. 34529/10, § 176, CEDO 2013 (extrase), și Toni Kostadinov c. Bulgaria, nr. 37124/10, § 108, 27 ianuarie 2015).

În această cauză, Curtea observă că, potrivit Guvernului, reclamantul ar fi putut exercita două căi de atac înainte de a o sesiza. Privitor la prima cale de atac civilă sugerată de Guvern, Curtea reamintește că a judecat deja că aceasta nu este de natură să remedieze în întregime prejudiciul invocator a prezumției de nevinovăție (Konstas c. Grecia, nr. 53466/07, § 29, 24 mai 2011, și Igars c. Letonia (dec.), nr. 11682/03, § 92, 5 februarie 2013). Mai mult, în acest caz, Guvernul nu furnizează precisări privind dispozițiile legale aplicabile sau practica posibilă a tribunalelor naționale la acest sens.

Privitor la a doua cale de atac indicată de Guvern, care ar fi constat în ridicarea de argumente de parte a reclamantului în fața unei presupuse violări a prezumției sale de nevinovăție în cursul procedurilor în fond în fața tribunalelor naționale, Curtea reamintește că orice cale de atac internă efectivă care să vizeze remedierea unei presupuse violări a prezumției de nevinovăție care ar fi survenit în cursul unor proceduri penale în curs trebuie să fie imediat disponibilă justifiabilului și nu trebuie să fie dependentă de rezultatul procesului său (paragraf 48 mai sus). Oricum, nu este cazul pentru calea de atac invocată de Guvern. Pentru acest motiv, se cuvine să respingem al doilea aspect al excepției de inadmisibilitate ridicată de Guvern (Gutsanovi, citat anterior, § 176).

Din aceste motive, Curtea consideră că reclamantul nu avea o cale de atac la dispoziție în sensul articolului 35 § 1 al Convenției și că se cuvine să respingem excepția Guvernului. B. Excepția de tardivitate

De manieră subsidiară, Guvernul susține că, în absența căilor de atac interne, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 al Convenției a început să curgă la data actului incriminat, în acest caz pe 5 noiembrie 2009, data comunicatului de presă al parchetului. Privitor la termenii folosiți de curtea de apel din București cu prilejul plasării sale în detenție preventivă, termenul de șase luni a început să curgă pe 8 noiembrie 2009, data la care Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat definitiv hotărârea curții de apel. Reclamantul sesizând Curtea pe 12 noiembrie 2013, acest motiv ar fi tardiv.

Reclamantul consideră că termenul de șase luni a început să curgă în acest caz din 27 mai 2013, data hotărârii definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a soluționat definitiv acuzațiile penale aduse împotriva sa.

Curtea reamintește că a declarat în trecut că, atunci când nicio cale de atac internă nu este disponibilă pentru a denuța un act presupus să vieze Convenția, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției începe în principiu să curgă în ziua în care actul incriminat a fost adoptat sau ziua în care un reclamant a trebuit să sufere direct din cauza acestui act, a luat cunoștință de el sau ar fi putut lua cunoștință de el (Aydın c. Turcia (dec.), nr. 28293/95, 29494/95 și 30219/96, CEDO 2000 – III (extrase)).

În această cauză, Curtea a observat deja că, privitor la comunicatul de presă al DNA, presupusa violare nu era dependentă de rezultatul procedurii și a concluzionat că reclamantul nu avea o cale de atac la dispoziție (paragraf 50 mai sus). De aici rezultă că termenul de șase luni a început să curgă în acest caz la data de 5 noiembrie 2009. Privitor la decizia care ordona plasarea în detenție preventivă, Curtea judecă, de asemenea, că termenul a început să curgă pe 8 noiembrie 2009, data la care decizia litigioasă a curții de apel din București a devenit definitivă.

Oricum, Curtea observă că reclamantul nu a sesizat-o decât pe 12 noiembrie 2013, în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției. Din aceste motive, se cuvine să accepte excepția de tardivitate a Guvernului și să declarăm acest motiv inadmisibil în ansamblu, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Reclamantul solicită 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza condițiilor materiale de detenție în penitenciarul de la Mărgineni. Solicită în plus 15.000 EUR pentru fiecare violare invocată a prezumției de nevinovăție. În sfârșit, solicită diverse sume pentru plângerile declarate inadmisibile (paragraf 4 mai sus).

Guvernul, trimitând la jurisprudența Curții în materie de condiții de detenție, consideră că suma solicitată de reclamant la acest sens este excesivă. El susține, de asemenea, că suma reclamată pe terenul articolului 6 § 2 al Convenției este enorm.

Curtea reamintește că a concluzionat o violare a singurului articol 3 al Convenției din cauza condițiilor de detenție suferite în penitenciarul de la Mărgineni. Ea consideră că se cuvine să acordăm reclamantului 3.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul nu solicită rambursarea taxelor și cheltuielilor. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să adaptez rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară plângerea admisibilă privitor la motivul bazat pe art. 3 al Convenției, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violare a articolului 3 al Convenției; 3. Declară că: a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral, care se va converti în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; b) din expirarea termenului menționat și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Adoptat în limba franceză și comunicat în scris pe 15 martie 2016, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului Curții. Françoise Elens-Passos András Sajó Grefieră Președinte

Le requérant a été représenté par M e D.A. Patrichi, avocat à Ploiești. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier une violation de l’article 3 de la Convention en raison des conditions de sa détention dans la prison de Mărgineni. Sous l’angle de l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint en outre de ce que la cour d’appel de Bucarest, lors de son placement en détention le 5 novembre 2009 et le parquet, dans son communiqué de presse du même jour, l’ont déclaré coupable alors que sa culpabilité n’avait pas encore été établie conformément à la loi.

Le 2 avril 2014, les griefs susmentionnés ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du Règlement de la Cour. 5. À la suite du déport de M me Iulia Antoanella Motoc, juge élue au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), M. Krzysztof Wojtyczek a été désigné pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du Règlement). EN FAIT I.

Le 4 novembre 2009, des poursuites pénales furent ouvertes à l’encontre du requérant, chef de la section pénale du tribunal départemental de Prahova. Il était soupçonné de corruption passive et de recel de malfaiteurs pour avoir ordonné la libération de deux personnes placées en détention provisoire contre d’importantes sommes d’argent qu’il avait demandées et reçues en septembre et octobre 2009, par l’intermédiaire de l’avocate V.I.P. Dans la nuit, après avoir été entendu, le requérant fut placé en garde à vue.

Le 5 novembre 2009, la direction nationale anti-corruption (« DNA ») mit le requérant en examen.

Le même jour, il fut placé en détention provisoire par la cour d’appel de Bucarest, siégeant en formation de juge unique. En ce qui concerne l’application en l’espèce de l’article 143 du code de procédure pénale (« CPP »), qui exige que le dossier contienne des éléments permettant de soupçonner l’intéressé d’avoir commis les délits reprochés, le juge s’exprima dans les termes suivants : « Comme déjà exposé, la culpabilité de l’inculpé ressort des enregistrements [des conversations] téléphoniques, des enregistrements audio-vidéo, ainsi que des déclarations de V.I.P, de I.S. et de E.M. (...) Bien que l’inculpé Rebegea Dumitru n’ait pas reconnu les accusations et ait nié avoir touché une quelconque somme d’argent, ces allégations sont manifestement mal fondées et elles sont infirmées par les autres preuves, notamment par la déclaration de V.I.P. qui a exposé de manière détaillée ses actions et quelles sommes d’argent ont été versées à Rebegea Dumitru. Les conversations téléphoniques et les rencontres fréquentes de l’inculpé avec V.I.P. qui ne peuvent être aucunement contestées, étant prouvées de manière objective par les enregistrements réalisés, montrent qu’ils avaient un certain intérêt à voir résolue favorablement la situation des inculpés Z.S. et F.N.P. Il est vrai que l’inculpé n’a pas été interpelé lors d’un flagrant délit, mais son honnêteté est sérieusement mise en cause par le fait qu’après le prononcé des décisions en cause [par l’inculpé], celui-ci a téléphoné à ou rencontré V.I.P. »

Le juge constata en outre que les conditions prévues par l’article 148 f) du CPP étaient réunies, le maintien en liberté du requérant constituant un danger pour l’ordre public.

Le même jour, la DNA publia un communiqué de presse, ainsi libellé : « Les procureurs de la direction nationale anti-corruption effectuent des poursuites pénales à l’encontre de Rebegea Dumitru, juge au tribunal départemental de Prahova, président de la section pénale, contre lequel on a retenu ( în sarcina căruia s-au reținut ) deux infractions de corruption passive et deux infractions de recel de malfaiteurs. De la décision de mise en examen des procureurs, ressort la situation de fait ci-dessous. Au cours du mois de septembre 2009, l’inculpé Rebegea Dumitru, en sa qualité de juge au tribunal départemental de Prahova, a réclamé la somme de 25 000 euros et a accepté la promesse de se voir offrir 3 000 euros afin de remettre en liberté un inculpé placé en détention provisoire. Sur la somme réclamée, le juge a touché, par un intermédiaire, dans l’intervalle juillet-octobre 2009, la somme totale de 21 000 euros, en deux fois. De même, au cours du mois d’octobre 2009, Rebegea Dumitru, en sa qualité de juge au tribunal départemental de Prahova, a réclamé la somme de 20 000 euros, dont il a touché, par un intermédiaire, 9 000 euros, afin de remettre en liberté un autre inculpé placé en détention provisoire. Les deux personnes ont été remises en liberté par le juge Rebegea Dumitru. L’inculpé a été informé des accusations portées contre lui, conformément à l’article 6 § 3 du code de procédure pénale. Eu égard au fait que, en vertu des dispositions de l’article 95 § 1 de la loi n o 303/2004 portant sur le Statut des juges et des procureurs, republiée, la Section pour les juges du Conseil supérieur de la magistrature a approuvé le placement en garde à vue et en détention provisoire, le 5 novembre 2009, les procureurs ont ordonné la mise en garde à vue de l’inculpé Rebegea Dumitru pour 24 heures et, le 5 novembre 2009, la cour d’appel de Bucarest a ordonné le placement en détention provisoire de celui-ci pour 29 jours. Lors de l’enquête, les procureurs ont collaboré avec des officiers de la direction générale d’information et de protection interne du MAI (ministère de l’Intérieur). Nous entendons préciser que la mise en examen est une étape du procès pénal prévue par le code de procédure pénale et nécessaire en vue d’une proposition de placement en détention provisoire, action qui ne peut aucunement aller à l’encontre du principe de la présomption d’innocence. »

Le 8 novembre 2009, la Haute Cour de cassation et de justice confirma définitivement la décision du 5 novembre 2009 de la cour d’appel de Bucarest.

Par réquisitoire du parquet du 26 novembre 2009, le requérant fut renvoyé en jugement du chef des accusations retenues par le parquet le 4 novembre 2009.

Par un jugement du 23 février 2012, la cour d’appel de Bucarest condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de sept ans pour corruption passive et le relaxa du chef de recel de malfaiteurs.

Le requérant forma un pourvoi contre ce jugement.

Dans son arrêt du 27 mai 2013, la Haute Cour de cassation et de justice condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de cinq ans et demi du chef de corruption passive et de recel de malfaiteurs. B. Les conditions de détention du requérant à la prison de Mărgineni

Du 28 mai 2013 au 18 mars 2014, le requérant fut incarcéré à la prison de Mărgineni. Il fut transféré ultérieurement à la prison de Jilava, puis à la prison de Ploiești. 1. Les conditions de détention telles que décrites par le requérant

Le requérant fut placé dans une cellule de 10 m² avec trois autres codétenus, dont certains fumeurs. Selon ses dires, la cellule ne bénéficiait pas d’un éclairage naturel adéquat en raison des dimensions et de l’emplacement de la fenêtre.

Par ailleurs, il conteste, sans plus de précisions, les allégations des représentants de l’administration nationale des prisons (« ANP ») qui soutiennent que la nourriture offerte aux détenus était de bonne qualité et qu’il n’y avait pas de problèmes concernant le chauffage. 2. Les conditions de détention telles que décrites par le Gouvernement

Le Gouvernement, renvoyant à une lettre envoyée par l’ANP, indique que, le 28 mai 2013, le requérant a été incarcéré à la prison de Mărgineni. Il précise que, du 28 mai au 12 juillet 2013, il a été placé dans la cellule n o 55 de l’aile E5 qui a une superficie de 13, 18 m², soit seul, soit avec un autre détenu.

Du 12 au 19 juillet 2013, il a été transféré dans la cellule n o 31 de l’aile E3 qui avait une superficie de 39, 98 m², était dotée de 13 lits et dans laquelle étaient placés en moyenne onze détenus.

Du 19 juillet au 2 septembre 2013, il a été placé à nouveau dans la cellule n o 55.

Du 2 au 6 septembre 2013, le requérant a été placé dans la cellule n o 18 de l’aile E2 qui avait une superficie de 43, 30 m², était dotée de trente lits et dans laquelle étaient placés en moyenne vingt-cinq détenus.

Du 6 septembre 2013 au 18 mars 2014, il a été placé dans la cellule n o 16 de l’aile E qui avait une superficie de 53, 65 m², était dotée de trente lits et dans laquelle étaient placés en moyenne vingt-cinq détenus.

Les cellules dans lesquelles le requérant a été incarcéré étaient pourvues d’éclairage artificiel, d’un système qui assurait correctement le chauffage, de toilettes, de rangements pour les effets personnels et de tables et chaises pour prendre les repas, et d’eau potable.

L’intéressé a eu accès aux douches deux fois par semaine.

Des actions de désinsectisation et de dératisation étaient menées une fois par trimestre ou suivant les besoins.

La nourriture était de bonne qualité et vérifiée quotidiennement par les responsables de la prison et un représentant des détenus. II.

Les conclusions du rapport établi par l’Association pour la défense de droits de l’homme – le comité Helsinki (« Apador – CH ») à la suite d’une visite effectuée le 28 août 2013 à la prison de Mărgineni sont décrites dans l’affaire Necula c. Roumanie (n o 33003/11, § 30, 18 février 2014). Le rapport fait état en particulier du problème de surpeuplement carcéral, de l’absence d’eau courante qui n’était fournie que trois fois par jour pendant une ou deux heures, absence qui engendrait des conditions d’hygiène précaires, ainsi que la dégradation des cellules et de la cuisine de la prison. EN DROIT I.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant maintient que les conditions matérielles de sa détention dans la prison de Mărgineni, et plus particulièrement la surpopulation carcérale qui y aurait régné, ont constitué un traitement contraire à l’article 3 de la Convention.

Le Gouvernement soutient que les autorités roumaines ont fait preuve d’une diligence raisonnable afin d’offrir au requérant des conditions de détention conformes à la jurisprudence de la Cour et qu’elles continuent à déployer des efforts pour améliorer les conditions de détention.

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention fait peser sur les autorités une obligation positive qui consiste à s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine et que les modalités d’exécution de la mesure en cause ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 94, CEDH 2000 ‑ XI et Enășoaie c. Roumanie , n o 36513/12, § 46, 4 novembre 2014). S’agissant des conditions de détention, la Cour prend en compte les effets cumulatifs de celles-ci ainsi que les allégations spécifiques du requérant ( Bahnă c. Roumanie , n o 75985/12, § 44, 13 novembre 2014 et Dougoz c. Grèce , nº 40907/98, § 46, CEDH 2001–II). Lorsque la surpopulation carcérale atteint un certain niveau, la Cour considère que le manque d’espace dans un établissement pénitentiaire peut constituer l’élément central à prendre en compte dans l’appréciation de la conformité d’une situation donnée à l’article 3 de la Convention (voir, en ce sens, Karalevičius c. Lituanie , n o 53254/99, § 39, 7 avril 2005).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que le requérant dénonce plusieurs aspects de sa détention, dont notamment le surpeuplement carcéral, l’éclairage insuffisant, la mauvaise qualité de la nourriture, l’absence de chauffage adéquat ou la cohabitation avec des détenus fumeurs (paragraphes 17-18 ci-dessus).

S’agissant de l’espace de vie dont il a bénéficié, la Cour note que le requérant allègue avoir été confronté à des situations de surpeuplement dans la prison où il a été détenu. À cet égard, elle rappelle qu’elle a déjà constaté que les conditions de détention dans les prisons roumaines, notamment le surpeuplement et les conditions d’hygiène précaires, relèvent d’un problème de nature structurelle ( Iacov Stanciu , précité, § 195). Les allégations du requérant tirées du surpeuplement carcéral sont donc plausibles et la Cour note que le Gouvernement ne les conteste pas expressément. En effet, les informations qu’il fournit au sujet de la prison de Mărgineni confirment les allégations du requérant (paragraphes 20 et 22-23 ci-dessus). Qui plus est, la Cour relève qu’elle a déjà observé des situations de surpeuplement pour des périodes qui coïncident avec la détention du requérant dans la présente affaire à la prison de Mărgineni ( Necula , précité, §§ 57 et 59, et Mihai Laurențiu Marin c. Roumanie , n o 79857/12, § 31, 10 juin 2014).

De surcroît, la Cour note que les allégations du requérant relatives à l’absence de chauffage adéquat ou à la mauvaise qualité de la nourriture sont également plausibles et reflètent des réalités soit qu’elle-même a constatées par le passé ( Mihai Laurențiu Marin, précité, § 32) soit qui sont confirmées par les conclusions de l’Apador – CH dans son rapport établi après sa visite du 28 août 2013 dans cette prison (paragraphe 30 ci-dessus).

La Cour estime que les conditions de détention en cause ont soumis le requérant à une épreuve d’une intensité qui excédait le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention ( Kaja c. Grèce , n o 32927/03, § 49, 27 juillet 2006, Tadevossian c. Arménie , n o 41698/04, § 55, 2 décembre 2008, et Florin Andrei c. Roumanie , n o 33228/05, § 46, 15 avril 2014).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention.

Compte tenu de ce constat, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant les allégations du requérant relatives à l’éclairage insuffisant ou à la présence de détenus fumeurs dans sa cellule ( Cucolaș c. Roumanie , n o 17044/03, § 99, 26 octobre 2010, et Florin Andrei , précité, § 49). II.

Le Gouvernement considère que le grief du requérant pour autant qu’il porte sur le communiqué de presse du parquet du 5 novembre 2011 est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme qu’en tout état de cause, les deux branches du grief sont irrecevables pour tardivité. La Cour examinera ces deux exceptions séparément. A. L’exception de non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement allègue à cet égard, sans plus de précisions, que le requérant pouvait, d’une part, engager une action sur le fondement des dispositions du code civil régissant la responsabilité civile délictuelle ou, d’autre part, soulever les arguments tirés de la prétendue violation de sa présomption d’innocence devant les juridiction examinant les accusations portées contre lui.

Le requérant réplique en premier lieu que le Gouvernement n’indique aucune disposition nationale qui lui aurait permis d’invoquer soit la méconnaissance des règles de la responsabilité délictuelle civile pour le cas spécifique concernant un communiqué de presse du parquet, soit directement la méconnaissance de la présomption d’innocence devant les juridictions ayant examiné le fond des accusations portées contre lui. En deuxième lieu, il argue que le Gouvernement n’a envoyé aucune décision des tribunaux internes démontrant l’efficacité des voies de recours susmentionnées.

La Cour rappelle que l’article 35 de la Convention n’exige l’épuisement que des recours accessibles, adéquats et relatifs aux violations incriminées ( Tsomtsos et autres c. Grèce , 15 novembre 1996, § 32, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, et Nada c. Suisse [GC], n o 10593/08, § 140, CEDH 2012).

Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour qu’un recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, était susceptible d’offrir au requérant la réparation de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès ( V. c. Royaume-Uni [GC], n o 24888/94, § 57, CEDH 1999 ‑ IX, et D.H. et autres c. République tchèque [GC], n o 57325/00, § 115, CEDH 2007 ‑ IV). 48 . La Cour rappelle que la protection de l’article 6 § 2 de la Convention entre en jeu avant même la condamnation de l’accusé et peut s’étendre au-delà de la fin de la procédure pénale en cas d’acquittement ou d’abandon des poursuites (voir, avec les références, Allenet de Ribemont c. France , 10 février 1995, § 35, série A n o 308). Au vu de la nature même du droit consacré à l’article 6 § 2 de la Convention, tout recours interne effectif visant au redressement d’une violation alléguée de la présomption d’innocence qui serait survenue au cours de poursuites pénales pendantes doit être immédiatement ouvert au justiciable et ne doit pas être tributaire de l’issue de son procès. Admettre le contraire reviendrait à anéantir le principe même du respect de la présomption d’innocence ( Gutsanovi c. Bulgarie , n o 34529/10, § 176, CEDH 2013 (extraits), et Toni Kostadinov c. Bulgarie , n o 37124/10, § 108, 27 janvier 2015).

En l’espèce, la Cour note que, selon le Gouvernement, le requérant aurait pu exercer deux voies de recours avant de la saisir. S’agissant de la première voie de recours civile suggérée par le Gouvernement, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé qu’elle n’est pas de nature à remédier pleinement à l’atteinte alléguée à la présomption d’innocence ( Konstas c. Grèce , n o 53466/07, § 29, 24 mai 2011, et Igars c. Lettonie (déc.), n o 11682/03, § 92, 5 février 2013). De plus, en l’occurrence, le Gouvernement ne donne pas de précision quant aux dispositions légales applicables ou à la pratique éventuelle des tribunaux nationaux à cet égard.

Pour ce qui est de la seconde voie de recours indiquée par le Gouvernement, qui aurait consisté pour le requérant à soulever lors de la procédure au fond devant les tribunaux nationaux des arguments tirés d’une violation de sa présomption d’innocence, la Cour rappelle que tout recours interne effectif visant au redressement d’une telle violation prétendument survenue au cours de poursuites pénales pendantes doit être immédiatement ouvert au justiciable et ne doit pas être tributaire de l’issue de son procès (paragraphe 48 ci-dessus). Or, tel n’est pas le cas pour le recours invoqué par l e Gouvernement. Pour cette raison, il convient de rejeter le deuxième volet de l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement ( Gutsanovi précité, § 176).

Dès lors, la Cour estime que le requérant n’avait pas de voie de recours à sa disposition au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et qu’il convient de rejeter l’exception du Gouvernement. B. L’exception de tardivité 52. À titre subsidiaire, le Gouvernement soutient que, en l’absence de voies de recours internes, le délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention a commencé à courir à la date de l’acte incriminé, en l’espèce le 5 novembre 2009, date du communiqué de presse du parquet. S’agissant des termes employés par la cour d’appel de Bucarest à l’occasion de son placement en détention provisoire, le délai de six mois a commencé à courir le 8 novembre 2009, date à laquelle la Haute Cour de cassation et de justice a confirmé définitivement la décision de la cour d’appel. Le requérant ayant saisi la Cour le 12 novembre 2013, ce grief serait tardif.

Le requérant estime que le délai de six mois a commencé à courir en l’espèce à compter du 27 mai 2013, date de l’arrêt définitif de la Haute Cour de cassation et de justice ayant tranché définitivement les accusations pénales portées à son encontre.

La Cour rappelle avoir dit par le passé que, là où aucun recours interne n’est disponible pour dénoncer un acte supposé violer la Convention, le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention commence en principe à courir le jour où l’acte incriminé a été pris ou le jour auquel un requérant a eu à pâtir directement de cet acte, en a pris connaissance ou aurait pu en prendre connaissance ( Aydın c. Turquie (déc.), n os 28293/95, 29494/95 et 30219/96, CEDH 2000 ‑ III (extraits)).

En l’espèce, la Cour a déjà noté que, s’agissant du communiqué de presse de la DNA, la violation alléguée n’était pas tributaire de l’issue de la procédure et a conclu que le requérant n’avait pas de voie de recours à sa disposition (paragraphe 50 ci-dessus). Il s’ensuit que le délai de six mois a commencé à courir en l’occurrence à la date du 5 novembre 2009. Pour ce qui est de la décision ordonnant le placement en détention provisoire, la Cour juge également le délai a commencé à courir le 8 novembre 2009, date à laquelle la décision litigieuse de la cour d’appel de Bucarest est devenue définitive.

Or, la Cour note que le requérant ne l’a saisie que le 12 novembre 2013, en dehors du délai de six mois prescrit par l’article 35 § 1 de la Convention. Dès lors, il convient d’accueillir l’exception de tardivité du Gouvernement et de déclarer ce grief irrecevable dans son ensemble, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison des conditions matérielles de détention à la prison de Mărgineni. Il sollicite en outre 15 000 EUR du chef de chaque atteinte à la présomption d’innocence alléguée. Enfin, il réclame différentes sommes au titre des griefs déclarés irrecevables (paragraphe 4 ci-dessus).

Le Gouvernement, renvoyant à la jurisprudence de la Cour en matière de conditions de détention, estime que le montant sollicité par le requérant à ce titre est excessif. Il allègue en outre que le montant réclamé sur le terrain de l’article 6 § 2 de la Convention est exorbitant.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation du seul article 3 de la Convention en raison des conditions de détention subies à la prison de Mărgineni. Elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant ne demande pas le remboursement des frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 3 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 3 000 EUR (trois mille euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 mars 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Françoise Elens-Passos András Sajó Greffière Président