- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 martie 2020
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Mircea împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 4 CAUZA MIRCEA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 17274/13) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 martie 2020 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Mircea c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care face parte dintr-un comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Ilse Freiwirth, asistentă de secțiune, După ce a intenționat în camera Consiliului la 11 februarie 2020, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată: PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 17274/13) îndreptată împotriva României, inclusiv un resortisant al acestui stat, M. Armand Mircea, reclamantul, a sesizat Curtea la 26 februarie 2013, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentat de M. Ciulinaru, avocat în București. Guvernul român a fost reprezentat de agenții săi, în ultimul rând M M S. Teodoroiu de la Ministerul Afacerilor Externe. La 13 octombrie 2015, obiecțiunile referitoare la dreptul de acces la un avocat și dreptul de interogare sau de interogare a martorilor aflați în întreținere [art. 6 alineatul (1) și art. 3 alineatul (3) litera (c) și (d) din convenție] au fost comunicate guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Statul membru se opune examinării cererii de către un comitet. După examinarea acestei obiecții, Curtea l-a respins. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul s-a născut în 1975 și locuiește în Otopeni.
La 13 noiembrie 2011, la ora 18:20, a fost interpelat de o patrulă de poliție, în timp ce cobora dintr-o schelă montată aproape de o clădire în construcții pentru uz casnic. În timpul unei percheziții corporale, polițiștii au luat asupra lui, printre altele, o șurubelniță și o lamă de cutter, ceea ce i - a determinat să suspecteze că furaseră piese de cupru de la mai multe aparate de aer condiționat care fuseseră dezinstalate în vederea lucrărilor în curs de desfășurare. Ei au găsit, de asemenea, pe acoperișul clădirii trei aparate de aer condiționat dezasamblate și o pungă de culoare albă care conținea piese de cupru din aceste aparate. În plus, ei au identificat martorii D.T.C. Și M.J. Acuzațiile penale îndreptate împotriva reclamantului
În aceeași zi, la ora 22:30, reclamantul a fost invitat de către ofițerii de poliție să facă o declarație scrisă, care a fost întocmită, astfel cum reiese dintr-o copie a acestui document, fără prezența unui avocat. În declarația sa, la mai mult de: el a decis să se urce pe terasa clădirii în cauză, pentru a găsi deșeuri de cupru; o dată la fața locului, el a ridicat prezența mai multor aparate de aer condiționat dezinstalate și stivuite și le-a examinat, apoi, negăsindu-și materialele pe care le căuta, el a decis, la un sfert de oră după aceea, să părăsească locurile; în timpul coborârii sale de pe terasă, el a fost luat în parte de o persoană care se afla în partea de jos a clădirii și care l-a amenințat cu lovirea acestuia; el a fost obligat să coboare la scurt timp după aceea, în momentul în care o patrulare a poliției își făcuse apariția.
În noaptea de 13-14 noiembrie 2011, reclamantul a fost informat cu privire la faptele care i-au fost reproșate și cu privire la calificarea juridică a acestora, și anume furt agravat. De asemenea, a fost informat cu privire la drepturile sale de a beneficia de asistență juridică și de a păstra tăcerea. El a fost apoi supus unei audieri, în cursul căreia s-a limitat la negarea faptelor reproșate și la clarificarea faptului că nu intenționa să apeleze la un avocat ales de el. El a fost numit un avocat din oficiu, și a fost întocmit un proces-verbal. După această audiere, reclamantul a fost din nou ascultat, în prezența avocatului din oficiu, dar nu și-a completat declarația inițială. La 14 noiembrie 2011, la ora 13:17, Parchetul a dispus examinarea reclamantului, care a fost informat cu privire la aceasta.
Martorul D.T.C., care a declarat că nu se poate deplasa la secția de poliție din cauza unor probleme de sănătate, a fost auzit acasă. El a indicat că a învățat de la un vecin, în ziua faptelor, că un individ golea conținutul mai multor aparate de aer condiționat și că, după ce a fost mutat la locul faptei, a văzut un om, pe care l-a recunoscut ca fiind reclamantul, pe eșafodaj. El a precizat că mai multe furturi de piese de schimb de aer condiționat au avut loc de la începutul lucrărilor de manipulare.
În ceea ce privește martorul M.J., el a declarat că a văzut un om pe terasa de la primul etaj al clădirii golind conținutul unui aparat de aer condiționat cu ajutorul unor unelte dintr-o geantă și punând piesele astfel scoase într-o pungă de plastic. În cursul procedurii de identificare, reclamantul nu a fost recunoscut de acest martor ca fiind la om văzut de acesta în ziua faptelor. Convocarea martorilor D.T.C. Și MJ.
La tribunalul de primă instanță din primul district București, Tribunalul de Primă Instanță din București, care, în perioada cuprinsă între 20 ianuarie și 30 mai 2012, i-a convocat pe martorii D.T.C. și M.J. să se prezinte de opt ori. Astfel cum reiese dintr-o copie a dosarului penal, acești doi martori au fost inițial convocați conform procedurii regulate și apoi, având în vedere absența lor, cu mandat de aducere. Având în vedere absența lor, instanța a aplicat fiecăruia dintre acești martori o amendă de 500 lei românești (RON mai mare de 112 EUR), pentru necomparare nejustificată.
Martorul D.T.C. (punctul 10 de mai sus) a prezentat documente medicale care atestă imposibilitatea sa de a se deplasa în instanță, care a fost confirmată la 23 aprilie 2012 de către ofițerii de poliție însărcinați cu executarea mandatului de a aduce. La 30 aprilie 2012, acest martor a formulat o cerere de scutire de la plata taxei judiciare, pe baza problemelor sale medicale, care, în conformitate cu documentele furnizate în sprijinul cererii sale, a trebuit să se prezinte la tribunal.
Cât despre martorul M.J. (punctul 11 de mai sus), agenții procedurale (agenții proceduralei procedurali) responsabili cu mandatul de a aduce emis de instanța de primă instanță s-au prezentat, fără succes, de mai multe ori, la domiciliul său. La început, ei au fost informați de vecinii acestui martor că acesta a părăsit țara pentru a se muta în Belgia. În al doilea rând, ei au fost avertizați de tatăl martorului că acesta locuia în Austria. Toate aceste informații sunt extrase din procesele-verbale întocmite de agenții procedurale. Prin scrisoarea din 25 aprilie 2012, M.J. a informat tribunalul pe care l-a numit nu mai locuia pe teritoriul României din ianuarie 2012 și a solicitat scutirea de la plata impozitului pe profit care îi fusese aplicat pentru necomparie nejustificată.
În ședința din 9 mai 2012, tribunalul de primă instanță va exonera cei doi martori care au fost supuși plății în fața instanței judecătorești pentru necomparare (punctul 12 de mai sus) și a supus dezbaterii problema aplicării articolului 3 alineatul (3) din fostul Cod de procedură penală (CPP) (punctul 24 de mai jos). Avocatul reclamantului nu se opune aplicării acestei dispoziții în cazul martorului M.J. (punctul 11 de mai sus), dar a insistat ca martorul D.T.C. (punctul 10 de mai sus) a fost interogat. Tribunalul a constatat că nu mai era posibil să se audieze martorul M.J., dat fiind că data sa de întoarcere în România era necunoscută și a făcut referire la citirea declarației pe care aceasta o făcuse în fața organelor de urmărire. În ceea ce privește martorul D.T.C., având în vedere poziția reclamantului în ceea ce o privește, Tribunalul a decis să continue să-l convoace.
La 22 mai 2012, agenții de procedură au constatat că a fost imposibil să execute mandatul de a aduce împotriva acestui martor, din cauza problemelor de ordin medical prezentate de acesta din urmă. Condamnarea reclamantului
În cadrul ședinței din 23 mai 2012, reclamantul a contestat declarațiile făcute de martorul D.T.C. (punctul 10 de mai sus) și a insistat ca martorul să fie interogat. Tribunalul de Primă Instanță concluzionează că audierea martorului nu a fost posibilă, ținând cont de constatările efectuate de agenții de procedură, de motivele medicale prezentate de acest martor, precum și de documentele depuse la dosar pentru a justifica necompararea acestuia. În aplicarea CPP în vigoare la data faptelor (punctul 24 de mai jos), Tribunalul a dat citire declarației făcute de acest martor și a pronunțat în mod deliberat cauza.
Prin hotărârea din 30 mai 2012, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani și șase luni de închisoare fermă a șefului de zbor. Respingând beneficiul suspendării pentru o pedeapsă anterioară, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă totală de șapte ani și șase luni de închisoare fermă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a luat în considerare, în principal, declarația reclamantului făcută la 13 noiembrie 2011, ora 22:30 (din care a citat mai multe pasaje referitoare la prezența lacului la locul faptei, §8 de mai sus), precum și declarațiile D.T.C. (punctul 10 de mai sus) și M.J. (punctul 11 de mai sus). În ceea ce privește mărturia lui M.J., Tribunalul a considerat că apărarea reclamantului, potrivit căreia acest martor nu ar fi putut observa, din apartamentul său, ceea ce se întâmplase la locul faptei, nu a fost convingător. Potrivit instanței, acest martor locuia într-un apartament situat la primul etaj al clădirii, chiar în fața locului faptei și întreținea activitatea delictoasă de la fereastra apartamentului său. Instanța sa bazat, de asemenea, pe un proces-verbal întocmit ca urmare a cercetărilor efectuate la fața locului de către poliția judiciară, care au permis identificarea mai multor obiecte găsite pe terasa clădirii, inclusiv o pungă de plastic albă care conținea țevi de cupru. Înainte de pronunțarea sentinței, instanța a constatat că aceste elemente au fost confirmate de rezultatele percheziției corporale efectuate asupra persoanei reclamantului, care a dus la identificarea mai multor obiecte găsite în posesia acestuia. Instanța a precizat că a fost în instanță să audă martorul M.J., care locuia în Austria, și martorul D.T.C., care nu a putut să apară în instanță din cauza unor probleme de sănătate.
Recurentul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața Tribunalului de apel din București ( El susține, printre altele, că declarația martorului D.T.C. conform căruia acesta a văzut pe shâșafaud n . a fost credibil, deoarece acest martor a indicat polițiștilor deportați la domiciliu în scopul executării mandatului de a aduce emis de instanța de judecată că nu se putea deplasa (punctul 13 de mai sus). În plus, el a criticat faptul că martorul M.J., care se afla în Austria, nu fusese ascultat.
În timpul audierii publice din 29 august 2012, în fața tribunalului de apel, reclamantul a solicitat audierea martorului D.T.C., reaudierea unuia dintre proprietarii aparatelor de aer condiționat și a administratorului clădirii, precum și audierea angajaților societății responsabile cu lucrările de demontare care au demontat aceste aparate. Prin ofertele de probă pe care le-a prezentat, acesta a vrut să demonstreze că au fost comise zboruri de piese de schimb provenite de la aparatele de climatizare cu mult timp înainte de 13 noiembrie 2011, dată a faptelor reproșate.
Curtea de apel acceptă cererea reclamantului, cu condiția ca aceasta să se refere la o nouă audiere a unuia dintre proprietarii de aparate de aer condiționat și a administratorului imobilului. La 21 septembrie 2012, administratorul clădirii a fost ascultat. În cursul dezbaterilor care au avut loc la această ședință, reclamantul a solicitat, printre altele, ca declarațiile martorilor D.T.C. Și M.J. S-au retras din dosar.
Prin hotărârea definitivă din 21 septembrie 2012, Tribunalul a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a făcut trimitere la declarația reclamantului din 13 noiembrie 2011, ora 22:30 (punctul 8 de mai sus) și la mărturiile D.T.C. (punctul 10 de mai sus) și M.J. (punctul 11 de mai sus). Dreptul intern rămâne
Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală (CPP) privind dreptul la apărare, astfel cum sunt în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Blaj c. România (nr. 36259/04, § 58 - 59, 8 aprilie 2014).
Dispozițiile relevante în speță ale CPP privind interogarea martorilor, cum ar fi cele în vigoare la momentul faptelor, sunt expuse în cauza Colac c. România (nr. 26504/06, § 28, 10 februarie 2015). ÎN DREPTUL I. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI (3) (c) DIN Convenția
Reclamantul se plânge că condamnarea sa penală s-a bazat pe o mărturisire făcută la scurt timp după arestarea sa și fără a avea acces efectiv la un avocat. În această privință, acesta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile sale relevante în speță: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) 3. Orice acuzat are dreptul, printre altele: (...) (c) să se apere pe sine sau să aibă la dispoziția unui reprezentant ales de acesta și, în cazul în care nu va avea mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Cu privire la admisibilitatea Argumentele părților
Guvernele scot la iveală neobosirea căilor de atac interne, susținând că reclamantul nu a invocat, în fața instanțelor naționale, un Ö Õ în lipsa unui avocat în momentul primei sale declarații.
Reclamantul susține că dreptul la apărare este un drept garantat prin legislația națională și că este responsabil pentru respectarea garanțiilor procedurale într-un caz precum cel al său (punctul 23 de mai sus). Evaluarea Curții
Curtea arată că, în conformitate cu legislația națională în vigoare la momentul faptelor, în momentul primei sale declarații (punctul 8 de mai sus) recurentul, care fusese prins în flagrant infracțional, nu avea dreptul să beneficieze de asistența unui avocat, nici să fie informat cu privire la drepturile sale la apărare, cum ar fi dreptul de a păstra tăcerea, dat fiind că mai fusese angajată nici o urmărire penală împotriva acestuia (punctul 23 de mai sus). De altfel, guvernul nu contestă faptul că restricția în litigiu își găsea temeiul în dispozițiile interne în vigoare la momentul faptelor.
Trebuie amintit faptul că această situație a fost deja analizată de Curte într-o serie de cauze românești, în care persoane, care se aflau în același caz cu reclamantul, ridicaseră, fără succes, în fața instanțelor interne, argumente întemeiate pe lipsa unui avocat în momentul declarațiilor lor. În aceste cauze, Curtea a concluzionat că persoanele interesate nu au dreptul de a beneficia de asistența unui avocat sau de a fi informate cu privire la drepturile lor la apărare, dat fiind că … România (dec.), nr. 7993/05, § 28, 74 și 82, 13 noiembrie 2012, Argintaru c. România (dec.), nr. 26622/09, § 25, 8 ianuarie 2013, Blaj c. România, nr. 36259/04, § 91, 8 aprilie 2014).
În aceste condiții, Curtea nu poate reproșa reclamantului că nu a ridicat în fața instanțelor naționale problema absenței unui avocat la prima sa declarație și respinge excepția impusă de guvern în acest sens.
Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe partea de jos a 32-ului. Curtea face trimitere la principiile generale în materie de drept la muncă al unui avocat, reafirmate în repetate rânduri de aceasta (Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, § 50-55, CEDO 2008, Ibrahim și alții c. Regatul Unit [GC], nos 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09, § 255-274, 13 septembrie 2016 și Simeonovi c. Bulgaria [GC], nr. 2180/04, § 112-120, 12 mai 2017 (extracturi) și rechemate în cauza Beuze c. Belgia ([GC], nr. 71409/10, § 119-150, 9 noiembrie 2018).
În speță, în primul rând, Curtea arată că nu există niciun indiciu în dosar că reclamantul a fost informat în momentul primei sale declarații (punctul 8 de mai sus) cu privire la dreptul său de a fi asistat de un avocat sau că acesta a renunțat la dreptul său de a beneficia (a se vedea, în acest sens, Ahmet Engin Șat. c. Turcia, nr. 17879/04, § 54, 1 decembrie 2009 și, a contrario, Diriöz c. Turcia, nr. 38560/04, § 33-35, 31 mai 2012).
Curtea ia notă de teza guvernului, care susține că prima declarație a reclamantului era necesară în scopul analizării de către Comisie a caracterului adecvat al urmăririi penale. De asemenea, Comisia ia notă de poziția reclamantului, care, în observațiile sale, insistă asupra valorii probatorii acordate de instanțele interne declarației sale inițiale și care consideră că acest verdict de vinovăție a fost întemeiat în principal pe această dovadă.
Curtea reamintește că existența unei restricții privind dreptul de a avea acces la un avocat cu caracter general și obligatoriu, care are originea sa în lege, nu poate scuti autoritățile naționale de efectuarea unei evaluări individuale și a unei evaluări a motivelor care au stat la baza acestei restricții (Buze, menționat anterior, § 142). Or, în speță, Curtea nu poate ridica niciun motiv imperativ (a se vedea, mutatis mutandis, Simeonovi, citată anterior, § 130).
Cu toate acestea, absența unor motive imperative nu depășește simpla încălcare a art. 6 din Convenție. Cu toate acestea, în lipsa unor motive imperative de restricționare a asistenței juridice, Curtea trebuie să evalueze echitatea procesului prin efectuarea unui control foarte strict. În cazul în care un stat membru consideră că un stat membru nu este în măsură să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. În acest caz, este responsabilitatea guvernului pârât să explice în mod convingător motivul pentru care, în mod excepțional și având în vedere circumstanțele specifice ale cazului de față, restricția privind accesul la asistența juridică nu a generat o încălcare iremediabilă a echității globale a procesului ( Ibrahim și alții, citată anterior, §§ 262 și 264).
Examinând, în măsura în care acestea sunt relevante în speță, diverșii factori care decurg din jurisprudența sa, Curtea nu identifică niciun element care să indice o vulnerabilitate specială a reclamantului sau o anumită coerciție exercitată asupra acestuia în timpul detenției. Comisia consideră, de asemenea, că considerațiile de interes public justifică urmărirea în justiție a reclamantului, aceasta având ca obiect fapte de zbor (punctele 8 și 9 de mai sus).
În ceea ce privește natura declarației în litigiu, Curtea constată că, în cazul în care aceasta din urmă nu ar fi în mod clar autoincriminatoare și în cazul în care nu a avut loc nici o Ö Õ n a avut loc, nu mai puțin faptul că reclamantul a făcut investigatorilor o declarație Õ importantă prin care a recunoscut că a fost găsită la fața locului în scopul de a recupera componente din cupru ale aparatelor de aer condiționat (punctul 8 de mai sus). În ceea ce privește utilizarea probelor de către instanțele interne, având în vedere constatările acestora (punctele 18 și 22 de mai sus), Curtea privește această declarație ca făcând parte integrantă din dovezile pe care s-a bazat condamnarea reclamantului pentru acuzația reținută împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, Beuze , citată anterior, § 186) și ca având în mod vădit o influență semnificativă asupra poziției acestuia în procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Olivieri c. Franța, nr. 62313/12, § 37, 11 iulie 2019).
Pe de altă parte, Curtea consideră că argumentele prezentate de guvern, potrivit cărora condamnarea reclamantului se baza pe mai multe elemente de probă, altele decât prima sa declarație, nu pot afecta concluzia sa cu privire la respectarea legalității procedurii în ansamblul său, din motivele care urmează.
Curtea constată că condamnarea reclamantului s-a bazat, de asemenea, pe procesul-verbal întocmit în urma cercetărilor efectuate la fața locului (punctul 18 de mai sus), care, potrivit instanțelor interne, a confirmat declarațiile martorilor D.T.C. Și M.J. (punctele 10 și 11 de mai sus), că reclamantul nu a putut să interogheze sau să pună întrebări în timpul procedurii (a se vedea , a contrario și mutatis mutandis , Bloise c. Franța , nr. 30828/13, § 58, 11 iulie 2019, în care instanțele interne au avut grijă să se bazeze condamnarea exclusiv pe alte elemente decât cele pe care le-a ținut la custodie. Retrimite la principiile generale în materie de drept de interogare sau de interogare a martorilor aflați în întreținere (Schatschwili c. Germania ([GC], nr. 9154/10, §§ 100-109, CEDO 2015), ia act de faptul că, în cazul în care necomparitatea martorului D.T.C. a fost justificată, potrivit instanțelor interne, de motive de natură medicală (punctul 17 de mai sus), motivele prezentate de aceleași autorități pentru a justifica absența martorului M.J. (punctul 15 de mai sus) nu pare să indice faptul că aceste autorități au depus toate eforturile pe care le-au putut aștepta în mod rezonabil pentru a asigura prezentarea martorului (a se vedea mutatis mutandis, Ben Moumen c. Italia, nr. 3977/13, § 45-51, 23 iunie 2016). Într-adevăr, în ciuda prezenței sale pe teritoriul unui alt stat, autoritățile române au continuat să convoace acest martor să apară prin notificări la adresa sa în România (punctul 14 de mai sus); a se vedea mutatis mutandis, Colac c. România, nr. 26504/06, §§ 49-50, 10 februarie 2015 și, a contrario, Tseber c. Republica Cehă, nr. 46203/08, § 50-52, 22 noiembrie 2012).
Curtea observă, de asemenea, că simplul fapt, pentru avocatul reclamantului, de a nu se opune citirii declarației martorului M.J. (punctul 15 de mai sus) nu poate schimba constatarea la care a ajuns la alineatul precedent, având în vedere în special poziția reclamantului, care a criticat ulterior, în cadrul acțiunii sale, necomparabilitatea acestui martor (punctul 19 de mai sus).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu s-a explicat în mod convingător de ce, în mod excepțional și având în vedere circumstanțele specifice ale cazului de față, restricția privind accesul la un serviciu de asistență juridică nu a adus o atingere iremediabilă echității globale a procesului (a se vedea jurisprudența menționată la punctul 36 de mai sus). În opinia Curții, procedura penală desfășurată împotriva reclamantului, considerată în ansamblu, nu a permis remedierea lacunei procedurale apărute în cursul fazei preliminare procesului, referitoare în special la dreptul de a beneficia de prezența fizică a unui avocat în timpul declarației făcute de reclamant la 13 noiembrie 2011, ora 22:30 și la notificarea dreptului de a păstra tăcerea (a se vedea, mutatis mutandis, Beuze, § 193-194 și K.C. România [Comitetul], nr. 45060, § 41-48, 30 octombrie 2018].
Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatele (1) și (3) litera (c) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI (3) litera (d) DIN CONVENȚIA
Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declarațiilor făcute de martorii D.T.C. Și M.J. în timpul urmăririi penale, fără a fi avut ocazia de a interoga sau de a pune întrebări acestor martori. În această privință, acesta invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din convenție.
Având în vedere constatarea sa în acest sens în cadrul analizei sub unghiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 alineatul (3) litera (c) din Convenție (punctele 40-41 de mai sus), Curtea consideră că aceasta trebuie să fie considerată admisibilă, dar că nu este cazul să se examineze dacă, în speță, a avut loc o încălcare a dispoziției invocate (a se vedea mutatis mutandis, Harun Gürbüz c. Turcia, nr. 68556/10, § 88-89, 30 iulie 2019). CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA
În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. □ Pacat
Reclamantul solicită 1 milion de euro (EUR) pentru prejudiciile morale pe care le-a suferit din cauza stresului pe care l-ar fi suferit din cauza condamnării penale pentru furt.
Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă, că are un caracter speculativ și că nu are nicio legătură cu presupusele încălcări. Potrivit guvernului, o constatare a încălcării ar fi suficientă în acest sens, oferindu-le posibilitatea de a redeschide procedura la nivel intern.
Astfel cum a subliniat în repetate rânduri Curtea, constatarea unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din Convenție în calitate de reclamant nu permite să se concluzioneze că acesta a fost condamnat pe nedrept și este imposibil să se speculeze cu privire la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în cazul în care o astfel de încălcare nu ar fi existat (Buze, citată anterior, punctul 199). În circumstanțele din speță, Curtea consideră că constatarea încălcării este suficientă în sine pentru a compensa prejudiciul moral suferit de solicitant.
În cele din urmă, Comisia reamintește că, atunci când o persoană particulară, ca și în speță, a fost condamnată la sfârșitul unei proceduri afectate de nerespectarea cerințelor prevăzute la art. 6 din convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea de la Õ reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de soluționare a încălcării constatate (a se vedea Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003 și Moreira Ferreira c. Portugalia (nr. 2) [GC], nr. 19867/12, §§ 48-50, 11 iulie 2017). În această privință, Comisia constată că art. 465 din noul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (Ovidiu Cristian Stoica c. România, nr. 55116/12, § 52-53, 24 aprilie 2018). Cheltuieli și cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de avocatură, pentru o sumă pe care o lasă la latitudinea Curții, fără a furniza niciun document justificativ în sprijinul cererii sale.
În cazul în care suma de referință este mai mică decât suma de referință prevăzută la alineatul (1) litera (a) din prezentul articol, suma de referință se calculează în conformitate cu art. 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
În speță, având în vedere lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea formulată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (Ocak c. Turcia, nr. 33675/04, § 24, 19 martie 2019). Interesul moratoriu
Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din Convenție; A declarat că nu este cazul să se ia în considerare dacă a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din Convenție; A declarat că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 martie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefier Adjunct Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE MIRCEA c. ROUMANIE (Requête n o 17274/13) ARRÊT STRASBOURG 3 mars 2020 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Mircea c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de : Faris Vehabović, président, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, juges, et de Ilse Freiwirth, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 février 2020, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17274/13) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Armand Mircea (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 février 2013 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). 2. Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e M. M. Ciulinaru, avocat à Bucarest.
Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, en dernier lieu M me S. M. Teodoroiu, du ministère des Affaires étrangères. 3. Le 13 octobre 2015, les griefs concernant le droit d’accès à un avocat et le droit d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge (article 6 §§ 1 et 3, c) et d) de la Convention) ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. 4. Le Gouvernement s’est opposé à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné cette objection, la Cour l’a rejetée. EN FAIT
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
5. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 6. Le requérant est né en 1975 et réside à Otopeni. 7 . Le 13 novembre 2011, à 18 h 20, il fut interpellé par une patrouille de police alors qu’il descendait d’un échafaudage installé près d’un immeuble en travaux pour ravalement. Lors d’une fouille corporelle, les agents de police saisirent sur lui, entre autres, un tournevis et une lame de cutter, ce qui les amena à suspecter l’intéressé d’avoir volé des pièces en cuivre provenant de plusieurs climatiseurs qui avaient été désinstallés en vue des travaux en cours. Ils trouvèrent aussi, sur le toit de l’immeuble, trois appareils d’air conditionné désassemblés et un sac de couleur blanche qui contenait des pièces en cuivre issues desdits appareils.
En outre, ils identifièrent les témoins D.T.C. et M.J. A. Les poursuites pénales dirigées contre le requérant 8 . Le même jour, à 22 h 30, le requérant fut invité par les agents de police à faire une déclaration écrite, laquelle fut établie, tel qu’il ressort d’une copie de ce document, hors la présence d’un avocat.
Dans sa déclaration, l’intéressé indiquait ce qui suit : il avait décidé de monter sur la terrasse de l’immeuble en question, afin d’y trouver des déchets en cuivre ; une fois sur place, il avait relevé la présence de plusieurs climatiseurs désinstallés et empilés et les avait examinés, puis, n’ayant pas trouvé les matériaux qu’il recherchait, il avait décidé, un quart d’heure après, de quitter les lieux ; au cours de sa descente de la terrasse, il avait été pris à partie par une personne qui se trouvait en bas de l’immeuble et qui l’avait menacé de le frapper ; il avait été contraint de descendre peu de temps après, au moment où une patrouille de la police avait fait son apparition. 9 . Dans la nuit du 13 au 14 novembre 2011, le requérant fut informé des faits qui lui étaient reprochés ainsi que de leur qualification juridique, à savoir vol aggravé.
Il fut en outre informé de ses droits de bénéficier de l’assistance d’un avocat et de garder le silence. Il fut ensuite soumis à une audition, au cours de laquelle il se borna à nier les faits reprochés et à préciser qu’il n’entendait pas faire appel à un avocat de son choix. Il se vit désigner un avocat d’office, et un procès-verbal fut dressé. Après cette audition, le requérant fut à nouveau entendu, en présence de l’avocat commis d’office, mais il ne compléta pas sa déclaration initiale. Le 14 novembre 2011, à 13 h 17, le parquet ordonna la mise en examen du requérant, qui en fut informé. 10 . Le témoin D.T.C., qui avait déclaré ne pas pouvoir se déplacer au poste de police en raison de problèmes de santé, fut entendu à son domicile.
Il indiqua qu’il avait appris par un voisin, le jour des faits, qu’un individu était en train de vider le contenu de plusieurs climatiseurs et qu’après s’être déplacé sur les lieux il avait vu un homme, qu’il reconnut comme étant le requérant, sur l’échafaudage. Il précisa que plusieurs vols de pièces détachées de climatiseurs avaient eu lieu depuis le début des travaux de ravalement. 11 . Quant au témoin M.J., il déclara avoir vu un homme sur la terrasse du premier étage de l’immeuble en train de vider le contenu d’un climatiseur à l’aide d’outils provenant d’une sacoche et de mettre les pièces ainsi retirées dans un sac en plastique. Lors de la procédure d’identification, le requérant ne fut pas reconnu par ce témoin comme étant l’homme aperçu par celui-ci le jour des faits.
B. La convocation des témoins D.T.C. et .M.J. 12 . L’affaire du requérant fut inscrite au rôle du tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest (« le tribunal de première instance »), qui, au cours de la période comprise entre le 20 janvier et le 30 mai 2012, convoqua les témoins D.T.C et M.J. à comparaître à huit reprises. Tel qu’il ressort d’une copie du dossier pénal, ces deux témoins furent initialement convoqués selon la procédure régulière, et ensuite, étant donné leur absence, avec mandat d’amener. Compte tenu de leur absence, le tribunal infligea à chacun de ces témoins une amende de 500 lei roumains (RON – environ 112 euros (EUR)), pour non-comparution injustifiée.
13 . Le témoin D.T.C. (paragraphe 10 ci-dessus) versa au dossier pénal des documents médicaux attestant son impossibilité à se déplacer au tribunal, laquelle fut confirmée le 23 avril 2012 par les agents de police chargés d’exécuter le mandat d’amener. Le 30 avril 2012, ce témoin formula une demande d’exonération du paiement de l’amende judiciaire, en se fondant sur ses problèmes médicaux, qui, selon les documents fournis à l’appui de sa demande, l’empêchaient de se présenter au tribunal. 14 . Quant au témoin M.J. (paragraphe 11 ci-dessus), les agents procéduraux ( agenții procedurali ) en charge du mandat d’amener délivré par le tribunal de première instance se présentèrent, sans succès, à plusieurs reprises, à son domicile.
Dans un premier temps, ils furent informés par les voisins de ce témoin que celui-ci avait quitté le pays pour s’installer en Belgique. Dans un second temps, ils furent avertis par le père du témoin que ce dernier habitait en Autriche. Toutes ces informations ressortent des procès-verbaux dressés par les agents procéduraux. Par une lettre du 25 avril 2012, M.J. informa le tribunal qu’il n’habitait plus sur le territoire roumain depuis janvier 2012 et il sollicita l’exonération du paiement de l’amende judiciaire qui lui avait été infligée pour non-comparution injustifiée. 15 . À l’audience du 9 mai 2012, le tribunal de première instance exonéra les deux témoins à charge du paiement de l’amende judiciaire infligée pour non-comparution (paragraphe 12 ci-dessus) et soumit aux débats la question de l’éventuelle application de l’article 327, troisième alinéa, de l’ancien code de procédure pénale (CPP) (paragraphe 24 ci-dessous).
L’avocat du requérant ne s’opposa pas à l’application de cette disposition dans le cas du témoin M.J. (paragraphe 11 ci-dessus), mais insista pour que le témoin D.T.C. (paragraphe 10 ci-dessus) fût interrogé. Le tribunal constata qu’il n’était plus possible d’entendre le témoin M.J., étant donné que sa date de retour en Roumanie était inconnue, et il procéda à la lecture de la déclaration que celui-ci avait faite devant les organes de poursuite. Quant au témoin D.T.C., compte tenu de la position du requérant à son égard, le tribunal décida de continuer à le convoquer à comparaître. 16. Le 22 mai 2012, les agents procéduraux constatèrent qu’il était impossible d’exécuter le mandat d’amener délivré contre ce témoin, en raison des problèmes d’ordre médical présentés par ce dernier.
C. La condamnation du requérant 17 . Lors de l’audience du 23 mai 2012, le requérant contesta les déclarations faites par le témoin D.T.C. (paragraphe 10 ci-dessus) et insista pour que ce témoin fût interrogé. Le tribunal de première instance conclut que l’audition dudit témoin n’était pas possible, compte tenu des constats opérés par les agents procéduraux, des raisons médicales avancées par ce témoin, ainsi que des documents versés au dossier pour justifier sa non-comparution. En application du CPP en vigueur à l’époque des faits (paragraphe 24 ci ‑ dessous), le tribunal donna lecture de la déclaration faite par ce témoin et mit l’affaire en délibéré.
18 . Par un jugement du 30 mai 2012, le tribunal de première instance condamna le requérant à une peine de trois ans et six mois d’emprisonnement ferme, du chef de vol. Révoquant le bénéfice du sursis pour une peine antérieure, le tribunal condamna le requérant à une peine totale de sept ans et six mois d’emprisonnement ferme. Pour se prononcer ainsi, le tribunal prit en compte, principalement, la déposition du requérant faite le 13 novembre 2011 à 22 h 30 (dont il cita plusieurs passages relatifs à la présence de l’intéressé sur les lieux des faits – paragraphe 8 ci-dessus), ainsi que les témoignages de D.T.C. (paragraphe 10 ci-dessus) et M.J. (paragraphe 11 ci-dessus). Quant au témoignage de M.J., le tribunal jugea que la défense du requérant, selon laquelle ce témoin n’aurait pas pu observer, depuis son appartement, ce qui s’était passé sur les lieux des faits, n’était pas convaincante.
D’après le tribunal ce témoin habitait un appartement situé au premier étage de l’immeuble, juste en face des lieux des faits et avait entrevu l’activité délictuelle depuis la fenêtre de son appartement. Le tribunal s’appuya également sur un procès-verbal dressé à la suite des recherches effectuées sur les lieux par la police judiciaire, qui avaient permis d’identifier plusieurs objets retrouvés sur la terrasse de l’immeuble, dont un sac en plastique blanc contenant des tuyaux en cuivre. Avant de prononcer la condamnation, le tribunal releva que ces éléments étaient corroborés par les résultats de la fouille corporelle menée sur la personne du requérant, qui avait abouti à l’identification de plusieurs objets trouvés en possession de l’intéressé.
Le tribunal précisa qu’il avait été dans l’impossibilité d’entendre le témoin M.J., qui habitait en Autriche, et le témoin D.T.C., qui n’avait pas pu comparaître à l’instance en raison de problèmes de santé. 19 . Le requérant forma un recours contre ce jugement devant la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel »). Il soutint, entre autres, que la déclaration du témoin D.T.C. selon laquelle celui-ci l’avait vu sur l’échafaudage n’était pas crédible, dès lors que ce témoin avait indiqué aux policiers dépêchés à son domicile aux fins de l’exécution du mandat d’amener délivré par le tribunal qu’il ne pouvait pas se déplacer (paragraphe 13 ci-dessus). En outre, il critiqua le fait que le témoin M.J., qui se trouvait en Autriche, n’avait pas été entendu.
20. Lors de l’audience publique du 29 août 2012 tenue devant la cour d’appel, le requérant demanda l’audition du témoin D.T.C., la réaudition de l’un des propriétaires des climatiseurs et du gérant de l’immeuble, ainsi que l’audition des employés de la société en charge des travaux de ravalement qui avaient démonté ces appareils. Par les offres de preuve qu’il soumettait, il entendait démontrer que des vols de pièces détachées provenant des climatiseurs avaient été commis bien avant le 13 novembre 2011, date des faits reprochés. 21. La cour d’appel accueillit la demande du requérant pour autant qu’elle concernait une nouvelle audition de l’un des propriétaires des climatiseurs et du gérant de l’immeuble.
Lors de l’audience tenue le 21 septembre 2012, le gérant de l’immeuble fut entendu. Au cours des débats qui eurent lieu à cette audience, le requérant demanda, entre autres, que les déclarations des témoins D.T.C. et M.J. fussent écartées des pièces du dossier. 22 . Par un arrêt définitif du 21 septembre 2012, la cour d’appel confirma le jugement du tribunal de première instance. Pour parvenir à cette conclusion, elle fit référence à la déclaration du requérant faite le 13 novembre 2011 à 22 h 30 (paragraphe 8 ci-dessus) et aux témoignages de D.T.C. (paragraphe 10 ci-dessus) et M.J. (paragraphe 11 ci-dessus).
LE DROIT INTERNE PERTINENT
23 . Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale (CPP) en matière de droit à un défenseur, telles qu’en vigueur à l’époque des faits, sont décrites dans l’affaire Blaj c. Roumanie (n o 36259/04, §§ 58 ‑ 59, 8 avril 2014). 24 . Les dispositions pertinentes en l’espèce du CPP relatives à l’interrogation des témoins, telles qu’en vigueur à l’époque des faits, sont exposées dans l’affaire Colac c. Roumanie (n o 26504/06, § 28, 10 février 2015). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention 25. Le requérant se plaint que sa condamnation pénale ait été fondée sur des aveux faits peu après son interpellation et sans l’assistance effective d’un avocat.
Il allègue à cet égard une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, ainsi libellé en ses parties pertinentes en l’espèce : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; (...) ». Sur la recevabilité Arguments des parties 26. Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, arguant que le requérant n’a pas soulevé, devant les juridictions nationales, un grief tiré de l’absence d’un avocat au moment de sa première déclaration.
27. Le requérant réplique que le droit à la défense est un droit garanti par la législation nationale et qu’il incombait aux organes de poursuite de respecter les garanties procédurales dans un cas tel que le sien (paragraphe 23 ci-dessus). Appréciation de la Cour 28 . La Cour relève que, d’après la législation nationale en vigueur à l’époque des faits, au moment de sa première déclaration (paragraphe 8 ci-dessus) le requérant, qui avait été pris en flagrant délit, n’était pas en droit de bénéficier de l’assistance d’un avocat, ni d’être informé de ses droits de la défense, tel le droit de garder le silence, étant donné qu’aucune poursuite pénale n’avait encore été engagée contre lui (paragraphe 23 ci-dessus).
Le Gouvernement ne conteste d’ailleurs pas que la restriction litigieuse trouvait son fondement dans les dispositions internes en vigueur à l’époque des faits. 29. Il convient ici de rappeler que pareille situation a déjà été analysée par la Cour dans une série d’affaires roumaines, dans lesquelles des personnes, qui se trouvaient dans le même cas que le requérant, avaient soulevé, sans succès, devant les tribunaux internes, des arguments tirés de l’absence d’un avocat au moment de leurs déclarations.
Dans ces affaires, la Cour avait conclu que les intéressés n’étaient pas en droit de bénéficier de l’assistance d’un avocat ou d’être informés de leurs droits de la défense, étant donné qu’aucune poursuite pénale n’avait encore été engagée contre eux ( Minculescu c. Roumanie (déc.), n o 7993/05, §§ 28, 74 et 82, 13 novembre 2012, Argintaru c. Roumanie (déc.), n o 26622/09, § 25, 8 janvier 2013, Blaj c. Roumanie , n o 36259/04, § 91, 8 avril 2014). 30 . Dans ces conditions, la Cour ne saurait reprocher au requérant de ne pas avoir soulevé, devant les juridictions nationales, la question de l’absence d’un avocat lors de sa première déclaration et elle rejette l’exception soulevée par le Gouvernement à ce titre.
31. Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
Sur le fond 32 . La Cour renvoie aux principes généraux en matière de droit à l’assistance d’un avocat, maintes fois réaffirmés par elle ( Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, §§ 50-55, CEDH 2008, Ibrahim et autres c. Royaume-Uni [GC], n os 50541/08, 50571/08, 50573/08 et 40351/09, §§ 255-274, 13 septembre 2016, et Simeonovi c. Bulgarie [GC], n o 21980/04, §§ 112-120, 12 mai 2017 (extraits)), et rappelés dans l’affaire Beuze c. Belgique ([GC], n o 71409/10, §§ 119-150, 9 novembre 2018). 33. En l’occurrence, tout d’abord, la Cour relève que rien dans le dossier n’indique que le requérant ait été informé au moment de sa première déclaration (paragraphe 8 ci-dessus) de son droit de se faire assister par un avocat ou qu’il ait renoncé à s’en prévaloir (voir, en ce sens, Ahmet Engin Șatır c. Turquie , n o 17879/04, § 54, 1 er décembre 2009 et, a contrario , Diriöz c. Turquie , n o 38560/04, §§ 33-35, 31 mai 2012). 34. La Cour prend note de la thèse du Gouvernement, qui soutient que la première déclaration du requérant était nécessaire aux fins de l’analyse de l’opportunité d’ouvrir des poursuites pénales.
Elle prend aussi note de la position du requérant, qui, lors de ses observations, insiste sur la valeur probatoire accordée par les tribunaux internes à sa déclaration initiale et qui considère que c’est principalement sur cette preuve que le verdict de culpabilité rendu contre lui a été fondé. 35. La Cour rappelle que l’existence d’une restriction au droit d’accès à un avocat de portée générale et obligatoire, ayant son origine dans la loi, ne saurait dispenser les autorités nationales de procéder à une appréciation individuelle et circonstanciée d’éventuelles « raisons impérieuses » justifiaient la restriction en question ( Beuze , précité, § 142). Or, en l’espèce, la Cour ne saurait relever aucune raison impérieuse (voir, mutatis mutandis , Simeonovi , précité, § 130). 36 . L’absence de raisons impérieuses n’emporte cependant pas à elle seule violation de l’article 6 de la Convention.
Toutefois, en l’absence de raisons impérieuses de restreindre l’assistance juridique, la Cour doit évaluer l’équité du procès en opérant un contrôle très strict.
L’incapacité du gouvernement défendeur à établir l’existence de raisons impérieuses pèse lourdement dans la balance lorsqu’il s’agit d’apprécier globalement l’équité du procès et elle peut faire pencher la balance en faveur d’un constat de violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c). C’est alors au gouvernement défendeur qu’il incombe d’expliquer de façon convaincante pourquoi, à titre exceptionnel et au vu des circonstances particulières du cas d’espèce, la restriction à l’accès à l’assistance juridique n’a pas porté une atteinte irrémédiable à l’équité globale du procès ( Ibrahim et autres , précité, §§ 262 et 264). 37. Examinant, pour autant qu’ils sont pertinents en l’espèce, les différents facteurs découlant de sa jurisprudence, la Cour ne décèle aucun élément indiquant une vulnérabilité particulière du requérant ou une certaine coercition exercée sur lui durant la garde à vue.
Elle estime aussi que des considérations d’intérêt public justifiaient la poursuite du requérant, celle-ci ayant pour objet des faits de vol (paragraphes 8et 9 ci-dessus). 38. S’agissant de la nature de la déclaration litigieuse, la Cour note que, si celle-ci n’était pas clairement auto-incriminante et si aucune rétractation n’a eu lieu, il n’en reste pas moins que le requérant a fait aux enquêteurs une déclaration circonstanciée, importante, par laquelle il a reconnu s’être trouvé présent sur les lieux dans le but de récupérer des composants en cuivre des appareils d’air conditionné (paragraphe 8 ci-dessus).
Quant à l’utilisation des preuves par les tribunaux internes, compte tenu des constats opérés par ceux-ci (paragraphes 18 et 22 ci-dessus), la Cour regarde cette déclaration comme faisant partie intégrante des preuves sur lesquelles reposait la condamnation du requérant pour le chef d’accusation retenu contre lui (voir, mutatis mutandis , Beuze , précité, § 186) et comme ayant manifestement affecté la position de l’intéressé de manière substantielle dans la procédure (voir, mutatis mutandis , Olivieri c. France , n o 62313/12, § 37, 11 juillet 2019). 39. Par ailleurs, la Cour estime que les arguments avancés par le Gouvernement, selon lesquels la condamnation du requérant se basait sur plusieurs éléments de preuve autres que sa première déclaration, ne sauraient influer sur sa conclusion relative au respect de l’équité de la procédure considérée dans son ensemble, pour les raisons qui suivent.
40 . La Cour observe que la condamnation du requérant reposait également sur le procès-verbal dressé à la suite des recherches effectuées sur les lieux (paragraphe 18 ci-dessus) qui corroborait, selon les tribunaux internes, les déclarations des témoins D.T.C. et M.J. (paragraphes 10 et 11 ci-dessus), que le requérant n’a pas pu interroger ou faire interroger pendant la procédure (voir , a contrario et mutatis mutandis , Bloise c. France , n o 30828/13, § 58, 11 juillet 2019, où les juridictions internes avaient veillé à fonder la condamnation exclusivement sur des éléments autres que les propos tenus par l’intéressé lors de la garde à vue). Renvoyant aux principes généraux en matière de droit d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge ( Schatschaschwili c. Allemagne ([GC], n o 9154/10, §§ 100-109, CEDH 2015), elle note que, si la non-comparution du témoin D.T.C.
était justifiée, selon les tribunaux internes, par des raisons de nature médicale (paragraphe 17 ci-dessus), les motifs avancés par les mêmes autorités pour justifier l’absence du témoin M.J.
(paragraphe 15 ci-dessus) ne semblent pas indiquer que ces autorités aient déployés tous les efforts qu’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour assurer la comparution dudit témoin (voir, mutatis mutandis , Ben Moumen c. Italie , n o 3977/13, §§ 45-51, 23 juin 2016). Il en ressort en effet que, en dépit de sa présence sur le territoire d’un autre État, les autorités roumaines ont continué à convoquer ce témoin à comparaître en procédant à des notifications à son adresse en Roumanie (paragraphe 14 ci-dessus ; voir, mutatis mutandis , Colac c. Roumanie , n o 26504/06, §§ 49-50, 10 février 2015, et, a contrario , Tseber c. République tchèque , n o 46203/08, §§ 50-52, 22 novembre 2012). 41 . La Cour note également que le simple fait, pour l’avocat du requérant, de ne pas s’être opposé à la lecture de la déclaration du témoin M.J.
(paragraphe 15 ci-dessus) ne saurait changer le constat auquel elle est parvenue au paragraphe précédent, compte tenu notamment de la position du requérant, qui avait ultérieurement critiqué, dans le cadre de son recours, la non-comparution de ce témoin (paragraphe 19 ci-dessus). 42. Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que le Gouvernement n’a pas expliqué de façon convaincante pourquoi, à titre exceptionnel et au vu des circonstances particulières du cas d’espèce, la restriction à l’accès à l’assistance juridique n’a pas porté une atteinte irrémédiable à l’équité globale du procès (voir la jurisprudence citée au paragraphe 36 ci-dessus).
Aux yeux de la Cour, la procédure pénale menée contre le requérant, considérée dans son ensemble, n’a pas permis de remédier à la lacune procédurale survenue durant la phase préalable au procès, relative notamment au droit de bénéficier de la présence physique d’un avocat durant la déclaration faite par le requérant le 13 novembre 2011 à 22 h 30 et à la notification du droit de garder le silence (voir, mutatis mutandis , Beuze précité, §§ 193-194 et K.C. c. Roumanie [Comité], n o 45060, §§ 41-48, 30 octobre 2018). 43. Partant, il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 et 3 d)
DE LA CONVENTION
44. Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur le fondement des dépositions faites par les témoins D.T.C. et M.J. au cours des poursuites pénales sans avoir eu l’occasion d’interroger ou de faire interroger ces témoins. Il allègue à cet égard une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. 45. Compte tenu de son constat à ce titre lors de l’analyse sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention (paragraphes 40-41 ci-dessus), la Cour estime que ce grief doit être considéré comme recevable, mais qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de la disposition invoquée (voir, mutatis mutandis , Harun Gürbüz c. Turquie , n o 68556/10, §§ 88-89, 30 juillet 2019).
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
46. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » Dommage 47. Le requérant réclame 1 million d’euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi en raison du stress qu’il aurait éprouvé du fait de sa condamnation pénale pour vol. 48. Le Gouvernement considère que le montant sollicité par le requérant est excessif, qu’il présente un caractère spéculatif et qu’il est sans aucun lien avec les violations alléguées.
Selon le Gouvernement, un constat de violation serait suffisant en ce qu’il offrirait à l’intéressé la possibilité de faire rouvrir la procédure au niveau interne. 49. Ainsi que la Cour l’a souligné à maintes reprises, le constat d’une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention dans le chef d’un requérant ne permet pas de conclure que celui-ci a été condamné à tort, et il est impossible de spéculer sur ce qui aurait pu se produire si une telle violation n’avait pas existé ( Beuze , précité, § 199). Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que le constat de violation suffit en soi à compenser le préjudice moral subi par le requérant.
50. Enfin, elle rappelle que lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l’intéressé représente en principe un moyen approprié de remédier à la violation constatée (voir Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003, et Moreira Ferreira c. Portugal (n o 2) [GC], n o 19867/12, §§ 48-50, 11 juillet 2017). À cet égard, elle note que l’article 465 du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1 er février 2014, permet la révision d’un procès sur le plan interne lorsque la Cour a constaté la violation des droits et libertés fondamentaux d’un requérant ( Ovidiu Cristian Stoica c. Roumanie , n o 55116/12, §§ 52-53, 24 avril 2018). Frais et dépens 51. Le requérant sollicite également le remboursement des frais d’avocat, pour un montant dont il laisse l’appréciation à la Cour, sans fournir aucun document justificatif à l’appui de sa demande.
52. Le Gouvernement s’oppose à l’octroi de tout montant à ce titre. 53. Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). 54. En l’espèce, compte tenu de l’absence de documents justificatifs, la Cour rejette la demande formulée au titre des frais et dépens ( Ocak c. Turquie , n o 33675/04, § 24, 19 mars 2019). Intérêts moratoires 55. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mars 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Greffière adjointe Président