Arion împotriva României

La originea prezentei cauze se află o cerere (n. 50443/14) dirigită împotriva României și de care un cetățean al acestui stat, Dl Costin Arion ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 5 iulie 2014 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de către Dl G.D. Alexandru, avocat la Ploiești. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Doamna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 18 decembrie 2014, grieful privitor la maltratarea pretins suferită de reclamant din partea forțelor de ordine a fost comunicat Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. PE FAPT

Pe 14 noiembrie 2012, reclamantul a depus o plângere penală pentru comportament abuziv (art. 250 din codul penal) la procuratura lângă curtea de apel Ploiești. El s-a constituit și parte civilă. El a indicat că, în noaptea de 10 la 11 noiembrie 2012, în jurul orelor 1:30 dimineața, în timp ce se afla în fața clădirii în care locuia, a fost oprit de o patrulă de poliție alcătuită din doi agenți de poliție și doi jandarmi care l-au somat să prezinte actele sale de identitate. El a declarat că a cerut informații suplimentare cu privire la motivele opririi sale și în final a refuzat să prezinte orice document, dar a precizat agenților patrulei că îi putea informa verbal cu privire la identitatea și coordonatele sale. Potrivit lui, deoarece refuza să prezinte actele de identitate, doi dintre membrii patrulei l-au imobilizat și l-au împins, printr-un lovitur la piept, într-o mașină de poliție. El a indicat că a fost dus la sediul secției de poliție n. 2 Ploiești și că, la sosirea sa la sediu, în timp ce era încă imobilizat, a fost împins într-o cameră unde i s-a strigat "întins, pe burtă". El a adăugat că a fost făcut să se poticnească și a ajuns la pământ. Agentul de poliție V.P. ar fi apoi început să-i dea picioare. I s-ar fi cerut să se ridice și să se spele, ceea ce ar fi refuzat, argumentând că va depune o plângere pentru violență. Reclamantul a explicat că a fost din nou imobilizat și dus în salonul de apă, unde a primit o lovitură de pumn în partea dreaptă a corpului și a fost forțat să-și spele fața. Nefiind mai capabil să meargă, ar fi fost apoi susținut de brațe pentru a fi instalat într-o cameră. El a declarat că a acceptat să scrie o declarație sub dictare unui polițist deoarece a fost amenințat cu alte violențe. Potrivit lui, forțele de ordine au cerut ca el să aștepte ca polițistul în cauză să termine de scris un document înainte de a-i notifica un proces-verbal de contravenție întocmit de agentul de poliție M.S., contravenție care îl sancționa pentru că a urinat pe calea publică. Reclamantul a indicat că a fost forțat să semneze respectivul proces-verbal și că ulterior a fost informat că trebuie să aștepte întoarcerea a doi polițiști care plecase să cumpere bretzele care urmau să-l ducă la domiciliu.

În plângerea sa, reclamantul a cerut ascultarea agenților de poliție implicați în incident, confruntări, supunerea la testul poligraf al persoanelor implicate, precum și percheziția mașinii care îl transportase la sediul secției de poliție și a camerei în care fusese instalat pentru a aduna probe biologice.

Reclamantul a prezentat un certificat medico-legal datelat 12 noiembrie 2012 care atesta că, la acea dată, prezenta o rană contuzivă punctiformă pe partea dorsală a nasului și o tumefacție a piramidei nasale cu deviere. Certificatul a fost completat, indicând că, din 13 la 19 noiembrie 2012, reclamantul a fost spitalizat la spitalul județean Prahova și că spitalul a stabilit următorul diagnostic: "fractura piramidei nasale cu deviere; hemoragie posterioară a nasului; traumatism cranio-facial; agresiune". De altfel, reclamantul a suferit o intervenție chirurgicală pentru a-și corecta piramida nazală și că, la 20 noiembrie 2012, examinarea efectuată la ieșirea din spital a relevat o contuziune lombară bilaterală și o echimnoză în regiunea lombară stângă. Certificatul medico-legal concluzia că leziunile puteau data din 11 noiembrie 2012 și că puteau fi cauzate de loviturile date cu obiecte dure. Potrivit certificatului, leziunile necesitau paisprezece la șaisprezece zile de îngrijire.

Reclamantul a depus de asemenea în dosar procesul-verbal din 11 noiembrie 2012, prin care i s-a infligit o amendă contraventie în valoare de 300 lei români (RON) pentru că a urinat pe calea publică și pentru că a refuzat să prezinte cartea de identitate sau să-și declare oral identitatea. Potrivit procesului-verbal, aceste delicte fuseseră comise la 1:40 dimineața.

Pe 22 noiembrie 2012 și 24 februarie 2013, reclamantul și-a repetat plângerea la poliția judiciară. În plus la plângerea sa inițială, reclamantul adăuga că nu s-a opus agenților patrulei la momentul opririi sale și că, în timp ce se afla în mașina de poliție, primise o lovitură de pumn la nas din partea agentului de poliție V.P. El indicat, de altfel, că, atunci când i s-a dat cu picioare la secția de poliție, s-a protejat capul și fața cu mâinile.

După ce i s-a atribuit dosarul, procuratura lângă tribunalul de primă instanță Ploiești a deschis o investigație preliminară împotriva celor patru agenți implicați în incidentul din 11 noiembrie 2012.

Pe 17 iulie 2013, reclamantul a fost ascultat de procuror.

În iulie și august 2013, agenții de poliție și jandarmii implicați în evenimentele în cauză au fost la rândul lor ascultați de procuratură. Ei au negat că ar fi agresată sau insultat reclamantul sau că ar fi proferit amenințări la adresa sa. Ei au declarat că reclamantul era în stare de ebrietate, că proferase injurii la adresa agenților statului și că refuzase să-și declare identitatea. Doar agentul de poliție M.S. a indicat că reclamantul se limitase să-și declare verbal starea civilă.

Jandarmul G.P. a declarat că reclamantul prezenta o leziune la nivelul nasului și sânge uscat pe față. Întrebat cu privire la originea rănii și sângelui, reclamantul ar fi refuzat să răspundă.

Agentul de poliție V.P. și al doilea jandarm au declarat că reclamantul afirmase că leziunea sa era datorată unei căderi la ieșirea dintr-un bar unde consumase alcool.

Ascultat pe 7 august 2013, O.M.C., un martor propus de reclamant, a declarat că, în noaptea de 10 la 11 noiembrie 2012, au urmărit împreună un meci de box la televizor și că reclamantul consumase două sau trei beri. El a indicat că, în jurul orei unu dimineața, l-a însoțit pe reclamant la spatele clădirii în care acesta locuia. El a adăugat că reclamantul nu purta urme de violență nici sânge și că nimeni nu se afla în stradă la acea oră. El a declarat că nici el nu observase agenți de poliție sau jandarmi.

Printr-o decizie din 8 august 2013, procuratura lângă tribunalul de primă instanță Ploiești a pronunțat o neîncepere de urmărire. Trimitând la declarațiile agenților de poliție și jandarmi, ea a concluzionat că aceștia nu agresaseră reclamantul și că leziunile acestuia ar fi putut fi provocate înainte de sosirea patrulei de poliție. Procuratura a observat, între altele, că agenții statului negaseră că ar fi insultat sau amenințat reclamantul. Ea a considerat că acțiunile agenților statului erau conforme dispozițiilor articolului 26 din legea n. 218/2002 privind organizarea și funcționarea poliției române, care încredința patrulelor de poliție rolul de apărare și menținere a ordinii publice. De altfel, ea a adăugat că art. 31 a) și b) al aceleiași legi autorizau agenții să transporte reclamantul la sediul poliției în scopul identificării sale și aplicării măsurilor legale și că, în concluzie, transportul reclamantului la sediul poliției se dovedise necesar.

Pe 19 septembrie 2013, procurorul șef al procuraturii a confirmat această decizie. El a estimat că reclamantul putea într-adevăr să fi fost agresată de cineva altcineva sau să fi căzut înainte de sosirea patrulei de poliție. De altfel, el a subliniat că medicul legist, care nu avea la dispoziție toate elementele investigației, concluzionase că leziunile reclamantului fuseseră provocate de loviturile date cu obiecte dure doar pe baza cuvintelor acestuia din urmă. În fine, a concluzionat că, dacă reclamantul ar fi avut un comportament impecabil, nu ar fi fost oprit de forțele de ordine. Într-adevăr, potrivit lui, agenții statului oprisiseră cu rație reclamantul care urina pe calea publică.

Reclamantul a contestat neînceperea urmăriri în fața tribunalului de primă instanță. El a argumentat că, dacă într-adevăr ar fi fost agresată de o terță persoană, așa cum susținea procurorul, agenții statului ar fi trebuit, ținând cont de starea sa, să apeleze serviciile de urgență pentru ca el să fie tratat. El a adăugat că, în ochii procurorului, o cădere ar fi putut fi susceptibilă să provoace leziunile identificate de certificatul medico-legal din 12 noiembrie 2012 (§7 mai sus). De altfel, el a susținut că se afla singur în fața mai multor agenți ai statului și a denunțat utilizarea unei forțe excesive de către forțele de ordine în cauza de față. El a argumentat în fine că neînceperea urmăriri pronunțată de procuratură constituia un vot de încredere în favoarea agenților statului care ar fi fost încurajați să utilizeze forța indiferent de circumstanțe sau comportamentul persoanei supuse controlului lor. Reclamantul și-a repetat cererea de a supune agenții testului poligraf.

Printr-o decizie din 6 ianuarie 2014, tribunalul de primă instanță Ploiești a confirmat neînceperea urmăriri pronunțată de procuratură. B. Alte proceduri privind reclamantul

Reclamantul a formulat o contestare împotriva procesului-verbal din 11 noiembrie 2012 (§8 mai sus). Potrivit Guvernului, reclamantul renunțase ulterior să continue această acțiune în justiție.

O anchetă pentru insulta a fost deschisă împotriva reclamantului. Într-un proces-verbal separat privind oprirea sa care fusese întocmit pe 12 noiembrie 2012, se menționa că reclamantul era în stare de ebrietate, că proferase injurii la adresa agenților statului și că refuzase să-și declare identitatea. Procesul-verbal indica de altfel că reclamantul prezenta urme de sânge pe față cauzate de zgârieturi la nivelul nasului. Curtea nu a fost informată cu privire la rezultatul acestei proceduri. ÎN DREPT

Constatând că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește în alte motive de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele parties

Reclamantul afirmă că a fost victimă a maltratării din partea unui agent de poliție la momentul opririi sale din 11 noiembrie 2012. Pentru a-și susține afirmația, se referă la: - declarația martorului pe care-l propusese, O.M.C., potrivit căreia nu purta urme de violență nici sânge la momentul în care se despărțiseră, puțin timp înainte de apariția forțelor de ordine (§15 mai sus); - declarațiile contradictorii ale polițiștilor și jandarmi cu privire la informațiile despre identitate (§12 mai sus) și explicațiile cu privire la urmele de sânge pe față (paragrafele 13 și 14 mai sus) pe care le-ar fi furnizat; - certificatul medico-legal care menționase leziuni care puteau fi cauzate de loviturile date cu obiecte dure (§7 mai sus).

Guvernul afirmă că reclamantul nu suferit maltratare din mâinile forțelor de ordine și se referă la concluziile autorităților judiciare interne. El susține de altfel că existența unei legături de cauzalitate între leziunile constatate pe reclamant și pretinsele acțiuni ale agenților nu au fost în niciun fel stabilite. El argumentează de altfel că, potrivit declarațiilor adunate în cauza de față, reclamantul plecasedin casa prietenului său, martorul O.M.C., în jurul orei unu dimineața, și că fusese oprit de poliție în jurul orelor 1:30 sau 1:40 dimineața. Or, potrivit Guvernului, ținând cont de starea de ebrietate a interesatului, era foarte plauzibil ca rănirea la nas și sângele uscat pe față al acestuia, pe care toți agenții le constataseră în declarațiile lor, rezultaserul unui accident anterior opririi. De altfel, Guvernul susține că certificatul medico-legal prezentat de reclamant nu descria leziuni la nivelul mâinilor, brațelor, spatelui, abdomenului sau picioarelor, în timp ce interesatul susținea că primise lovituri de picior și se protejase împotriva acestora cu mâinile (§9 mai sus). În fine, Guvernul declară că reclamantul renunțase la contestarea sa formulată împotriva procesului-verbal de contravenție (§20 mai sus), ceea ce semnifică, potrivit lui, că acceptase versiunea faptelor prezentată în acest document. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că o maltratare trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a se încadra sub art. 3 din Convenție. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; ea depinde de totalitatea datelor cauzei și, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice sau psihice și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Jalloh c. Germania [GC], n. 54810/00, § 67, CEDH 2006-IX). În cauza de față, Curtea observă ca preliminar că nu este contestat că rănile reclamantului revisteau o gravitate suficientă pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție. Într-adevăr, certificatul medico-legal prezentat de reclamant atesta că suferise traumatism cranio-facial și contuziune care generaseră o echimnoză lombară (§7 mai sus).

Curtea observă apoi că, în ceea ce privește utilizarea forței în cursul unei opriri, ea trebuie să cerceteze dacă forța utilizată era strict necesară și proporționată și dacă statul trebuie ținut responsabil pentru rănile infligate (Rashid c. Bulgaria, n. 47905/99, § 45, 18 ianuarie 2007). Pentru a răspunde la această întrebare, ea trebuie să țină cont de rănile cauzate și circumstanțele în care au fost provocate (R.L. și M.-J.D. c. Franța, n. 44568/98, § 68, 19 mai 2004). De altfel, incumb în mod normal Guvernului să prezinte dovezi relevante demonstrând că recurgerea la forță era atât proporționată cât și absolut necesară (Rehbock c. Slovenia, n. 29462/95, §§ 72-76, CEDH 2000-XII, și Altay c. Turcia, n. 22279/93, § 54, 22 mai 2001).

Curtea subliniază de altfel că, în caz de alegații pe teren de articol 3 din Convenție, trebuie să se dedice unui examen deosebit de aprofundat (Vladimir Romanov c. Rusia, n. 41461/02, § 59, 24 iulie 2008). Atunci când a existat o procedură internă, nu intră totuși în competențele Curții să substituie propria ei viziune lucrurilor celei a curților și tribunalelor interne, cărora le revine în principiu să cântărească datele adunate de ele (Jasar c. fosta Republică Yugoslavă de Macedonia, n. 69908/01, § 49, 15 februarie 2007). Chiar dacă constatările tribunalelor interne nu leagă pe Curtea, trebuie totuși elemente convingătoare pentru a se putea abate de la constatările la care acestea au ajuns (Matko c. Slovenia, n. 43393/98, § 100, 2 noiembrie 2006).

Pentru a aprecia elementele care îi permit să spună dacă există încălcare a articolului 3 din Convenție, Curtea se ralează la principiul dovezii "dincolo de orice îndoială rezonabilă", dar adaugă că o asemenea dovadă poate rezulta din ansamblul de indici sau prezumții neinfirmate, suficient grave, precise și concordante (Jalloh, precitat, § 67, și Ramirez Sanchez c. Franța [GC], n. 59450/00, § 117, CEDH 2006-IX).

În cauza de față, Curtea observă că, dacă circumstanțele exacte în care a fost rănit reclamantul sunt subiect de vii controverse între parties, Guvernul nu contestă că reclamantul a suferit leziuni pe 11 noiembrie 2012, ziua opririi sale. Curtea va deci considera ca stabilit că leziunile constatate au apărut pe corpul interesatului la acea dată. Rămâne că a putut fi agresată fie puțin înainte de sosirea poliției, fie după oprire, sau atât înainte de sosirea poliției cât și în timp ce era transportat la secția de poliție (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor c. România (n. 1), n. 64536/01, § 164, 24 iunie 2008).

Curtea se referă acum la controversa dintre parties cu privire la originea leziunilor constatate pe reclamant. Acesta din urmă afirmă că a fost agresată imediat după oprire, în mașina de poliție și apoi în localurile secției de poliție. Guvernul invocă concluzia investigației interne conform căreia nici unu din agenții statului nu comisese niciun act de agresiune împotriva reclamantului pe 11 noiembrie 2012.

În primul rând, Curtea observă în acest sens că la originea faptelor cauzei se găsește oprirea reclamantului de agenți ai forțelor de ordine și actele acestora din urmă vizând transportul acestuia la secția de poliție pentru a-i verifica identitatea și a-i aplica o sancțiune contraventie. Ea remarcă că reclamantul susține că agenții folosiseră forță în cursul intervenției lor, ceea ce l-ar fi împiedicat să-i însoțească de bună voie la secția de poliție.

În al doilea rând, Curtea subliniază că a recunoscut deja gravitatea rănilor constatate pe reclamant, anume traumatism cranio-facial și contuziune care generaseră o echimnoză lombară (§7 mai sus). Or nu rezultă din deciziile interne că interesatul se opusese vreunei rezistențe fizice agenților statului. Aceste decizii fac doar mențiunea injuriilor proferite de reclamant la adresa forțelor de ordine. Se pare de altfel că reclamantul a fost sancționat contraventie doar pentru comportament indecent pe calea publică și pentru refuzul de a furniza informații despre identitate. De altfel, în absența informațiilor cu privire la rezultatul procedurii pentru insulta deschisă împotriva reclamantului (§21 mai sus), nu poate fi stabilit că, în timp ce a avut loc incidentul, reclamantul a avut un comportament deosebit de violent sau a manifestat agresivitate fizică, nici că a constituit o amenințare pentru agenții care îl opriseră. În acest context, trebuie sublinieat că starea de ebrietate avansată a unei persoane sau vocabularul ei abuziv la adresa polițiștilor nu poate justifica recurs la forță superior celui pe care îl necesită oprirea interesatului (Rošioru c. România, n. 37554/06, § 64, 10 ianuarie 2012). De altfel, Curtea ține seama de faptul că polițiștii și jandarmii implicați în incident erau superiori ca număr reclamantului. Într-adevăr, interesatul era singur în fața a patru persoane.

În al treilea rând, Curtea reamintește că atunci când forțele de ordine duc o persoană în localuri de poliție, trebuie să înregistreze imediat sau în cei mai scurți termeni și în mod cât mai precis orice semn vizibil de traumatism recent suferit de această persoană. Este vorba de a preveni riscul ascunderii maltratărilor susceptibile a fi infligate de agenții statului după plasarea în custodie (Răzvan Laurențiu Constantinescu c. România, n. 59254/13, § 59, 15 martie 2016). În cauza de față, unii agenți au declarat că observaseră urme de sânge pe fața reclamantului și că acesta le-ar fi spus că sunt consecutive unei căderi (§14 mai sus). De altfel, în procesul-verbal de oprire din 12 noiembrie 2012, polițiștii au menționat că urmele de sânge pe fața reclamantului fuseseră datorite unor zgârieturi la nivelul nasului (§21 mai sus). Cu toate acestea, chiar dacă rănile reclamantului la față ar fi fost datorite altceva decât acțiunile agenților statului care îl oprisseră, aceste răniri fuseseră atât de serioase încât, o dată ce forțele de ordine le remarcaseră, acestea ar fi trebuit să acționeze cu promptitudine și diligență pentru a chema un profesionist sanitar sau a transporta reclamantul la spital (Iambor, precitat, § 179, Cobzaru c. România, n. 48254/99, § 67, 26 iulie 2007, și Răzvan Laurențiu Constantinescu, precitat, § 61). Or nimic din acestea nu s-a întâmplat în cauza de față.

Curtea reamintește că imposibilitatea de a stabili circumstanțele exacte în care o persoană a fost rănită, în timp ce se afla sub controlul agenților statului, nu o împiedică să ajungă la constatarea unei încălcări materiale a articolului 3 din Convenție, în absența faptului că guvernul defendent a stabilit desfășurarea faptelor în mod satisfăcător și convingător, cu elemente de dovadă (Rupa c. România (n. 1), n. 58478/00, § 100, 16 decembrie 2008). În cauza de față, ținând cont de tot ceea ce precede, ea consideră că Guvernul nu a furnizat argumente convingătoare sau credibile care ar putea servi la explicarea sau justificarea gradului de forță utilizat de polițiști la momentul opririi reclamantului. Forța empleată a fost excesivă și nejustificată în vederea circumstanțelor. Curtea deduce că autoritățile române nu au, în cauza de față, făcut tot ce era rezonabil de așteptat de ele pentru a asigura reclamantului nivelul de protecție necesar împotriva maltratării.

Ținând cont de ceea ce precede, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul material.

Reclamantul cere repararea prejudiciului moral pe care susține că l-a suferit din cauza maltratării infligate de agenții statului și pe toată durata anchetei penale duse în cauza de față. La acest titlu, solicită 5.000 euro (EUR).

Guvernul estimează că doar constatarea încălcării ar putea reprezenta o satisfacție echitabilă și, cu titlu subsidiare, susține că suma prejudiciului moral eventual acordate ar trebui să reflecte seriozitatea încălcării constatate de Curtea.

Curtea consideră că încălcarea articolului 3 din Convenție sub aspectul material a cauzat prejudiciu moral interesatului prin punerea acestuia într-o situație de neliniste și frustrare. Pronunțând în echitate, ea consideră că trebuie să aloce reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 2.400 RON, adică aproximativ 550 EUR, pentru cheltuieli și costuri suportate în fața jurisdicțiilor interne, din care 2.000 RON pentru onorarii de avocat, 100 RON pentru cheltuieli de justiție și 300 RON pentru amenda contraventie infligă în ziua incidentului. El cere de altfel 1.036,40 RON, adică aproximativ 230 EUR, pentru cheltuieli și costuri suportate în fața Curții, din care 900 RON onorarii de avocat și 136,40 RON cheltuieli poștale.

Guvernul subliniază că chitanța eliberată de posta română prezentată de reclamant în sprijinul cererii sale este ilegibilă. El se opune de altfel plății sumei de 300 RON corespunzând amendei contraventie infligate reclamantului, care, în ochii săi, nu face parte din cheltuielile generate pentru prevenirea sau repararea unei pretinse încălcări a Convenției.

Ținând cont de documentele de care dispune și de jurisprudența ei, Curtea estimează rezonabilă suma de 710 EUR pentru toate cheltuielile și o alochează reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorie pe rata dobânzii facilității de prestări marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, sub aspectul material; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, a fi convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data reglementării: i) 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 710 EUR (șapte sute zece euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant la titlu de impozit, pentru cheltuieli și costuri; b) că, de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de prestări marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 noiembrie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjoint Președinte

Le requérant a été représenté par M e G.D. Alexandru, avocat à Ploiești. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le 18 décembre 2014, le grief concernant les mauvais traitements prétendument subis par le requérant de la part des forces de l’ordre a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Le 14 novembre 2012, le requérant déposa une plainte pénale du chef de comportement abusif (article 250 du code pénal) auprès du parquet près la cour d’appel de Ploiești. Il se constitua également partie civile. Il indiqua que, dans la nuit du 10 au 11 novembre 2012, vers 1 h 30 du matin, alors qu’il se trouvait en face du bâtiment dans lequel il habitait, il avait été interpellé par une patrouille de police constituée de deux agents de police et de deux gendarmes qui l’avaient sommé de présenter ses papiers d’identité. Il déclara qu’il avait demandé des informations supplémentaires sur les raisons de son interpellation et avait finalement refusé de présenter un quelconque document, mais qu’il avait en revanche précisé aux agents de la patrouille qu’il pouvait les renseigner oralement quant à son identité et ses coordonnées. Selon lui, puisqu’il refusait de présenter ses papiers d’identité, deux des membres de la patrouille l’immobilisèrent et le poussèrent, d’un coup porté à la poitrine, à l’intérieur d’une voiture de police. Il indiqua qu’il avait été emmené au siège du commissariat de police n o 2 de Ploiești et que, à son arrivée au commissariat, alors qu’il était toujours immobilisé, il avait été poussé dans une pièce où on lui avait crié « couché, sur le ventre ». Il ajouta qu’on l’avait fait trébucher et qu’il s’était retrouvé par terre. L’agent de police V.P. aurait alors commencé à lui donner des coups de pied. On lui aurait demandé de se lever et d’aller se laver, ce qu’il aurait refusé, arguant qu’il allait déposer une plainte pour violences. Le requérant expliqua qu’il avait à nouveau été immobilisé et conduit dans la salle d’eau, où il avait reçu un coup de poing dans la partie droite du corps et avait été forcé de se laver le visage. N’étant plus capable de marcher, il aurait ensuite été soutenu par les bras pour être installé dans une pièce. Il déclara qu’il avait accepté d’écrire une déclaration sous la dictée d’un policier car il avait été menacé d’autres violences. Selon lui, les forces de l’ordre avaient exigé qu’il attende que le policier en question ait fini d’écrire un document avant de lui notifier un procès-verbal de contravention dressé par l’agent de police M.S., contravention le sanctionnant pour avoir uriné sur la voie publique. Le requérant indiqua qu’il avait été contraint de signer ledit procès-verbal et qu’il avait ensuite été informé qu’il devait attendre le retour de deux policiers partis acheter des bretzels qui devaient le raccompagner à son domicile.

Dans sa plainte, le requérant demandait l’audition des agents de police impliqués dans l’incident, des confrontations, la soumission au test du polygraphe des personnes impliquées ainsi que la perquisition de la voiture qui l’avait emmené au siège du commissariat de police et de la pièce dans laquelle il avait été installé afin de recueillir des preuves biologiques.

Le requérant produisit un certificat médicolégal daté du 12 novembre 2012 attestant que, à cette date, il présentait une plaie contuse punctiforme sur la partie dorsale du nez et une tuméfaction de la pyramide nasale avec déviation. Ce certificat fut complété, signalant que, du 13 au 19 novembre 2012, le requérant avait séjourné à l’hôpital départemental de Prahova et que cet hôpital avait établi le diagnostic suivant : « fracture de la pyramide nasale avec déviation ; hémorragie postérieure du nez ; traumatisme cranio-facial ; agression ». En outre, le requérant y avait subi une intervention chirurgicale pour redresser sa pyramide nasale et que, le 20 novembre 2012, l’examen effectué lors de sa sortie de l’hôpital avait révélé une contusion lombaire bilatérale et une ecchymose dans la région lombaire gauche. Le certificat médicolégal concluait que les lésions pouvaient dater du 11 novembre 2012 et qu’elles avaient pu être causées par des coups portés avec des objets durs. Selon le certificat, les lésions nécessitaient de quatorze à seize jours de soins.

Le requérant versa également au dossier le procès-verbal du 11 novembre 2012, par lequel il s’était vu infliger une amende contraventionnelle à hauteur de 300 lei roumains (RON) pour avoir uriné sur la voie publique et pour avoir refusé de présenter sa carte d’identité ou de décliner oralement son identité. Selon le procès-verbal, ces délits avaient été commis à 1 h 40 du matin.

Les 22 novembre 2012 et 24 février 2013, le requérant réitéra sa plainte auprès de la police judiciaire. En plus de sa plainte initiale, le requérant ajoutait qu’il ne s’était pas opposé aux agents de la patrouille au moment de son interpellation et que, alors qu’il se trouvait dans la voiture de police, il avait reçu un coup de poing sur le nez de la part de l’agent de police V.P. Il indiquait en outre que, lorsqu’on lui avait donné des coups de pied au commissariat de police, il s’était protégé la tête et le visage avec les mains.

Après s’être vu attribuer le dossier, le parquet près le tribunal de première instance de Ploiești ouvrit une instruction préliminaire à l’égard des quatre agents impliqués dans l’incident du 11 novembre 2012.

Le 17 juillet 2013, le requérant fut entendu par le procureur.

En juillet et août 2013, les agents de police et les gendarmes impliqués dans les événements furent à leur tour entendus par le parquet. Ils nièrent avoir agressé ou insulté le requérant ou avoir proféré des menaces à son encontre. Ils déclarèrent que le requérant était en état d’ébriété, qu’il avait proféré des injures à leur égard et qu’il avait refusé de décliner son identité. Seul l’agent de police M.S. indiqua que le requérant s’était borné à décliner oralement son état civil.

Le gendarme G.P. déclara que le requérant présentait une lésion au niveau du nez et du sang séché sur le visage. Interrogé sur l’origine de sa blessure et du sang, le requérant aurait refusé d’y répondre.

L’agent de police V.P. et le deuxième gendarme déclarèrent que le requérant avait affirmé que sa lésion était due à une chute à la sortie d’un bar où il avait consommé de l’alcool.

Entendu le 7 août 2013, O.M.C., un témoin proposé par le requérant, déclara que, dans la nuit du 10 au 11 novembre 2012, ils avaient regardé ensemble un match de boxe à la télévision et que le requérant avait consommé deux ou trois bières. Il indiqua que, vers une heure du matin, il avait accompagné le requérant jusqu’à l’arrière du bâtiment dans lequel celui-ci habitait. Il ajouta que le requérant ne portait pas de traces de violence ni de sang et que personne ne se trouvait dans la rue à cette heure-là. Il déclara qu’il n’avait pas non plus aperçu d’agents de police ou de gendarmes.

Par une décision du 8 août 2013, le parquet près le tribunal de première instance de Ploiești prononça un non-lieu. Renvoyant aux déclarations des agents de police et des gendarmes, il conclut que ceux-ci n’avaient pas agressé le requérant et que les lésions de celui-ci auraient pu être provoquées avant l’arrivée de la patrouille de police. Le parquet nota, entre autres, que les agents de l’État avaient nié avoir insulté ou menacé le requérant. Il considéra que les agissements des agents de l’État étaient conformes aux dispositions de l’article 26 de la loi n o 218/2002 sur l’organisation et le fonctionnement de la police roumaine, qui confiait aux patrouilles de police le rôle de défense et de maintien de l’ordre public. En outre, il ajouta que l’article 31 a) et b) de la même loi autorisait les agents à emmener le requérant au siège de la police aux fins de son identification et de l’application des mesures légales et que, en conclusion, la conduite au poste de police du requérant s’était avérée nécessaire.

Le 19 septembre 2013, le procureur en chef du parquet confirma cette décision. Il estima que le requérant avait en effet pu être agressé par quelqu’un d’autre ou être tombé avant l’arrivée de la patrouille de police. En outre, il souligna que le médecin légiste, qui n’avait pas à sa disposition tous les éléments de l’instruction, avait conclu que les lésions du requérant avaient été provoquées par des coups portés avec des objets durs uniquement sur la base des propos de ce dernier. Enfin, il conclut que si le requérant avait eu un comportement irréprochable, il n’aurait pas été interpellé par les forces de l’ordre. En effet, selon lui, les agents de l’État avaient à juste raison appréhendé le requérant qui urinait sur la voie publique.

Le requérant contesta le non-lieu devant le tribunal de première instance. Il argua que, s’il avait effectivement été agressé par une tierce personne, comme l’avançait le procureur, les agents de l’État auraient dû, eu égard à son état, appeler les urgences afin qu’il fût soigné. Il ajouta que, aux yeux du procureur, une chute aurait pu être susceptible de causer les lésions identifiées par le certificat médicolégal du 12 novembre 2012 (paragraphe 7 ci-dessus). En outre, il soutint qu’il s’était retrouvé seul face à plusieurs agents de l’État et dénonça l’emploi d’une force excessive par les forces de l’ordre en l’espèce. Il argua enfin que le non-lieu prononcé par le parquet constituait un vote de confiance en faveur des agents de l’État qui seraient ainsi encouragés à employer la force indifféremment des circonstances ou du comportement de la personne soumise à leur contrôle. Le requérant réitéra sa demande visant à soumettre les agents au test du polygraphe.

Par une décision du 6 janvier 2014, le tribunal de première instance de Ploiești confirma le non-lieu prononcé par le parquet. B. Les autres procédures concernant le requérant

Le requérant forma une contestation contre le procès-verbal du 11 novembre 2012 (paragraphe 8 ci-dessus). D’après le Gouvernement, le requérant avait ensuite renoncé à poursuivre cette action en justice.

Une enquête du chef d’outrage fut engagée à l’encontre du requérant. Dans un procès-verbal séparé concernant son interpellation qui avait été dressé le 12 novembre 2012, il était mentionné que le requérant était en état d’ébriété, qu’il avait proféré des injures à l’encontre des agents de l’État et qu’il avait refusé de décliner son identité. Le procès-verbal indiquait également que le requérant présentait des traces de sang sur le visage causées par des égratignures au niveau du nez. La Cour n’a pas été informée de l’issue de cette procédure. EN DROIT I.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant affirme qu’il a été victime de mauvais traitements de la part d’un agent de police lors de son interpellation, le 11 novembre 2012. Pour étayer son allégation, il se réfère : – à la déclaration du témoin qu’il avait proposé, O.M.C., selon laquelle il ne portait pas de traces de violences ni de sang au moment où ils s’étaient quittés, peu de temps avant l’apparition des forces de l’ordre (paragraphe 15 ci-dessus) ; – aux déclarations contradictoires des policiers et des gendarmes quant aux renseignements portant sur son identité (paragraphe 12 ci-dessus) et aux explications sur les traces de sang sur son visage (paragraphes 13 et 14 ci-dessus) qu’il leur aurait fournis ; – au certificat médicolégal qui faisait état de lésions ayant pu être causées par des coups portés avec des objets durs (paragraphe 7 ci-dessus).

Le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas subi de mauvais traitements aux mains des forces de l’ordre et renvoie à cet effet aux conclusions des autorités judiciaires internes. Il soutient également que l’existence d’un lien de causalité entre les lésions constatées sur le requérant et les prétendus agissements des agents n’a aucunement été établi. Il argue en outre que, d’après les déclarations recueillies en l’espèce, le requérant avait quitté la maison de son ami, le témoin O.M.C., vers une heure du matin, et qu’il avait été interpellé par la police vers 1 h 30 ou 1 h 40 du matin. Or, selon le Gouvernement, compte tenu de l’état d’ébriété de l’intéressé, il était très plausible que la blessure au nez et le sang séché sur le visage de celui-ci, que tous les agents avaient constatés dans leurs déclarations, aient été le résultat d’un accident antérieur à l’interpellation. En outre, le Gouvernement soutient que le certificat médicolégal produit par le requérant ne décrivait pas de lésions au niveau des mains, des bras, du dos, du ventre ni des jambes alors que l’intéressé alléguait avoir reçu des coups de pied et s’être protégé contre ces coups avec les mains (paragraphe 9 ci-dessus). Enfin, le Gouvernement déclare que le requérant a renoncé à sa contestation formée contre le procès-verbal de contravention (paragraphe 20 ci-dessus), ce qui signifie, selon lui, qu’il a accepté la version des faits présentée dans ce document. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle qu’un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et, notamment, de la durée du traitement, de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime ( Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 67, CEDH 2006 ‑ IX). En l’espèce, la Cour relève à titre liminaire qu’il n’est pas contesté que les blessures du requérant revêtaient une gravité suffisante pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. En effet, le certificat médicolégal produit par le requérant attestait que celui-ci souffrait d’un traumatisme cranio-facial et d’une contusion ayant généré une ecchymose lombaire (paragraphe 7 ci-dessus).

La Cour observe ensuite que, en ce qui concerne l’usage de la force au cours d’une interpellation, elle doit rechercher si la force utilisée était strictement nécessaire et proportionnée et si l’État doit être tenu pour responsable des blessures infligées ( Rashid c. Bulgarie , n o 47905/99, § 45, 18 janvier 2007). Pour répondre à cette question, elle doit prendre en compte les blessures occasionnées et les circonstances dans lesquelles elles l’ont été ( R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 68, 19 mai 2004). De plus, il incombe normalement au Gouvernement d’apporter des preuves pertinentes démontrant que le recours à la force était à la fois proportionné et absolument nécessaire ( Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, §§ 72 à 76, CEDH 2000 ‑ XII, et Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 54, 22 mai 2001).

La Cour souligne également que, en cas d’allégations sur le terrain de l’article 3 de la Convention, elle doit se livrer à un examen particulièrement approfondi ( Vladimir Romanov c. Russie , n o 41461/02, § 59, 24 juillet 2008). Lorsqu’il y a eu une procédure interne, il n’entre toutefois pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre vision des choses à celle des cours et tribunaux internes, auxquels il appartient en principe de peser les données recueillies par eux ( Jasar c. l’ex-République yougoslave de Macédoine , n o 69908/01, § 49, 15 février 2007). Même si les constatations des tribunaux internes ne lient pas la Cour, il lui faut néanmoins des éléments convaincants pour pouvoir s’écarter des constatations auxquelles ils sont parvenus ( Matko c. Slovénie , n o 43393/98, § 100, 2 novembre 2006).

Pour apprécier les éléments qui lui permettent de dire s’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention, la Cour se rallie au principe de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », mais ajoute qu’une telle preuve peut résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Jalloh , précité, § 67, et Ramirez Sanchez c. France [GC], n o 59450/00, § 117, CEDH 2006 ‑ IX).

En l’espèce, la Cour note que, si les circonstances exactes dans lesquelles le requérant a été blessé font l’objet de vives controverses entre les parties, le Gouvernement ne conteste pas que le requérant a subi des lésions le 11 novembre 2012, jour de son interpellation. La Cour tiendra donc pour établi que les lésions constatées sont apparues sur le corps de l’intéressé à cette date-là. Il reste qu’il a pu être agressé soit peu avant l’arrivée de la police, soit après son interpellation, ou bien à la fois avant l’arrivée de la police et lors de sa conduite au commissariat de police (voir, mutatis mutandis , Iambor c. Roumanie (n o 1) , n o 64536/01, § 164, 24 juin 2008).

La Cour en vient maintenant à la controverse entre les parties quant à l’origine des blessures constatées sur le requérant. Ce dernier affirme qu’il a été agressé tout de suite après son interpellation, dans la voiture de police puis dans les locaux du commissariat. Le Gouvernement se prévaut de la conclusion de l’enquête interne selon laquelle aucun des agents de l’État n’avait commis le moindre acte d’agression envers le requérant le 11 novembre 2012.

En premier lieu, la Cour note à cet égard qu’à l’origine des faits de la cause se trouve l’interpellation du requérant par les agents des forces de l’ordre et les actes de ces derniers en vue de l’emmener au commissariat de police pour contrôler son identité et lui infliger une sanction contraventionnelle. Elle remarque que le requérant allègue que les agents ont fait usage de la force lors de leur intervention, ce qui l’aurait empêché de les accompagner de son plein gré au commissariat de police.

En deuxième lieu, la Cour souligne avoir déjà reconnu la gravité des blessures constatées sur le requérant, à savoir un traumatisme cranio-facial et une contusion ayant généré une ecchymose lombaire (paragraphe 7 ci-dessus). Or il ne ressort pas des décisions internes que l’intéressé avait opposé une quelconque résistance physique aux agents de l’État. Ces décisions font uniquement état d’injures proférées par le requérant à l’encontre des forces de l’ordre. Il apparaît d’ailleurs que le requérant s’est vu infliger une amende contraventionnelle uniquement pour comportement indécent sur la voie publique et pour avoir refusé de fournir des renseignements sur son identité. De plus, en l’absence d’informations sur l’issue de la procédure pour outrage engagée à l’encontre du requérant (paragraphe 21 ci-dessus), il ne saurait être établi que, lors de l’incident, le requérant a eu un comportement particulièrement violent ou a fait preuve d’agressivité physique, ni qu’il a constitué une menace pour les agents qui l’interpellaient. Dans ce contexte, il convient de souligner que l’état d’ivresse avancée d’un particulier ou son vocabulaire abusif à l’égard de policiers ne saurait justifier un recours à la force supérieur à celui que l’interpellation de l’intéressé exige ( Roșioru c. Roumanie , n o 37554/06, § 64, 10 janvier 2012). De plus, la Cour prend note du fait que les policiers et gendarmes impliqués dans l’incident étaient supérieurs en nombre au requérant. En effet, l’intéressé était seul face à quatre personnes.

En troisième lieu, la Cour rappelle que lorsque les forces de l’ordre conduisent une personne dans des locaux de police, elles doivent consigner immédiatement ou dans les plus brefs délais et de manière aussi précise que possible tout signe visible de traumatisme récemment subi par cette personne. Il s’agit en effet de parer au risque de dissimulation des mauvais traitements susceptibles d’être infligés par les agents de l’État après le placement en garde à vue ( Răzvan Laurențiu Constantinescu c. Roumanie, n o 59254/13, § 59, 15 mars 2016). En l’espèce, certains agents ont déclaré avoir observé des traces de sang sur le visage du requérant et que celui-ci leur avait dit qu’elles étaient consécutives à une chute (paragraphe 14 ci-dessus). En outre, dans le procès-verbal d’interpellation du 12 novembre 2012, les policiers ont mentionné que les traces de sang sur le visage du requérant étaient dues à des égratignures au niveau du nez (paragraphe 21 ci-dessus). À supposer même que les blessures du requérant au visage étaient dues à autre chose que les agissements des agents de l’État qui l’avaient interpellé, ces blessures étaient si sérieuses que, une fois que les forces de l’ordre les avaient remarquées, celles-ci auraient normalement dû agir avec promptitude et diligence pour faire venir un professionnel de santé ou emmener le requérant à l’hôpital ( Iambor , précité § 179, Cobzaru c. Roumanie , n o 48254/99, § 67, 26 juillet 2007, et Răzvan Laurențiu Constantinescu , précité, § 61). Or rien de tel n’a été fait en l’espèce.

La Cour rappelle que l’impossibilité d’établir les circonstances exactes dans lesquelles une personne a été blessée, alors qu’elle se trouvait sous le contrôle d’agents de l’État, ne l’empêche pas de parvenir à un constat de violation matérielle de l’article 3 de la Convention, à défaut pour le gouvernement défendeur d’avoir établi le déroulement des faits de manière satisfaisante et convaincante, éléments de preuve à l’appui ( Rupa c. Roumanie (n o 1) , n o 58478/00, § 100, 16 décembre 2008). En l’espèce, eu égard à tout ce qui précède, elle estime que le Gouvernement n’a pas fourni d’arguments convaincants ou crédibles pouvant servir à expliquer ou à justifier le degré de force utilisé par les policiers lors de l’interpellation du requérant. La force employée a été excessive et injustifiée au vu des circonstances. La Cour en déduit que les autorités roumaines n’ont pas, en l’espèce, fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour assurer au requérant le niveau de protection requis contre les mauvais traitements.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet matériel. II.

Le requérant réclame la réparation du préjudice moral qu’il dit avoir subi en raison des mauvais traitements infligés par les agents de l’État et tout au long de l’enquête pénale menée en l’espèce. Il demande à ce titre 5 000 euros (EUR).

Le Gouvernement estime que le seul constat de violation pourrait représenter une satisfaction équitable et, à titre subsidiaire, il soutient que le montant du dommage moral éventuellement accordé devrait refléter le sérieux de la violation constatée par la Cour.

La Cour juge que la violation de l’article 3 de la Convention sous son volet matériel a causé un préjudice moral à l’intéressé en le plaçant dans une situation de détresse et de frustration. Statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 400 RON, soit environ 550 EUR, pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, dont 2 000 RON pour les honoraires d’avocat, 100 RON pour les frais de justice et 300 RON pour l’amende contraventionnelle infligée le jour de l’incident. Il réclame en outre 1 036,40 RON, soit environ 230 EUR, pour les frais et dépens engagés devant la Cour, dont 900 RON d’honoraires d’avocat et 136, 40 RON de frais postaux.

Le Gouvernement souligne que le reçu délivré par la poste roumaine produit par le requérant à l’appui de sa demande est illisible. Il s’oppose en outre au versement de la somme de 300 RON correspondant à l’amende contraventionnelle infligée au requérant, qui, à ses yeux, ne fait pas partie des frais engendrés pour la prévention ou la réparation d’une violation alléguée de la Convention.

Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 710 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention, sous son volet matériel ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i) 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 710 EUR (sept cent dix euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président