Lascău împotriva României

În ceea ce privește dreptul de a lua în mod ilegal dobânzi și de a spăla bani, Parchetul reproșa reclamantului că a achiziționat o clădire prin intermediul unei societăți-paravan și l-a revândut, spălând astfel profitul. O expertiză contabilă, realizată la cererea Parchetului, a concluzionat că …

În ceea ce privește regimul de corupție pasivă, Parchetul reproșa reclamantului că a primit bunuri de la un om de afaceri, P.J., și de la societăți comerciale ale acestuia și că a beneficiat de servicii plătite de aceștia în schimbul adoptării de către conducerea finanțelor a unor decizii favorabile acestor societăți. P.J., după ce a acționat în calitate de coruptor, a fost autoraportat la Parchet. El a fost apoi retras, dar Parchetul a considerat, în ceea ce privește celelalte documente din dosar și declarațiile altor zece martori, dintre care unii au fost angajați ai societăților deținute de P.J., că nu a fost sincer. Considerând că mai multe probe fuseseră obținute ilegal, în special interceptările telefonice și documentele confiscate la domiciliul reclamantului, instanța le-a îndepărtat de la dosar. El l-a auzit pe reclamant și pe mai mulți martori, inclusiv pe P.J. și cei zece martori pe care procurorul a întemeiat acuzația de corupție pasivă.

P.J. a declarat că reclamantul a plătit toate bunurile pe care le primise și toate serviciile de care beneficiase. El a adăugat că a fost supus unor presiuni și amenințări din partea Parchetului pentru a formula acuzații împotriva reclamantului. Doi martori, P.D.R. și L.D., care au declarat în fața Parchetului că au contramandat facturile în scopul justificării furnizării bunurilor și serviciilor în cauză la mai târziu, s-au retras, de asemenea. L.D. S-a convins că procurorul i-a dat declarația. Prin hotărârea din 1 iunie 2010, Tribunalul l-a relaxat pe reclamantul șefului infracțiunilor care i-au fost reproșate, cu excepția celei de complicitate la faliment fraudulos.

În ceea ce privește dreptul de a fi luat în mod ilegal de interese, acesta a examinat documentele dosarului și a considerat că acestea nu erau suficiente pentru a inversa prezumția de nevinovăție a reclamantului. În ceea ce privește spălarea de bani, el a considerat că a demonstrat că a achiziționat apartamentul în cauză cu capital propriu.

În legătură cu acuzația de corupție pasivă, a considerat că retragerea lui P.J. a fost susținută de toate dovezile din dosar și de declarațiile celor zece martori pe care i-a interogat. În plus, a remarcat că reclamantul nu a fost implicat în luarea deciziilor de către conducerea finanțelor privind societățile deținute de P.J., care au făcut obiectul unor controale fiscale efectuate în mod corespunzător.

La apelul din partea Parchetului, printr-o hotărâre din 22 februarie 2012, tribunalul de apel al lui Brașov a confirmat relaxarea, după ce a ascultat mai mulți martori și a ordonat o nouă expertiză contabilă. Ea a pus capăt acuzațiilor de complicitate la fraudă din cauza prescrierii răspunderii penale.

Parchetul s-a ocupat de casarea în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (

Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 2013, Înalta Curte a primit parțial recursul și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru infracțiunile de corupție pasivă și spălare de bani. De asemenea, aceasta a ordonat confiscarea apartamentului achiziționat de solicitant, precum și a sumelor care reprezentau prețul bunurilor și serviciilor de care ar fi beneficiat.

Comisia a considerat, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, că interceptările telefonice și percheziția au fost efectuate în mod corespunzător. Prin urmare, Comisia a considerat că dovezile astfel obținute erau legale și le-a reinclus în dosar. Ulterior, Comisia a considerat că instanța și instanța de judecată au interpretat greșit dovezile cazului.

În ceea ce privește încălcarea de corupție pasivă, Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe autodeliberarea P.J. și primele declarații pe care acesta le-a făcut în cursul anchetei.

Comisia a considerat că aceste declarații erau adevărate și că retragerea ulterioară a P.J. în fața Parchetului și apoi în fața instanței de Primă Instanță n .. nu a fost sincer. În această privință, Comisia a remarcat că, în cursul primelor sale declarații P.J. nu a menționat nicio plată efectuată de reclamant pentru bunurile și serviciile de care acesta beneficiase. În plus, Comisia a considerat că primele declarații ale P.J. au fost confirmate de declarațiile făcute de martori în fața Parchetului, inclusiv P.D.R. și L.D., prin documente contabile și interceptări telefonice.

Comisia a considerat că reclamantul a fost făcut vinovat de luarea ilegală a unor dobânzi cu ocazia achiziționării imobilului, dar a constatat că răspunderea penală pentru această încălcare era prevăzută.

În ceea ce privește responsabilitatea de spălare a banilor cu privire la suma care provine din revânzarea acestei clădiri, Înalta Curte a întemeiat condamnarea pe concluziile privind expertiza contabilă care fusese realizată la cererea Parchetului, care retragea circuitul de argint și care contrazicea teza reclamantului potrivit căreia apartamentul în cauză fusese achiziționat cu capital propriu.

Ea a considerat că concluziile de la lituaniană au fost confirmate de documentele confiscate în timpul percheziției efectuate la domiciliul lui . Pe de altă parte, Comisia a considerat că instanța de judecată a încălcat dispozițiile Codului de procedură penală prin faptul că a omis să menționeze motivele pentru care a luat în considerare competența Parchetului și a dispus o nouă procedură. CADRUL JURIDIC INTERNĂ ÎNTÂLNIT

Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală (CPP) în vigoare înainte de 1 februarie 2014 de definire a domeniului de competență și de competență al instanțelor sesizate cu privire la o cale de atac sunt descrise în hotărârea Găitanaru c. România (nr. 26082/05, § 17-18, 26 iunie 2012). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A LICHIDEI 6 alin. (1) DIN CONVENȚIA

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii penale împotriva sa. El reproșează Înaltei Curți de Casație și Justiție ( Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt formulate astfel: □ Cu privire la admisibilitate

Guvernul consideră că declarațiile martorilor nu au avut niciun rol în condamnarea reclamantului pentru spălare de bani.

Curtea constată că, deși reclamantul a făcut obiectul unei singure proceduri pentru toate infracțiunile care i-au fost reproșate, faptele la originea acuzațiilor de spălare de bani și de corupție pasivă erau diferite (punctele 5 și 6 de mai sus). În plus, Comisia remarcă faptul că dovezile pe care s-au bazat instanțele interne pentru a se pronunța cu privire la chestiunea răspunderii penale a persoanei în cauză au fost, de asemenea, diferite (punctele 10, 11, 16 și 19 de mai sus).

Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se examineze separat, pe de o parte, condamnarea reclamantului pentru spălare de bani și, pe de altă parte, condamnarea acestuia pentru corupție pasivă.

Aceasta constată că …

În aceste circumstanțe și în lipsa altor elemente, Curtea nu poate concluziona că reexaminarea documentelor scrise ale dosarului, care a dus la înălțarea remunerării reclamantului pentru spălare de bani, a afectat procedura de o lipsă de echitate, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte a explicat motivul pentru care a fost retrasă din concluziile instanțelor inferioare (punctul 20 de mai sus).

Prin urmare, partea din zz/ll/aaaa referitoare la condamnarea reclamantului pentru spălare de bani este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 litera (a) și art. 4 din convenție.

În ceea ce privește partea referitoare la condamnarea pentru corupție pasivă, Curtea constată că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv. Prin urmare, aceaceasta ar trebui declarată admisibilă. Pe fondul Argumentele părților

Reclamantul consideră că condamnarea sa a șefului de corupție pasivă, fără a fi efectuată la audierea martorilor, este o necunoștință a dreptului său la un proces echitabil. Comitetul consideră că această audiere de către Înalta Curte a fost cu atât mai necesară cu cât martorii au subliniat presiunile pe care le-ar fi exercitat Parchetul asupra lor pentru a-i determina să depună mărturie împotriva sa.

Guvernul susține că nu a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, deoarece hotărârea de condamnare nu s-a bazat doar pe declarațiile martorilor, ci și pe alte dovezi scrise. Evaluarea Curții

Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalitățile de aplicare a articolului 6 din Convenție la procedurile de recurs, pe care le-a amintit în cauza Găitanaru, § 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, de asemenea, Flueraș c. România, nr. 17520/04, § 53-55, 9 aprilie 2013 și Moinescu c. România, nr. 16903/12, § 33-35, 15 septembrie 2015).

În cazul de față, aceasta constată că nu este contestată de guvern faptul că Curtea Supremă și-a întemeiat hotărârea pe dovezile prezentate de declarațiile P.J. și alți martori interogați de Parchet și Tribunalul de Primă Instanță. Guvernul contestă doar valoarea probatorie a acestor mărturii și susține că dovezile scrise au fost cele care au luat convingerea judecătorilor Înaltei Curți (punctul 31 de mai sus).

Curtea nu se poate pronunța asupra ierarhiei probelor sau asupra valorii probante a acestora. Aceasta reamintește că este, în principiu, instanțelor naționale că este vorba despre a aprecia elementele colectate de acestea (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 - I).

În speță, este suficient să constate că Curtea Supremă este prevalorată de posibilitatea oferită de legea internă de a efectua o nouă examinare a depozițiilor pentru a se pronunța asupra chestiunii vinovăției lui Iehova (punctul 15 de mai sus). Astfel, din motivarea hotărârii din 13 februarie 2013 reiese în mod clar că aceste mărturii, în special cele ale P.J., P.D.R. și L.D., au contribuit în mod semnificativ la formarea convingerilor judecătorilor Înaltei Curți. Aceleași declarații au făcut suficient ca primii judecători ai temeiniciei acuzației să se îndoiască pentru a-i determina să pronunțe relaxarea șefului corupției pasive (punctele 16 și 17 de mai sus).

Prin urmare, Curtea consideră că Înalta Curte ar fi trebuit să pună întrebări cu privire la necesitatea unei noi audieri a acestor martori, cu atât mai mult cu cât aceasta se pronunța asupra fiabilității declarațiilor lor. Într-adevăr, aceasta a privilegiat declarațiile pe care le-au făcut în fața Parchetului, considerându-le mai credibile decât cele pe care le-au făcut în fața Tribunalului de Primă Instanță (punctul 17 de mai sus), în timp ce martorii prezentaseră presiuni asupra lor pentru a-i determina să depună mărturie împotriva reclamantului (punctul 8 de mai sus).

Curtea amintește în acest context că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăție sau la nevinovăția unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să audă martorii în persoană și să evalueze fiabilitatea acestora. Evaluarea fiabilității unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi realizată prin simpla citire a declarațiilor scrise (Dan c. Moldova, nr. 8999/07, § 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibil ca o instanță să interogheze un martor, de exemplu dacă persoana respectivă a decedat sau când este vorba despre respectarea dreptului său de a nu se autoincrimina (Craxi c. Italia (nr. 1) , nr. 34896/97, § 86, 5 decembrie 2002 și Dan, citată anterior, § 33. Cu toate acestea, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul de față.

Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că, în speță, omisiunea Înaltei Curți de a asculta martorii înainte de a declara vinovat de corupție pasivă a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem c. Franța, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004, Dan, citată anterior, §§ 31 - 35 și Lazu c. Republica Moldova, nr. 46182/08, § 36-44, 5 iulie 2016).

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de 41 de ani. Reclamantul solicită 140 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Acesta arată că această sumă corespunde salariilor nerecuperate ca urmare a revocării funcției publice care i-ar fi fost atribuită, precum și sumei pe care a declarat că a plătit-o în temeiul hotărârii pronunțate de Înalta Curte la 13 februarie 2013. El lasă la latitudinea Curii valoarea despăgubirii pe care aceaceasta ar putea să i-o acorde în scopul compensării prejudiciului moral pe care a declarat că l-a suferit.

Guvernul consideră că nici o sumă nu poate fi alocată reclamantului pentru daune materiale, cererea acestuia având un caracter speculativ. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, Comitetul consideră că o eventuală constatare a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție ar constitui, în sine, o reparație echitabilă satisfăcătoare.

Curtea observă că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. În ceea ce privește presupusul prejudiciu material, Comisia nu poate specula asupra rezultatului la care s-ar fi ajuns procedura dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției (a se vedea mutatis mutandis, Alexe c. România , nr. 66522/09, § 48, 3 mai 2016). Prin urmare, nu este necesar să i se acorde reclamantului o despăgubire pentru daune materiale.

În ceea ce privește cererea formulată pentru prejudicii morale, în pofida faptului că Curtea nu ar putea să speculeze cu certitudine asupra a ceea ce ar fi fost la sfârșitul procesului, în cazul în care garanțiile prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție ar fi fost respectate, aceasta consideră totuși că nu este rezonabil să se considere că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral real în cadrul procesului menționat anterior (Alexe, citată anterior, punctul 50). Prin urmare, Comisia acordă reclamantului titlul 1 500 EUR. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită 7 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată Õel a declarat că a angajat în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne. Acesta indică faptul că această sumă corespunde costurilor de transport suportate pentru a se deplasa în fața instanțelor interne. 46 Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere criteriile menționate anterior și lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în … Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iunie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefier Adjunct Președinte

La requête concerne, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, la condamnation du requérant par la Haute Cour de cassation et de justice sur la base des preuves que le tribunal départemental de Brașov et la cour d’appel de Brașov avaient jugées insuffisantes. EN FAIT

Le requérant est né en 1956 et réside à Sânmartin. Il a été représenté par M e G. Mateuț, avocat.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Par un réquisitoire du parquet anticorruption, le requérant, ancien chef de service de la direction départementale des Finances publiques de Bihor, fut renvoyé devant le tribunal départemental de Brasov pour répondre des chefs d’accusation de prise illégale d’intérêts, de blanchiment d’argent, de corruption passive, de complicité d’évasion fiscale, de complicité de faux en écritures et de complicité de banqueroute frauduleuse. Certaines pièces à conviction furent obtenues à la suite de l’écoute des conversations téléphoniques du requérant et de ses proches et d’une perquisition menée au domicile de l’intéressé. 5 . En ce qui concerne l’infraction de prise illégale d’intérêts et de blanchiment d’argent, le parquet reprochait au requérant d’avoir acquis un immeuble par l’intermédiaire d’une société écran et de l’avoir revendu, blanchissant le profit ainsi obtenu. Une expertise comptable, réalisée à la demande du parquet, conclut que l’intéressé avait utilisé l’argent provenant de la revente de l’immeuble pour acquérir un appartement. 6 . Quant à l’infraction de corruption passive, le parquet reprochait au requérant d’avoir reçu des biens de la part d’un homme d’affaires, P.J., et des sociétés commerciales de celui-ci et d’avoir bénéficié de services payés par eux en échange de l’adoption par la direction des Finances de décisions favorables à ces sociétés. P.J., après avoir agi en qualité de corrupteur, s’était autodénoncé au parquet. Il s’était ensuite rétracté, mais le parquet avait estimé, au regard des autres pièces du dossier et des déclarations de dix autres témoins, dont certains étaient des employés des sociétés appartenant à P.J., que sa rétractation n’était pas sincère.

Estimant que plusieurs preuves avaient été obtenues illégalement, notamment les écoutes téléphoniques et les documents saisis au domicile du requérant, le tribunal les écarta du dossier. Il entendit le requérant et plusieurs témoins, dont P.J. et les dix témoins sur les déclarations desquels le parquet avait fondé l’accusation de corruption passive. 8 . P.J. déclara que le requérant avait payé l’ensemble des biens qu’il avait reçus ainsi que l’ensemble des services dont il avait bénéficié. Il ajouta avoir subi des pressions et des menaces de la part du parquet pour formuler des accusations contre le requérant. Deux témoins, P.D.R. et L.D., qui avaient déclaré devant le parquet qu’ils avaient antidaté des factures aux fins de justification de la fourniture des biens et des services en cause à l’intéressé, se rétractèrent également. L.D. soutint que le procureur lui avait dicté sa déclaration.

Par un jugement du 1 er juin 2010, le tribunal relaxa le requérant du chef des infractions qui lui étaient reprochées, à l’exception de celle de complicité de banqueroute frauduleuse. 10 . En ce qui concerne l’infraction de prise illégale d’intérêts, il examina les pièces du dossier et estima qu’elles n’étaient pas suffisantes pour renverser la présomption d’innocence dont bénéficiait le requérant. Quant au blanchiment d’argent, il jugea que l’intéressé avait démontré qu’il avait acquis l’appartement en question avec des fonds propres. 11 . Au sujet de l’accusation de corruption passive, il estima que la rétractation de P.J. était corroborée par l’ensemble des preuves contenues dans le dossier et par les déclarations des dix témoins qu’il avait interrogés. Par ailleurs, il nota que le requérant n’avait pas été impliqué dans la prise des décisions de la direction des Finances concernant les sociétés appartenant à P.J., ces dernières ayant fait l’objet de contrôles fiscaux réalisés en bonne et due forme.

Sur appel du parquet, par un arrêt du 22 février 2012, la cour d’appel de Brașov confirma la relaxe, après avoir entendu plusieurs témoins et ordonné une nouvelle expertise comptable. Elle mit fin aux poursuites pour complicité de banqueroute frauduleuse pour cause de prescription de la responsabilité pénale.

Le parquet se pourvut en cassation devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »).

Par un arrêt définitif du 13 février 2013, la Haute Cour accueillit partiellement le pourvoi et condamna le requérant à une peine de trois ans d’emprisonnement pour les infractions de corruption passive et de blanchiment d’argent. Elle ordonna également la confiscation de l’appartement qui avait été acquis par le requérant ainsi que des sommes qui représentaient le prix des biens et des services dont il aurait bénéficié. 15 . Elle estima, au regard des dispositions du code de procédure pénale, que les écoutes téléphoniques et la perquisition avaient été effectuées en bonne et due forme. Par conséquent, elle jugea que les preuves ainsi obtenues étaient légales et les réintégra au dossier. Elle considéra ensuite que le tribunal et la cour d’appel avaient fait une interprétation erronée des preuves du dossier. 16 . En ce qui concerne l’infraction de corruption passive, la Haute Cour fonda la condamnation du requérant sur l’autodénonciation de P.J. et sur les premières déclarations que ce dernier avait faites au cours de l’enquête. 17 . Elle estima que ces déclarations étaient véridiques et que la rétractation ultérieure de P.J. devant le parquet puis devant le tribunal de première instance n’était pas sincère. À cet égard, elle nota que lors de ses premières déclarations P.J. n’avait pas mentionné un quelconque paiement effectué par le requérant pour les biens et les services dont celui-ci avait bénéficié. En outre, elle considéra que les premières déclarations de P.J. étaient corroborées par les déclarations que des témoins avaient faites devant le parquet, notamment P.D.R. et L.D., par les documents comptables et par les écoutes téléphoniques.

Elle jugea que le requérant s’était rendu coupable de prise illégale d’intérêts à l’occasion de l’acquisition de l’immeuble, mais constata que la responsabilité pénale pour cette infraction était prescrite. 19 . Quant à l’infraction de blanchiment d’argent concernant la somme provenant de la revente de cet immeuble, la Haute Cour fonda la condamnation sur les conclusions de l’expertise comptable qui avait été réalisée à la demande du parquet, qui retraçait le circuit de l’argent et qui contredisait la thèse du requérant selon laquelle l’appartement en question avait été acquis avec des fonds propres. 20 . Elle estima que les conclusions de l’expertise étaient corroborées par les documents saisis lors de la perquisition réalisée au domicile de l’intéressé. Par ailleurs, elle jugea que la cour d’appel avait enfreint les dispositions du code de procédure pénale en omettant d’indiquer les raisons pour lesquelles elle avait écarté l’expertise du parquet et en avait ordonné une nouvelle.

Le Gouvernement considère que les déclarations des témoins n’ont joué aucun rôle dans la condamnation du requérant pour blanchiment d’argent.

La Cour constate que, bien que le requérant ait fait l’objet d’une seule procédure pour l’ensemble des infractions qui lui étaient reprochées, les faits à l’origine des chefs d’accusation de blanchiment d’argent et de corruption passive étaient différents (paragraphes 5 et 6 ci-dessus). En outre, elle note que les preuves sur lesquelles les juridictions internes se sont fondées pour statuer sur la question de la responsabilité pénale de l’intéressé étaient également différentes (paragraphes 10, 11, 16 et 19 ci-dessus).

Dès lors, la Cour estime qu’il convient d’examiner séparément, d’une part, la condamnation du requérant pour blanchiment d’argent et, d’autre part, la condamnation de celui-ci pour corruption passive.

Elle observe qu’il ressort de la motivation de l’arrêt du 13 février 2013 que, pour condamner le requérant du chef de blanchiment d’argent, les juges de la Haute Cour se sont fondés exclusivement sur des pièces écrites, à savoir les conclusions de l’expertise comptable réalisée par le parquet qui ont été corroborées par la transcription des écoutes téléphoniques et les documents saisis au domicile du requérant (paragraphes 19 et 20 ci-dessus).

Dans ces circonstances, et en l’absence d’autres éléments, la Cour ne saurait conclure que le réexamen des pièces écrites du dossier, qui a abouti à l’infirmation de la relaxe du requérant pour blanchiment d’argent, a entaché la procédure d’un manque d’équité, et ce d’autant plus que la Haute Cour a expliqué pour quelles raisons elle s’était écartée des conclusions des juridictions inférieures (paragraphe 20 ci-dessus).

Il s’ensuit que la partie du grief concernant la condamnation du requérant pour blanchiment d’argent est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Pour ce qui est de la partie du grief concernant la condamnation pour corruption passive, la Cour constate qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient dès lors de la déclarer recevable. Sur le fond Arguments des parties

Le requérant considère que sa condamnation du chef de corruption passive sans qu’il eût été procédé à l’audition des témoins s’analyse en une méconnaissance de son droit à un procès équitable. Il estime que cette audition par la Haute Cour était d’autant plus nécessaire que les témoins avaient fait état de pressions que le parquet aurait exercées sur eux pour les amener à témoigner contre lui. 31 . Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas eu de violation du droit du requérant à un procès équitable dès lors que l’arrêt de condamnation n’était pas fondé seulement sur les déclarations des témoins, mais sur d’autres preuves écrites. Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes généraux régissant les modalités d’application de l’article 6 de la Convention aux procédures d’appel, qu’elle a rappelés dans l’affaire Găitănaru , § 26-28, 26 juin 2012 ; voir, également, Flueraș c. Roumanie , n o 17520/04, § 53-55, 9 avril 2013, et Moinescu c. Roumanie , n o 16903/12, § 33-35, 15 septembre 2015).

En l’espèce, elle note qu’il n’est pas contesté par le Gouvernement que la Haute Cour a fondé son arrêt sur les preuves constituées par les déclarations de P.J. et d’autres témoins interrogés par le parquet et le tribunal de première instance. Le Gouvernement conteste seulement la valeur probante de ces témoignages et soutient que ce sont les preuves écrites qui ont emporté la conviction des juges de la Haute Cour (paragraphe 31 ci-dessus).

La Cour ne saurait se prononcer sur la hiérarchie des preuves ou sur leur valeur probante. Elle rappelle que c’est en principe aux juridictions nationales qu’il revient d’apprécier les éléments recueillis par elles ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I).

En l’espèce, il lui suffit de constater que la Haute Cour s’est prévalue de la possibilité offerte par la loi interne de procéder à un nouvel examen des témoignages afin de se prononcer sur la question de la culpabilité de l’intéressé (paragraphe 15 ci-dessus). Ainsi, il ressort clairement de la motivation de l’arrêt du 13 février 2013 que ces témoignages, en particulier ceux de P.J., P.D.R. et L.D., ont contribué de manière importante à former la conviction des juges de la Haute Cour. Or ces mêmes témoignages avaient suffisamment fait douter les premiers juges du bien-fondé de l’accusation pour les amener à prononcer la relaxe de l’intéressé du chef de corruption passive (paragraphes 16 et 17 ci-dessus).

Dès lors, la Cour estime que la Haute Cour aurait dû s’interroger sur la nécessité d’une nouvelle audition de ces témoins, et ce d’autant plus qu’elle s’était prononcée sur la fiabilité de leurs témoignages. En effet, elle avait privilégié les déclarations qu’ils avaient faites devant le parquet, les estimant plus crédibles que celles qu’ils avaient faites devant le tribunal de première instance (paragraphe 17 ci-dessus), alors même que les témoins avaient fait état de pressions exercées sur eux par le parquet pour les amener à témoigner contre le requérant (paragraphe 8 ci-dessus).

La Cour rappelle dans ce contexte que ceux qui ont la responsabilité de décider de la culpabilité ou de l’innocence d’un accusé doivent, en principe, être en mesure d’entendre les témoins en personne et d’évaluer leur fiabilité. L’évaluation de la fiabilité d’un témoin est une tâche complexe qui ne peut généralement pas être menée à bien par la simple lecture des déclarations écrites ( Dan c. Moldova , n o 8999/07, § 33, 5 juillet 2011). Bien sûr, il existe des cas où il est impossible pour un tribunal de faire interroger un témoin, par exemple si l’intéressé est décédé ou lorsqu’il s’agit de respecter son droit de ne pas s’incriminer lui-même ( Craxi c. Italie (n o 1) , n o 34896/97, § 86, 5 décembre 2002, et Dan , précité, § 33). Cependant, tel n’était pas le cas en l’espèce.

Eu égard à ces éléments, la Cour estime qu’en l’espèce l’omission de la Haute Cour d’entendre les témoins avant de déclarer l’intéressé coupable de corruption passive a sensiblement réduit les droits de la défense ( Destrehem c. France , n o 56651/00, § 45, 18 mai 2004, Dan , précité, §§ 31 ‑ 35, et Lazu c. République de Moldova , n o 46182/08, §§ 36-44, 5 juillet 2016).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant réclame 140 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il estime avoir subi. Il expose que ce montant correspond aux salaires non perçus en raison de la révocation de la fonction publique qui lui aurait été infligée, ainsi qu’à la somme qu’il dit avoir versée en vertu de l’arrêt rendu par la Haute Cour le 13 février 2013. Il laisse à l’appréciation de la Cour le montant du dédommagement qu’elle pourrait lui octroyer aux fins de compensation du préjudice moral qu’il dit avoir subi.

Le Gouvernement considère qu’aucune somme ne saurait être allouée au requérant pour dommage matériel, la demande de celui-ci à cet égard ayant un caractère spéculatif. En ce qui concerne la demande pour préjudice moral, il estime qu’un éventuel constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention constituerait en soi une réparation équitable satisfaisante.

La Cour note qu’en l’espèce la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n’a pas bénéficié des garanties d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En ce qui concerne le dommage matériel allégué, elle ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu (voir, mutatis mutandis, Alexe c. Roumanie , n o 66522/09, § 48, 3 mai 2016). Il n’y a dès lors pas lieu d’accorder au requérant une indemnité pour dommage matériel.

S’agissant de la demande formulée pour préjudice moral, malgré le fait que la Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu’aurait été l’issue du procès si les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention avaient été respectées, elle estime toutefois qu’il n’est pas déraisonnable de penser que l’intéressé a subi un préjudice moral réel dans le cadre dudit procès ( Alexe , précité, § 50). En conséquence, elle accorde au requérant à ce titre 1 500 EUR. Frais et dépens

Le requérant réclame 7 500 EUR au titre des frais et dépens qu’il dit avoir engagés dans le cadre de la procédure menée devant les juridictions internes. Il indique que ce montant correspond aux frais de transport engagés pour se rendre aux audiences devant les juridictions internes. 46 Le Gouvernement relève que le requérant n’a présenté aucun document justificatif pour les frais et dépens réclamés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des critères susmentionnés et de l’absence des documents justificatifs, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR,