Savatin împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 49588/13) îndreptată împotriva României și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Ion Savatin („reclamantul"), a sesizat Curtea la 30 iulie 2013 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de organizația neguvernamentală Romano CRISS (Centrul Rromilor pentru Intervenție Socială și Studii), cu sediul la București. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, doamna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

La 15 aprilie 2015, pretența privind încălcarea presupusă a articolului 3 din Convenție a fost comunicată Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu art. 54 § 3 din regulamentul Curții. ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1975 și locuiește la București. A. Incidentul din 16 octombrie 2010 1. Versiunea reclamantului

La 16 octombrie 2010, aproximativ ora 16:30 sau 17:00, reclamantul, care ar fi fost pe o piață la București, ar fi avut o ceartă cu un necunoscut. S-ar fi îndreptat către doi polițiști aflați în apropiere pentru a le cere ajutor. Polițiștii ar fi manifestat o atitudine agresivă față de el și i-ar fi cerut să-i urmeze la postul de poliție cel mai apropiat. Ar fi rostit insulte privind apartenența reclamantului la comunitatea romilor.

Au fost înjură rapid de alți doi polițiști care se aflau într-o mașină de poliție. Unul dintre acești doi polițiști ar fi lovit reclamantul cu pumnii în spate și în zona coastelor. După aceea, polițiștii ar fi forțat reclamantul să urce în mașina de poliție și l-ar fi făcut să șadă pe bancheta din spate, între primii doi polițiști. Aceștia ar fi continuat să-l lovească și să-l insulte pe reclamant.

La sosirea la postul de poliție nr. 7 din București, reclamantul ar fi fost transportat într-o cameră situată la etajul doi. Unul dintre primii doi polițiști ar fi început să-l lovească cu o bară de fier. Reclamantul ar fi primit numeroase lovituri pe întregul corp, în special în brațul stâng, spate, piept și față. Ar fi căzut la pământ, iar polițistul ar fi continuat să-l lovească cu picioarele.

Polițistul ar fi lovit reclamantul timp de aproximativ douăzeci până la treizeci de minute, după care i-ar fi cerut să plece. Reclamantul nu a putut să se ridice, iar agentul de poliție l-ar fi lovit din nou. După aceea, polițistul ar fi chemat alți doi polițiști, iar aceștia ar fi transportat reclamantul în afara postului de poliție și l-ar fi abandonat acolo. Reclamantul ar fi nevoie de ceva timp pentru a-și reveni, apoi s-ar fi îndreptat către un taxi. Acesta l-ar fi dus la domiciliul său, unde interesat și-ar fi pierdut cunoștința.

Membri ai familiei reclamantului ar fi sunat o ambulanță și aceasta ar fi transportat pe apropriatul lor la serviciul de urgență al spitalului universitar din București. Certificatul medical întocmit la sosirea reclamantului ar fi menționat numeroase traumatisme, în special în zona pieptului, spatelui și brațului stâng, precum și o fracțiune deschisă a mandibulei. 2. Versiunea Guvernului

Referindu-se la constatările autorităților judiciare naționale, Guvernul susține că cearta care a avut loc între reclamant și necunoscutul menționat anterior a degenerat în violență fizică. Afirmă că la sosirea primilor doi polițiști, necunoscutul era culcat la pământ și că reclamantul, care ar fi avut fața pată de sânge, îl lovea pe necunoscut în față.

Guvernul indică, de asemenea, că, având în vedere atitudinea reclamantului, care ar fi refuzat să-și declineze identitatea, polițiștii au chemat doi colegi pentru consolidare. Adaugă că apoi au condus interesat la postul de poliție, unde acestuia i-ar fi fost impusă o amendă contraventivă pentru refuzul de a-și declina identitatea și injurii la adresa forțelor de ordine. B. Spitalizarea reclamantului și certificatul medico-legal stabilit la cererea acestuia

Reclamantul a fost spitalizat din 16 la 21 octombrie 2010 la secția de chirurgie a spitalului universitar din București din cauza unei acumulări de aer în cavitatea toracică (pneumotorax) care a necesitat drenaj chirurgical.

Din 21 la 27 octombrie 2010, a fost spitalizat la o clinică de chirurgie dentară, unde a suferit mai multe intervenții din cauza unei fracturi a mandibulei.

La 1 noiembrie 2010, la cererea reclamantului, un medic al institutului de medicină legală din București a examinat interesat și documentele medicale furnizate de acesta. În certificatul medico-legal întocmit de el, constata că reclamantul a fost victim a unei agresiuni și că aceasta a provocat un traumatism toracic, ecchymoze pe brațul stâng, o fracțiune deschisă a mandibulei și pierderea a patru dinți.

Medicul preciza că rănile au putut fi provocate de lovituri date la 16 octombrie 2010 cu un obiect contundent și că acestea au necesitat aproximativ patruzeci la patruzeci și cinci de zile de îngrijiri. C. Plângerea penală

La 25 noiembrie 2010, reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul de prima instanță din București cu o plângere împotriva polițiștilor care l-ar fi agresat la 16 octombrie 2010.

Parchetul a ascultat reclamantul, partenera acestuia, cei patru polițiști pusi în cauză și o terță persoană, A.B., colegă a partenerei reclamantului, venit să mărturisească în favoarea acestuia.

Polițiștii au negat că au agresat reclamantul. Primii doi dintre ei au afirmat următoarele: ei au văzut reclamantul că lovește o persoană care se afla la pământ; interesat având refuzat să prezinte o dovadă de identitate, aceștia l-au imobilizat și condus la postul de poliție; în cursul intervenției lor, au chemat o altă echipă de poliție pentru consolidare. Polițiștii menționați au precizat că, la momentul arestării, reclamantul sângera la nivelul feței și pieptului.

Parchetul a respins declarația partenerei reclamantului cu motivul că aceasta manifesta subiectivitate și că nu a fost martorul personal al incidentului. Cât privește mărturisirea lui A.B. – care afirma că a văzut, la 16 octombrie 2010, în timp ce se afla într-un autobuz, doi polițiști transportând reclamantul rănit în afara postului de poliție –, parchetul a respins-o și din cauza caracterului ei non-relevant pentru stabilirea faptelor.

La 27 iunie 2012, parchetul a pronunțat o decizie de neîncepere a urmăririi penale în favoarea polițiștilor, considerând că nu existau indici suficiente ale vinovăției acestora.

Reclamantul a contestat această decizie de neîncepere a urmăririi penale, care a fost confirmată de procurorul-șef al parchetului.

Reclamantul a depus o plângere la tribunalul de prima instanță din București, considerând că ancheta a fost incompletă. Reproa polițiștilor că nu au identificat persoana implicată în cearta care a generat incidentul. În plus, indica că, presupunând că rănile sale ar fi fost consecința acestei altercații – după cum ar fi afirmat polițiștii pusi în cauză –, aceștia ar fi trebuit să cheme o ambulanță, și-i reproșa astfel că au omis să facă acest lucru. Afirma că această ceartă a avut un caracter verbal și că necunoscutul nu l-a agresat fizic. Adauga că parchetul a ignorat, pe de o parte, certificatul medico-legal care atesta gravitatea rănilor sale și, pe de altă parte, posibilitatea ca acestea să fi fost provocate de lovituri date cu un obiect contundent, și anume, după spusele sale, bara de fier de care ar fi făcut uz unul dintre polițiști împotriva sa. În sfârșit, susținea că mărturisirile care îi erau favorabile au fost respinse pe nedrept.

La ședința din 31 octombrie 2012, reclamantul și-a reînnoit criticile la adresa deciziei de neîncepere a urmăririi penale și a solicitat trimiterea dosarului parchetului pentru continuarea anchetei. Polițiștii prezenți la ședință, în număr de doi, nu au făcut nici o declarație.

Printr-o sentință definitivă pronunțată în aceeași zi, tribunalul a respins plângerea reclamantului. Considera că acesta nu-și fundamenta acuzațiile și că singurele elemente care puteau corrobora alegerile sale erau mărturisirile partenerei și ale lui A.B. Aur, după tribunalul, declarațiile acestor martori nu erau fiabile din cauza subiectivității interesaților. Privitor la A.B., tribunalul a remarcat, de asemenea, contradicții între mărturisirea sa și cea a partenerei reclamantului.

În consecință, observând că polițiștii au furnizat o explicație plauzibilă privind originea rănilor reclamantului – constând din cearta care a avut loc între acesta și o persoană neidentificată – și că reclamantul însuși a afirmat în plângerea penală inițială că a fost lovit în față de această persoană, tribunalul a considerat că prezumția de nevinovăție care beneficiază polițiștilor nu a fost răsturnată.

Cu toate acestea, tribunalul constata existența unei nerespectări de către Stat a obligațiilor sale decurgând din art. 3 din Convenție din cauza omisiunii polițiștilor de a consemna în scris și în mod detaliat rănile prezente pe corpul reclamantului la momentul arestării și de a face ca interesat să fie examinat de un medic. Cu toate acestea, ținând seama de prezumția de nevinovăție care beneficiază polițiștilor și de trecerea timpului – care, după tribunalul, a șters urmele agresiunii –, tribunalul a conchis că redeschiderea anchetei era inutilă. ÎN DREPT I.

Curtea reamintește că un tratament inuman trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de totalitatea datelor cauzei și, în special, de durata tratamentului, de efectele fizice sau mentale ale acestuia precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Bouyid c. Belgia [Marea Cameră], nr. 23380/09, § 86, CEDO 2015).

În speță, Curtea constată că nu este contestat faptul că rănile reclamantului au o gravitate suficientă pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție. 2. Privind statutul de „victimă" al reclamantului

Deși Guvernul nu a ridicat o excepție în acest sens, Curtea consideră că calitatea de „victimă" a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenție, nu a fost afectată de recunoașterea de către tribunalul de prima instanță din București a unei nerespectări de către Stat a garanțiilor articolului 3 din Convenție (§26 mai sus).

În acest sens, Curtea constată că sentința tribunalului nu furnizează reclamantului o reparare adecvată în sensul jurisprudenței sale. Într-adevăr, rezultă clar din această sentință că reclamantul nu ar fi putut obține nici redeschiderea anchetei, nici vreun despăgubiri pentru încălcarea articolului 3 din Convenție constatată de tribunal. Urmează că reclamantul poate fi considerat victim a unei încălcări a drepturilor garantate de art. 3 din Convenție. 3. Concluzie

Constatând că această pretenție nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Privind tratamentele inumane pretinse a) Argumentele părților

Reclamantul susține că a fost victim a unor tratamente inumane din partea agenților Statului la 16 octombrie 2010. Face referire la gravitatea rănilor suferite de el și denunță comportamentul polițiștilor, violent după parerea sa, care ar fi fost lipsit de orice justificare și care i-ar fi cauzat suferință și umilință.

Guvernul indica că nu a fost dovedit faptul că rănile menționată au fost cauzate de agenții de poliție, și se referă la constatări ale autorităților judiciare naționale. Consideră că acestea sunt mai bine plasate pentru a aprecia elementele de probă prezentate și consideră că Curtea nu dispune de suficient pentru a ajunge la o concluzie diferită. b) Aprecierea Curții

Curtea observă că circumstanțele exacte în care reclamantul a fost rănit fac obiectul unor controverse între părți. Guvernul susține că reclamantul a fost rănit în cursul altercației care a precedat arestarea acestuia (paragrafele 10, 11 și 34 mai sus). Pentru propria parte, reclamantul afirmă că a fost agresat de polițiști, mai întâi în cursul arestării sale, apoi în mașina de poliție și, în sfârșit, la postul de poliție (paragrafele 5-8 și 33 mai sus).

Curtea se referă la principiile generale aplicabile privind aspectul material al articolului 3 din Convenție, pe care le-a reafirmat recent (Bouyid, citat anterior, §§ 81 și urm.).

Amintește, de asemenea, că autoritățile interne sunt obligate să consemneze în scris la momentul arestării toate informațiile propice pentru a clarifica ulterior, dacă este necesar, circumstanțele acesteia, cum ar fi rănile vizibile pe corpul persoanei aprehendate, și să furnizeze o explicație plauzibilă pentru evenimentele care au survenit după arestare. Non-consemnarea acestor informații constituie o deficiență gravă, de natură a permite autorilor actului de privare de libertate în cauză să scape de responsabilitate privind soarta persoanei aretate (Iambor c. România (nr. 1), nr. 64536/01, § 168, 24 iunie 2008; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Timurtaș c. Turcia, nr. 23531/94, § 105, CEDO 2000-VI).

În speță, Curtea constată că, după cum a fost remarcat de tribunalul de prima instanță din București (§26 mai sus), autoritățile nu au consemnat informații privind gravitatea și amploarea rănilor de care suferea reclamantul la sosirea la postul de poliție.

Observă, de asemenea, că Guvernul nu a adus la cunoaștere existența vreunui obstacol pentru consemnarea unor informații atare. Dacă reclamantul suferea deja la sosirea la postul de poliție de rănile deosebit de grave și evidente pe care le prezenta la admiterea la serviciul de urgență al spitalului din București, nimic nu explică de ce polițiștii nu au găsit necesar să consemneze aceste răni. O măsură atare ar fi fost de natură a permite o anchetă efectivă și a descărca polițiștii de orice responsabilitate directă privind originea rănilor în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor (nr. 1), citat anterior, § 174).

Curtea conchide că Statul a rămas în culpă de a furniza o explicație satisfăcătoare privind originea tuturor rănilor cauzate reclamantului. Chiar și presupunând că acesta ar fi fost lovit în față de persoana necunoscută cu care a avut o altercație (§25 mai sus), Guvernul nu a dovedit că interesat a suferit totalitatea rănilor sale înainte de a se afla între mâinile poliției (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor (nr. 1), citat anterior, § 175).

Având în vedere gravitatea rănilor în cauză – și chiar și presupunând că acestea ar fi fost în parte infligite de un terț –, Curtea consideră că, după ce au constatat starea reclamantului, polițiștii ar fi trebuit în mod normal să acționeze cu promptitudine și diligență pentru a consemna aceste răni și pentru a face să vină un specialist în domeniu sanitar sau a conduce interesat la spital pentru ca acesta să fie îngrijit (a se vedea, mutatis mutandis, Iambor (nr. 1), citat anterior, § 179, Cobzaru c. România, nr. 48254/99, § 67, 26 iulie 2007, și Răzvan Laurențiu Constantinescu c. România, nr. 59254/13, § 61, 15 martie 2016).

Ținând seama de starea de vulnerabilitate în care se află orice persoană în arestul poliției și de importanța pe care o revestesc garanțiile împotriva arbitrarului privind faptele agenților investiți cu puterea represivă a Statului, Curtea consideră că autoritățile de poliție nu au, în speță, făcut tot ceea ce se putea rezonabil aștepta de la ele pentru a asigura reclamantului nivelul de protecție cerut împotriva tratamentelor inumane.

Urmează că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul material. 2. Privind caracterul efectiv al anchetei a) Argumentele părților

Reclamantul consideră că autoritățile naționale nu au condus o anchetă efectivă privind tratamentele inumane pretinse.

Le reproșează absența unui examen medical al rănilor sale. În plus, indicând că cei patru polițiști pusi în cauză aparțineau poliției din București, denunță ancheta în ceea ce ar fi fost efectuată de această instituție și de parchetul din același oraș. În sfârșit, susține că decizia de neîncepere a urmăririi penale se baza doar pe declarațiile acestor polițiști și că autoritățile interne au ignorat celelalte piese din dosar.

Guvernul susține că autoritățile naționale au condus o anchetă efectivă privind alegerile reclamantului.

Indica că parchetul a făcut verificările necesare deoarece ar fi ascultat polițiștii, reclamantul, precum și doi martori propuși de acesta. În plus, documentele medicale furnizate de reclamant ar fi fost versate la dosar, și, bazandu-se pe aceste elemente de probă, parchetul ar fi conchis la insuficiența acestora pentru stabilirea răspunderii penale a polițiștilor pusi în cauză dincolo de orice îndoială rezonabilă. Guvernul adaugă că această soluție a fost confirmată de tribunalul de prima instanță din București, la contestația reclamantului. b) Aprecierea Curții

Curtea se referă la principiile generale aplicabile privind aspectul procedural al articolului 3 din Convenție, pe care le-a reafirmat recent (Bouyid, citat anterior, §§ 114-123).

În speță, observă că nu este contestat faptul că alegerile de tratamente inumane erau „apărabile" în sensul jurisprudenței citate anterior.

Observă apoi că o anchetă a avut loc într-adevăr în prezenta cauză. Rămâne să se aprecieze caracterul acesteia „efectiv".

În acest sens, Curtea constată că, în cadrul procedurii inițiate de reclamant, parchetul s-a mărginit la ascultarea a patru polițiști pusi în cauză, a reclamantului, precum și a doi martori propuși de acesta (§17 mai sus): parchetul deci nu a întreprins nici un demers serios pentru a identifica și asculta alți martori oculari care ar fi asistat la ceartă și la arestarea reclamantului.

Apare, de asemenea, că tribunalul de prima instanță din București a omis să asculte polițiștii, precum și cei doi martori, ale căror declarații le-a respins după ce a estimat că nu erau fiabile (§24 mai sus).

Trebuie deci sa se constate că autoritățile au ales să-și fundamenteze deciziile în principal pe declarațiile polițiștilor în cauză. În absența unei explicații plauzibile pentru totalitatea rănilor suferite de reclamant, Curtea nu vede nici un motiv de a da prioritate versiunii agenților Statului asupra celei a reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Archip c. România, nr. 49608/08, § 70, 27 septembrie 2011, Andreșan c. România, nr. 25783/03, § 45, 30 octombrie 2012, și Poede c. România, nr. 40549/11, § 58, 15 septembrie 2015).

De altfel, Curtea constată că autoritățile naționale nu au ordonat nici o expertiză medicală în cadrul procedurii, în timp ce aceasta constituie o măsură de instrucție esențială pentru acest tip de cauze și că o atare expertiză ar fi fost de natură a permite clarificarea cauzelor posibile ale rănilor suferite de reclamant – chestiune care era, de altfel, în inima dezbaterii – și de a conferi mai mult greutate neînceperii urmăririi penale (a se vedea, mutatis mutandis, Gheorghiță și Alexe c. România, nr. 32163/13, § 52, 31 mai 2016).

Într-adevăr, Curtea observă că autoritățile naționale s-au bazat doar pe certificatul medico-legal furnizat reclamantului la cererea sa (paragrafele 14 și 15 mai sus) și că acest certificat confirma pur și simplu existența rănilor dar nu proceda de la un examen medical aprofundat al acestora, un examen care ar fi putut fi determinant pentru a acredita sau a infirma spusele interesat privind existența unei relații de cauzalitate între faptele polițiștilor și rănile constatate (a se vedea, mutatis mutandis, Petru Roșca c. Moldova, nr. 2638/05, § 47, 6 octombrie 2009; Birgean c. România, nr. 3626/10, §§ 67-69, 14 ianuarie 2014 și Poede, citat anterior, § 59).

În orice caz, trebuie să se observe că nu a fost deschisă în nici un moment o urmărire penală în speță. Or Curtea a subliniat deja că absența deschiderii unei urmăriri penale în cauzele privind alegerile de tratamente inumane asupra persoanelor aflate „între mâinile poliției" este susceptibilă a compromite validitatea oricărui element de probă reținut la sfârșitul instrucției (a se vedea, mutatis mutandis, Maslova și Nalbandov c. Rusia, nr. 839/02, §§ 94-96, 24 ianuarie 2008, Buntov c. Rusia, nr. 27026/10, § 132, 5 iunie 2012, și Beresnev c. Rusia, nr. 37975/02, § 98, 18 aprilie 2013). În apariție, observă că decizia de neîncepere a urmăririi penale a fost fundamentată pe simple declarații care nu aveau statutul de probe în sensul regulilor române de procedură penală deoarece aceste documente, care au un caracter sui generis, scapă de garanțiile inerente etapei urmăririi penale. Aceasta este cu atât mai gravă într-un caz ca cel al prezentei cauze, unde rănile erau atinse de un certificat medical (a se vedea, mutatis mutandis, Poede, citat anterior, §§ 37 și 60).

În sfârșit, privind diligența în urmărirea anchetei, Curtea observă că aceasta a fost încheiate doi ani după deschiderea ei prin sentința definitivă a tribunalului de prima instanță din București. Acesta din urmă a confirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale în favoarea polițiștilor, considerând că nu mai putea fi remediat erorilor comise la începutul procedurii din cauza timpului scurs de la faptele denunțate (paragrafele 24-26 mai sus).

Curtea constată deci, ca și tribunalul, că aceste erori, care erau exclusiv imputabile autorităților și care nu au fost obiectul unor măsuri care ar fi permis să se remedieze în timp util, au compromis efectivitatea anchetei.

În concluzie, Curtea estimează că autoritățile naționale nu au condus o anchetă efectivă. Din aceasta, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul procedural. II.

Reclamantul solicită 72.000 de euro (EUR) pentru daunele materiale pe care spune că le-a suferit. Potrivit acestuia, această sumă corespunde unei pierderi de venituri pe parcursul treizeci și nouă de ani, cu o rată de 200 EUR pe lună. În plus, solicită 250.000 EUR pentru daunele morale.

Referindu-se la jurisprudența Curții în materia aceasta, Guvernul consideră că sumele solicitate de reclamant sunt excesive.

Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit existența unei relații de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele materiale pretinse, și respinge cererea aferentă. Cu toate acestea, consideră că este indicat să se acorde reclamantului 11.700 EUR pentru daunele morale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită, de asemenea, 4.140 EUR pentru cheltuielile și costurile ocazionate în fața Curții. Solicită ca suma care eventual i se va acorda pentru onorariile să fie virate direct organizației neguvernamentale care l-a reprezentat în fața Curții. A depus la dosar rezumatul a șaizeci și șase de ore de muncă prestate de organizația menționată pentru prezentarea cererii și observațiilor.

Guvernul consideră că onorariile solicitate sunt excesive. Indica că reclamantul nu a depus la dosar un contract de asistență juridică și estimează că complexitatea cauzei nu justifică numărul de ore de muncă avansat de interesat, pe care l-a calificat drept ridicat.

Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.500 EUR pentru procedura în fața ei. Din aceasta, acordă interesat suma de 1.500 EUR, viruții direct pe contul bancar al reprezentantului acestuia, organizația neguvernamentală Romano CRISS (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov c. Ucraina, nr. 21722/11, § 219, CEDO 2013). C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Consideră că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectele material și procedural; 3. Consideră a) că Statul pârât trebuie să vireze reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data reglementării: i. 11.700 EUR (unsprezece mii șapte sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru daunele morale, ii. 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri, virute pe contul bancar al reprezentantului acestuia, b) că, din expirarea termenului menționat și până la virare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 decembrie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte

Le requérant a été représenté par l’organisation non gouvernementale Romano CRISS ( Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii ), ayant son siège social à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le 15 avril 2015, le grief concernant la violation alléguée de l’article 3 de la Convention a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT

Le requérant est né en 1975 et réside à Bucarest. A. L’incident du 16 octobre 2016 1. La version du requérant 5 . Le 16 octobre 2010, vers 16 h 30 ou 17 heures, le requérant, qui se serait trouvé sur un marché à Bucarest, aurait eu une dispute avec un inconnu. Il se serait dirigé vers deux policiers se trouvant à proximité pour leur demander de l’aide. Les policiers auraient manifesté une attitude agressive envers lui et lui auraient demandé de les suivre au commissariat le plus proche. Ils auraient ensuite proféré des insultes concernant l’appartenance du requérant à la communauté rom.

Ils auraient été rejoints rapidement par deux autres policiers se trouvant à bord d’une voiture. Un de ces deux derniers policiers aurait frappé le requérant à coups de poing dans le dos et au niveau des côtes. Ensuite, les policiers auraient fait monter le requérant dans la voiture de police et l’auraient fait asseoir sur la banquette arrière, entre les deux premiers policiers. Ceux-ci auraient continué à frapper et à insulter le requérant. 7. À l’arrivée au commissariat de police n o 7 de Bucarest, le requérant aurait été transporté dans une pièce située au premier étage. Un des deux premiers policiers aurait commencé à le frapper avec une barre en fer. Le requérant aurait alors reçu de nombreux coups sur tout le corps, en particulier au bras gauche, dans le dos, au thorax et au visage. Il serait tombé par terre, et le policier aurait continué à le frapper à coups de pied. 8 . Le policier aurait ainsi frappé le requérant pendant environ vingt à trente minutes, puis il lui aurait demandé de partir. Le requérant n’aurait pu se relever, et l’agent de police l’aurait encore frappé. Ensuite, le policier aurait fait venir deux autres policiers, et ceux-ci auraient transporté le requérant à l’extérieur du commissariat et l’y auraient abandonné. Le requérant aurait mis un certain temps à reprendre ses esprits, puis il se serait dirigé vers un taxi. Celui-ci l’aurait conduit à son domicile, où l’intéressé aurait perdu connaissance.

Des membres de la famille du requérant auraient appelé une ambulance et celle-ci aurait transporté leur proche aux urgences de l’hôpital universitaire de Bucarest. Le certificat médical dressé à l’arrivée du requérant aurait mentionné de multiples traumatismes, en particulier au niveau du thorax, du dos et du bras gauche, ainsi qu’une fracture ouverte de la mâchoire. 2. La version du Gouvernement 10 . Se référant aux constats des autorités judiciaires nationales, le Gouvernement soutient que la dispute survenue entre le requérant et l’inconnu susmentionné avait dégénéré en violences physiques. Il affirme qu’à l’arrivée des deux premiers policiers l’inconnu était couché par terre et que le requérant, qui aurait eu le visage maculé de sang, le frappait au visage. 11 . Le Gouvernement indique aussi que, devant l’attitude du requérant, qui aurait refusé de décliner son identité, les policiers avaient appelé deux collègues en renfort. Il ajoute qu’ils avaient ensuite conduit l’intéressé au poste de police, où une amende contraventionnelle lui aurait été infligée pour refus de déclinaison d’identité et outrage aux forces de l’ordre. B. L’hospitalisation du requérant et le certificat médicolégal établi à la demande de ce dernier

Le requérant fut hospitalisé du 16 au 21 octobre 2010 au service de chirurgie de l’hôpital universitaire de Bucarest en raison d’une accumulation d’air dans la cavité thoracique (pneumothorax) nécessitant un drainage chirurgical.

Du 21 au 27 octobre 2010, il fut hospitalisé dans une clinique de chirurgie dentaire, où il subit plusieurs interventions en raison d’une fracture de la mâchoire. 14 . Le 1 er novembre 2010, à la demande du requérant, un médecin de l’institut de médecine légale de Bucarest examina l’intéressé et les documents médicaux fournis par ce dernier. Dans le certificat médicolégal établi par lui, il constatait que le requérant avait fait l’objet d’une agression et que celle-ci avait provoqué un traumatisme thoracique, des ecchymoses sur le bras gauche, une fracture ouverte de la mâchoire et la perte de quatre dents. 15 . Le médecin précisait que les blessures avaient pu être provoquées par des coups portés le 16 octobre 2010 avec un objet contondant et qu’elles nécessitaient environ quarante à quarante-cinq jours de soins. C. La plainte pénale

Le 25 novembre 2010, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest d’une plainte contre les policiers qui l’auraient agressé le 16 octobre 2010. 17 . Le parquet entendit le requérant, sa compagne, les quatre policiers mis en cause et une tierce personne, A.B., collègue de la compagne du requérant, venue témoigner en faveur de ce dernier.

Les policiers nièrent avoir agressé le requérant. Les deux premiers d’entre eux affirmèrent ce qui suit : ils avaient aperçu le requérant en train de frapper une personne se trouvant à terre ; l’intéressé ayant refusé de présenter une pièce d’identité, ils l’avaient immobilisé et conduit au commissariat ; au cours de leur intervention, ils avaient appelé une autre équipe de police en renfort. Les policiers susmentionnés précisèrent que, au moment de l’interpellation, le requérant saignait au niveau du visage et du thorax.

Le parquet écarta la déclaration de la compagne du requérant aux motifs que celle-ci faisait montre d’une subjectivité et qu’elle n’avait pas assisté personnellement à l’incident. Quant au témoignage de A.B. – qui affirmait avoir vu, le 16 octobre 2010, alors qu’elle se serait trouvée dans un autobus, deux policiers transporter le requérant blessé à l’extérieur du commissariat –, le parquet l’écarta également en raison de sa non-pertinence pour l’établissement des faits.

Le 27 juin 2012, le parquet rendit un non-lieu en faveur des policiers, estimant qu’il n’y avait pas d’indices suffisants de la culpabilité de ces derniers.

Le requérant contesta ce non-lieu, lequel fut confirmé par le procureur en chef du parquet.

Le requérant déposa une plainte devant le tribunal de première instance de Bucarest, estimant que l’enquête était incomplète. Il reprochait aux policiers de ne pas avoir identifié la personne impliquée dans la dispute à l’origine de l’incident. En outre, il indiquait que, à supposer que ses blessures eussent été la conséquence de cette altercation – comme l’auraient affirmé les policiers mis en cause –, ceux-ci auraient dû appeler une ambulance, et il leur reprochait ainsi d’avoir omis de le faire. Il affirmait que cette dispute avait eu un caractère verbal et que l’inconnu ne l’avait pas agressé physiquement. Il ajoutait que le parquet avait ignoré, d’une part, le certificat médicolégal qui attestait la gravité de ses blessures et, d’autre part, la possibilité que celles-ci eussent été provoquées par des coups portés avec un objet contondant, à savoir, à ses dires, la barre en fer dont un des policiers aurait fait usage à son encontre. Enfin, il soutenait que les témoignages qui lui étaient favorables avaient été écartés à tort. 23. À l’audience du 31 octobre 2012, le requérant réitéra ses critiques à l’encontre de la décision de non-lieu et demanda le renvoi du dossier au parquet pour la poursuite de l’enquête. Les policiers présents à l’audience, au nombre de deux, ne firent aucune déclaration. 24 . Par un jugement définitif rendu le même jour, le tribunal rejeta la plainte du requérant. Il considérait que celui-ci n’étayait pas ses accusations et que les seuls éléments qui pouvaient corroborer ses allégations étaient les témoignages de sa compagne et de A.B. Or, selon le tribunal, les déclarations de ces témoins n’étaient pas fiables en raison de la subjectivité des intéressées. S’agissant de A.B., le tribunal relevait également des contradictions entre son témoignage et celui de la compagne du requérant. 25 . Par conséquent, notant que les policiers avaient fourni une explication plausible quant à l’origine des blessures du requérant – résidant en la dispute survenue entre celui-ci et une personne non identifiée – et que le requérant avait lui-même affirmé dans sa plainte pénale initiale qu’il avait été frappé au visage par cette personne, le tribunal estimait que la présomption d’innocence bénéficiant aux policiers n’avait pas été renversée. 26 . Par ailleurs, le tribunal constatait l’existence d’une méconnaissance par l’État de ses obligations découlant de l’article 3 de la Convention en raison de l’omission des policiers de consigner par écrit et de manière détaillée les blessures présentes sur le corps du requérant au moment de l’interpellation et de faire examiner l’intéressé par un médecin. Pour autant, tenant compte de la présomption d’innocence bénéficiant aux policiers et du passage du temps – qui, selon lui, avait effacé les traces de l’agression –, le tribunal concluait que la réouverture de l’enquête était inutile. EN DROIT I.

La Cour rappelle qu’un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et, notamment, de la durée du traitement, de ses effets physiques ou mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime ( Bouyid c. Belgique [GC], n o 23380/09, § 86, CEDH 2015).

En l’espèce, la Cour relève qu’il n’est pas contesté que les blessures du requérant revêtent une gravité suffisante pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. 2. Sur le statut de « victime » du requérant

Bien que le Gouvernement n’ait pas soulevé une exception de ce chef, la Cour considère que la qualité de « victime » du requérant, au sens de l’article 34 de la Convention, n’a pas été affectée par la reconnaissance par le tribunal de première instance de Bucarest d’une méconnaissance par l’État des garanties de l’article 3 de la Convention (paragraphe 26 ci ‑ dessus). 31. À cet égard, la Cour relève que le jugement du tribunal ne fournit pas au requérant une réparation adéquate au sens de sa jurisprudence. En effet, il ressort clairement de ce jugement que le requérant ne pouvait obtenir ni la réouverture de l’enquête ni un quelconque dédommagement pour la violation de l’article 3 de la Convention constatée par le tribunal. Il s’ensuit que le requérant peut se prétendre victime d’une violation des droits garantis par l’article 3 de la Convention. 3. Conclusion

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Sur les mauvais traitements allégués a) Arguments des parties 33 . Le requérant soutient qu’il a été victime de mauvais traitements de la part d’agents de l’État le 16 octobre 2010. Il fait état de la gravité des blessures subies par lui et dénonce le comportement des policiers, violent à ses yeux, qui aurait été dépourvu de toute justification et lui aurait causé des souffrances et une humiliation. 34 . Le Gouvernement indique qu’il n’a pas été prouvé que les blessures susmentionnées avaient été causées par les agents de police, et il se réfère en cela au constat des autorités judiciaires nationales. Il estime que celles-ci sont mieux placées pour apprécier les éléments de preuve produits devant elles, et il considère que la Cour ne dispose pas de suffisamment d’éléments lui permettant d’arriver à une conclusion différente. b) Appréciation de la Cour

La Cour note que les circonstances exactes dans lesquelles le requérant a été blessé font l’objet de controverses entre les parties. Le Gouvernement soutient que le requérant a été blessé au cours de l’altercation ayant précédé son interpellation (paragraphes 10, 11 et 34 ci ‑ dessus). Pour sa part, le requérant affirme qu’il a été agressé par les policiers, tout d’abord au cours de son interpellation, puis dans la voiture de police et, enfin, au poste de police (paragraphes 5-8 et 33 ci-dessus).

La Cour renvoie aux principes généraux applicables quant au volet matériel de l’article 3 de la Convention, qu’elle a récemment réitérés ( Bouyid , précité, §§ 81 et suiv.).

Elle rappelle également que les autorités internes sont tenues de consigner par écrit au moment de l’arrestation toutes les informations propres à permettre d’éclairer ultérieurement, en cas de besoin, les circonstances de celle-ci, telles que les blessures visibles sur la personne appréhendée, et de fournir une explication plausible des évènements survenus après l’arrestation. La non-consignation de ces informations s’analyse en une défaillance grave, de nature à permettre aux auteurs de l’acte de privation de liberté en cause d’échapper à leur responsabilité en ce qui concerne le sort de la personne arrêtée ( Iambor c. Roumanie (n o 1) , n o 64536/01, § 168, 24 juin 2008 ; voir également, mutatis mutandis , Timurtaș c. Turquie , n o 23531/94, § 105, CEDH 2000 ‑ VI).

En l’espèce, la Cour constate que, comme noté par le tribunal de première instance de Bucarest (paragraphe 26 ci-dessus), les autorités n’ont pas consigné d’informations relativement à la gravité et à l’ampleur des blessures dont le requérant souffrait à son arrivée au poste de police.

Elle relève également que le Gouvernement n’a fait part de l’existence d’aucun obstacle à la consignation de pareilles informations. Si le requérant souffrait déjà à son arrivée au poste de police des blessures particulièrement graves et évidentes qu’il présentait à son admission au service des urgences de l’hôpital de Bucarest, rien n’explique pourquoi les policiers n’ont pas trouvé nécessaire de consigner ces blessures. Pareille mesure aurait été de nature à permettre une enquête effective et à décharger les policiers de toute responsabilité directe quant à l’origine des blessures en question (voir, mutatis mutandis, Iambor (n o 1) , précité, § 174).

La Cour en conclut que l’État est resté en défaut de fournir une explication satisfaisante quant à l’origine de l’ensemble des blessures occasionnées au requérant. À supposer même que celui-ci eût été frappé au visage par la personne inconnue avec laquelle il avait eu une altercation (paragraphe 25 ci-dessus), le Gouvernement n’a pas démontré que l’intéressé avait subi la totalité de ses blessures avant de se retrouver entre les mains de la police (voir, mutatis mutandis, Iambor (n o 1) , précité, § 175).

Eu égard à la gravité des blessures en cause – et à supposer même que celles-ci eussent été en partie infligées par un tiers –, la Cour estime que, après avoir constaté l’état du requérant, les policiers auraient normalement dû agir avec promptitude et diligence pour consigner ces blessures et pour faire venir un professionnel de la santé ou conduire l’intéressé à l’hôpital afin que celui-ci fût soigné (voir, mutatis mutandis, Iambor (n o 1) , précité, § 179, Cobzaru c. Roumanie , n o 48254/99, § 67, 26 juillet 2007, et Răzvan Laurențiu Constantinescu c. Roumanie, n o 59254/13, § 61, 15 mars 2016).

Compte tenu de l’état de vulnérabilité dans lequel se trouve toute personne en garde à vue et de l’importance que revêtent les garanties contre l’arbitraire relativement aux actes des agents investis du pouvoir répressif de l’État, la Cour estime que les autorités de police n’ont pas, en l’espèce, fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour assurer au requérant le niveau de protection requis contre les mauvais traitements.

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet matériel. 2. Sur le caractère effectif de l’enquête a) Arguments des parties

Le requérant estime que les autorités nationales n’ont pas mené d’enquête effective concernant les mauvais traitements allégués.

Il leur reproche une absence d’examen médical de ses blessures. En outre, indiquant que les quatre policiers mis en cause appartenaient à la police de Bucarest, il dénonce l’enquête en ce qu’elle aurait été effectuée par cette institution et le parquet de la même ville. Enfin, il allègue que la décision de non-lieu se fondait uniquement sur les déclarations de ces policiers et que les autorités internes ont ignoré les autres pièces du dossier.

Le Gouvernement soutient que les autorités nationales ont mené une enquête effective au sujet des allégations du requérant.

Il indique que le parquet a fait les vérifications nécessaires puisqu’il aurait entendu les policiers, le requérant, ainsi que deux témoins proposés par ce dernier. En outre, des documents médicaux produits par le requérant auraient été versés au dossier, et, en se fondant sur ces éléments de preuve, le parquet aurait conclu à l’insuffisance de ceux-ci pour l’établissement de la responsabilité pénale des policiers mis en cause au ‑ delà de tout doute raisonnable. Le Gouvernement ajoute que cette solution a été confirmée par le tribunal de première instance de Bucarest, sur contestation du requérant. b) Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes généraux applicables quant au volet procédural de l’article 3 de la Convention, qu’elle a récemment réitérés ( Bouyid , précité, §§ 114-123).

En l’espèce, elle observe qu’il n’est pas contesté que les allégations de mauvais traitements étaient « défendables » au sens de la jurisprudence précitée.

Elle note ensuite qu’une enquête a bien eu lieu dans la présente affaire. Il reste à apprécier son caractère « effectif ». 51. À cet égard, la Cour constate que, dans le cadre de la procédure engagée par le requérant, le parquet s’est borné à entendre les quatre policiers mis en cause, le requérant, ainsi que deux témoins proposés par ce dernier (paragraphe 17 ci-dessus) : le parquet n’a donc entrepris aucune démarche sérieuse pour identifier et entendre d’autres témoins oculaires qui auraient assisté à la dispute et à l’interpellation du requérant.

Il apparaît également que le tribunal de première instance de Bucarest a omis d’entendre les policiers, ainsi que les deux témoins, dont il a écarté les déclarations après avoir estimé qu’elles n’étaient pas fiables (paragraphe 24 ci-dessus).

Force est donc de constater que les autorités ont choisi de fonder leurs décisions principalement sur les déclarations des policiers en question. En l’absence d’une explication plausible pour l’ensemble des blessures subies par le requérant, la Cour ne voit aucune raison de donner la primauté à la version des agents de l’État sur celle du requérant (voir, mutatis mutandis , Archip c. Roumanie , n o 49608/08, § 70, 27 septembre 2011, Andreșan c. Roumanie , n o 25783/03, § 45, 30 octobre 2012, et Poede c. Roumanie , n o 40549/11, § 58, 15 septembre 2015).

De surcroît, la Cour constate que les autorités nationales n’ont ordonné aucune expertise médicale dans le cadre de la procédure, alors qu’il s’agit d’une mesure d’instruction essentielle pour ce type d’affaires et que pareille expertise aurait été de nature à permettre d’élucider les causes possibles des blessures subies par le requérant – question qui était d’ailleurs au cœur du débat – et de donner plus de poids au non-lieu (voir, mutatis mutandis, Gheorghiță et Alexe c. Roumanie, n o 32163/13, § 52, 31 mai 2016).

En effet, la Cour relève que les autorités nationales se sont uniquement appuyées sur le certificat médicolégal délivré au requérant à sa demande (paragraphes 14 et 15 ci-dessus) et que ce certificat confirmait simplement l’existence des blessures mais ne procédait pas d’un examen médical approfondi de celles-ci, lequel examen aurait pu être déterminant pour accréditer ou infirmer les dires de l’intéressé quant à l’existence d’un lien de causalité entre les agissements des policiers et les blessures constatées (voir, mutatis mutandis , Petru Roșca c. Moldova , n o 2638/05, § 47, 6 octobre 2009 ; Birgean c. Roumanie , n o 3626/10, §§ 67 ‑ 69, 14 janvier 2014 et Poede , précité, § 59).

En tout état de cause, il convient de noter qu’il n’a à aucun moment été ouvert de poursuites pénales en l’espèce. Or la Cour a déjà souligné que le défaut d’ouverture de poursuites pénales dans des affaires concernant des allégations de mauvais traitements sur des personnes se trouvant « entre les mains de la police » est susceptible de compromettre la validité de tout élément de preuve retenu au terme de l’instruction (voir, mutatis mutandis , Maslova et Nalbandov c. Russie , n o 839/02, §§ 94-96, 24 janvier 2008, Buntov c. Russie , n o 27026/10, § 132, 5 juin 2012, et Beresnev c. Russie , n o 37975/02, § 98, 18 avril 2013). En l’occurrence, elle observe que la décision de non-lieu a été fondée sur de simples déclarations qui n’avaient pas le statut de preuves au sens des règles roumaines de procédure pénale dès lors que ces actes, qui ont un caractère sui generis , échappent aux garanties propres à l’étape des poursuites pénales. Cela est d’autant plus grave dans un cas comme celui de la présente affaire, où les blessures étaient attestées par un certificat médical (voir, mutatis mutandis, Poede, précité, §§ 37 et 60).

Enfin, en ce qui concerne la diligence dans la poursuite de l’enquête, la Cour note que celle-ci a été clôturée deux ans après son ouverture par le jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest. Ce dernier a confirmé le non-lieu rendu en faveur des policiers, estimant qu’il ne pouvait plus être remédié aux erreurs commises au début de la procédure en raison du temps écoulé depuis les faits dénoncés (paragraphes 24-26 ci-dessus).

La Cour constate donc, à l’instar du tribunal, que ces erreurs, qui étaient exclusivement imputables aux autorités et qui n’ont pas fait l’objet de mesures qui auraient permis d’y remédier en temps utile, ont compromis l’effectivité de l’enquête.

En conclusion, la Cour estime que les autorités nationales n’ont pas mené une enquête effective. Dès lors, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet procédural. II.

Le requérant réclame 72 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il dit avoir subi. Selon lui, ce montant correspond à une perte de revenus pendant trente-neuf ans, à raison de 200 EUR par mois. En outre, il réclame 250 000 EUR au titre du préjudice moral.

Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement estime que les sommes demandées par le requérant sont excessives.

La Cour considère que le requérant n’a pas démontré l’existence d’un lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette la demande y afférente. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 11 700 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite également 4 140 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il demande que la somme qui lui sera éventuellement accordée au titre des honoraires soit versée directement à l’organisation non gouvernementale l’ayant représenté devant la Cour. Il a versé au dossier le récapitulatif de soixante-six heures de travail prestées par l’organisation susmentionnée pour la présentation de la requête et des observations.

Le Gouvernement considère que les honoraires réclamés sont excessifs. Il indique que le requérant n’a pas versé au dossier de contrat d’assistance judiciaire et estime que la complexité de l’affaire ne justifie pas le nombre d’heures de travail avancé par l’intéressé, qu’il qualifie d’élevé.

Eu égard aux documents dont elle dispose et à sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant elle. Dès lors, elle accorde à l’intéressé la somme de 1 500 EUR, à verser directement sur le compte bancaire de son représentant, l’organisation non gouvernementale Romano CRISS (voir, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov c. Ukraine , n o 21722/11, § 219, CEDH 2013). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous ses volets substantiel et procédural ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 11 700 EUR (onze mille sept cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, à verser sur le compte bancaire de son représentant, b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 décembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président