SECȚIUNEA A PATRA CAUZA STUIU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 25598/18) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 martie 2023 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Stoicu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-un comitet compus din Faris Vehabović, președintele Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători și Crina Kaufman, deputată din secțiunea f.f., având în vedere cererea (n 25598/18) formulată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Lucian Viorel Stoicu, născut în 1962 și rezident în Vinga, reprezentat de S. Telbis, avocat la Timișoara, a sesizat Curtea la 23 mai 2018, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Având în vedere decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului român, reprezentat de agentul său, M.O.F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe, având în vedere observațiile părților, După ce a deliberat în camera consiliului la 7 februarie 2023, reinstaura hotărârea aici, adoptat la această dată Această cerere se referă la condamnarea penală la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare pronunțată împotriva reclamantului prin recursul judecătoresc al lui Timișoara, după ce a primit o achitare în primă instanță de către tribunalul județ d .Arad. Reclamantul se plânge că a fost condamnat în lipsa unei examinări directe a probelor și fără ca aceasta să fi fost efectuată la audiere, în timp ce a fost achitat în primă instanță pe baza acelorași elemente de probă. Acesta a constatat că, în calitatea sa de fermier, a depus la 14 mai 2013 o cerere de grant pentru 46,71 hectare de teren agricol care îi aparțineau în parte și că, în funcție de extrasul din registrul agricol, acesta cultiva pe teritoriul comunei Vinga. Tribunalul a considerat că această cerere a fost însoțită de documente justificative, inclusiv de documente justificative, ale căror titluri de proprietate pe terenul în cauză și contracte de comodat privind parcelele care aparțin altor persoane decât reclamantul, care fuseseră supuse unor verificări administrative înainte de a fi aprobate, la 10 octombrie 2013, de către Agenția de plată și de intervenție în agricultură ( Agenția de Plăți și Intervenție pentru agricultură , mai mult de trei tranșe, efectuate între octombrie 2013 și februarie 2014, subvenția obținută a reprezentat, potrivit hotărârii menționate, o sumă de 139,17 EUR (EUR) pe hectar înmulțită cu numărul de hectare declarate, ceea ce reprezintă un total de aproximativ 6 500 EUR. Răspunzând rechizitoriului Parchetului, prin care acesta din urmă solicitase o condamnare a reclamantului pe baza unor contracte false de comodat pe care îl reproșa că i-a prezentat în legătură cu o parte din terenurile agricole declarate în cererea sa, tribunalul județean a considerat că rezultă din dovezile administrate, în special din extrasul din registrul agricol și din declarațiile făcute în fața instanței de către proprietarii terenului în cauză, că reclamantul a cultivat efectiv aceste terenuri și că, prin urmare, a îndeplinit condiția necesară pentru obținerea subvenției. Prin urmare, s-a considerat că, în pofida existenței unor contracte false de comodat (care nu aveau, cu toate acestea, nu au fost falsificate de mâna reclamantului), instanța nu a reușit să demonstreze că Cu toate acestea, aceaceasta a fost o condiție de confidențialitate, impusă de legea penală, în absența căreia dreptul prevăzut de art. 18 din Legea nr. 78/2000 nu era constituit. Instanța a indicat în această privință pe care o reprezenta acuzația de a aduce probe care să demonstreze că reclamantul a acționat cu rea credință, în caz contrar, buna sa credință era prezumată. Condamnarea penală a recurentului Procuratura și laPIA au contestat hotărârea Tribunalului Județean al Departamentului de Justiie (Arad) în fața Tribunalului din Timișoara. Procesul în fața acesteia a avut loc la 24 octombrie 2017 în lipsa reclamantului. Parchetul a fost adresat la audierea a doisprezece martori la acuzare. Curtea de apel a respins această cerere, considerând că: nici situația de fapt expusă în hotărârea de primă instanță, nici declarațiile celor doisprezece martori care au fost colectați anterior nu au fost contestate La 24 octombrie 2017, reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara la doi ani și o lună de închisoare cu suspendare pentru că a obținut în mod fraudulos o subvenție provenind în principal din bugetul Uniunii Europene pentru agricultură, fapt care a fost incriminat prin art. 18 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. În versiunea sa în vigoare la data faptelor, această dispoziție legislativă se citea după cum urmează: Faptul de a utiliza sau de a prezenta documente sau declarații false, inexacte sau incomplete și de a obține astfel în mod nejustificat fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de Uniunea Europeană sau în numele acesteia este pedepsit cu o pedeapsă de doi până la șapte ani de închisoare și cu interzicerea anumitor drepturi. [ Folosirea sau prezentarea cu rea-credinte de documente ori declaracii false, inexactă sau incompletă, daca fapta are ca resultat obtinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniuni Europa (...)] După ce a reexaminat pe baza singurelor piese ale dosarului bunul întemeiat pe acuzațiile aduse împotriva reclamantului, instanța de judecată pronunțată împotriva acestuia, în temeiul articolului 18 din Legea nr. 78/2000 și al articolului 326 din Codul penal, o condamnare la o pedeapsă de doi ani și o lună de închisoare cu suspendare, însoțită de o pedeapsă secundară și de o pedeapsă suplimentară din neeligibilitate în funcțiile publice, pentru declarații false ( Fals inclaratiii . Reclamantul a fost, de asemenea, condamnat, civil, la rambursarea subvenției care i-a fost plătită de APIA. În hotărârea sa, Tribunalul de apel a considerat că persoana directa a reclamantului putea fi în mod rezonabil desconsiderată de faptul că acesta știa că subvenția nu putea fi acordată decât pe baza documentelor justificative, și anume contractele de comodat și de land din registrul agricol. Prin urmare, Comisia concluzionează că, în speță, era îndeplinită condiția de fapt prevăzută de legea penală privind încălcarea dreptului comunitar prevăzută la art. 18 din Legea nr. 78/2000. EVALUAREA CURȚII PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIE Constatând că nu este în mod vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea declară că este admisibil. Principiile generale relevante pentru cauza invocată în speță au fost rezumate în Hotărârea Júlíus ήór Sigurþórsson c. Islanda 38797/17, §§ 30-38, 16 iulie 2019 10. În special, rezultă din faptul că Curtea consideră că, atunci când o instanță de apel este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, echitatea procesului de executare nu decide cu privire la aceste întrebări fără o apreciere directă a mărturiei prezentate în persoană de pârâtul care susține că nu a comis actul considerat a fi o infracțiune care i-a fost reproșată ( Ekbatani c. Suedia, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A n 134, p. 14, § 32, Constantinescu c. România, n 28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII). 11. În cazul de față, Curtea constată că: nu se contestă faptul că: după ce a fost achitat în primă instanță (punctul 2 de mai sus) reclamantul a fost condamnat de către Tribunalul din Timișoara pe singura bază a unei reinterpretări de către aceasta a probelor care fuseseră administrate în primă instanță (punctul 4 de mai sus) și fără ca aceasta să fi fost auzită în persoană și nici să fi examinat în mod direct aceste probe, în pofida cererii în acest sens formulate de Parchet (punctul 4 de mai sus) Mai sus). 12. Elementele pe care instanța de apel din Timișoara a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța cu privire la vinovăția reclamantului aveau un caracter în esență faptic, întrucât această instanță era chemată să stabilească dacă reclamantul era de rea credință în momentul în care a prezentat cererea sa de subvenționare (punctul 7 de mai sus, în legătură cu alineatul (4) mai sus (a se vedea, printre altele, Spinu c. România, n 32030/02, § 56, 29 aprilie 2008 și Andreescu c. România, n 19452/02, §§ 65-70, 8 iunie 2010). 13. Având în vedere ceea ce au fost mizele pentru reclamant, Curtea nu este convinsă că elementele pe care instanța de recurs le-a reținut în sprijinul condamnării la închisoare a celui căruia i s-a adresat în hotărârea sa de a se pronunța în primă instanță puteau fi tranșate, în cadrul unui proces echitabil, fără o examinare directă a probelor, în special fără o audiere a reclamantului în persoană ( România, nr. 53897/00, § 35-42, 8 martie 2007, Ghincea c. România, n 36676/06, § 44-52, 9 ianuarie 2018 și, a contrario, Ignat c. România, 173216/98, § 47-59, 9 noiembrie 2021, în care reclamantul a fost bine auzit de instanța de apel care a infirmat achitarea sa pe baza, printre altele, a unor probe netestionale). Dimpotrivă, Comisia consideră că, în speță, o examinare directă a elementelor de probă de către instanța de judecată a fost susceptibilă să desconsidere modul în care această instanță a fost chemată să aplice dreptul intern faptelor cauzei (a se vedea, mutatis mutandis Kashlev c. Estonia, nr 22574/08, §§ 47-48, 26 aprilie 201614). În cele din urmă, trebuie reamintit faptul că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri adecvate pentru a asigura un proces echitabil, fără ca reclamantul să solicite în mod expres audierea sa (a se vedea, printre altele, Găitanaru c. România, nr. 26082/05, § 34, 26 iunie 2012, Mischie c. România, nr. 50224/07, § 39, 16 septembrie 2014, și Júlíus ήór Sigurþórsson, citată anterior, § 40). Prin urmare, Curtea consideră că condamnarea reclamantului în apel, fără ca acesta să fi fost ascultat de instanța de apel și chiar dacă a fost achitată în primă instanță, a încălcat cerințele unui proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 16. Reclamantul solicită 12 000 EUR (EUR) pentru toate daunele materiale și morale pe care le consideră a fi suferit, inclusiv suma de 6 500 EUR sub formă de subvenție pe care a trebuit să o plătească ca urmare a condamnării sale penale și solicită, de asemenea, o sumă de 450 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care le-a angajat în cadrul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne 18. Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 19. Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și pretinsa prejudiciu material și, prin urmare, respinge cererea formulată în acest sens. 000 EUR reclamantului pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. 20. Având în vedere elementele dosarului și jurisprudența sa, Curtea apreciază, de asemenea, că suma de 450 EUR alocată reclamantului pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente procedurii desfășurate în fața instanțelor naționale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. PE CES, CURȚA, ÎN L în termen de trei luni, următoarele sume trebuie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data decontării 000 EUR (patru mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale 450 EUR (patru sute cincizeci EUR), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit pe această sumă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 7 martie 2023 în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Crina Kaufman Faris Vehabović Modulul adjunct f.f. Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE STOICU c. ROUMANIE
(Requête n
o
25598/18)
ARRÊT
7 mars 2023
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Stoicu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de
:
Faris Vehabović
, président
,
Iulia Antoanella Motoc,
Branko Lubarda
, juges
,
et de Crina Kaufman,
greffière adjointe
de section f.f.,
Vu la requête (n
o
25598/18) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Lucian Viorel Stoicu («
le requérant
»), né en 1962 et résidant à Vinga, représenté par
M
e
, avocat à Timișoara, a saisi la Cour le 23 mai 2018 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Vu la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement roumain («
le Gouvernement
»), représenté par son agente, M
me
O.F. Ezer, du ministère des Affaires étrangères,
Vu les observations des parties,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 février 2023,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
La présente requête concerne la condamnation pénale à une peine d’emprisonnement avec sursis prononcée contre le requérant par la cour d’appel de Timișoara, après que l’intéressé eut bénéficié d’un acquittement en première instance par le tribunal départemental d’Arad. Le requérant se plaint d’avoir été condamné en l’absence d’un examen direct des preuves et sans qu’il ait été procédé à son audition, alors qu’il avait été acquitté en première instance sur le fondement des mêmes éléments de preuve.
l’acquittement du requérant en première instance
2
.
Par un jugement du 4 avril 2017, le tribunal départemental d’Arad acquitta le requérant. Il constata que celui-ci, en sa qualité d’agriculteur, avait déposé le 14 mai 2013 une demande de subvention concernant 46,71 hectares de terrain agricole qui lui appartenaient en partie et que, selon l’extrait du registre agricole, il cultivait sur le territoire de la commune de Vinga. Le tribunal releva que cette demande était accompagnée de documents justificatifs, dont les titres de propriété sur les terrains en question et des contrats de commodat portant sur les parcelles qui appartenaient à d’autres personnes que le requérant, qu’elle avait été soumise à des vérifications administratives avant d’être approuvée, le 10 octobre 2013, par l’Agence de paiement et d’intervention dans l’agriculture (
Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
, «
APIA
») d’Arad, et que cette dernière avait procédé au payement de la subvention en trois versements, effectués entre octobre 2013 et février 2014. La subvention obtenue représentait, selon ledit jugement, une somme correspondant à 139,17 euros (EUR) par hectare multipliés par le nombre d’hectares déclarés, soit un total d’environ 6
3.
Répondant au réquisitoire du parquet, par lequel ce dernier avait réclamé une condamnation du requérant à raison de faux contrats de commodat qu’il lui reprochait d’avoir présentés concernant une partie des terrains agricoles déclarés dans sa demande, le tribunal départemental considéra qu’il ressortait des preuves administrées, et notamment de l’extrait du registre agricole et des déclarations faites devant le tribunal par les propriétaires des terrains en question, que le requérant avait effectivement cultivé ces terrains, et qu’il remplissait par là même la condition requise pour l’obtention de la subvention. Il estima dès lors que malgré l’existence de faux contrats de commodat (qui n’avaient, cela dit, pas été falsifiés de la main du requérant), le parquet n’avait pas réussi à prouver que l’intéressé eût agi de mauvaise foi afin d’obtenir la subvention en question. Or il s’agissait là pour le tribunal d’une condition d’intentionnalité, requise par la loi pénale, en l’absence de laquelle l’infraction prévue par l’article 18
1
de la loi n
o
78/2000 n’était pas constituée. Le tribunal indiqua à cet égard qu’il incombait à l’accusation d’apporter des preuves propres à démontrer que le requérant avait agi de mauvaise foi, à défaut de quoi sa bonne foi était présumée.
la Condamnation pénale du requérant
4
.
Le parquet et l’APIA contestèrent le jugement du tribunal départemental d’Arad devant la cour d’appel de Timișoara. Le procès devant celle-ci se tint le 24 octobre 2017 en l’absence du requérant. Le parquet y demanda l’audition de douze témoins à charge. La cour d’appel rejeta cette demande, considérant que «
ni la situation de fait exposée dans le jugement de première instance, ni les déclarations des douze témoins qui avaient été précédemment recueillies n’étaient contestées
».
5.
Le 24 octobre 2017, le requérant fut condamné par la cour d’appel de Timișoara à deux ans et un mois d’emprisonnement avec sursis pour avoir obtenu frauduleusement une subvention provenant majoritairement du budget de l’Union Européenne alloué à l’agriculture, faits qui étaient incriminés par l’article 18
1
de la loi n
o
78/2000 sur la prévention, la découverte et la sanction des faits de corruption. Dans sa version en vigueur à la date des faits, cette disposition législative se lisait comme suit
:
«
Le fait d’utiliser ou de présenter, en étant de mauvaise foi, des documents ou déclarations faux, inexacts ou incomplets et d’obtenir ainsi indûment des fonds provenant du budget de l’Union européenne ou de budgets administrés par cette dernière ou en son nom est puni d’une peine de deux à sept ans d’emprisonnement et de l’interdiction de certains droits. [
Folosirea sau prezentarea cu rea-credintă de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene
(...)]
»
6.
Après avoir réexaminé sur la base des seules pièces du dossier le bien
‑
fondé des accusations portées contre le requérant, la cour d’appel prononça contre celui-ci, en application de l’article 18
1
de la loi n
o
78/2000 et de l’article 326 du code pénal, une condamnation à une peine de deux ans et un mois d’emprisonnement avec sursis, assortie d’une peine accessoire et d’une peine complémentaire d’inéligibilité dans des fonctions publiques, pour fausses déclarations (
«
fals în declarații
»
). Le requérant fut également condamné, au civil, à rembourser la subvention qui lui avait été versée par l’APIA.
7
.
Dans son arrêt, la cour d’appel considéra que l’intention directe du requérant pouvait raisonnablement être inférée du fait qu’il savait que la subvention ne pouvait être accordée que sur la base des documents justificatifs, à savoir les contrats de commodat et de l’extrait du registre agricole. Elle conclut par conséquent que la condition d’intentionnalité requise par la loi pénale concernant l’infraction prévue par l’article 18
1
de la loi n
o
78/2000 était remplie en l’espèce.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
8.
Constatant que le grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable.
9.
Les principes généraux pertinents pour le grief soulevé en l’espèce ont été résumés dans l’arrêt
Júlíus Þór Sigurþórsson c. Islande
(n
o
38797/17, §§
30-38, 16 juillet 2019).
10.
Il en ressort en particulier que la Cour considère que lorsqu’une instance d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, l’équité du procès commande qu’elle ne décide pas de ces questions sans appréciation directe du témoignage présenté en personne par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte réputé constitutif d’une infraction pénale qui lui est reproché (
Ekbatani c. Suède
, arrêt du 26 mai 1988, série A n
o
134, p. 14, § 32,
Constantinescu c. Roumanie
, n
o
2000
‑
11.
En l’espèce, la Cour observe d’emblée qu’il n’est pas contesté qu’après avoir été acquitté en première instance (paragraphe 2 ci-dessus) le requérant a été condamné par la cour d’appel de Timișoara sur la seule base d’une réinterprétation par celle-ci des preuves qui avaient été administrées en première instance (paragraphe 4 ci-dessus), et sans qu’elle n’eût entendu l’intéressé en personne ni examiné directement lesdites preuves, malgré la demande en ce sens qui avait été formulée par le parquet (paragraphe 4 ci
‑
dessus).
12.
Les éléments que la cour d’appel de Timișoara a dû analyser afin de se prononcer sur la culpabilité du requérant avaient un caractère essentiellement factuel, puisque cette juridiction était appelée à établir si le requérant était ou non de mauvaise foi lorsqu’il avait présenté sa demande de subvention (paragraphe 7 ci-dessus, en rapport avec le paragraphe 4 ci
‑
dessus) (voir, entre autres,
Spînu c. Roumanie
, n
o
32030/02, § 56, 29 avril 2008, et
Andreescu c. Roumanie
, n
o
19452/02, §§ 65-70, 8 juin 2010).
13.
Compte tenu de ce qu’étaient les enjeux pour le requérant, la Cour n’est pas convaincue que les éléments que la cour d’appel a retenus à l’appui de la condamnation de l’intéressé dans son arrêt d’infirmation de l’acquittement prononcé en première instance pouvaient être tranchés, dans le cadre d’un procès équitable, sans un examen direct des preuves, et notamment sans une audition du requérant en personne (
Dănilă c. Roumanie
, n
o
53897/00, §§ 35-42, 8 mars 2007,
Ghincea c. Roumanie
, n
o
36676/06, §§
44-52, 9 janvier 2018,
et,
a contrario, Ignat c. Roumanie,
n
o
17325/16, §§
47-59, 9 novembre 2021, dans lequel le requérant avait bien été entendu par la juridiction d’appel qui avait infirmé son acquittement sur la base notamment de preuves non testimoniales). Elle considère au contraire qu’en l’espèce, un examen direct des éléments de preuve par la cour d’appel était susceptible d’influer sur la manière dont cette juridiction était appelée à appliquer le droit interne aux faits de la cause (voir,
mutatis mutandis
,
Kashlev c. Estonie
, n
o
22574/08, §§ 47-48, 26 avril 2016).
14.
Enfin, il faut rappeler que la cour d’appel était tenue de prendre des mesures propres à assurer un procès équitable, nonobstant la non-formulation par le requérant d’une demande tendant expressément à son audition (voir, entre autres,
Găitănaru c. Roumanie
, n
o
26082/05, § 34, 26
juin 2012,
Mischie c.
Roumanie
, n
o
50224/07, § 39, 16 septembre 2014, et
Júlíus Þór Sigurþórsson,
précité, §
40).
15.
Dès lors, la Cour estime que la condamnation du requérant prononcée en appel sans qu’il eût été entendu par la cour d’appel et alors même qu’il avait été acquitté en première instance, a méconnu les exigences d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
16.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 de la Convention.
APPLICATION DE L’ARTICLE
17.
Le requérant demande 12
000 euros (EUR) pour l’ensemble des dommages matériel et moral qu’il estime avoir subis, ce montant incluant les 6
500 EUR de subvention qu’il a dû rembourser à la suite de sa condamnation pénale. Il réclame par ailleurs une somme de 450 EUR au titre des frais et dépens qu’il dit avoir engagés dans le cadre de la procédure menée devant les juridictions internes.
18.
Le Gouvernement estime qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
19.
La Cour ne distingue aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande formulée à ce titre. Elle octroie en revanche 4
000 EUR au requérant pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.
20.
Eu égard aux éléments du dossier et à sa jurisprudence, la Cour juge par ailleurs raisonnable d’allouer au requérant la somme de 450 EUR au titre des frais et dépens correspondant à la procédure menée devant les juridictions nationales, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.
Déclare
la requête recevable
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention
;
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois
mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement
:
4
000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral
;
450 EUR (quatre cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 mars 2023, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Crina Kaufman
Faris Vehabović
Greffière adjointe f.f.
Président