AFFAIRE POTOROC c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.02.2017

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Procès équitable)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE POTOROC c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA POTOROC c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 59452/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 februarie 2017 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Potoroc c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Moto, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 24 ianuarie 2017, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La data inițială a cauzei (n 59452/09) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ioan Potoroc ( La 20 octombrie 2009, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Reclamantul a fost reprezentat de domnul N. Olteanu și de domnul Olteanu, avocai la București. Guvernul tãu (atîtul) a fost reprezentat de agentul său, domnul C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 7 octombrie 2013 a fost comunicat guvernului, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, această cauză privind nelegalitatea procedurii penale din cauza condamnării reclamantului de către instanța de apel în lipsă a unei administrări directe a probelor, în timp ce instanța de recurs a fost achitată de tribunalele inferioare. Cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE L La 6 iunie 2004, reclamantul a fost reținut și reținut provizoriu, pe motiv că era suspectat de a fi traficant internațional de narcotice, fiind acuzat în mod deosebit de faptul că i-a cerut lui C.I., angajat al Brigăzii Antiteroriste, de la B.C., vamal, pentru a facilita trecerea R.R. prin punctul de control al frontierei la aeroportul internațional Henry Coandă din București, neverificand bagajele sale, în timp ce el știa că acesta din urmă transporta cocaină. În timpul anchetei penale au fost efectuate mai multe acte de anchetă și au fost audiați martori. Reclamantul și R.R. au fost interogați de mai multe ori. Reclamantul a negat întotdeauna faptele care i-au fost reproșate. O confruntare a fost organizată între reclamant și C.I. Procesul în primă instanță Printr-un rechizitoriu din 27 august 2004, reclamantul și R.R. au fost trimise în instanță la tribunalul departamental din București (inclusiv tribunalul județean departamental) al șefului traficului internațional de droguri. Această rechiziționare s-a bazat pe documente scrise, declarații ale martorilor și înregistrări video. Tribunalul departamental l-a interogat pe reclamant, care susținea nevinovăția sa, coinculpatul acestuia din urmă, R.R., precum și 16 martori, inclusiv B.C., C.I., R.S., C.F., R.D., M.V., S.M., M.G. și T.C.S. Alte dovezi au fost depuse la dosar, inclusiv documente scrise care conțin informații privind pasagerii zborurilor și orarul de aterizare al zborurilor, procesele-verbale referitoare la apelurile telefonice emise și primite de către solicitant, precum și numerele de telefon care se aflau pe agenda acestuia din urmă. 10. Tribunalul departamental a vizionat toate înregistrările efectuate în cursul anchetei. Prin hotărârea din 1 iunie 2005, tribunalul departamental l-a condamnat pe R.R. la 16 ani de închisoare fermă a șefului comerțului internațional cu narcotice. Prin aceeași hotărâre, tribunalul departamental l-a acuzat pe reclamant, pe motiv că nu reiese cu certitudine din dovezile care i-au fost prezentate că acesta din urmă a comis faptele cu care a fost acuzat. După ce a examinat declarațiile martorilor, tribunalul departamental a hotărât că nimic nu dovedea că reclamantul îi solicitase C.I. să faciliteze tranzitul R.R. Prin intermediul aeroportului și a quel queiIil nu a fost demonstrat că a existat o legătură sau o înțelegere prealabilă între mai ui și R.R., argumentele rechizitoriului fiind întemeiate pe simple supoziții în această privință. Instanța a considerat, de asemenea, că nu exista nicio dovadă că reclamantul știa conținutul bagajelor R.R. Procedura de apel La apelul de la Parchet, printr-o hotărâre din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel de la București (attenționata instanță de apel din București) a aplicat o recalificare juridică a faptelor și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 15 ani de închisoare fermă a șefului complictății la traficul internațional de droguri. Pentru a justifica răspunderea penală a reclamantului, instanța de apel s-a bazat pe declarațiile martorilor C.I., M.G., T.C.S. și M.V., pe un document care să ateste timpul petrecut de către persoana interesată la aeroport și pe faptul că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă care să susțină versiunea sa a faptelor. Pe baza unei căi de atac (recurs) a reclamantului, printr-o hotărâre din data de 13 În decembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție ( Prin hotărârea din 10 mai 2007, Curtea de Apel, după ce l-a interogat pe reclamant, l-a condamnat pe acesta din urmă la 15 ani de închisoare fermă a șefului complicității la traficul internațional de droguri. Pe o nouă cale de atac a reclamantului, printr-o hotărâre din 5 decembrie Din 2007, Curtea Supremă a pronunțat hotărârea din 10 mai 2007 și a retrimis cauza în fața instanței de apel pentru o nouă examinare, pe motiv că hotărârea fusese pronunțată de un judecător incompetent. Sesizată din nou din cauza cauzei, instanța de apel a interogat reclamantul, precum și martorii C.I., M.G., B.C. și P.F.I. Acesta din urmă fusese propus de reclamant. Prin hotărârea din 16 octombrie 2008, instanța de apel a respins recursul la Parchet și a confirmat hotărârea tribunalului departamental din 1 octombrie 2008. În iunie 2005 (punctul 11 de mai sus), instanța de apel își motivează decizia, considerând că nu există nicio dovadă care să permită recalificarea faptelor reproșate reclamantului în complicitate la traficul internațional de droguri sau să demonstreze că persoana care trebuia să faciliteze trecerea frontierei R.R. la aeroport era reclamantul. Instanța de apel a considerat că declarația vamalului B.C. era importantă și că declarațiile făcute de către reprezentantul Brigăzii antiteroriste, C.I., în cursul procedurii (punctele 6, 8 și 16 de mai sus), care puteau face legătura între solicitant și R.R., erau contradictorii și ne credibile. Aceasta a adăugat că decizia de a-l trimite pe reclamant înapoi în judecată se baza pe simple presupuneri și că nu a reieșit din dovezile supuse examinării sale că a comis faptele cu care a fost acuzat. Condamnarea penală a reclamantului Parchetul a formulat o acțiune, susținând că vinovăția reclamantului reiese în mod clar din dovezile depuse la dosar. Nici un martor nu a fost audiat în timpul procedurii de recurs și nu au fost depuse probe noi la dosar. Prin hotărârea definitivă din 28 aprilie 2009, Înalta Curte a admis recursul la Parchet, a clasat hotărârile instanțelor inferioare și a pronunțat hotărârea pe fond. Ea a considerat că a reieșit din conținutul declarațiilor anumitor martori că reclamantul era vinovat de complicitate la traficul internațional de droguri și l-a condamnat pe acest șef la o pedeapsă de 15 ani de închisoare fermă. Într - adevăr, spre deosebire de declarația acuzatului [reclamantului] (...) prin care își susținea nevinovăția, (...) reiese din dovezile instruite și din combinația declarațiilor coinculpatului R.R. cu declarațiile martorilor C.I., B.C., R.D., C.F., S.C.M., R.S., M.G. și T.C.S. că acuzatul a comis faptele care i-au fost reproșate, așa cum sunt prezentate în rechizitoriu, având calitatea de complice [lui] R.R. (...) Pe de altă parte, faptele care rezultă în mod cert din dovezile depuse la dosar, în ceea ce privește ajutorul pe care l-a acordat acuzatul (...) promisese și a încercat să îl aducă la R.R. în forma prezentată de acesta din urmă, au decis, în Hotărârea sa din 21 septembrie 2005 (...), să facă dreptul la recursul la Parchet, (...). II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. Dispozițiile Codului de procedură penală care definesc la momentul respectiv faptele legate de competența și competențele instanței sesizate cu privire la o cale de atac sunt descrise în cauza Găitanaru c. România 26082/05, § 17-18, 26 iunie 2012). Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, susținând că a fost condamnat de Înalta Curte în lipsa unei administraii directe a probelor, în special a depoziiilor, în timp ce a fost achitat de tribunalele inferioare pe baza acelorași probe. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum este formulat în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Pe admisibilitatea 24. Constatând că acest (a) Convenției și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fond Argumentele părților 25. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil pe motiv că a fost condamnat pentru prima dată în cadrul procedurii de recurs, în timp ce Curtea Supremă nu a efectuat o examinare directă a probelor 26. Acesta explică faptul că, dacă este adevărat că instanța de apel a pronunțat de două ori condamnarea sa penală (punctele 13 și 15 de mai sus), nu mai este mai puțin adevărat că cele două hotărâri în cauză au fost anulate pentru nulitate absolută, astfel încât acestea nu mai pot fi considerate valabile. El adaugă că, după ce a luat cuvântul anumiți martori, instanța de apel și-a pronunțat achitarea (punctele 17 și 18 de mai sus). 27. Reclamantul menționează că a prezentat apărarea sa în procedura de recurs și că Înalta Curte, care a examinat cauza de fapt și în drept, a omis să clarifice ambiguitățile declarațiilor martorilor. 28. În primul rând, guvernul explică că este de competența instanței naționale să decidă cu privire la necesitatea de a cita un martor și că Curtea nu ar putea ajunge la concluzia că procedura este incompatibilă cu art. 6 din convenție din cauza neaudiției unui martor decât în circumstanțe excepționale, care, în opinia sa, nu există în speță 29. În continuare, acesta arată că, spre deosebire de alte cauze deja examinate de Curte, în care părțile interesate au fost relocate de toate instanțele inferioare, în speță, trei instane au recunoscut că persoana vinovată pe baza dovezilor instruite și numai două formaiuni de judecată au pronunțat achitarea sa. El adaugă că, în prezenta cauză, respondenții au dat dovadă de constanță în declarațiile lor și că un nou interogatoriu nu a fost justificat pentru a clarifica anumite depoziii. În opinia sa, Înalta Curte nu a făcut decât să stabilească legături între declaraiile martorilor interogați de instanele inferioare și să tragă concluzii din acestea. În cele din urmă, guvernul arată că condamnarea reclamantului nu a fost întemeiată numai pe declarațiile martorilor, ci și pe scrierile depuse la dosar. 30. În sfârșit, guvernul observă că reclamantul nu a solicitat instanței de recurs sesizate în cauza sa să interogheze din nou martorii.Recuperarea Curții 31. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalitățile de aplicare a articolului 6 din Convenție la procedurile de recurs pe care le-a amintit în cauza Găitanaru c. România, (n 26082/05, ê 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, mai recent, Flueraș c. România, n 17520/04, § 53-55, 9 aprilie 2013 și Moinescu c. România, n 16903/12, § 33-35, 15 septembrie 2015). 32. În speță, tribunalul departamental și tribunalul de judecată, după audierea martorilor, au considerat că înscrisurile din dosar, în special declarațiile făcute de martori, nu au demonstrat că reclamantul a comis faptele reproșate și au ordonat achitarea sa (punctele 11 și 17-18 de mai sus). Este adevărat că, de două ori, instanța de apel a pronunțat acuzația de complicitate la traficul internațional de narcotice (punctele 12 și 14 de mai sus), nu mai puțin faptul că aceste hotărâri au fost rupte ca urmare a unor erori de procedură (punctele 13 și 15 de mai sus) și că, după ce a interogat reclamantul și anumiți martori (punctul 16 de mai sus), aceeași hotărâre a fost soluționată. Prin urmare, reclamantul nu a fost condamnat în nici un moment penal de o hotărâre valabilă pronunțată de instanțele inferioare. 34. Pe baza recursului la Parchet (punctul 19 de mai sus), Înalta Curte este prevalorată de posibilitatea oferită de legea internă de a proceda la o nouă examinare a chestiunii vinovăției persoanei în cauză. În acest scop, aceasta se bazează pe aceleași dovezi ca și cele care au condus instanțele inferioare să se relaxeze, fără noi dovezi prezentate în fața ei (punctul 20 de mai sus). Comisia a concluzionat că a reieșit cu certitudine din dovezi, în special din conținutul declarațiilor martorilor, că reclamantul a comis faptele care i-au fost reproșate (punctul 21 de mai sus). 35. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a procedat în mod special la o nouă interpretare a declarațiilor din dosar, ale căror declarații nu le-a ascultat ea însăși pe autori. Astfel, ea a luat contrapiciorul hotărârilor instanțelor inferioare, care îl relaxaseră pe reclamant pe baza, în special, a declarațiilor acestor martori făcute în timpul audierilor ținute în fața lor. În opinia Curții, prin intermediul unei astfel de analize, Înalta Curte nu se limitează la simpla apreciere a unei chestiuni de drept, ci a procedat într-adevăr la o nouă interpretare a faptelor, care a condus la recalificarea acțiunilor reclamantului. Condamnat la penalitate, În cazul în care instanța de apel din statul membru în cauză consideră că există motive întemeiate pentru a justifica achitarea sa, nu este mai puțin adevărat că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza mărturiei care a pus la îndoială în mod suficient primii judecători ai temeiniciei acuzației împotriva persoanei în cauză. Cu toate acestea, Înalta Curte ar fi trebuit să pună sub semnul întrebării necesitatea unui nou interogatoriu al martorilor, cu atât mai mult cu cât mărturia celor care au depus mărturie în cadrul Brigăzii antiteroriste, C.I., care ar fi putut face legătura între reclamant și R.R., nu a fost considerată credibilă de către instanța de apel (punctul 18 de mai sus). Curtea amintește, în acest context, că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăția sau la nevinovăția unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să audă martorii în persoană și să își evalueze fiabilitatea. L Dan c. Moldova , nr 8999/07 , § 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibil să se interogheze un martor de către instanță, de exemplu, în cazul în care a decedat Curtea amintește, în sfârșit, că a pronunțat deja în cauze similare, în care guvernul ridicase argumentul potrivit căruia recurentul nu solicitase niciodată el însuși instanței de recurs să audieze martori, că instanța de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, Manolachi c. România, n 36605/04, § 50, 5 martie 2013, Hanu c. România, n 8990/04, § 38, 4 iunie 2013 și, mai recent, Moinescu citată anterior, § 28. În plus, Curtea constată că nu se poate, în speță, să reproșeze reclamantului o lipsă de interes pentru procesul său (a se vedea, a contrario Bragadireanu c. România, n 22088/04, § 110, 6 decembrie 2007). 38. Aceste elemente permit Curții să concluzioneze că condamnarea reclamantului de către Înalta Curte, pronunțată fără ca martorii să fi fost audiați direct și în timp ce a fost achitată de cele două instanțe inferioare, trebuie considerată ca fiind contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Guvernul susține că legătura de cauzalitate dintre presupusa încălcare a articolului 6 din convenție și prejudiciul moral nu a fost dovedită, având în vedere că nu a fost posibilă specularea în fața instanțelor interne a procedurii în cazul în care Înalta Curte ar fi efectuat administrarea directă a probelor. Acesta reamintește că Codul de procedură penală permite revizuirea unui proces intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor reclamantului. Subsidiar, guvernul indică faptul că suma plătită de către persoana în cauză pentru un prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în această privință. 43. Curtea arată că, în speță, singurul temei care trebuie reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Înaltei Curii. Cu toate acestea, Comisia nu ar putea specula cu privire la ceea ce ar fi fost rezultatul procesului dacă art. 6 din Convenție ar fi fost respectat, dar consideră că nu este rezonabil să se considere că a suferit o pierdere reală de șanse în procesul Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr 25444/94, § 80, CEDH 1999-II]. 44. Prin urmare, hotărând în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, aceasta alocă reclamantului suma de 3 000 EUR pentru prejudiciul moral. 45. În plus, Curtea amintește că, atunci când un particular, cum ar fi în speță, a fost condamnat la termen de o procedură afectată de nerespectarea cerințelor articolului 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei vizate reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate (Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 126, CEDH 2006 II). În acest sens, Comisia constată că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale unui solicitant (Moinescu, citată anterior, punctul 48). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 46. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu este chemată să se pronunțe în această privință. Interese moratoriu 47. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA Într-un an, Declara cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 14 februarie 2017, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președinte adjunct