- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 26 mai 2020
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Rădulescu împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA RADULESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 9812/13) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 mai 2020 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă.
În cazul Radulescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care face parte dintr-un comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Ilse Freiwirth, ginere adjunctă de secțiune, Văzută: cererea menționată anterior (nr. 9812/13) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la 4 februarie 2013, reclamantul a sesizat Curtea cu privire la decizia președintelui secțiunii, acționând în calitate de judecător unic, de a declara inadmisibilă o parte a cererii, observațiile părților, decizia prin care Curtea a respins opoziția din partea statului membru în cauză de către un comitet, După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 martie 2020, Rend hotărârea adoptată aici, adoptată la această dată: INTRODUCERE
Cererea se referă, sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, la condamnarea în apel a reclamantului care a fost pronunțată pe baza unor dovezi care au fost considerate insuficiente de către instanța de primă instanță și fără a fi avut loc o nouă audiere a martorilor. Aceasta se referă, de asemenea, la durata procedurii penale în cauză. De fapt, doi. Reclamantul s-a născut în 1956 și locuiește în București. A fost reprezentat de ME O. Budușan, avocat în București. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar de la Ministerul Afacerilor Externe.
La 16 septembrie 2004, Parchetul din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție l-a acuzat pe reclamant de malversații în gestionarea societății comerciale M., al cărui consiliu de administrație îl prezida. O anchetă a fost inițiată în urma unei plângeri depuse de N.D., fost director general al societății, și de autodeliberare a M.E., fostul său director executiv. În cadrul acestei anchete, reclamantul a fost reținut provizoriu timp de aproximativ patru luni. În cele din urmă, procurorul a modificat acuzația și a continuat investigația pentru abuz de bunuri sociale.
Parchetul dispunea de o expertiză contabilă la nivelul căreia expertul concluzionează că reclamantul a instituit un sistem de facturi false în cadrul societății M. Și a profitat de asta personal. În plus, societatea comercială W., a cărei soție a reclamantului era în principal acționar, a fost unul dintre furnizorii societății M. El a adăugat că compania W. a facturat ilegal societății M. prestarea de servicii și lucrări, profitând astfel de beneficii ilegale. Compania W. Ar fi folosit apoi acești bani pentru a achiziționa acțiuni ale societății M. și să devină acționar majoritar.
Parchetul a interogat 14 martori, inclusiv N.D. și M.E., care își mențin declarațiile. Doi directori ai companiei M., B.R. și B.M., au declarat că o parte din lucrările facturate de societatea W. De fapt, au fost efectuate de alte societăți. Doi oameni de afaceri, J.F. Și S.A., au indicat că reclamantul le-a pus la curent cu presupusul sistem de facturi false.
În rechiziționarea sa din 11 noiembrie 2011, Parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată pentru abuz de bunuri sociale. Societatea M., pe care nu a suferit nici un prejudiciu, nu s-a constituit o parte civilă.
Tribunalul de Primă Instanță din București a ordonat o nouă expertiză contabilă. Noul expert desemnat concluzionează că toate facturile au fost autentice și că corespund unor prestări de servicii și unor lucrări care au fost efectuate efectiv de societatea W. în numele societății M. În plus, a afirmat că societatea M. au făcut obiectul mai multor controale fiscale care au validat aceste facturi.
Tribunalul a interogat 25 de martori, inclusiv N.D., M.E., B.R. și B.M. (punctele 4 și 6 de mai sus). Primele două au declarat că prestațiile societății W. au fost supraevaluate, iar ultimele două au confirmat realitatea lucrărilor efectuate de societatea W. în numele societății M. În ceea ce privește ceilalți martori, angajații societății M. și societăți partenere ale acesteia, au confirmat realitatea acestor lucrări.
Prin hotărârea din 24 aprilie 2012, Tribunalul de Primă Instanță din București a pronunțat relaxarea reclamantului. Având în vedere concluziile celei de-a doua expertize contabile, confirmate de declarațiile majorității martorilor, și de lipsa de prejudiciu ale societății M., care nu era constituită din partea civilă, s-a considerat că Registrul nu era constituit.
Parchetul a formulat un recurs în fața instanței de apel din București.
Prin hotărârea din 16 octombrie 2012, Curtea de apel a primit recursul, a clasat hotărârea pronunțată în primă instanță și, hotărând pe fond, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru abuz de bunuri sociale.
Pentru a se pronunța astfel, Comisia a respins concluziile celei de a doua expertize (punctul 8 de mai sus). Comisia a remarcat că cel de-al doilea expert și-a bazat pe documente care nu fuseseră prezentate primului expert (punctul 5 de mai sus). Prin urmare, Comisia a considerat că există îndoieli cu privire la fiabilitatea celei de a doua expertize.
Curtea de apel a considerat că concluziile primei expertize au fost confirmate de declarațiile pe care N.D., M.E., B.R., B.M., J.F. și S. A. au fost efectuate în cursul anchetei Parchetului (punctul 6 de mai sus). Comisia a considerat că aceste declarații erau relevante pentru stabilirea faptelor și, în special, pentru modul de operare al reclamantului. Având în vedere primul raport de expertiză și declarațiile menționate mai sus, Curtea concluzionează că facturile în litigiu erau false.
În ceea ce privește declarațiile martorilor care fuseseră audiați de instanța de primă instanță și care confirmaseră realitatea lucrărilor (punctul 9 de mai sus), tribunalul de apel le-a îndepărtat pe motiv că erau subiective sau foarte puțin grave și irelevante, în măsura în care acești martori erau pentru majoritatea salariaților sau foștilor salariați ai societății M. sau alte societăți controlate de solicitant. CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONEAZĂ
Dispozițiile Codului de procedură penală (CPP), astfel cum sunt în vigoare înainte de 1 februarie 2014, care sunt relevante în speță și care definesc domeniul de competență și de competență al instanțelor cu privire la o cale de atac, sunt descrise în Hotărârea Găitanu c. România (nr. 26082/05, § 17-18, 26 iunie 2012). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA LA Recurentul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii penale împotriva sa: el reproșează instanței de apel că a condamnat instanța fără să fi administrat ea însăși dovezile pe baza cărora instanța de primă instanță își pronunțase relaxarea. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt formulate astfel: (...) □ Cu privire la admisibilitate
Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fondul Argumentele părților
Reclamantul susține că, pentru a anula hotărârea Tribunalului de Primă Instanță și pentru a-l condamna penal pe liderul abuzului de bunuri sociale, tribunalul de apel a reexaminat fondul acuzației în fapt și în drept.
Reclamantul consideră că instanța de recurs a efectuat o examinare a mijloacelor de probă care fuseseră administrate de instanța de primă instanță, inclusiv a declarațiilor, care constituiau, în opinia instanței, elemente determinante în cauza respectivă.
Guvernul susține că hotărârea sa s-a bazat în principal pe dovezile scrise depuse la dosar și, în special, pe prima expertiză contabilă. În orice caz, CESE consideră că acest lucru este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțe și instanțe, pe care le deține în mod direct și direct mijloacele de probă.
În cele din urmă, guvernul indică faptul că reclamantul și-a putut pleda cauza în fața Tribunalului de apel și nu a solicitat o nouă audiere a martorilor. Evaluarea Curții
Curtea amintește că, atunci când o instanță de recurs este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procedurii, să decidă cu privire la aceste chestiuni fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate în persoană fie de către pârâtul care susține că nu a comis actul luat pentru o infracțiune (a se vedea, printre altele, Constantinesc c. România, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000-VIII), fie de către martorii care au depus mărturie în timpul procedurii (Găitanaru c. România, nr. 26082/05, § 35, 26 iunie 2012 și Hogea c. România, nr. 31912/04, § 54, 29 octombrie 2013).
Comisia observă deja că, în sistemul judiciar din România, competența instanțelor sesizate prin intermediul căii de atac nu era limitată la problemele de drept. Într-adevăr, Comisia a observat că procedura aplicabilă în cadrul exercitării acestei căi de atac era o procedură completă care urma aceleași norme ca și o procedură pe fond și că instanța de apel putea fie să confirme executarea hotărârii pronunțate de instanța inferioară, fie să declare că este vinovată de o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției sale, prin administrarea, dacă este cazul, a unor noi mijloace de probă (Danila c. România, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007, Găitanaru, citată anterior, § 30 și Vaduva c. România, nr. 27781/06, § 43, 25 februarie 2014).
Comisia reamintește că, în cazuri similare, a reproșat deja autorităților române o lipsă de administrare a probelor în fața instanței de apel ( Flueraș c. România, nr. 17520/04, § 56-62, 9 aprilie 2013 și Moinescu c. România, nr. 16903/12, § 36-41, 15 septembrie 2015).
În speță, Curtea constată că instanța nu și-a limitat analiza la o chestiune de drept, mai exact cea a calificării juridice a faptelor. Dimpotrivă, instanța reclamantă a făcut obiectul unei noi interpretări a probelor și a stabilit că reclamantul a comis faptele reprobabile, ceea ce a dus la condamnarea penală a acestuia.
Curtea constată, de asemenea, că Tribunalul de Primă Instanță din București a statuat că documentele dosarului, printre care cele două expertize contabile și declarațiile mai multor martori (punctele 8 și 9 de mai sus), justificau relaxarea reclamantului (punctul 10 de mai sus). În al doilea rând, aceasta arată că instanța de recurs l-a condamnat pe reclamant (punctul 12 de mai sus) fără a auzi martorii care au depus mărturie în fața instanței de primă instanță și în cursul anchetei Parchetului. Comisia observă că instanța de apel nu dispune de date noi pentru a înlocui o condamnare penală a reclamantului.
Curtea ia notă de faptul că instanța de apel a întemeiat condamnarea la … și S. A. (punctele 13 și 14 de mai sus). Comisia constată că aceste depoziții au jucat un rol important în condamnarea reclamantului, în cazul în care instanța de apel a considerat că acestea erau relevante pentru stabilirea faptelor și că acestea rezumau concluziile primei expertize (punctul 14 de mai sus).
Probabil aparținea în în întreaga înfrumusețare a diferitelor date colectate. Cu toate acestea, reclamantul a fost găsit vinovat pe baza unor mărturii care, potrivit primelor judecători, erau insuficiente pentru a fi condamnat. Prin urmare, Curtea consideră că o nouă audiere a acestor martori s
Această audiere a fost cu atât mai necesară cu cât, în opinia Curții, existau îndoieli cu privire la fiabilitatea declarațiilor care au întemeiat condamnarea. Deci, J.F. și S. A. (punctul 6 de mai sus) Cât despre mărturia lui B.R. și B.M. privind realitatea lucrărilor efectuate de societatea W. în numele societății M., Curtea constată că declarațiile prezentate de acești martori la Parchet (punctul 6 de mai sus) erau în contradicție cu cele pe care le-au făcut în fața Tribunalului de Primă Instanță (punctul 9 de mai sus).
În măsura în care guvernul susține că reclamantul nu a solicitat instanței de apel să inițieze o nouă audiere a martorilor, Curtea consideră că instanța de apel era obligată să ia din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu solicitase în mod expres astfel de măsuri (Mischie c. România, nr. 50224/07, § 39, 16 septembrie 2014).
Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că condamnarea reclamantului de către instanța de judecată, pronunțată în absența unei noi audieri a martorilor, în timp ce instanța de primă instanță își pronunțase redeschiderea, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA PRIVIND DURATA PROCEDURII
Reclamantul susține că durata procedurilor penale desfășurate împotriva sa este incompatibilă cu cerința privind termenul rezonabil. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție.
Guvernul invită Curtea să ia în considerare, în examinarea sa globală, complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și numărul de grade de jurisdicție.
Curtea reamintește că durata unei proceduri trebuie să se bazeze pe circumstanțele cauzei și ținând cont de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul pentru: (a se vedea, printre multe altele, Pelios și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999 - II, și Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
În speță, Comisia observă că procedura a început la 16 septembrie 2004 cu acuzarea reclamantului (punctul 4 de mai sus) și că aceasta s-a încheiat la 16 octombrie 2012 cu condamnarea acestuia din urmă de către Tribunalul de apel din București (punctul 12 de mai sus). Prin urmare, procedura a durat opt ani și o lună, dintre care peste șapte ani în fața Parchetului (punctul 7 de mai sus), pentru două grade de jurisdicție.
Curtea amintește apoi că, în hotărârea de principiu Vlad și alții c. România (nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07, 26 noiembrie 2013) a dus la constatarea unei încălcări a unor aspecte similare celor care fac obiectul prezentei cauze.
După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifică niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în ceea ce privește admisibilitatea și temeinicia cauzei în cauză. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Comisia consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu a fost excesivă și că nu a răspuns la cerința termenului rezonabil.
În consecință, acest aspect este admisibil și a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA
În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de
Reclamantul solicită 213 425 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit din cauza unei pierderi de venit de care ar fi suferit în timpul detenției provizorii și a executării pedepsei. În plus, acesta solicită 678 680 EUR pentru prejudiciul moral.
Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant pentru daune materiale nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta susține că o constatare a încălcării ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă în speță și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în această privință.
Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta arată că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil și de o procedură efectuată într-un termen rezonabil de instanțele naționale. Prin urmare, Comisia respinge cererea formulată în acest sens.
În schimb, Comisia consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție nu este suficientă pentru a remedia. În ceea ce privește echitatea, Comisia consideră că este necesar să i se acorde 5 000 EUR.
În plus, Comisia reamintește că, atunci când o persoană particulară a fost condamnată la cererea reclamantului în speță, în cadrul unei proceduri afectate de nerespectarea cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea acestuia reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de soluționare a încălcării constatate (Valdhuter c. România, nr. 70792/10, § 70, 27 iunie 2017). În această privință, Curtea constată că art. 465 din noul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces intern atunci când aceasta însăși a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (Moinescu, citată anterior, § 48). Proaspăt și cheltuieli de judecată
În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne, reclamantul solicită suma de 7 889 EUR, care corespunde onorariilor care ar fi fost plătite unui expert contabil în cadrul procedurii în fața Tribunalului de Primă Instanță.
Guvernul consideră că costurile legate de onorariile de expert trebuie să fie excluse, deoarece, în opinia sa, acestea nu au nicio legătură cu o presupusă încălcare a convenției.
În speță, încălcarea reținută se referă la neadministrarea directă a probelor de către tribunalul de apel din București și la durata excesivă a procedurii. Prin urmare, Curtea respinge cererea prezentată cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată prezentate în cadrul procedurii în fața Tribunalului de Primă Instanță. Interesul moratoriu
Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de administrare directă a probelor de către tribunalul de apel din București; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție pe baza duratei procedurii penale inițiate împotriva reclamantului; A declarat (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru a fi convertit în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului; (b) începând cu expirarea termenului menționat și până la data de plată, această sumă va fi mai mare decât o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 mai 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefier Adjunct Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE RĂDULESCU c. ROUMANIE (Requête n o 9812/13) ARRÊT STRASBOURG 26 mai 2020 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Rădulescu c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de : Faris Vehabović, président, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, juges, et de Ilse Freiwirth, greffière adjointe de section , Vu : la requête susmentionnée (n o 9812/13) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Ștefan Rădulescu (« le requérant ») a saisi la Cour en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention ») le 4 février 2013, la décision du président de section, agissant en qualité de juge unique, de déclarer irrecevable une partie de la requête, les observations des parties, la décision par laquelle la Cour a rejeté l’opposition du Gouvernement à l’examen de la requête par un comité, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 mars 2020, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : INTRODUCTION 1. La requête concerne, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, la condamnation en appel du requérant qui a été prononcée sur la base de preuves qui avaient été jugées insuffisantes par le tribunal de première instance et sans qu’il y ait eu de nouvelle audition de témoins.
Elle porte également sur la durée de la procédure pénale en cause. EN FAIT 2. Le requérant est né en 1956 et réside à Bucarest. Il a été représenté par M e O. I. Budușan, avocat à Bucarest. 3. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. 4 . Le 16 septembre 2004, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice mit le requérant en accusation du chef de malversations dans la gestion de la société commerciale M., dont il présidait le conseil d’administration. Une enquête avait été ouverte à la suite d’une plainte déposée par N.D., ancien directeur général de la société, et de l’autodénonciation de M.E., son ancien directeur exécutif.
Dans le cadre de cette enquête, le requérant avait été maintenu en détention provisoire pendant environ quatre mois. Ultérieurement, le parquet modifia le chef d’accusation et poursuivit l’enquête pour abus de biens sociaux. 5 . Le parquet ordonna une expertise comptable à l’issue de laquelle l’expert conclut que le requérant avait mis en place un système de fausses factures au sein de la société M. et en avait tiré un avantage personnel. L’expert indiqua que la société commerciale W., dont l’épouse du requérant était l’unique actionnaire, était l’un des prestataires de la société M. Il ajouta que la société W. avait illégalement facturé à la société M. des prestations de services et des travaux, en tirant ainsi un profit illicite.
La société W. aurait ensuite utilisé cet argent pour acquérir des actions de la société M. et en devenir l’actionnaire majoritaire. 6 . Le parquet interrogea quatorze témoins, dont N.D. et M.E., qui maintinrent leurs déclarations. Deux cadres de la société M., B.R. et B.M., déclarèrent qu’une partie des travaux facturés par la société W. avaient en réalité été effectués par d’autres sociétés. Deux hommes d’affaires, J.F. et S.A., indiquèrent que le requérant les avait mis au courant du système présumé de fausses factures. 7 . Dans son réquisitoire du 11 novembre 2011, le parquet renvoya le requérant en jugement pour abus de biens sociaux. La société M., estimant qu’elle n’avait subi aucun préjudice, ne se constitua pas partie civile.
8 . Le tribunal de première instance de Bucarest ordonna une nouvelle expertise comptable. Le nouvel expert désigné conclut que toutes les factures étaient authentiques et qu’elles correspondaient à des prestations de services et à des travaux qui avaient réellement été effectués par la société W. pour le compte de la société M. Par ailleurs, il indiqua que la société M. avait fait l’objet de plusieurs contrôles fiscaux qui avaient validé ces factures. 9 . Le tribunal interrogea également vingt-cinq témoins, dont N.D., M.E., B.R. et B.M. (paragraphes 4 et 6 ci-dessus). Les deux premiers déclarèrent que les prestations de la société W. avaient été surévaluées, et les deux derniers confirmèrent la réalité des travaux effectués par la société W. pour le compte de la société M. Quant aux autres témoins, des salariés de la société M. et de sociétés partenaires de celle-ci, ils confirmèrent la réalité de ces travaux.
10 . Par un jugement du 24 avril 2012, le tribunal de première instance de Bucarest prononça la relaxe du requérant. Compte tenu des conclusions de la seconde expertise comptable, confirmées par les déclarations de la majorité des témoins, et de l’absence de préjudice de la société M., qui ne s’était pas constituée partie civile, il estima que le délit n’était pas constitué. 11. Le parquet forma un pourvoi devant la cour d’appel de Bucarest. 12 . Par un arrêt du 16 octobre 2012, la cour d’appel accueillit le pourvoi, cassa le jugement rendu en première instance et, statuant sur le fond, condamna le requérant à une peine de cinq ans de prison pour abus de biens sociaux. 13 . Pour statuer ainsi, elle écarta les conclusions de la seconde expertise (paragraphe 8 ci-dessus).
Elle nota que le second expert s’était appuyé sur des documents qui n’avaient pas été présentés au premier expert (paragraphe 5 ci-dessus). Elle estima par conséquent qu’il existait des doutes quant à la fiabilité de la seconde expertise. 14 . La cour d’appel considéra que les conclusions de la première expertise étaient corroborées par les déclarations que N.D., M.E., B.R., B.M., J.F. et S.A. avaient faites au cours de l’enquête du parquet (paragraphe 6 ci-dessus). Elle jugea que ces déclarations étaient « pertinentes » pour l’établissement des faits, et en particulier du mode opératoire du requérant. Au vu du premier rapport d’expertise et des déclarations susmentionnées, la cour d’appel conclut que les factures litigieuses étaient fausses.
15 . Quant aux déclarations des témoins qui avaient été entendus par le tribunal de première instance et qui avaient confirmé la réalité des travaux (paragraphe 9 ci-dessus), la cour d’appel les écarta au motif qu’elles étaient « subjectives ou très peu sérieuses et sans pertinence », dès lors que ces témoins étaient pour la plupart des salariés ou d’anciens salariés de la société M. ou d’autres sociétés contrôlées par le requérant.
LE CADRE JURIDIQUE INTERNE PERTINENT
16. Les dispositions du code de procédure pénale (CPP), tel qu’en vigueur avant le 1 er février 2014, qui sont pertinentes en l’espèce et qui définissaient l’étendue de la compétence et des pouvoirs des juridictions saisies d’un recours sont décrites dans l’arrêt Găitănaru c. Roumanie (n o 26082/05, §§ 17-18, 26 juin 2012). EN DROIT
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
À RAISON D’UNE ABSENCE D’
administration directe des preuves 17. Le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable dans le cadre de la procédure pénale menée contre lui : il reproche à la cour d’appel de l’avoir condamné sans avoir elle-même administré directement les preuves sur le fondement desquelles le tribunal de première instance avait prononcé sa relaxe. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes en l’espèce sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » Sur la recevabilité 18. Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
Sur le fond Arguments des parties 19. Le requérant soutient que, pour annuler le jugement du tribunal de première instance et le condamner pénalement du chef d’abus de biens sociaux, la cour d’appel a réexaminé le fond de l’accusation en fait et en droit. 20. Le requérant considère que la cour d’appel a pour cela procédé à un examen des moyens de preuve qui avaient été administrés par le tribunal de première instance, y compris les témoignages, lesquels constituaient aux yeux de la cour d’appel des éléments déterminants dans l’affaire. 21. Le Gouvernement soutient que la cour d’appel a fondé son arrêt principalement sur les preuves écrites versées au dossier et, en particulier, sur la première expertise comptable.
En tout état de cause, il estime que c’est au premier chef aux autorités nationales, et plus particulièrement aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’administrer et d’interpréter les moyens de preuve. 22. Enfin, le Gouvernement indique que le requérant a pu plaider sa cause devant la cour d’appel et n’a pas exigé de nouvelle audition des témoins.
Appréciation de la Cour 23. La Cour rappelle que, lorsqu’une instance de recours est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité de la procédure, décider de ces questions sans appréciation directe des témoignages présentés en personne soit par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale (voir, parmi d’autres, Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, § 55, CEDH 2000-VIII), soit par les témoins ayant déposé pendant la procédure ( Găitănaru c. Roumanie , n o 26082/05, § 35, 26 juin 2012, et Hogea c. Roumanie , n o 31912/04, § 54, 29 octobre 2013). 24. Elle note qu’elle a déjà constaté que, dans le système judiciaire roumain, la compétence des juridictions saisies par la voie du « recours » n’était pas limitée aux seules questions de droit.
En effet, elle a observé que la procédure applicable dans le cadre de l’exercice de cette voie de droit était une procédure complète qui suivait les mêmes règles qu’une procédure au fond et que la juridiction de recours pouvait soit confirmer l’acquittement prononcé par la juridiction inférieure, soit déclarer l’intéressé coupable au terme d’une appréciation complète de la question de sa culpabilité ou de son innocence, en administrant le cas échéant de nouveaux moyens de preuve ( Dănilă c. Roumanie , n o 53897/00, § 38, 8 mars 2007, Găitănaru , précité, § 30, et Văduva c. Roumanie , n o 27781/06, § 43, 25 février 2014). 25. Elle rappelle que, dans des affaires similaires, elle a déjà reproché aux autorités roumaines un défaut d’administration des preuves devant la juridiction de recours ( Flueraș c. Roumanie , n o 17520/04, §§ 56-62, 9 avril 2013, et Moinescu c. Roumanie , n o 16903/12, §§ 36-41, 15 septembre 2015). 26. En l’espèce, la Cour constate que la cour d’appel n’a pas limité son analyse à une question de droit, plus précisément celle de la qualification juridique des faits.
Au contraire, la cour d’appel s’est bel et bien livrée à une nouvelle interprétation des preuves et a établi que le requérant avait commis les faits reprochés, ce qui a eu pour conséquence la condamnation pénale de celui-ci. 27. La Cour note également que le tribunal de première instance de Bucarest a jugé que les pièces du dossier, parmi lesquelles figuraient les deux expertises comptables et les déclarations de plusieurs témoins (paragraphes 8 et 9 ci-dessus), justifiaient la relaxe du requérant (paragraphe 10 ci-dessus). Elle relève ensuite que la cour d’appel a condamné le requérant (paragraphe 12 ci-dessus) sans entendre les témoins qui avaient déposé devant le tribunal de première instance et au cours de l’enquête du parquet.
Elle observe que la cour d’appel ne disposait d’aucune donnée nouvelle pour substituer à la relaxe une condamnation pénale du requérant. 28. La Cour note que la cour d’appel a fondé la condamnation de l’intéressé sur les conclusions de la première expertise comptable et sur les comptes rendus des dépositions faites au cours de l’enquête par les témoins N.D., M.E., B.R., B.M., J.F. et S.A. (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). Elle constate que ces dépositions ont joué un rôle important dans la condamnation du requérant dès lors que la cour d’appel a jugé qu’elles étaient « pertinentes » pour l’établissement des faits et qu’elles corroboraient les conclusions de la première expertise (paragraphe 14 ci ‑ dessus).
29. Il appartenait sans doute à la cour d’appel d’apprécier les diverses données recueillies. Il n’en demeure pas moins que le requérant a été reconnu coupable sur la base de témoignages qui, d’après les premiers juges, étaient insuffisants pour qu’il fût condamné. Dès lors, la Cour estime qu’une nouvelle audition de ces témoins s’imposait. 30. Pareille audition était d’autant plus nécessaire que, de l’avis de la Cour, un doute subsistait quant à la fiabilité des dépositions qui avaient fondé la condamnation. Ainsi, J.F. et S.A. (paragraphe 6 ci-dessus) n’ont jamais été entendus par les juridictions qui ont connu du fond de l’affaire. Quant aux témoignages de B.R. et B.M.
concernant la réalité des travaux effectués par la société W. pour le compte de la société M., la Cour note que les déclarations livrées par ces témoins au parquet (paragraphe 6 ci-dessus) étaient en contradiction avec celles qu’ils avaient faites devant le tribunal de première instance (paragraphe 9 ci-dessus).
31. Pour autant que le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas demandé à la cour d’appel de procéder à une nouvelle audition des témoins, la Cour estime que la juridiction de recours était tenue de prendre d’office des mesures positives à cette fin, même si le requérant n’avait pas sollicité expressément de telles mesures ( Mischie c. Roumanie , n o 50224/07, § 39, 16 septembre 2014). 32. Au vu de ces éléments, la Cour considère que la condamnation du requérant par la cour d’appel, prononcée en l’absence d’une nouvelle audition des témoins, alors que le tribunal de première instance avait prononcé sa relaxe, est contraire aux exigences d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
33. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION À RAISON DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE 34. Le requérant soutient que la durée de la procédure pénale menée contre lui est incompatible avec l’exigence du « délai raisonnable ». Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention. 35. Le Gouvernement invite la Cour à prendre en compte, dans son examen global, la complexité de l’affaire, le comportement des autorités et le nombre de degrés de juridiction.
36. La Cour rappelle que la durée « raisonnable » d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères suivants : la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999 ‑ II, et Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 37. En l’espèce, elle observe que la procédure a commencé le 16 septembre 2004 avec la mise en accusation du requérant (paragraphe 4 ci-dessus) et qu’elle a pris fin le 16 octobre 2012 avec la condamnation de ce dernier par la cour d’appel de Bucarest (paragraphe 12 ci-dessus).
La procédure a donc duré huit ans et un mois, dont plus de sept ans devant le parquet (paragraphe 7 ci-dessus), pour deux degrés de juridiction. 38. La Cour rappelle ensuite que dans l’arrêt de principe Vlad et autres c. Roumanie (n os 40756/06, 41508/07 et 50806/07, 26 novembre 2013) elle a abouti à un constat de violation au sujet de questions similaires à celles qui font l’objet de la présente affaire. 39. Après examen de l’ensemble des éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne décèle aucun fait ou argument propre à la convaincre de parvenir à une conclusion différente quant à la recevabilité et au bien-fondé du grief en question. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse était excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ». 40. Il s’ensuit que ce grief est recevable et qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
41. Aux termes de l’article 41 de la Convention : « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » Dommage 42. Le requérant demande 213 425 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu’il estime avoir subi à cause d’une perte de revenus dont il aurait pâti pendant sa détention provisoire et l’exécution de sa peine. En outre, il sollicite 678 680 EUR au titre du préjudice moral. 43. Le Gouvernement considère que le montant réclamé par le requérant pour dommage matériel n’a aucun lien avec l’objet de la présente affaire.
Pour ce qui est du dommage moral, il soutient qu’un constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante en l’espèce et qu’en tout état de cause le montant réclamé est excessif au regard de la jurisprudence de la Cour en la matière. 44. La Cour considère que le requérant n’a pas démontré l’existence d’un lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle relève qu’en l’espèce le seul fondement à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n’a pas bénéficié d’un procès équitable et d’une procédure menée dans un délai raisonnable par les juridictions nationales. Elle rejette donc la demande formulée à ce titre.
45. Elle considère en revanche que le requérant a subi un préjudice moral certain que le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention ne suffit pas à réparer. Statuant en équité, elle juge qu’il y a lieu de lui octroyer 5 000 EUR.
46. En outre, elle rappelle que, lorsqu’un particulier, à l’instar du requérant en l’espèce, a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l’intéressé représente en principe un moyen approprié de remédier à la violation constatée ( Valdhuter c. Roumanie , n o 70792/10, § 70, 27 juin 2017). À cet égard, la Cour note que l’article 465 du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1 er février 2014, permet la révision d’un procès sur le plan interne lorsqu’elle-même a constaté la violation des droits et libertés fondamentaux d’un requérant ( Moinescu , précité, § 48). Frais et dépens 47. Au titre des frais et dépens qu’il a engagés devant les juridictions internes, le requérant réclame la somme de 7 889 EUR, qui correspond aux honoraires qui auraient été réglés à un expert-comptable dans le cadre de la procédure devant le tribunal de première instance.
48. Le Gouvernement considère que les frais relatifs aux honoraires d’expert doivent être écartés, car, selon lui, ils n’ont aucun lien avec une violation alléguée de la Convention. 49. En l’espèce, la violation retenue concerne le défaut d’administration directe des preuves par la cour d’appel de Bucarest et la durée excessive de la procédure. Par conséquent, la Cour rejette la demande présentée au titre des frais et dépens exposés dans le cadre de la procédure devant le tribunal de première instance. Intérêts moratoires 50. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR,
À L’UNANIMITÉ
, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison du défaut d’administration directe des preuves par la cour d’appel de Bucarest ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison de la durée de la procédure pénale engagée contre le requérant ; Dit a) que l’État défendeur doit verser pour dommage moral au requérant, dans un délai de trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros) à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mai 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Greffière adjointe Président