CASE OF OVIDIU CRISTIAN STOICA v. ROMANIA

La originea cauzei se află o cerere (n r . 5 5116/12) îndreptată împotriva României, prin care un resorꢀsant al acestui stat, domnul Ovidiu Crisꢀan Stoica („reclamantul”), a sesizat Curtea la 18 august 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția ”).

Reclamantul a fost reprezentat de M. Stoica, avocat în Bucureșꢀ. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamant ul a susținut că instanța de recurs l-a condamnat în lipsa administrării directe a probelor, cu toate că fusese achitat în primă instanță pe baza acelorași probe și că, asꢁel, nu a beneficiat de un proces echitabil.

La 14 mai 2013, capătul de cerere privind inechitatea procedurii penale sus-menționate a fost comunicat Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă în ceea ce privește restul capetelor de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. ÎN FAP T

În aprilie și mai 2010, X și mama lui Y au depus plângeri penale împotriva reclamantului. Acesta fusese partenerul lui X până în 2009. Potrivit peꢀționarilor, reclamantul i-a trimis lui Y , a ctualul partener al lui X, un e-mail conținând mai multe fotografii care o înfățișau pe aceasta întreținând relații sexuale cu reclamantul. Aceleași fotografii ar fi fost trimise prin poștă mamei lui Y , p recum și prin e-mail colegilor de muncă ai lui X și Y . Î n sfârșit, fotografiile ar fi fost, de asemenea, puse în cuꢀile poștale din clădirea în care locuia mama lui Y .

Parchetul a deschis o anchetă pentru răspândirea de materiale obscene.

Un martor, Z, a declarat că, la 14 aprilie 2010, a permis unei persoane necunoscute să intre în clădirea în cauză și că, la puțin ꢀmp după aceea, a descoperit fotografiile obscene în cuꢀa sa poștală. La 25 septembrie 2010, poliția i-a prezentat mai multe fotografii, inclusiv pe cele ale reclamantului, și Z l-a recunoscut pe acesta din urmă ca fiind persoana necunoscută sus- menționată .

Y a declarat poliției că, la 14 aprilie 2010, l-a văzut pe reclamant în vecinătatea clădirii unde locuia mama sa.

Interogați de poliție, mai mulți locatari ai clădirii au confirmat că, în cursul lunii aprilie, au găsit în cuꢀile lor poștale fotografii obscene.

Un martor, W, a indicat că, la cererea reclamantului, a trimis prin poștă un plic adresat mamei lui Y .

Un alt martor, A, a declarat că, la 16 aprilie 2010, în ꢀmpul unei compeꢀții de motociclism, Y a fost abordat de un bărbat care l-a întrebat dacă mamei sale i-au plăcut fotografiile primite, și că Y i-a spus că bărbatul respecꢀv se numea Ovidiu Crisꢀan Stoica.

Pe baza rapoartelor din partea rețelelor de telefonie, Serviciul Român de Informații („SRI”), la solicitarea parchetului, a confirmat că, la 14 aprilie 2010, telefonul mobil al reclamantului fusese folosit în mai multe locuri din municipiul Bucureșꢀ. De asemenea, SRI a precizat că era imposibilă idenꢀficarea expeditorului e-mailurilor trimise în mai 2010 colegilor de muncă ai lui X și Y .

Interogat de poliție, reclamantul a negat că ar fi autorul faptelor de care era acuzat. Cu toate acestea, el a recunoscut că a trimis prin e-mail, la începutul lunii aprilie 2010, fotografii obscene lui Y . Î n sfârșit, a invocat mai multe nereguli procedurale și a solicitat anularea proceselor-verbale care consemnau localizarea telefonului său mobil și declarația lui Z.

În urma rechizitoriului întocmit de parchet, la 8 noiembrie 2010, reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzația de răspândire de materiale obscene. A fost acuzat că a plasat, în aprilie 2010, fotografii obscene în cuꢀile poștale ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y și că a trimis prin e-mail, în mai 2010, aceleași fotografii colegilor de muncă ai lui X și Y . P archetul și-a întemeiat rechizitoriul pe caracterul idenꢀc al fotografiilor menționate anterior și al celor primite de Y și de mama lui, precum și pe declarația martorului Z. B. Procesul în primă instanță în fața Curții de Apel Bucureșꢀ

Curtea de Apel Bucureșꢀ a procedat la audierea reclamantului și a mai multor martori: X, Y , m ama lui Y , W, A , un prieten al reclamantului, precum și mai mulți locatari ai clădirii în care reclamantul ar fi plasat fotografiile în căsuțele poștale.

Reclamantul a recunoscut că s-a aflat în Bucureșꢀ la 14 aprilie 2010, că a trimis fotografiile obscene în cauză lui Y prin e-mail și că le-a trimis prin poștă mamei lui Y prin intermediul lui W. În schimb, a negat că ar fi plasat fotografiile obscene în cuꢀile poștale și că le-ar fi trimis colegilor lui X și Y .

În cursul procedurii, reclamantul și-a reiterat cererea de anulare a proceselor-verbale privind localizarea telefonului său mobil și mărturia lui Z, care declarase că l-a recunoscut într-o fotografie.

Z, întrebat de curtea de apel, a revenit asupra declarației sale inițiale. După ce l-a observat pe reclamant, prezent la ședință, a declarat că persoana care intrase în clădire la 14 aprilie 2010 nu semăna fizic cu reclamantul și, cu siguranță, nu era aceasta din urmă. Acesta a arătat că, din cauza unei tunsori asemănătoare, s-a înșelat și a crezut că îl recunoaște, în fotografia reclamantului prezentată de poliție, pe necunoscutul care intrase în clădire.

Y și-a menținut declarația și a susținut că l-a văzut pe reclamant la 14 aprilie 2010 în vecinătatea clădirii în cauză.

X a declarat că era posibil ca fotografiile obscene să fi fost distribuite de un terț, B, cu care a avut o relație amoroasă și care a avut acces la respecꢀvele fotogra fii.

Vecinii mamei lui Y au declarat că au găsit fotografii în cuꢀile lor poștale în cursul lunii aprilie, fără a putea specifica cu exacꢀtate la ce dată.

Printr-o senꢀnță din 28 aprilie 2011, curtea de apel l-a achitat pe reclamant. Instanța a hotărât că din probele aflate la dosar nu reieșea cu cerꢀtudine că reclamantul era în mod real vinovat de faptele de care era acuzat, având în vedere declarațiile contradictorii atât ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y în ceea ce privește data la care găsiseră fotografiile în cuꢀile lor poștale, cât și cele ale lui Z cu privire la idenꢀtatea persoanei pe care o văzuse în holul clădirii, precum și imposibilitatea de a idenꢀfica persoana care a creat și folosit adresa de e-mail de la care fuseseră trimise fotografiile obscene colegilor lui X și Y . P rin urmare, curtea de apel a concluzionat că, în lipsa altor probe clare și concludente, prezența reclamantului în Bucureșꢀ la 14 aprilie 2010, faptul că acesta efectuase un apel telefonic din apropierea clădirii în care locuia mama lui Y și expedierea fotografiilor către Y și mama sa nu erau suficiente pentru a susține teza parchetului potrivit căreia persoana în cauză era la originea răspândirii de fotografii obscene în cuꢀile poștale și către colegii lui X și Y .

Curtea de apel a exclus din dosar, de asemenea, pentru nereguli procedurale, procesul-verbal care menționa că Z îl recunoscuse pe reclamant. A considerat că dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat, pe moꢀv că procurorul avea cunoșꢀnță de faptul că, înainte de acꢀvitatea de idenꢀficare a persoanei după fotografii care a avut loc la 25 septembrie 2010, Y îi arătase lui Z o fotografie a reclamantului. În aceste condiții, curtea de apel a considerat că organele de urmărire penală ar fi trebuit să dea dovadă de diligență invitând martorii la acꢀvitatea de idenꢀficare a persoanei sau citându-l pe avocatul reclamantului în vederea parꢀcipării sale la procedură. C. Recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Jusꢀție („Înalta Curte”)

Parchetul a formulat recurs împotriva senꢀnței curții de apel.

Audiat de Înalta Curte, reclamantul a arătat că își menține declarațiile anterioare și că nu dorește să facă niciun fel de noi declarații.

Printr-o decizie definiꢀvă din 20 februarie 2012, Înalta Curte, într-un complet din trei judecători, a admis recursul parchetului, a anulat senꢀnța curții de apel și a rejudecat cauza pe fond. L-a condamnat pe reclamant pentru răspândirea de materiale obscene la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare de șase luni.

A considerat că răspândirea de către reclamant a fotografiilor obscene în clădirea în care locuia mama lui Y reieșea din declarațiile acestuia din urmă, din informațiile furnizate de SRI, din declarația lui Z, din declarațiile anumitor martori care au indicat că au găsit fotografii obscene în cuꢀile lor poștale la 14 aprilie 2010, din caracterul idenꢀc al acestor fotografii și al celor trimise prin poștă mamei lui Y în aceeași zi, precum și din contradicțiile din declarațiile reclamantului. În fapt, acesta din urmă a negat în fața parchetului că s-a aflat în Bucureșꢀ la 14 aprilie 2010 și că i-a trimis fotografii obscene mamei lui Y (supra, pct. 14) înainte de a recunoaște în final, în fața curții de apel, că a fost prezent efecꢀv la Bucureșꢀ și că a trimis fotografiile sus-menționate (supra, pct. 17). Pe de altă parte, Înalta Curte a exclus a doua declarație a martorului Z, cea pe care a prezentat-o în fața curții de apel (supra, pct. 19). A considerat că prima declarație a fost mai credibilă, cea oferită poliției (supra, pct. 8), pe moꢀv că fusese dată la o dată mai apropiată de data faptelo r .

Înalta Curte a considerat că persoana responsabilă pentru trimiterea e-mailurilor către colegii lui X și Y era reclamantul, întrucât acesta din urmă recunoscuse că el a fost cel care le-a trimis fotografii lui Y și mamei acestuia. De asemenea, a subliniat similitudinea textelor care însoțeau, pe de o parte, fotografiile și, pe de altă parte e-mailurile. În plus, a făcut referire la declarațiile lui X și Y , c are confirmaseră că fotografiile primite de colegii lor erau aceleași cu cele trimise lui Y și mamei acestuia din urmă.

Una dintre judecătoare care făcea parte din completul de judecată a redactat o opinie separată. Judecătoarea a evidențiat contradicțiile din declarațiile martorilor și a considerat că simpla prezență a reclamantului în Bucureșꢀ la 14 aprilie 2010 nu susținea concluzia că acesta a distribuise fotografiile în cuꢀile poștale, considerând că declarațiile lui Y și Z, precum și informațiile furnizate de SRI ar fi trebuit excluse din dosa r . D e asemenea, a observat că nicio probă nu indica în mod clar că reclamantul uꢀlizase adresa de e-mail de la care fuseseră trimise fotografiile către terți și nici că aceste fotografii erau idenꢀce cu cele trimise lui Y și mamei acestuia. Judecătoarea considera că putea fi, de asemenea, o înscenare al cărei autor putea fi Y , c are ar fi dorit asꢁel să se răzbune după ce reclamantul i-a trimis fotografii obscene. În orice caz, făcând trimitere la expresia in dubio pro reo , considera că reclamantul ar fi trebuit să fie achitat.

În urma condamnării, reclamantul a fost exclus din profesia de notar public.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne. Afirmă că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curți o nouă audiere a martorilo r . I ndică faptul că reclamantul ar fi putut să se folosească în mod uꢀl de această posibilitate în cursul ședinței în fața Înaltei Curți, fie prin intermediul avocatului său, fie direct atunci când era prezent la ședință. În plus, aceeași cerere ar fi putut fi făcută în cadrul concluziilor scrise în fața aceleiași instan țe.

Reclamantul consideră că a epuizat toate căile de recurs interne și că excepția ridicată de guvern trebuie respinsă. Susține că era de competența Înaltei Curți să aplice dispozițiile legale care reglementează desfășurarea procedurii și să procedeze la o nouă audiere a martorilor proprio motu sau la cererea parchetului, căruia îi revenea, de alꢁel, sarcina probei.

Curtea reamintește că s-a pronunțat deja, în cauze similare, cu privire la argumentul invocat de guvern conform căruia reclamantul nu a solicitat niciodată el însuși instanței de recurs audierea martorilo r . Î n aceste cauze, a considerat că instanța de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri în acest sens, în ciuda faptului că nu exista o solicitare expresă din partea reclamantului ( Găitănaru împotriva României , n r . 2 6082/05, pct. 34, 26 iunie 2012, Hanu împotriva României , n r . 1 0890/04, pct. 38, 4 iunie 2013, și Moinescu împotriva României , n r . 1 6903/12, pct. 28, 15 septembrie 2015). În plus, în speță, Curtea observă că reclamantului nu i se poate reproșa lipsa de interes în proces (a se vedea Mihaiu împotriva României , n r . 42512/02, pct. 39, 4 noiembrie 200 8). Prin urmare, excepția ridicată de guvern trebuie respinsă.

Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele pă rților

Potrivit reclamantului, condamnarea sa de către Înalta Curte pentru răspândirea de materiale obscene, fără ca instanța respecꢀvă să fi administrat probe sau să fi audiat martorii cu privire la depozițiile pe baza cărora și-a întemeiat verdictul, se transpune într-o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Făcând trimitere la cauza Popa și Tănăsescu împotriva României (n r . 1 9946/04, pct. 51, 10 aprilie 2012), denunță, de asemenea, faptul că Înalta Curte a audiat părțile numai cu privire la admisibilitatea recursului și nu le-a informat cu privire la intenția sa de a anula hotărârea pronunțată în primă instanță.

Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil. Arată că declarațiile martorilor nu au consꢀtuit proba unică sau decisivă pentru condamnarea reclamantului, care, potrivit acestuia, s-a întemeiat pe toate documentele aflate la dosa r . Î n plus, Guvernul consideră că faptul de a informa părțile cu privire la intenția completului de judecată de a anula hotărârea primei instanțe și de a proceda la administrarea probelor ar fi obligat judecătorii să abțină, întrucât, procedând asꢁel, și-ar fi exprimat opinia cu privire la cauză. De asemenea, Guvernul susține că atât reclamantul, cât și avocatul său au fost în măsură să pledeze în fața Înaltei Curți și apoi să depună observații scrise. În sfârșit, consideră că speța de față nu impunea o nouă administrare din oficiu a probelo r . C onsideră că prezenta cauză se apropie mai degrabă de cauza Rusu împotriva României [(dec.) n r . 6 246/04, 31 august 2010]. 2. Moꢀvarea Curții

Curtea reamintește că admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern [ García Ruiz împotriva Spaniei (MC), n r . 3 0544/96, pct. 28, CEDO 1999-I], că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea și că ea însăși are ca sarcină, potrivit Convenției, să cerceteze dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei , 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I V).

Curtea reamintește că modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în privința procedurilor de apel depind de caracterisꢀcile procedurii despre care este vorba; trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul atribuit instanței de apel în ordinea juridică națională ( Boꢁen împotriva Norvegiei , 19 februarie 1996, pct. 39, Culeger e 1996-I). În special, atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chesꢀunea vinovăției sau a nevinovăției, acesta nu poate, pentru moꢀve de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chesꢀuni fără aprecierea directă a declarațiilor în calitate de martor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul considerat infracțiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei , 26 mai 1988, pct. 32, seria A n r . 1 34; Constanꢀnes cu împotriva României , n r . 2 8871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII; Dondar ini împotriva San-Marino , n r . 5 0545/99, pct. 27, 6 iulie 2004; Igual Coll împotriva Spaniei , n r . 3 7496/04, pct. 27, 10 marꢀe 2009; a se vedea, de asemenea, a contrario , Kashlev împotriva Estoniei , n r . 2 2574/08, pct. 48-50, 26 aprilie 2016), fie de martorii care au dat declarații în ꢀmpul procedurii, și a declarațiilor cărora dorește să le dea o nouă interpretare (a se vedea, de exemplu, Dan împotriva Moldovei , n r . 8 999/07, pct. 30-35, 5 iulie 2011; Găităna ru , citată anterior, pct. 29-36; și Hogea împotriva României , n r . 31912/04, pct. 49-54, 29 octombrie 2013). În fapt, deși, în principiu, este de competența instanței naționale să se pronunțe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor, circumstanțe excepționale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 din Convenție este incompaꢀbil cu neascultarea unei persoane ca martor (a se vedea, printre multe altele, Bricmont împotriva Belgiei , 7 iulie 1989, pct. 89, seria A n r . 1 58, și Lazu împotriva Moldovei , n r . 4 6182/08, pct. 34, 5 iulie 2016).

De asemenea, Curtea a avut posibilitatea de a sublinia că evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă, care, în mod normal, nu poate fi realizată prin simpla lectură a declarațiilor acestuia conținute în procesele-verbale ale ședințelor ( Dan , citată anterior, pct. 33 și Laz u , citată anterior, pct. 40) .

Revenind la faptele cauzei, Curtea observă că competența instanței de recurs nu se limitează doar la chesꢀuni de drept. Asꢁel, a observat în cauze similare că procedura aplicabilă în cadrul exercitării acestei căi de atac era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a vinovăției sau a nevinovăției acesteia, administrând după caz, noi mijloace de probă ( Dănilă împotriva României , n r . 5 3897/0 0, pct. 38, 8 marꢀe 2007, și Găităna ru , citată anterior, pct. 30). În plus, aspectele pe care Înalta Curtea a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța cu privire la vinovăția reclamantului aveau un caracter fapꢀc în mod esențial, deoarece era vorba despre a aprecia dacă într-adevăr acesta plasase fotografii în cuꢀi poștale sau trimisese e-mailuri [(a se vedea, mutaꢀs mutandis , Găităna ru , citată anterior, pct. 30, și, a contrario, Leș împotriva României (dec.) (cameră), n r . 2 8841/09, pct. 20, 13 septembrie 2016] .

În speță, Curtea observă că achitarea inițială a reclamantului de către curtea de apel a avut loc după audierea mai multor martori. Constată că instanța respecꢀvă a considerat că declarațiile martorilor, inclusiv cele ale lui Y , Z ș i ale locatarilor clădirii în care locuia mama lui Y , p recum și celelalte probe din dosar nu erau suficiente pentru a stabili vinovăția reclamantului (supra, pct. 23). Curtea observă că, pentru a înlocui achitarea pronunțată de curtea de apel cu o condamnare, judecătorii Înaltei Curți nu dispuneau de niciun fel de date noi și s-au bazat exclusiv pe înscrisurile aflate la dosar, inclusiv pe declarațiile martorilor date în fața Parchetului și a primei instanțe. Asꢁel, Înalta Curte a analizat declarațiile martorilor doar pe baza declarațiilor scrise obținute de parchet și a notelor de ședință ale primei instanțe și a concluzionat că unele dintre acestea erau sincere și suficiente pentru a sta la baza stabilirii vinovăției. Curtea observă că, de exemplu, instanța supremă a exclus din dosar depoziția martorului Z făcută în fața curții de apel și a considerat că cea făcută în fața parchetului era credibilă (supra, pct. 28). Observă, de asemenea, că Înalta Curte a considerat că declarațiile anumitor martori, care indicaseră că au găsit fotografii obscene în cuꢀile lor poștale la 14 aprilie 2010 (supra, pct. 28) erau credibile și uꢀle, în ꢀmp ce instanța de prim grad subliniase caracterul contradictoriu al declarațiilor menționate (supra, pct. 23).

În opinia Curții, în speță Înalta Curte a oferit de fapt o nouă interpretare a declarațiilor martorilor, fără a proceda la o audiere a martorilor în cauză. Fără îndoială, instanța de recurs avea competența de apreciere în privința diferitelor informații obținute. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul a fost declarat vinovat pe baza declarațiilor martorilor pe care judecătorii în primă instanță le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de materiale obscene. În aceste condiții, faptul că Înalta Curte nu i-a audiat pe aceșꢀ martori înainte de a declara vinovată persoana în cauză i-a redus în mod semnificaꢀv dreptul la apărare (a se vedea, mutaꢀs mutandi s , Destrehem împotriva Franțe i , n r . 5 6651/00, pct. 45, 18 mai 2004; Marcos Barrios împotriva Spaniei , n r . 1 7122/07, pct. 40-41, 21 septembrie 2010; și Lacadena Calero împotriva Spaniei , n r . 2 3002/07, pct. 49, 22 noiembrie 201 1).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului pentru răspândirea de materiale obscene în cuꢀile poștale ale vecinilor mamei lui Y , p ronunțată în lipsa unei noi audieri a martorilor, în ꢀmp ce instanța inferioară considerase că nu erau întrunite elementele consꢀtuꢀve ale infracțiunii respecꢀve, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a fost încălcată această dispoziție.

Reclamantul solicită 217 863, 75 lei româneșꢀ [adică aproximaꢀv 49 00 0 euro ( EUR)], precum și 145 242,5 RON [adică aproximaꢀv 33 000 euro (EUR)] pe an ca urmare a pierderii calității de notar, pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Afirmă că prima sumă corespunde veniturilor neîncasate în calitate de notar până la 1 noiembrie 2013 și că a doua sumă reprezintă venitul anual neîncasat după această dată. În sprijinul cererii sale, reclamantul prezintă un raport de experꢀză contabilă. De asemenea, solicită acordarea sumei de 19 652 E UR cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a efectelor condamnării sale asupra reputației sale, a imposibilității exercitării profesiei de notar sau a oricărei alte profesii juridice, a pierderii clientelei și a biroului notarial, a deprecierii calităților sale profesionale și a intruziunii SRI în viața sa privată.

Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul material nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În ceea ce privește prejudiciul moral, susține că cererea reclamantului este neîntemeiată. În plus, consideră că suma solicitată este excesivă. În schimb, consideră că o constatare a unei încălcări consꢀtuie în sine o reparație echitabilă suficientă. În cele din urmă, în opinia sa, redeschiderea procesului penal în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală reprezintă un mijloc adecvat de a remedia eventuala încălcare co nstatată.

Curtea consideră că reclamantul nu a reușit să demonstreze existența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pe care îl preꢀnde.

În plus, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea unei nerespectări a cerințelor art. 6 oferă reclamantului o reparație echitabilă adecvată în ceea ce privește prejudiciul moral suferit.

În sfârșit, subliniază că, în cazul în care un parꢀcular, la fel ca în speță, a fost condamnat, în urma unei proceduri afectate de nerespectarea cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate [a se vedea Gençel împotriva Turcie i , n r . 5 3431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, și, recent, Moreir a Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), n r . 1 9867/12, pct. 48-50, 11 iulie 2017]. În această privință, observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant ( Moines cu , citată anterior, pct. 48). B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 7 558,12 EUR și 243,73 RON pentru cheltuielile de judecată pe care afirmă că le-a suportat în fața instanțelor interne și în fața Curții. Acesta susține că sumele citate anterior corespund onorariilor avocatului pentru procedurile penale în fața instanțelor interne, pentru procedura care a avut drept scop anularea ordinului prin care acesta a fost exclus din profesia de notar public (supra, pct. 31) și pentru procedura în fața Curții. Sumele includ, de asemenea, cheltuielile de judecată, cheltuielile de cazare în Bucureșꢀ și cheltuielile de transport pentru a parꢀcipa la ședințele instanțelor și pentru a compărea în fața parchetului, cheltuielile de traducere și corespondență și experꢀza contabilă prezentată în fața Curții (supra, pct. 49).

Guvernul răspunde că, în ceea ce privește cheltuielile suportate în cadrul procedurilor penale interne, orice parte trebuie să suporte costuri, independent de o eventuală încălcare a Convenției. În plus, susține că cheltuielile preꢀnse de reclamant pentru cazarea acestuia în Bucureșꢀ nu sunt jusꢀficate și că nu poate fi stabilită o legătură între facturile pentru carburant prezentate de reclamant și procedura internă. De asemenea, consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între cheltuielile pe care reclamantul afirmă că le-a suportat în cadrul procedurii de anulare a ordinului prin care a fost exclus din profesia de notar public și încălcarea Convenției. Mai mult, contestă uꢀlitatea raportului de experꢀză contabilă furnizat de reclamant. În cele din urmă, în ceea ce privește onorariile avocatului pentru procedurile în fața Curții, Guvernul arată că avocatul nu a prezentat un centralizator cu orele lucrate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului acestora [ Morice împotriva Franței (MC), n r . 2 9369/10, pct. 186, 23 aprilie 2015]. Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 300 E UR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declar ă cererea admisibilă ; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște că această constatare a încălcării reprezintă în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 4. Hotără ște: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definiꢀve a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2 300 EUR (două mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu ꢀtlu de impozit, converꢀtă în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data plății; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 aprilie 2018, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Grefier Ganna Yudkivska Președin te