Vasilică Mocanu împotriva României

La baza cauzei se află o cerere (nr. 43545/13) dirigată împotriva României și prin care un cetățean al acestui stat, dna Vasilică Mocanu ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe data de 1 iulie 2013 în virtutea articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de dna D. Meroiu, avocat la Buzău. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dna C. Brumar, din ministerul afacerilor externe.

Reclamantul se plânge în special cu privire la condițiile privării de libertate în sediile de deținere ale poliției din Buzău, precum și cu privire la supravegherea prin cameră video căreia ar fi fost supus în celula sa.

Pe 14 februarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La o dată nespecificată, a fost condamnat la o pedeapsă de cinci ani și șase luni de închisoare pentru fals. Din 7 la 14 martie 2013, a fost deținut în sediile de deținere ale poliției departamentale din Buzău (centrul de reținere și arestare preventivă al IPJ Buzău). A. Condițiile de deținere 1. Versiunea reclamantului

Reclamantul exponează că a fost plasat în celula nr. 2, care măsura 19 sau 20 m² și era ocupată de cinci alți deținuți, inclusiv trei fumători. Adaugă că celula era situată la semi-subsol și era lipsită de ventilare. Indică faptul că barele și plasa instalate pe fereastră erau murdare și acoperite cu pânze de păianjen, insecte moarte și praf care împiedicau intrarea aerului curat și a luminii. Susține că toaletele se aflau într-un colț al celulei, erau separate de restul încăperii doar printr-o partiție din plexiglas, nu dispuneau de fereastră de aerisire și mirosurile se răspândeau în celulă. Explică faptul că spălătoarea nu funcționa și deținuții trebuia să golească conținutul toaletei cu ajutorul unui lighean cu apă. În sfârșit, indică faptul că dușul, situat lângă toalete, era singura sursă de apă potabilă a celulei și de aceea deținuții trebuia să îl utilizeze atunci când doreau să bea. 2. Versiunea Guvernului

Guvernul exponează că reclamantul a fost plasat într-o celulă destinată persoanelor condamnate la pedepse cu închisoare, care măsura 20 m² și era ocupată de cinci alți deținuți. Adaugă că reclamantul nu a cerut să fie separat de deținuții fumători. Indică faptul că condițiile de igienă erau adecvate, toaletele dispuneau de ventilare electrică, erau separate de celulă printr-un perete, iar toaletele și dușul dispuneau de apă curentă. Precizează că celula dispunea de o fereastră care se deschidea din interior și asigura aerisire și iluminare adecvate. În sfârșit, conform Guvernului, toaletele dispuneau și ele de o fereastră. B. Supravegherea prin cameră video în celulă

Celula era echipată cu o cameră de supraveghere. Reclamantul indică faptul că funcționa permanent și putea fi astfel filmat în timp ce își schimba hainele sau ieșea din duș, acoperit doar de o prosopeandă.

Guvernul susține că camera capta imagini în timp real, dar că aceste imagini nu erau salvate. Adaugă că camera nu capta sunete. C. Plângerea depusă la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor

Prin hotărâre pe cale de prejudeciu din 2 aprilie 2013, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor a respins plângerea în care reclamantul denunța condițiile sale de deținere, precum și supravegherea prin cameră video căreia ar fi fost supus. Pasajele relevante din această hotărâre sunt redactate după cum urmează: "Cu privire la organizarea și dotarea blocului sanitar, constatăm că nu este dotat cu o chiuvetă, persoanele private de libertate [trebuind] să utilizeze dușul (...) din care s-a scos vârful. Cu privire la prezența în toate celulele sediilor de deținere ale poliției departamentale din Buzău a unei camere video și la presupusa atingere a intimității reclamantului, constatăm că sistemul de supraveghere video nu permite nici salvarea imaginilor nici captarea sunetelor, scopul acestuia fiind supravegherea activităților persoanelor private de libertate pentru a preveni sinuciderile și faptele disciplinare; având în vedere că reclamantul împărțea celula cu cinci alte persoane private de libertate, nu putem reține că acest sistem [de supraveghere] video a afectat intimitatea sa."

Prin hotărâre din 3 iunie 2013, tribunalul departamental de Focșani a respins contestația formulată de reclamant și a confirmat hotărârea pe cale de prejudeciu a judecătorului delegat pentru executarea pedepselor. II.

Dispozițiile relevante ale ordinului din 24 iunie 2010 al Ministrului Justiției privind aprobarea regulamentului de securitate al penitenciarelor subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor ("ordinul din 24 iunie 2010") sunt redactate după cum urmează: Titlul IV - Supravegherea persoanelor private de libertate în locurile de deținere Capitolul I - Scop și organizare Secțiunea 1 - Principii generale art. 96 "Supravegherea persoanelor private de libertate în locurile de deținere are drept scop cunoașterea permanentă a preocupărilor lor în vederea aplicării [adaptate] a regimurilor de executare a pedepselor de privare de libertate, de [asigurare] a respectării de către aceștia a obligațiilor legale, de cunoaștere și [adaptare a măsurilor] de educație [destinate] reintegrării lor sociale, și [în sfârșit] de prevenire a incidentelor." art. 97 "1. Activitatea de supraveghere se desfășoară, în principal, prin observație și ascultare [directe]. 2. Prin observație și ascultare se înțelege totalitatea acțiunilor pe care le întreprinde supraveghetorul în timpul serviciului pentru a verifica permanent respectarea regulilor aplicabile în locul de deținere. 3. Supraveghetorii pot proceda, de asemenea, în secret, fără a fi văzuți sau auziți, la observație și ascultare pentru a verifica prezența persoanelor private de libertate și pentru a cunoaște preocupările lor în locurile în care se găsesc. 4. [Supraveghetorul] se apropie de uși sau de [deschideri] fără [a face] zgomot pentru a observa persoanele private de libertate și [percepe] preocupările lor, și aceasta în scopul de a preveni acțiunile interzise și incidentele. 5. Dacă supraveghetorul detectează, prin observație și ascultare, conversații sau zgomote suspecte, informează imediat șeful secției sau, în absența acestuia, șeful schimbului. 6. Supravegherea coridoarelor, secțiilor de deținere, sălilor de așteptare, curților de plimbare, aleilor pentru pietoni, sălilor de activități sportive, sălilor de mâncare, cluburilor, atelierelor, sălilor [unde deținuții pot primi] colete sau vizite și a spațiilor exterioare ale pavilionelor de deținere se poate face prin intermediul sistemelor electronice de supraveghere video. Imaginile sunt vizionate și salvate la centrul de supraveghere electronică." art. 98 "1. Supravegherea persoanelor private de libertate în interiorul locului de deținere se face, după caz, în celule, celule de izolare, hol de intrare, bloc alimentar, cantină, săli de mâncare, sala de dușuri/spălătoria, ateliere, spații de producție, infirmerie, cabinete medicale, curți de plimbare, săli de activități sportive, cluburi dedicate activităților socio-educative, zone de lucru și săli [unde deținuții pot primi] colete sau vizite, dar, de asemenea, atunci când [persoanele private de libertate fac] cumpărături, și când sunt transportate sau însoțite. 2. În sălile de la dispoziția judecătorului delegat [pentru executarea pedepselor], în sălile [unde deținuții au dreptul] de a telefona sau în acelea în care au loc activități morale sau religioase, supravegherea se poate face vizual sau prin intermediul sistemelor electronice de supraveghere video, în condiții care respectă confidențialitatea. Cu toate acestea, la cererea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor de privare de libertate sau a reprezentantului cultului religios [pentru durata întrevederii cu persoana privată de libertate] și din motive de securitate, directorul locului de deținere poate autoriza o supraveghere efectuată în aceeași manieră ca pentru locurile enunțate în primul paragraf." art. 99 "1. Supravegherea persoanelor private de libertate în celule, celule de izolare, infirmerie, cabinete medicale și [săli de dușuri] se face de către persoane de același sex. 2. În cazuri justificate, [supravegherea locurilor enumerate] în primul paragraf, cu excepția sălilor de dușuri, poate fi efectuată de personal de sex opus, în prezența a cel puțin un membru al personalului de același sex."

Dispozițiile legislative particulare privind protecția împotriva efectelor tutunului în mediul penitenciar, precum și practica relevantă a jurisdicțiilor naționale sunt rezumate în hotărârea Florea c. România (nr. 37186/03, §§ 28-30, 14 septembrie 2010). III.

Într-un alt raport, publicat pe 24 septembrie 2015 în urma unei noi vizite în România efectuate din 5 la 17 iunie 2014, CPT formează următoarea constatare cu privire la sediile de deținere ale poliției pe care le-a vizitat: "Cu excepția unui sediu de poliție (cel din Oradea care fusese complet renovat recent și oferea condiții foarte bune de ședere), condițiile materiale observate în alte sedii vizitate rămâneau foarte mediocre și similare cu cele observate în 2010 (suprapopulare, uzură, insalubritate, lumină naturală și ventilare foarte insuficiente)." ÎN DREPT I.

Constatând că acest grief nu este clar neîntemeiat conform articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă cu vreun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul reiterează grieful și susține că versiunea faptică prezentată de Guvern nu reflectă realitatea. Susține, de asemenea, că existau un al șaptelea pat în celulă, utilizat de deținuți pentru a-și depozita bagajele. Adaugă că avertizase personalul penitenciar că nu fumează.

Guvernul susține că reclamantul a avut un spațiu personal de 3,33 m² și nu era prin urmare plasat în situația unei grave suprapopulări carcerare cum ar fi cea constatată de Curt în cauzele Budaca c. România (nr. 57260/10, §§ 41-42, 17 iulie 2012) și Bulea c. România (nr. 27804/10, § 48, 3 decembrie 2013). Asigură, de asemenea, că reclamantul nu a cerut să fie separat de deținuții fumători.

Curtea amintește că art. 3 al Convenției impune autorităților o obligație pozitivă de a se asigura că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectul demnității umane, iar modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun interesatul unei suferințe sau greutăți de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent deținerii (Kudła c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 94, CEDO 2000-XI; Ananyev și alții c. Rusia, nr. 42525/07 și 60800/08, § 149, 10 ianuarie 2012; și Enășoaie c. România, nr. 36513/12, § 46, 4 noiembrie 2014). Curtea a reitetat în mod recent principiile relevante, în special acelea privind suprapopularea carcerară și factorii susceptibili să compenseze lipsa spațiului personal, în hotărârea Muršić c. Croația [MC] (nr. 7334/13, §§ 96-141, 20 octombrie 2016). În special, atunci când un deținut dispune în celulă de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m², factorul spațial rămâne un element de greutate în aprecierea pe care o face Curtea a caracterului adecvat sau nu al condițiilor de deținere. În aceste cazuri, va concluziona cu privire la încălcarea articolului 3 dacă lipsa de spațiu se însoțește de alte condiții materiale rele de deținere, în special lipsa accesului la curți de plimbare sau la aer și lumină naturale, aerisire slabă, temperatură insuficientă sau prea ridicată în locurile de deținere, lipsa intimității la toalete sau condiții sanitare și igienice rele (idem, § 139).

Trecând la faptele cauzei, Curtea constată că reclamantul denunță mai mulți aspecte ale sa de deținere, în particular suprapopularea carcerară, condiții slabe de igienă, lipsa de ventilare și iluminare, și conviețuirea cu deținuți fumători (§7 mai sus).

Cu privire la aserțiunile reclamantului privind suprapopularea carcerară în sediile poliției unde a fost deținut, Curtea constată că Guvernul nu le contestă în mod expres, dar consideră că situația de suprapopulare nu era deosebit de gravă (§21 mai sus). Prin urmare, apreciază că aserțiunile reclamantului pe această temă sunt plauzibile. În acest sens, amintește că a mai constatat probleme de natură structurală legate, printre altele, de suprapopularea în penitenciarele române (Iacov Stanciu c. România, nr. 35972/05, § 195, 24 iulie 2012).

Cu privire la aserțiunile reclamantului privind mediocritatea condițiilor de igienă, Curtea constată că sunt parțial confirmate de constatările judecătorului delegat pentru executarea pedepselor (§11 mai sus). Apreciază, de asemenea, că aceste aserțiuni sunt plauzibile deoarece reflectă realități pe care le-a mai constatat în alte cauze privind condițiile din sediile de deținere ale poliției române (Voicu c. România, nr. 22015/10, § 53, 10 iunie 2014; Zamfirachi c. România, nr. 70719/10, § 66, 17 iunie 2014; și Valerian Dragomir c. România, nr. 51012/11, § 47, 16 septembrie 2014, pentru sediile de deținere ale poliției din București; Florin Andrei c. România, nr. 33228/05, § 45, 15 aprilie 2014, pentru sediile de deținere ale poliției din Constanța; Mihăilescu c. România, nr. 46546/12, § 57, 1 iulie 2014, pentru sediile de deținere ale poliției din Bacău; și Ghirogă, precizat, § 33, pentru sediile de deținere ale poliției din Câmpina și Târgoviște). Concluziile la care a ajuns CPT în urma vizitelor din 2010 și 2014 în mai multe sedii de deținere ale poliției române merg în același sens și observă în special o situație care nu s-a îmbunătățit în ciuda trecerii timpului (paragrafe 16 și 17 mai sus). Curtea deduce că, pe lângă suprapopularea carcerară, reclamantul a trebuit, de asemenea, să se confrunte cu alte condiții materiale rele de deținere, în special condiții sanitare și igienice rele (vezi Muršić, precizat, § 139).

În plus, Curtea a spus, de asemenea, că dacă durata unei perioade de deținere poate fi un factor relevant în scopul aprecierii gravității suferinței sau umilirii suferite de un deținut din cauza condițiilor rele de deținere, scurta relativă durată a unei asemenea perioade nu exclude în mod automat, de una singură, tratamentul în litigiu din domeniul de aplicare al articolului 3 atunci când alte elemente sunt suficiente pentru a face acest lucru (vezi Muršić, precizat, § 131).

Curtea apreciază, prin urmare, că condițiile de deținere în cauză au supus reclamantul unei greutăți de o intensitate care depășea nivelul inevitabil de suferință inerent deținerii (Kaja c. Grecia, nr. 32927/03, § 49, 27 iulie 2006; și Florin Andrei, precizat, § 46).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției.

Ținând seama de această constatare, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze mai departe aserțiunile reclamantului privind prezența deținuților fumători în celula sa (Cucolaș c. România, nr. 17044/03, § 99, 26 octombrie 2010; și Florin Andrei, precizat, § 49). II.

Constatând că acest grief nu este clar neîntemeiat conform articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă cu vreun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul nu a prezentat observații pe acest punct.

Guvernul susține că ingerința în dreptul reclamantului la respectul vieții sale private era prevăzută de lege. Se referă la legea nr. 275/2006, regulamentul de aplicare al acesteia, precum și la ordinul din 24 iunie 2010, în particular articolele 97 și 98. Susține că această bază legală era suficient de accesibilă și previzibilă. Exponează, de asemenea, că ingerința urmărea mai multe scopuri legitime, și anume protecția siguranței publice și protecția drepturilor altora.

Guvernul subliniază că sistemul de supraveghere al celulelor nu permitea nici salvarea imaginilor nici captarea sunetelor. Potrivit acestuia, supravegherea video avea scopul de a preveni diferitele tulburări ale ordinii penitenciare și încercările de sinucidere. Referindu-se la restricțiile - inevitabile potrivit acestuia - pe care deținerea le impune vieții private a unui individ, Guvernul consideră că autoritățile naționale au acționat în cadrul marjei de apreciere pe care jurisprudența Curții i-o acordă în această materie.

Trecând la faptele cauzei, Curtea constată că aserțiunile reclamantului, necontestante de Guvern, privesc prezența camerelor de supraveghere în celulele sediilor de deținere ale poliției departamentale din Buzău.

Curtea amintește că noțiunea de "viață privată" este o noțiune largă, care nu se preteaza la o definiție exhaustivă. art. 8 protejează în special dreptul la identitate și la dezvoltare personală, precum și dreptul oricărei persoane de a stabili și de a dezvolta relații cu semenii și cu lumea exterioară. Există deci o zonă de interacțiune între individ și ceilalți care, chiar și într-un context public, poate face parte din "viața privată" (Perry c. Regatul Unit, nr. 63737/00, § 36, CEDO 2003-IX (extrase); și Uzun c. Germania, nr. 35623/05, § 43, CEDO 2010 (extrase)). Prin urmare, a constatat în repetate rânduri că interceptarea secretă a conversațiilor sau imaginilor prin intermediul dispozitivelor de înregistrare audio și video intră în domeniul de aplicare al articolului 8 al Convenției (Van der Graaf c. Țările de Jos (decizie), nr. 8704/03, 1 iunie 2004; și Wisse c. Franța, nr. 71611/01, § 27, 20 decembrie 2005, și cauzele citate acolo), care se aplică deci și în l'espèce.

Curtea observă, de asemenea, că nu se contestă nici că a existat ingerință în viața privată a reclamantului. Amintește că o asemenea ingerință încalcă art. 8 § 2 al Convenției cu excepția cazului în care este "prevăzută de lege", urmărește una sau mai multe scopuri legitime și, în plus, este "necesară, într-o societate democratică" pentru a le atinge.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, expresiile "prevăzute de lege" implică că o ingerință în drepturi garantate de art. 8 al Convenției se bazează pe o bază legală internă, dar vizează, de asemenea, calitatea legislației în cauză: aceasta trebuie să fie suficient de accesibilă cetățeanului, previzibilă și compatibilă cu principiul supremației dreptului (vezi, printre altele, Rotaru c. România [MC], nr. 28341/95, § 52, CEDO 2000-V; Perry, precizat, § 45; Liberty și alții c. Regatul Unit, nr. 58243/00, § 59, 1 iulie 2008; și Heino c. Finlanda, nr. 56720/09, § 36, 15 februarie 2011).

Curtea constată, de asemenea, că baza legală invocată de Guvern este compusă în principal din ordinul din 24 iunie 2010 (§33 mai sus) care detaliază regimul applicable supravegerii persoanelor private de libertate în locurile de deținere (§14 mai sus). Articolele 97 și 98 ale ordinului precizează că supravegherea se efectuează în esență prin observație și ascultare directe și, în mod excepțional, prin intermediul sistemelor electronice de supraveghere video. Curtea observă că, potrivit ordinului, utilizarea sistemelor de supraveghere video este limitată la spațiile comune ale locurilor de deținere, ale căror articole 97 și 98 dau o listă exhaustivă. Or, celulele nu se găsesc acolo. În plus, rezultă din articolele 97 și 98 care autorizează supravegherea celulelor prin observație vizuală și ascultare și care precizează limitele în care această supraveghere poate fi efectuată în secret, că scopul lor este să reglementeze supravegherea celulelor ținând cont de dreptul deținuților la respectul vieții lor private. art. 99 merge în aceeași direcție deoarece cere ca supravegherea celulelor să se facă, în principal, de către persoane de același sex cu deținuții care sunt amplasați acolo.

Curtea deduce că supravegherea reclamantului printr-o cameră, care se găsea în celula în care fusese plasat în sediile de deținere ale poliției departamentale din Buzău, nu era prevăzută de legea internă.

Această constatare este suficientă Curții pentru a concluziona că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției în cauza. III.

Reclamantul cere 15.000 euro (EUR) pentru daune morale.

Guvernul consideră că acest montant este excesiv la lumina jurisprudenței constante a Curții în această materie.

Pronunțând în echitate, după cum cere art. 41 al Convenției, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului 3.900 EUR pentru daune morale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 2.700 lei români pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne, fără alte precizări.

Guvernul invită Curtea să nu aloce nimic reclamantului pentru acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În l'espèce, în absența precizărilor cu privire la natura procedurilor interne la care se referă reclamantul, precum și a oricărui document justificativ, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile procedurii naționale. C. Dobândă de întârziere

Curtea apreciază ca fiind potrivit să modeleze rata dobânzii de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor materiale de deținere ale reclamantului în sediile de deținere ale poliției departamentale din Buzău; 3. Declară că nu este necesar să examineze mai departe partea grefului referitoare la art. 3 al Convenției privind prezența deținuților fumători în celulele sediilor de deținere ale poliției departamentale din Buzău; 4. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 3.900 EUR (trei mii nouă sute euro), plus orice montant datorat ca impozit, de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății, pentru daune morale; b) că, de la expirarea acestui termen până la plată, acest montant va fi majorat cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru mai mult. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la data de 6 decembrie 2016, conform articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Marialena Tsirli András Sajó Grefieră Președinte

Le requérant a été représenté par M e D. Meroiu, avocate à Buzău. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaint en particulier des conditions de sa privation de liberté dans les locaux de détention de la police de Buzău ainsi que de la vidéosurveillance dont il aurait fait l’objet dans sa cellule.

Le 14 février 2014, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

La cellule était équipée d’une caméra de vidéosurveillance. Le requérant indique qu’elle fonctionnait en permanence et qu’il pouvait ainsi être filmé pendant qu’il changeait ses vêtements ou lorsqu’il sortait de la douche, couvert seulement d’une serviette de bain.

Le Gouvernement affirme que la caméra captait les images en temps réel, mais que ces images n’étaient pas sauvegardées. Il ajoute que la caméra ne captait pas les sons. C. La plainte devant le juge délégué à l’exécution des peines 11 . Par une décision avant dire droit du 2 avril 2013, le juge délégué à l’exécution des peines rejeta la plainte dans laquelle le requérant dénonçait ses conditions de détention ainsi que la vidéosurveillance dont il aurait fait l’objet. Les passages pertinents en l’espèce de cette décision sont ainsi rédigés : « S’agissant de l’organisation et de l’équipement du bloc sanitaire, nous constatons qu’il n’est pas doté d’un lavabo, les personnes privées de liberté [devant] utilis[er] la douche (...) dont on a ôté le pommeau. S’agissant de la présence dans toutes les cellules des locaux de détention de la police départementale de Buzău d’une caméra vidéo et de l’atteinte alléguée à l’intimité du demandeur, nous constatons que le système de surveillance vidéo ne permet ni de sauvegarder les images ni de capter les sons, son but étant de surveiller l’activité des personnes privées de liberté afin de prévenir les suicides et les fautes disciplinaires ; étant donné que le demandeur partageait la cellule avec cinq autres personnes privées de liberté, nous ne pouvons pas retenir que ce système [de surveillance] vidéo a porté atteinte à son intimité. »

Par un arrêt du 3 juin 2013, le tribunal départemental de Focșani rejeta la contestation formée par le requérant et confirma la décision avant dire droit du juge délégué à l’exécution des peines. II.

Les dispositions législatives particulières concernant la protection contre les effets du tabac dans le milieu pénitentiaire ainsi que la pratique pertinente en la matière des juridictions nationales sont résumées dans l’arrêt Florea c. Roumanie (n o 37186/03, §§ 28-30, 14 septembre 2010). III.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 20 . Le requérant réitère son grief et soutient que la version factuelle présentée par le Gouvernement ne reflète pas la réalité. Il allègue également qu’il y avait un septième lit dans la cellule, utilisé par les détenus pour entreposer leurs bagages. Il ajoute qu’il avait averti le personnel pénitentiaire qu’il ne fumait pas. 21 . Le Gouvernement affirme que le requérant a bénéficié d’un espace personnel de 3,33 m 2 et qu’il n’était donc pas placé dans une situation de surpeuplement carcéral grave comme celui que la Cour aurait constaté dans les affaires Budaca c. Roumanie (n o 57260/10, §§ 41-42, 17 juillet 2012) et Bulea c. Roumanie (n o 27804/10, § 48, 3 décembre 2013). Il assure en outre que le requérant n’a pas demandé à être séparé des détenus fumeurs.

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention fait peser sur les autorités une obligation positive qui consiste à s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, et que les modalités d’exécution de la mesure en cause ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 94, CEDH 2000 ‑ XI, Ananyev et autres c. Russie , n os 42525/07 et 60800/08, § 149, 10 janvier 2012, et Enășoaie c. Roumanie , n o 36513/12, § 46, 4 novembre 2014). La Cour a récemment réitéré les principes pertinents, notamment ceux relatifs à la surpopulation carcérale et aux facteurs susceptibles de compenser le manque d’espace personnel, dans l’arrêt Muršić c. Croatie [GC] (n o 7334/13, §§ 96-141, 20 octobre 2016). En particulier, lorsqu’un détenu dispose dans la cellule d’un espace personnel compris entre 3 et 4 m², le facteur spatial demeure un élément de poids dans l’appréciation que fait la Cour du caractère adéquat ou non des conditions de détention. En pareil cas, elle conclura à la violation de l’article 3 si le manque d’espace s’accompagne d’autres mauvaises conditions matérielles de détention, notamment d’un défaut d’accès à la cour de promenade ou à l’air et à la lumière naturels, d’une mauvaise aération, d’une température insuffisante ou trop élevée dans les locaux, d’une absence d’intimité aux toilettes ou de mauvaises conditions sanitaires et hygiéniques ( idem , § 139).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour relève que le requérant dénonce plusieurs aspects de sa détention, notamment le surpeuplement carcéral, les mauvaises conditions d’hygiène, le manque de ventilation et d’éclairage et la cohabitation avec des détenus fumeurs (paragraphe 7 ci ‑ dessus).

S’agissant des allégations du requérant relatives au surpeuplement carcéral dans les locaux de la police où il a été détenu, la Cour note que le Gouvernement ne les conteste pas expressément mais considère que la situation de surpeuplement n’était pas particulièrement grave (paragraphe 21 ci-dessus). Elle estime donc que les allégations du requérant à ce sujet sont plausibles. À cet égard, elle rappelle qu’elle a déjà constaté des problèmes de nature structurelle liés, entre autres, au surpeuplement dans les prisons roumaines ( Iacov Stanciu c. Roumanie , n o 35972/05, § 195, 24 juillet 2012).

S’agissant ensuite des allégations du requérant relatives à la médiocrité des conditions d’hygiène, la Cour constate qu’elles sont partiellement confirmées par les constats du juge délégué à l’exécution des peines (paragraphe 11 ci-dessus). Elle estime de surcroît que ces allégations sont plausibles puisqu’elles reflètent des réalités qu’elle-même a constatées dans d’autres affaires relatives aux conditions régnant dans les locaux de détention de la police roumaine ( Voicu c. Roumanie , n o 22015/10, § 53, 10 juin 2014, Zamfirachi c. Roumani e, n o 70719/10, § 66, 17 juin 2014, et Valerian Dragomir c. Roumanie , n o 51012/11, § 47, 16 septembre 2014, pour les locaux de détention de la police à Bucarest ; Florin Andrei c. Roumanie , n o 33228/05, § 45, 15 avril 2014, pour les locaux de détention de la police à Constanța ; Mihăilescu c. Roumanie , n o 46546/12, § 57, 1 er juillet 2014, pour les locaux de détention de la police à Bacău ; et Ghirogă , précité, § 33, pour les locaux de détention de la police à Câmpina et Târgoviște). Les conclusions auxquelles le CPT est parvenu à la suite de ses visites de 2010 et 2014 dans plusieurs locaux de détention de la police roumaine vont dans le même sens et font notamment le constat d’une situation qui ne s’est pas améliorée malgré l’écoulement du temps (paragraphes 16 et 17 ci ‑ dessus). La Cour en déduit que, outre la surpopulation carcérale, le requérant a également dû faire face à d’autres mauvaises conditions matérielles de détention, notamment à de mauvaises conditions sanitaires et hygiéniques (voir, Muršić , précité, § 139).

En outre, la Cour a aussi dit que, si la durée d’une période de détention peut être un facteur pertinent aux fins de l’appréciation de la gravité de la souffrance ou de l’humiliation subies par un détenu du fait de ses mauvaises conditions de détention, la brièveté relative d’une telle période ne soustrait pas automatiquement à elle seule le traitement litigieux au champ d’application de l’article 3 lorsque d’autres éléments suffisent pour le faire relever de cette disposition (voir, Muršić , précité, § 131).

La Cour estime dès lors que les conditions de détention en cause ont soumis le requérant à une épreuve d’une intensité qui excédait le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention ( Kaja c. Grèce , n o 32927/03, § 49, 27 juillet 2006, et Florin Andrei , précité, § 46).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention.

Compte tenu de ce constat, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant les allégations du requérant relatives à la présence de détenus fumeurs dans sa cellule ( Cucolaș c. Roumanie , n o 17044/03, § 99, 26 octobre 2010, et Florin Andrei , précité, § 49). II.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant n’a pas présenté d’observations sur ce point. 33 . Le Gouvernement soutient que l’ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie privée était prévue par la loi. Il se réfère à la loi n o 275/2006, à son règlement d’application ainsi qu’à l’instruction du 24 juin 2010, notamment ses articles 97 et 98. Il plaide que cette base légale était suffisamment accessible et prévisible. Il expose en outre que l’ingérence poursuivait plusieurs buts légitimes, à savoir la protection de la sûreté publique et la protection des droits d’autrui.

Le Gouvernement souligne que le système de surveillance des cellules ne permettait ni la sauvegarde des images ni la captation des sons. À ses dires, la vidéosurveillance avait pour but de prévenir les différents troubles à l’ordre de l’établissement pénitentiaire et les tentatives de suicide. Se référant aux restrictions – inévitables selon lui – que la détention impose à la vie privée d’un individu, le Gouvernement considère que les autorités nationales ont agi dans le cadre de la marge d’appréciation que leur reconnaîtrait la jurisprudence de la Cour en la matière.

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que les allégations du requérant, non contestées par le Gouvernement, visent la présence de caméras de vidéosurveillance dans les cellules des locaux de détention de la police départementale de Buzău.

La Cour rappelle que la « vie privée » est une notion large, qui ne se prête pas à une définition exhaustive. L’article 8 protège notamment le droit à l’identité et au développement personnel ainsi que le droit pour tout individu de nouer et de développer des relations avec ses semblables et le monde extérieur. Il existe donc une zone d’interaction entre l’individu et autrui qui, même dans un contexte public, peut relever de la « vie privée » ( Perry c. Royaume-Uni , n o 63737/00, § 36, CEDH 2003 ‑ IX (extraits), et Uzun c. Allemagne , n o 35623/05, § 43, CEDH 2010 (extraits)). Ainsi, elle a constaté à maintes reprises que l’interception secrète de conversations ou d’images par le biais d’appareils d’enregistrement audio et vidéo entrait dans le champ d’application de l’article 8 de la Convention ( Van der Graaf c. Pays ‑ Bas (déc.), n o 8704/03, 1 er juin 2004, et Wisse c. France , n o 71611/01, § 27, 20 décembre 2005, et les affaires qui y sont citées), qui trouve donc également à s’appliquer en l’espèce.

La Cour observe ensuite qu’il n’est pas non plus contesté qu’il y a eu ingérence dans la vie privée du requérant. Elle rappelle que pareille ingérence méconnaît l’article 8 § 2 de la Convention sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou plusieurs buts légitimes et, de plus, est « nécessaire, dans une société démocratique » pour les atteindre.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, les mots « prévue par la loi » impliquent qu’une ingérence aux droits garantis par l’article 8 de la Convention repose sur une base légale interne, mais visent aussi la qualité de la législation en cause : celle-ci doit être suffisamment accessible au justiciable, prévisible et compatible avec le principe de la prééminence du droit (voir, parmi beaucoup d’autres, Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 52, CEDH 2000 ‑ V, Perry , précité, § 45, Liberty et autres c. Royaume-Uni , n o 58243/00, § 59, 1 er juillet 2008, et Heino c. Finlande , n o 56720/09, § 36, 15 février 2011).

La Cour constate encore que la base légale invoquée par le Gouvernement est principalement constituée de l’instruction du 24 juin 2010 (paragraphe 33 ci-dessus) qui énonce en détail le régime applicable à la surveillance des personnes privées de liberté dans les lieux de détention (paragraphe 14 ci ‑ dessus). Les articles 97 et 98 de l’instruction précisent que la surveillance est effectuée, essentiellement, par l’observation et l’écoute directes et, de manière exceptionnelle, par le biais de systèmes électroniques de surveillance vidéo. La Cour observe que, selon cette instruction, l’utilisation des systèmes de surveillance vidéo est limitée aux espaces communs des lieux de détention, dont les articles 97 et 98 donnent une liste exhaustive. Or les cellules n’y figurent pas. Par ailleurs, il ressort des articles 97 et 98 qui autorisent la surveillance des cellules par l’observation visuelle et l’écoute et qui précisent les limites dans lesquelles cette surveillance peut être effectuée de manière secrète, que leur finalité est de réglementer la surveillance des cellules en tenant compte du droit des détenus au respect de leur vie privée. L’article 99 va dans le même sens puisqu’il exige que la surveillance des cellules se fasse, en principe, par des personnes du même sexe que les détenus qui y sont placés.

La Cour en déduit que la surveillance du requérant par une caméra, qui se trouvait dans la cellule où il avait été placé dans les locaux de détention de la police départementale de Buzău, n’était pas prévue par la loi interne.

Ce constat suffit à la Cour pour conclure qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 8 de la Convention. III.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement considère que ce montant est excessif à la lumière de la jurisprudence constante de la Cour en la matière.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 900 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 700 lei roumains pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, sans donner d’autres précisions.

Le Gouvernement invite la Cour à ne rien allouer au requérant à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, en l’absence de précisions quant à la nature de la procédure interne à laquelle se réfère le requérant ainsi que de tout document justificatif, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention en raison des conditions matérielles de détention du requérant dans les locaux de détention de la police départementale de Buzău ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner la partie du grief tiré de l’article 3 de la Convention concernant la présence de détenus fumeurs dans les cellules des locaux de détention de la police départementale de Buzău ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 900 EUR (trois mille neuf cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Marialena Tsirli András Sajó Greffière Président