CASE OF D.M.D. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF D.M.D. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2017)

Tradus și revizui

t de IER (

www.

ie

r

.

ro

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA D.M.D. împotriva ROMÂNIEI

(Cererea nr. 23022/13)

HOTĂRÂ

RE

STRASBOUR

G

3 octombrie 2017

DEFINITI

VĂ

03/01/2018

Hotărârea a rămas definiꢀvă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.

Aceasta poate suferi mod

ificări de formă

1

În Cauza D.M.D. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o

cameră compusă din:

Ganna Yudkivska,

Președinte,

Vincent A. De Gaetano,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Iulia Motoc,

Carlo Ranzoni

,

Marko Bošnjak,

Péter Paczolay,

judecători

,

și Marialena Tsirli,

grefier de secție

după ce a deliberat în camera de consiliu la 11 iulie 2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

r

.

2

3022/13 îndreptată împotriva

României, prin care un resorꢀsant al acestui stat, domnul D.M.D.

(„reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 marꢀe 2013, în temeiul art. 34 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”) . Curtea a încuviințat cererea reclamantului de a nu-i fi

dezvăluită idenꢀtatea (art. 47 § 4 din Regulamentul Curții).

reprezentat de dna N.

T

.

P

opescu, avocat în Bucureșꢀ. Guvernul român

(„Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

referitoare la actele de violență în familie săvârșite de tatăl său au fost

ineficiente și că procesul ulterior a fost inechitabil.

ÎN FAP

T

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

C.I. și D.D., s-au despărțit în aprilie 2004 și au divorțat în septembrie 2004,

în principal din cauza comportamentului abuziv al lui D.D. față de soția sa și

2

de fiul lo

r

. Reclamantul a rămas cu mama lui. La 27 februarie 2004, C.I. a

apelat linia telefonică de urgență a Direcției Generale de Asistență Socială

și Protecția Copilului pentru a raporta actele de violență în familie la care au

fost supuși ea și reclamantul de către D.D. De atunci, cazul a fost

monitorizat de către Direcție. La 7 octombrie 2008, Direcția Generală de

Asistență Socială și Protecția Copilului a cerꢀficat că, începând din 2004,

aceasta a inclus reclamantul într-un program de consiliere psihologică.

Direcția a făcut următoarea declarație privind monitorizarea cazului

reclamantului (la 29 august 2005, în cadrul procedurii judiciare):

„Doamna [C.I.] a păstrat legătura cu insꢀtuția noastră, cazul fiind monitorizat de

serviciul de consiliere juridică (consiliere juridică privind evacuarea din locuință...),

precum și de către serviciul privind relocarea de urgență și Centrul de consiliere

psihologică pentru părinți.”

Direcția Generală de Poliție a Municipiului Bucureșꢀ cu privire la preꢀnsele

acte de violență la care a fost supus reclamantul de către soțul acesteia. Nu

s-a luat nicio măsură cu privire la aceste plângeri. La 1 iulie 2004, C.I. a

depus o nouă plângere la poliție privind preꢀnsele acte de abuz. Poliția a

ascultat declarațiile unor martori propuși de reclamant și a obținut

informații legate de situația reclamantului de la centrul unde el și mama lui

fuseseră relocați. Pe baza probelor strânse, poliția a trimis dosarul la

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 Bucureșꢀ („procurorul”).

lui D.D. Acesta a ascultat declarațiile lui C.I., lui D.D. și a șase martori, și a

examinat rapoartele de experꢀză cu privire la evaluarea psihologică a

reclamantului și a lui D.D. Aceasta a concluzionat că reclamantul a suferit o

traumă în perioada copilăriei ꢀmpurii, din cauza tatălui său, care a făcut tot

posibilul să îl chinuie și să îl facă să sufere.

comportament abuziv față de fiul său.

monitorizat pe reclamant în ꢀmpul terapiei, ale C.I. și ale altor martori,

precum și ale lui D.D., acesta din urmă negând că și-ar fi rănit fiul. C.I. nu a

solicitat despăgubiri în numele reclamantului. Printr-o senꢀnță din 9 iunie

2008, instanța l-a achitat pe D.D., pe moꢀv că respecꢀvul comportament

nepotrivit ocazional al acestuia față de reclamant nu a fost suficient de grav

pentru a consꢀtui o infracțiune. Această decizie a fost confirmată de

Tribunalul Bucureșꢀ la 19 februarie 2009, dar, la 19 iunie 2009, Curtea de

Apel Bucureșꢀ a casat această ulꢀmă decizie și a trimis cauza la Tribunal

spre rejudecare, deoarece a considerat că instanțele inferioare ar fi trebuit

să procedeze la ascultarea reclamantului și să se bazeze pe rapoartele de

3

evaluare psihologică

.

consiliu, în cadrul căreia l-a audiat pe reclamant. El le-a spus judecătorilor

cum obișnuia D.D. să îl lovească, să îl închidă într-o cameră mică

neluminată (debara), să arunce apă peste el în ꢀmp ce dormea (pentru a-l

trezi) și să îi adreseze cuvinte jignitoare. El a afirmat că D.D. se certa des cu

mama sa și că, uneori, le-a dat afară din apartamentul lor pe bunica și

mătușa materne ale reclamantului – care îi aduceau mâncare acestuia.

Reclamantul i-a spus instanței că nu dorește să locuiască cu D.D., nici măcar

să îl întâlnească pe stradă. Era convins că D.D. ar vrea să îi facă rău. A mai

afirmat că dorește ca D.D. să fie pedepsit pentru ceea ce i-a făcut.

condamnat pe D.D. pentru rele tratamente aplicate minorului și l-a

condamnat la o pedeapsă de patru ani de închisoare cu suspendare. Acesta

a considerat că probele din dosarul de urmărire penală, în special

rapoartele de evaluare psihologică și mărturia unui psiholog, au confirmat

faptul că minorul a suferit o traumă din cauza comportamentului abuziv al

tatălui său.

Instanța a remarcat, de asemenea, că C.I. nu a solicitat despăgubiri în

numele reclamantului (a se vedea supra, pct. 9). În temeiul art. 17 din

Codul de procedură penală („C. proc. pen.

”

, a

s

e vedea infra, pct. 24),

instanța i-a acordat reclamantului, din oficiu, 20 000 de lei româneșꢀ (RON)

cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Bucureșꢀ a trimis cauza Tribunalului și a dispus ca acesta să obțină

efectuarea unei experꢀze medico-legale psihiatrice asupra reclamantului

de către Insꢀtutul Național de Medicină Legală.

elementelor de probă care i-au fost prezentate, în special experꢀzele,

mărturia unui psiholog, declarațiile martorilor, precum și cele ale părinților

și reclamantului, Tribunalul a considerat că era stabilit faptul că D.D. și-a

abuzat fizic și verbal copilul în perioada 2002-2004. Acesta a afirmat:

„Tribunalul constată că actele inculpatului [D.D.] nu pot fi încadrate în noțiunea de

corecții izolate, întâmplătoare, pe care părinții le pot realiza în raporturile cu copiii

lor uneori, ci au îmbrăcat o formă gravă ce a generat

diagnosꢀcul de Tulburare

reacꢀvă de atașament în copilărie

”

aplicate minorului. Acesta a primit o pedeapsă cu închisoarea de un an cu

suspendare; în plus, dreptul de a fi ales, precum și drepturile părinteșꢀ ale

acestuia au fost interzise pe durata pedepsei și pe o perioadă de încă doi

ani după executarea pedepsei.

4

excesivă a procesului penal și de faptul că au existat perioade semnificaꢀve

de inacꢀvitate a autorităților implicate, în special a organelor de urmărire

penală și a Insꢀtutului Național de Medicină Legală.

hotărârii sale nicio explicație cu privire la moꢀvele pentru care a decis să nu

acorde reclamantului despăgu

biri.

vedea infra, pct. 24), reclamantul și procurorul s-au plâns în special în

legătură cu faptul că Tribunalul nu i-a acordat reclamantului despăgubiri.

elementelor de probă prezentate. A reiterat faptul că D.D. își abuzase fizic și

verbal fiul; pedeapsa acestuia a fost recalculată pe baza acelorași criterii,

inclusiv reducerea pedepsei ca măsură reparatorie pentru durata

procesului. În consecință, instanța a majorat senꢀnța la trei ani de

închisoare cu suspendare. A fost menținută sancțiunea suplimentară de

restrângere a dreptului lui D.D. de a fi ales, precum și a drepturilor sale

părinteș

ꢀ.

procurorul, cât și reclamantul și-au limitat apelurile exclusiv la aspectele

penale ale hotărârii din 9 iunie 2008 a Tribunalului Bucureșꢀ, această

instanță a procedat corect neacordându-i reclamantului despăgubiri din

oficiu. Partea relevantă din decizie are următorul cuprins:

„În măsura în care Parchetul și partea vătămată au susținut că [Tribunalul] ar fi

trebuit să examineze din oficiu acordarea de despăgubiri, întrucât persoana

vătămată era un minor, trebuie să se observe că, potrivit conținutului deciziei care

face obiectul revizuirii, atât Parchetul, cât și partea vătămată și-au limitat în mod

expres apelurile formulate la aspectele penale ale cauzei.

În această situație, [Tribunalul] în mod corect și-a limitat examinarea strict la

problemele cu care a fost sesizat.”

textul dispoziꢀvului deciziei a fost recꢀficat la 22 noiembrie 2012.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

r

.

2

72/2004 privind protecția și promovarea drepturilor

copiilor interzice pedepsele fizice, după cum urmează:

Art.

33

„(1) Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu

poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.

5

(2) Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu

demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun moꢀv pedepsele fizice ori acelea

care se afla în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea

emoțională a copilului.”

Art.

89

„(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării,

traficului, migrației ilegale, răpirii, violenței, pornografiei prin internet, precum și a

oricăror forme de violență, indiferent de mediul în care acesta se află: familie,

insꢀtuții de învățământ, medicale [...]”

Art.

94

„(1) Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane

care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta,

prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau

socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, și se clasifică

drept abuz fizic, emoțional, psihologic, sexual și economic.”

Art.

95

„Sunt interzise săvârșirea oricărui act de violență, precum și privarea copilului de

drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală,

spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a

copilului, atât în familie [...]”

și protecția copilului are obligația de a verifica orice informații privind

acuzațiile de abuz și că organele de poliție au obligația să sprijine

reprezentanții direcției în vederea efectuării acestor verificări. Direcția

generală de asistență socială și protecția copilului poate sesiza instanța

judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale menite să

garanteze că copilul nu (mai) este supus unor abuzuri.

faptelor, vicꢀma unei infracțiuni avea dreptul să obțină de la persoana

responsabilă civilmente, în cadrul procesului penal, despăgubiri pentru

prejudiciul moral sau material suferit.

faptelor, în cazul în care vicꢀma unei infracțiuni avea o capacitate juridică

restrânsă de a-și exercita drepturile (de exemplu, un minor), instanța avea

obligația să examineze din oficiu posibilitatea acordării de despăgubiri

pentru repararea pagubei. Art. 17 avea următorul cuprins:

„Acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când cel vătămat este o

persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu rest

rânsă.

În acest scop, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va cere

persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, să prezinte situația cu privire

6

la înꢀnderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la

faptele prin care acestea au fost pricinuite.

Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a

daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este consꢀtuită parte civilă.”

II. S

T

ANDARDELE INTERNAȚIONALE RELEVANTE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE

ABUZURILE ÎN FAMILIE ÎMPOTRIVA COPIILOR

A. Consiliul Europei

copiii prin diferite convenții și mecanisme de punere în aplicare, precum și

prin desfășurarea de campanii pe scară largă. În special, drepturile copilului

sunt abordate în mod expres în mai multe arꢀcole din Carta socială

europeană, îndeosebi: Art. 7 (dreptul copiilor și al ꢀnerilor la protecție) și

art. 17 (dreptul copiilor și al adolescenților la protecție socială, juridică și

economică). Comitetul european pentru drepturile sociale, care

monitorizează respectarea Cartei sociale europene, a luat act de existența

unui larg consens, atât la nivel european, cât și la nivel internațional, cu

privire la faptul că aplicarea de pedepse fizice copiilor ar trebui să fie

interzisă de lege în mod expres și exhausꢀv (decizie pe fond: Asociația

pentru protecția tuturor copiilor (APPROACH) Ltd. împotriva Franței,

plângerea n

r

.

9

2/2013, 12 septembrie 2014)

România a raꢀficat Carta socială la 7 mai 1999.

nu fi lovit este tot un drept al copiilor

”

,

C

omisarul pentru Drepturile Omului

al Consiliului Europei a efectuat o analiză amănunțită a situației abuzurilor

săvârșite împotriva copiilor la nivel național și a progreselor realizate în

ceea ce privește eliminarea pedepselor fizice:

„Progresele înregistrate în ceea ce privește eliminarea pedepselor fizice aplicate

copiilor la nivel mondial

Există un context global favorabil înregistrării unor progrese rapide: mesajul-cheie

al studiului Secretarului General al ONU privind violența împotriva copiilor,

prezentat în Adunarea Generală din octombrie 2006, este că nicio formă de violență

împotriva copiilor nu este jusꢀficabilă și că toate formele de violență împotriva

copiilor pot fi prevenite. Studiul îndeamnă toate statele să acționeze rapid pentru a

interzice toate formele de violență împotriva copiilor – inclusiv toate pedepsele

fizice – stabilind îndeplinirea acestui obiecꢀv până în 2009.

«Studiul ar trebui să marcheze un punct de coꢀtură – să pună capăt jusꢀficării de

către adulți a violenței împotriva copiilor, indiferent dacă aceasta este acceptată ca

„tradiție” sau este deghizată sub pretextul „disciplinei”. Nu poate exista niciun

compromis în ceea ce privește contestarea violenței împotriva copiilor. Având în

7

vedere unicitatea copiilor – potențialul și vulnerabilitatea lor, dependența lor de

adulți – este imperaꢀv ca aceșꢀa să beneficieze de mai multă, nu de mai puțină,

protecție împotriva violențe

i.»

În prezent, la nivel mondial, aproximaꢀv 23 de state au interzis orice ꢀp de

pedeapsă fizică, inclusiv în cadrul familiei.

Progresele înregistrate în ceea ce privește eliminarea pedepselor fizice aplicate

copiilor în Europa

Deși s-au înregistrat unele progrese în privința eforturilor de combatere a

pedepselor fizice, este clar că această formă de abuz are o frecvență și o prevalență

alarmante peste tot în lume. Staꢀsꢀcile arată că este un fenomen răspândit la nivel

mondial, care afectează copiii indiferent de țara lor sau de originea lor socială. Ideea

prevalenței pedepselor fizice a fost susținută de anchetele pe bază de interviu

desfășurate într-o serie de țări cu părinți, îngrijitori ai copiilor și tot mai des cu copii,

pentru a afla mai multe informații despre moꢀvele și frecvența aplicării de pedepse

fizice.

În Recomandarea sa 1666 (2004), prin care se solicită o interdicție la nivel

european privind aplicarea de pedepse fizice copiilor, Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei a considerat că

„orice pedeapsă fizică aplicată copiilor reprezintă o încălcare a dreptului lor

fundamental la demnitate umană și integritate fizică. Faptul că asꢁel de pedepse

fizice sunt în conꢀnuare legale în anumite state membre încalcă alt drept

fundamental al copiilor, cel de a beneficia de aceeași protecție juridică ca și adulții.

Trebuie să se pună capăt acceptării sociale și legale a pedepselor fizice aplicate

copiilo

r.”

Prin urmare, recomandarea a solicitat o campanie coordonată și concertată pentru

eliminarea totală a pedepselor fizice aplicate copiilor. Subliniind succesul Consiliului

Europei în abolirea pedepsei cu moartea, aceasta a solicitat ca Europa să devină, cât

mai curând posibil, o „zonă liberă de orice pedeapsă fizică aplicată copiilor.”

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a încurajat de peste 20 de ani statele

membre să interzică pedepsele fizice. Acesta a început în 1985 cu o recomandare al

cărei preambul menționează că „protecția familiei implică apărarea tuturor

membrilor săi împotriva oricărei forme de violență, care se manifestă mult prea des

în cadrul familiei”. Expunerea de moꢀve descrie pedepsele fizice ca fiind „un rău

care trebuie, cel puțin, să fie descurajat, ca un prim pas în direcția interzicerii lor

categorice. Presupunerea că pedepsirea fizică a copiilor este legiꢀmă este cea care

deschide calea pentru toate ꢀpurile de excese și face ca urmele și simptomele unor

asꢁel de pedepse să fie considerate acceptabile de către terți”. Această condamnare

a fost reluată în recomandări ulterioare din 1990 și 1993. Comitetul de Miniștri a

insistat asupra necesității de a începe, în toate statele membre, o campanie

coordonată și concertată pentru eliminarea tuturor formelor de violență împotriva

copiil

or.

Prin urmare, în vederea aꢀngerii acestui obiecꢀv, acesta a anunțat inițierea unui

amplu program de acțiune pe trei ani - „Copiii și violența”, cu următoarele obiecꢀve:

- asistarea statelor membre la punerea în aplicare a standardelor internaționale, la

nivel național și local, în special Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la

8

drepturile copilului, Carta socială europeană și Convenția europeană privind

exercitarea drepturilor copiilor;

- până în 2008, propunerea unui set coerent și cuprinzător de instrumente și

orientări metodologice care să acopere toate aspectele problemei în cauză;

- îmbunătățirea vizibilității și a impactului acꢀvității Consiliului Europei în acest

domeniu

.

[...]

Concluz

ii

Imperaꢀvul abolirii preꢀnselor drepturi ale adulților de a-i lovi pe copii ține de

principiile drepturilor omului. Prin urmare, nu ar trebui să fie necesar să se

demonstreze că metodele alternaꢀve poziꢀve de socializare a copiilor sunt mai

eficiente. Cu toate acestea, cercetările privind efectele fizice și psihologice

dăunătoare ale aplicării unor pedepse corporale în copilărie și dezvoltarea ulterioară

în viață și privind legăturile cu alte forme de violență aduc în mod evident noi

argumente convingătoare pentru interzicerea acestor pracꢀci și pentru a întrerupe,

asꢁel, ciclul violenței.”

combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domesꢀce

(Convenția de la Istanbul) impune statelor părți obligația de a preveni

violența împotriva femeilor, de a proteja vicꢀmele actelor de

violență și d

e

a urmări penal autorii acestora. Aceasta introduce o serie de infracțiuni de

violență fizică, sexuală și psihologică, pentru care este necesară aplicarea

mai multor pedepse severe atunci când infracțiunea este săvârșită

împotriva sau în prezența unui copil.

La 27 iunie 2014, România a semnat această convenție cu rezerve, iar la

1 septembrie 2016 Convenția de la Istanbul a intrat în vigoare în privința

statului pârât.

Consiliului Europei către statele membre privind strategiile naționale

integrate pentru protecția copiilor împotriva violenței, adoptată de

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 18 noiembrie 2009, subliniază

faptul că „fragilitatea și vulnerabilitatea copiilor, precum și dependența

acestora de adulți pentru creșterea și dezvoltarea lor necesită invesꢀții mai

mari din partea familiei, societății și statului în prevenirea violenței și

protecția copi

ilor

”

.

delegaților miniștrilor, Comitetul de Miniștri a adoptat Orientările privind

jusꢀția în interesul copilului (CM/Del/Dec(2010)1098/10.2). A reiterat

faptul că interesul superior al copilului trebuie să consꢀtuie considerentul

primordial în privința tuturor aspectelor care îi privesc sau îi afectează și că

jusꢀția trebuie să fie adaptată la și axată pe nevoile și drepturile copilului,

9

inclusiv dreptul său la respectarea integrității fizice și a demnității.

Orientările recunosc dreptul copiilor la consiliere juridică și la proceduri

rapid

e.

B. Organizația Națiunilor Unite

copilului, adoptată și deschisă spre semnare, raꢀficare și aderare prin

Rezoluția Adunării Generale 44/25 din 20 noiembrie 1989, recunoaște, de

asemenea, dreptul copiilor de a fi protejați împotriva abuzurilor în familie și

îndeamnă statele să insꢀtuie procedurile și mecanismele adecvate pentru a

aborda acest aspect (arꢀcolul 19):

Arꢀcolul 19

„1. Statele părți vor lua toate măsurile legislaꢀve, administraꢀve, sociale și

educaꢀve corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme

de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele

tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în ꢀmpul cât se află în îngrijirea

părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanților legali sau a

oricărei persoane căreia i-a fost încredințat.

stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului și celor

cărora le-a fost încredințat, precum și pentru insꢀtuirea altor forme de prevenire și

pentru idenꢀficarea, denunțarea, acționarea în instanță, anchetarea, tratarea și

urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, și, dacă

este necesar, a procedurilor de implicare judiciară.”

r

. 8

(

2006) privind dreptul

copilului la protecție împotriva pedepselor corporale și a altor forme de

pedepse aplicate cu cruzime sau degradante (arꢀcolul 19, arꢀcolul 28

alineatul 2 și arꢀcolul 37, printre altele), adoptat de Comitetul pentru

Drepturile Copilului în cadrul celei de-a 42-a sesiuni, care s-a desfășurat în

perioada 15 mai - 2 iunie 2006, este redactat după cum urmează:

1

0

„40. Principiul protecției egale a copiilor și a adulților împotriva actelor de

agresiune, inclusiv în cadrul familiei, nu înseamnă că toate cazurile care ies la

lumină, legate de aplicarea unor pedepse corporale copiilor de către părinți, ar

trebui să conducă la urmărirea penală a părinților. Principiul

de minimis

– conform

căruia legea nu reglementează aspecte triviale – asigură faptul că actele minore de

agresiune, care au loc între adulți, ajung în instanță doar în circumstanțe cu totul

excepționale; același lucru este valabil și în cazul actelor de agresiune săvârșite

asupra copiilor. Statele trebuie să dezvolte mecanisme eficiente de raportare și

sesizare. Deși toate rapoartele privind acte de violență săvârșite împotriva copiilor

ar trebui să fie invesꢀgate în mod corespunzător și ar trebui să fie garantată

protecția acestora împotriva unor prejudicii semnificaꢀve, ar trebui ca scopul

principal să fie împiedicarea părinților să recurgă la pedepse aplicate cu violență sau

cruzime ori la pedepse degradante, prin intervenții de sprijinire și educare a

acestora și nu prin intervenții cu sc

op puniꢀv.

impune adoptarea cu deosebită precauție a deciziilor de urmărire penală a

părinților sau de a interveni oficial în familie în alt mod. În majoritatea cazurilor,

este puțin probabil ca urmărirea penală a părinților să fie în interesul superior al

copiilor. În opinia Comitetului, ar trebui să se recurgă la urmărirea penală și alte

intervenții oficiale (de exemplu, îndepărtarea copilului sau a autorului faptei) numai

atunci când acestea sunt considerate atât necesare pentru protejarea copilului de

prejudicii semnificaꢀve, cât și ca fiind în interesul superior al copilului afectat.

Punctelor de vedere ale copiilor afectați ar trebui să li se acorde importanța

cuvenită, în funcție de vârsta și nivelul de maturitate ale acestuia.

copilului, inclusiv poliția, organele de urmărire penală și instanțele judecătoreșꢀ, ar

trebui să evidențieze această abordare a aplicării legii. Orientările ar trebui, de

asemenea, să evidențieze faptul că arꢀcolul 9 din Convenție prevede că orice

separare a copilului de părinții săi trebuie să fie considerată necesară în interesul

superior al copilului și să facă obiectul unui control judecătoresc, în conformitate cu

legislația și procedurile aplicabile, asigurându-se reprezentarea tuturor părților

interesate, inclusiv a copilului. În cazul în care se apreciază că separarea este

jusꢀficată, ar trebui să fie luate în considerare soluțiile alternaꢀve plasării copilului

în afara familiei, inclusiv îndepărtarea autorului faptei, executarea pedepselor cu

suspendare și așa mai departe.”

o observație generală privind dreptul copilului de a fi protejat împotriva

oricărei forme de violență, care oferă o imagine de ansamblu a cazurilor de

violență din viața copiilor și o analiză juridică cuprinzătoare a arꢀcolului 19

din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului [Observația generală n

r

.

13 (2011)]. Acesta a afirmat că nu poate fi tolerată nicio formă de violență

împotriva copiilor, oricât ar fi de ușoară, inclusiv în sfera familială, și a

reiterat obligația statelor de a preveni actele de violență și de a proteja

copiii care sunt vicꢀme ale acestora. Comitetul a reiterat, de asemenea, că

sunt interzise și pedepsele fizice, asꢁel cum sunt definite în observația

generală n

r

.

8

. Părțile sale relevante sunt redactate după cum urmează:

1

1

„17. Nicio excepție. Comitetul a susținut în mod consecvent poziția conform căreia

nu este acceptabilă nicio formă de violență împotriva copiilor, oricât de ușoară ar fi.

„Nicio formă de violență fizică sau psihică” nu lasă loc pentru legalizarea vreunui

grad de violență împotriva copiilor. Frecvența și gravitatea prejudiciului, precum și

intenția de a răni nu sunt condiții prealabile pentru definițiile actelor de violență.

Statele părți pot face referire la aceșꢀ factori în strategiile de intervenție, pentru a

permite răspunsuri proporționale, în interesul superior al copilului, însă definițiile

nu trebuie în niciun caz să erodeze dreptul absolut al copilului la demnitate umană

și integritate fizică și psihică, descriind anumite forme de violență ca fiind

acceptabile din punct de vedere legal și/sau social.

[...]

pedeapsa „corporală” sau „fizică” drept orice pedeapsă prin care este folosită forța

fizică și care este menită să cauzeze un anumit grad de durere sau disconfort, oricât

de mic(ă). Majoritatea pedepselor implică lovirea copiilor (pălmuirea peste față sau

alte părți ale corpului, lovitul cu palma la fund), cu mâna sau un obiect – un bici, un

băț, o curea, un pantof, o lingură de lemn, etc. Dar acestea pot implica și lovirea cu

picioarele, zgâlțâirea sau împingerea copiilor, zgârierea, ciupirea, mușcarea, trasul

de păr sau lovirea peste urechi, lovirea cu un băț, forțarea copiilor să stea în poziții

incomode, arderea, opărirea sau ingesꢀa forțată. În opinia Comitetului, pedeapsa

fizică este invariabil degradantă. Alte forme specifice de pedepse fizice sunt

enumerate în raportul întocmit de expertul independent pentru studiul Organizației

Națiunilor Unite privind violența împotriva copiilor (A/61/299, punctele 56, 60 și

62).

...

măsuri trebuie:

[...]

(d) Să revizuiască și să modifice legislația națională în conformitate cu arꢀcolul 19

și cu punerea sa în aplicare în cadrul global al Convenției, prin insꢀtuirea unei

poliꢀci cuprinzătoare privind drepturile copilului și prin asigurarea interzicerii

absolute a tuturor formelor de violență împotriva copiilor, în toate mediile, și a

aplicării unor sancțiuni adecvate și eficiente împotriva făptașilor;

[...]

interpretarea noțiunii de interes superior al copilului trebuie să fie în concordanță

cu întreaga Convenție, inclusiv cu obligația protejării copiilor împotriva tuturor

formelor de violență. Aceasta nu poate fi uꢀlizată pentru a jusꢀfica anumite pracꢀci,

inclusiv pedepsele fizice și alte forme de pedepse (aplicate) cu cruzime sau

degradante, care contravin demnității umane a copilului și dreptului acestuia la

integritate fizică. Opinia unui adult cu privire la interesul superior al copilului nu

poate prevala asupra obligației de a respecta toate drepturile copilului prevăzute de

Convenție. În special, Comitetul susține că interesul superior al copilului este servit

cel mai bine prin:

(a) Prevenirea tuturor formelor de violență și promovarea metodelor poziꢀve de

creștere a copiilor, subliniind necesitatea de a se pune accent pe prevenția primară

1

2

în cadrele naționale de coordonare;

(b) Invesꢀții adecvate în resurse umane, financiare și tehnice dedicate punerii în

aplicare a unui sistem integrat de protecție și sprijinire a copilului, bazat pe

drepturile copi

lului.”

violența împotriva copiilor parꢀcipă acꢀv la programe și acꢀvități care au ca

scop abordarea problemei violenței domesꢀce împotriva copiilor, printre

care cele mai recente: susținerea „Declarației de la Panama” privind

încetarea violenței împotriva copiilor, adoptată de peste cinci sute de lideri

religioși din 70 de țări, în cadrul celui de-al 5-lea Forum al Global Network

of Religions for Children (Rețeaua Mondială a Religiilor pentru Copii), în mai

2017; parꢀciparea în 2015 la realizarea studiului și raportului „Counꢀng

Pennies

”

,

î

n care au fost analizate sumele acordate cu ꢀtlu de asistență

oficială pentru dezvoltare (AOD) cu scopul de a pune capăt violenței

împotriva copiilor; sondajul mondial efectuat cu scopul de a cartografia și

evalua progresele înregistrate în ceea ce privește punerea în aplicare a

recomandărilor din Studiul ONU din 2006, referitoare la stoparea actelor de

violență împotriva copiilor, și de a stabili prioritățile viitoare.

bazează pe consensul public tot mai larg, potrivit căruia violența împotriva

copiilor nu mai poate fi tolerată și că aceasta poate fi oprită numai prin

eforturi colecꢀve din partea cetățenilor obișnuiți, factorilor de decizie

poliꢀcă, guvernelor și actorilor internaționali. În acest context, în

septembrie 2014, UNICEF a lansat raportul „Hidden in Plain Sight” (Ascunse

în plin văz), care conține date staꢀsꢀce privind actele de violență săvârșite

împotriva copiilor și care are ca scop să ilustreze amploarea abuzurilor

fizice, sexuale și emoționale, la care sunt expuși copiii din întreaga lume.

Conform UNICE

F

,

d

atele staꢀsꢀce colectate pe parcursul unei perioade de

peste două decenii au furnizat dovezi ale faptului că țările trebuie să

elaboreze poliꢀci, legi și programe eficiente de abordare a problemei

violenței. În cadrul acestei campanii, este relevant și raportul UNICEF

inꢀtulat „Încetarea violenței împotriva copiilor: șase strategii de acțiune”

(Ending violence against children: six strategies for acꢀon), publicat tot în

septembrie 2014, în care UNICEF a propus instrumente de bază care să

permită societății în ansamblul său, de la familii până la guverne, să prevină

și să reducă violența împotriva copiilo

r

.

S

trategiile dezvoltate includ

sprijinirea părinților și dezvoltarea competențelor necesare copiilor în viață,

schimbarea aꢀtudinilor, consolidarea sistemelor și serviciilor

judiciare,

penale și sociale, precum și generarea de dovezi și sporirea gradului de

conșꢀenꢀzare cu privire la actele de violență și la costurile umane și socio-

economice ale acestora, pentru a schimba aꢀtudini și norme.

1

3

C. Uniunea Europeană

(2012/29/UE) reiterează faptul că interesul superior al copilului trebuie să

fie o chesꢀune de importanță primordială și îndeamnă statele să pună în

aplicare o abordare orientată spre copii, luând în considerare în mod

corespunzător vârsta, nivelul de maturitate, opiniile, nevoile și preocupările

acestora. Aceasta reglementează dreptul la despăgubiri după cum urmează:

Arꢀcolul 4

Dreptul de a primi informații încă de la primul contact cu o autoritate competentă

„(1) Statele membre se asigură că vicꢀmele primesc următoarele informații, fără

întârzieri inuꢀle, încă de la primul contact cu o autoritate competentă, pentru a

permite acestora să își exercite drepturile prevăzute de prezen

ta direcꢀvă:

[...]

(e) modul și condițiile în care vicꢀmele pot avea acces la despăgubiri;

[...]”

Arꢀcolul 16

Dreptul de a obține în cadrul procedurilor penale o decizie privind despăgubirile din

partea autorului infrac

țiunii

„(1) Statele membre se asigură că, în cursul procedurilor penale, vicꢀmele au

dreptul de a obține o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracțiunii,

într-un termen rezonabil, cu excepția cazului în care în dreptul intern se prevede că

o asꢁel de decizie se adoptă în cadrul altor proceduri judiciare.

(2) Statele membre promovează măsurile necesare pentru a-i încuraja pe autorii

de infracțiuni să despăgubească în mod corespunzător vicꢀmele.”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A AR

T

. 3

D

IN CONVENȚIE

nu și-au îndeplinit obligația de a invesꢀga prompt și efecꢀv acuzațiile de

rele tratamente la care a fost supus, în ciuda probelor furnizate acestora. El

a invocat art. 3 din Convenție, care se citește asꢁel:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradan

te.”

1

4

A. Cu privire la admisibilitate

nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de asemenea,

că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate. Așadar, acesta trebuie să

fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

autoritățile au prelungit ancheta și nu au luat în considerare faptul că

acesta era o persoană vulnerabilă, un minor care a fost supus unor abuzuri

în familie.

cauzei, în special acuzațiile de rele tratamente aplicate reclamantului de

către tatăl său, D.D., eficacitatea anchetei a necesitat o analiză aprofundată

a elementelor de probă, pentru a evita o eroare judiciară, în special având

în vedere că părțile au prezentat expuneri divergente și subiecꢀve ale

situației, ceea ce a făcut mai dificilă stabilirea faptelo

r

.

Î

n opinia acestuia,

nu au existat perioade de inacꢀvitate imputabile autorităților, întrucât

reprezentanta reclamantului a contribuit la durata generală a procesului,

prin uꢀlizarea tuturor căilor de atac pe care le-a avut la dispoziție.

a) Principii generale

3 din Convenție, de a cerceta cazurile de rele tratamente, în special cele

care privesc acte de violență în familie săvârșite de persoane fizice, sunt

expuse în hotărârea în cauza

M.C. și A.C. împotriva României

(n

r

.

1

2060/1

2,

12 aprilie 2016), ale cărei puncte 107-112 se citesc asꢁel:

„107. Curtea reamintește de la bun început că relele tratamente trebuie să aꢀngă

un prag minim de severitate pentru a intra sub incidența art. 3. Evaluarea acestui

minim este relaꢀvă: ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi natura și

contextul tratamentului, durata sa, efectele sale fizice și psihice și, în unele cazuri,

sexul, vârsta și starea de sănătate a vicꢀmei [de exemplu,

Bouyid împotriva Belgiei

(MC), nr. 23380/09, pct. 86, CEDO 2015;

M. și M. împotriva Croației

, nr. 10161/13,

pct. 131, 3 septembrie 2015;

A. împotriva Regatului Unit

, 23 septembrie 1998, pct.

20,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-VI;

Costello-Roberts împotriva

Regatului

Unit

, 25 marꢀe 1993, pct. 30, seria A nr. 247-C].

1

5

ca intrând în domeniul de aplicare al interdicției prevăzute la art. 3 din Convenție –

în cazul în care produce vicꢀmelor senꢀmente de frică, angoasă și inferioritate [de

exemplu,

Irlanda împotriva Regatului Unit

, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A nr. 25

,

și

Stanev împotriva Bulgariei

(MC), nr. 36760/06, pct. 203, CEDO 2012], în cazul în

care umilește sau înjosește un individ [umilință în proprii ochi ai vicꢀmei, a se vedea

Raninen împotriva Finlandei

, 16 decembrie 1997, pct. 32,

Culegere

1997-VIII, și/sau

în ochii altor oameni, a se vedea

Gutsanovi împotriva Bulgariei

, nr. 34529/10, pct.

136, CEDO 2013 (extrase)], indiferent dacă acesta a fost sau nu scopul [a se vedea

Labita împotriva Italiei

(MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV], în cazul în care

distruge rezistența fizică sau morală a persoanei sau o face să acționeze împotriva

voinței sau conșꢀinței sale [a se vedea

Jalloh împotriva Germaniei

(MC), nr.

54810/00, pct. 68, CEDO 2006-IX], sau în cazul în care demonstrează lipsă de respect

față de sau diminuează demnitatea umană [a se vedea

Svinarenko și Slyadnev

împotriva Rusiei

(MC), nr.

32541/08 și 43441/08, pct. 118 și 138, 17 iuli

e 2014).

asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite

în Convenție, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri desꢀnate să asigure

că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse relelor tratamente, inclusiv

relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea

M.C. împotriva

Bulgariei

, nr. 39272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII, confirmată mai recent în

O’Kee

ffe

împotriva Irlandei

(MC), nr. 35810/09, pct. 144, CEDO 2014 (extrase)].

atât de grave încât să angajeze art. 3 din Convenție nu scutește statul de obligațiile

care îi revin în temeiul acestei prevederi. În asꢁel de cazuri, art. 3 impune ca

autoritățile să efectueze o urmărire penală oficială efecꢀvă a preꢀnselor rele

tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se

vedea

M.C

.

, citată anterior, pct. 151,

C.A.S. și C.S. împotriva României

, nr. 26692/05,

pct. 69, 20 marꢀe 2012; și

Denis Vasiliev împotriva Rusiei

, nr. 32704/04, pct. 98-99,

17 decembrie 2009)

cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenților

statului și cazurile în care violența este aplicată de persoane fizice, cerințele unei

urmăriri penale oficiale sunt similare.

Pentru ca ancheta să fie considerată

«efecꢀvă» trebuie, în principiu, să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor

cauzei și la idenꢀficarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare.

Aceasta nu

reprezintă o obligație în ceea ce privește rezultatele care trebuie obținute, ci în ceea

ce privește mijloacele care urmează să fie folosite.

Autoritățile ar fi trebuit să ia

măsurile rezonabile disponibile pentru a asigura strângerea probelor cu privire la

incident, inclusiv, printre altele, depozițiile martorilor oculari, probele medico-legale

și altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza

vătămării sau idenꢀtatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină acestei

norme, iar cerința privind prompꢀtudinea și termenul rezonabil este implicită în

acest context.

În cazurile prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenție, în care

eficacitatea urmăririi penale oficiale a fost în discuție, Curtea a luat adesea în

considerare dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile de la momentul

respecꢀv. S-a acordat atenție momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în

luarea declarațiilor și duratei necesare anchetei inițiale (a se vedea

Bouyi

d

, citată

anterior, pct. 119-123,

Mocanu și alții

, citată anterior, pct. 322,

Identoba și alții

,

1

6

citată anterior, pct. 66;

Begheluri și alții

, citată anterior, pct. 99,

Denis Vasiliev

, citată

anterior, pct. 100, cu referințe ulterioare; și

Stoica împotriva României

, nr.

42722/02, pct. 67, 4 marꢀe 2008).

Un răspuns prompt din partea autorităților,

constând în anchetarea acuzațiilor de rele tratamente, poate fi considerat în general

ca fiind esențial pentru a menține încrederea publicului în respectarea statului de

drept și pentru a preveni orice aparentă complicitate la acte contrare legii sau orice

aparentă toleranță față de acestea. Tolerarea de către autorități a unor asꢁel de acte

nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și în

menținerea de către stat a preeminenței dreptului (a se vedea

Membri

i

Congregației din Gldani a Martorilor lui Iehova și alții împotriva Georgiei,

nr.

71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).

în fața instanțelor naționale, procedura în ansamblu, inclusiv faza de judecată,

trebuie să îndeplinească cerințele art. 3 din Convenție.

În această privință, Curtea a

hotărât deja că mecanismele de protecție disponibile în temeiul dreptului intern ar

trebui să funcționeze în pracꢀcă într-un mod care să permită examinarea fondului

unei anumite cauze într-un termen rezonabil de ꢀmp (a se vedea, de exemplu,

W

.

împotriva Slovenie

i

, nr. 24125/06, pct. 65, 23 ianuarie 2014).

declarat următoarele, în hotărârea

M. și M. împotriva Croației

[n

r

.

10161/13, pct. 136, CEDO 2015 (extrase); a se vedea și,

mutaꢀs mutandis

,

C.A.S. și C.S. împotriva României,

n

r

.

2

6692/05, pct. 68-70 și 82, 20 marꢀe

2012, și

Z și alții împotriva Regatului Unit,

(MC), n

r

.

2

9392/95, pct. 73,

CEDO 2001-V]:

„136. Curtea reiterează în conꢀnuare că art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3,

impune statelor obligațiile poziꢀve de a se asigura că persoanele aflate sub

jurisdicția lor sunt protejate împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise

în temeiul art. 3, inclusiv în cazul în care un asꢁel de tratament este administrat de

către persoane fizice. În special copiii și alte persoane vulnerabile au dreptul la

protecție din partea statului, sub forma descurajării eficiente a unor asꢁel de

încălcări grave ale integrității personale (se vedea, de exemplu,

A. împotriva

Regatului Uni

t

, citată anterior, pct. 22, și

Opuz împotriva Turciei

, nr. 33401/02, pct.

159, CEDO 2009, precum și recomandarea Consiliului Europei referitoare la

strategiile naționale integrate pentru protecția copiilor împotriva violenței, citată la

punctul 103 de mai sus). Curtea a recunoscut, de asemenea, vulnerabilitatea

deosebită a vicꢀmelor violenței în familie și necesitatea implicării acꢀve a statului în

protecția acestora (a se vedea

Bevacqua și S. împotriva Bulgariei

, nr. 71127/01,

pct. 65,

12 iunie 2

008,

și

Opuz

, citată anterior, pct. 132). Aceste obligații poziꢀve,

care adesea se suprapun, constau în: a) obligația de a preveni relele tratamente

despre care autoritățile șꢀau sau ar fi trebuit să șꢀe (a se vedea, de exemplu,

Đorđević împotriva Croației

, nr. 41526/10, pct. 138-139, CEDO 2012) și b) obligația

(procedurală) de a efectua o anchetă oficială eficace în cazul în care o persoană

formulează o plângere întemeiată de rele tratamente (a se vedea, de exemplu,

Dimitar Shopov împotriva Bulgari

ei

, nr. 17253/07, pct. 47, 16 aprilie 2013).”

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

1

7

autoritățile au luat cunoșꢀnță de situația reclamantului la 27 februarie

2004, atunci când mama reclamantului (C.I.) a apelat linia telefonică de

urgență a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului

pentru a raporta abuzurile (a se vedea supra, pct. 5). Cu toate acestea, nu

există niciun indiciu că s-ar fi făcut ceva concret pentru a verifica

informațiile sau pentru a le transmite poliției în vederea cercetării lor, ori

pentru a proteja în vreun fel vicꢀmele de preꢀnsele abuzuri, în ciuda

obligației legale de a face acest lucru (a se vedea supra, pct. 22). În plus,

autoritățile nu au luat nicio măsură în ceea ce privește primele patru

plângeri penale formulate de C.I. împotriva lui D.D., în perioada marꢀe -

iunie 2004 (a se vedea supra, pct. 6).

1 iulie 2004 (a se vedea supra, pct. 6) și s-a încheiat la 1 noiembrie 2012 (a

se vedea supra, pct. 20). Asꢁel, acesta a durat opt ani și patru luni, pentru

trei grade de jurisdicție. În plus, ancheta a durat până la 27 decembrie

2007, adică aproape trei ani și șase luni, perioadă în care se pare că nu s-au

luat prea multe măsuri, în afară de audierea a șase martori și examinarea

rapoartelor (a se vedea supra, pct. 6-8). Guvernul nu a putut preciza vreun

act de urmărire penală care a fost efectuat, în afara celor menționate

anterior, și nici eventuale dificultăți speciale întâmpinate de poliție și

procuror în cursul anchetei (a se vedea supra, pct. 39). În plus, înseși

instanțele naționale au recunoscut că au existat perioade semnificaꢀve de

inacꢀvitate cauzate de organele de urmărire penală și de Insꢀtutul Național

de Medicină Legală (a se vedea supra, pct. 15). În aceste condiții, este dificil

de jusꢀficat durata semnificaꢀvă a acestei etape a procedurii. În plus,

procedura judiciară a fost dominată de repetate casări ale deciziilor, cauzate

de omisiuni ale instanțelor inferioare (a se vedea supra, pct. 9

in fine

și 12).

Reclamantului nu i se poate imputa amânarea excesivă a procedurii și nu se

poate considera că acesta a abuzat de drepturile sale procedurale.

excesivă, în conformitate cu standardele Curții prevăzute la art. 6. Cu toate

acestea, scopul analizei sale în temeiul art. 3 este diferit. Asꢁel cum s-a

subliniat în jurisprudența sa, din perspecꢀva art. 2, cerința prompꢀtudinii

nu ar trebui să fie analizată în mod izolat și independent de alți parametri,

coroborarea acestora este cea care conferă unei anchete un caracter

eficient (a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Sarbyanova-Pashaliyska

și

Pashaliyska împotriva Bulga

riei

, n

r

.

3

524/14, pct. 41, 12 ianuarie 2017).

poate considera că autoritățile au îndeplinit obiecꢀvul esențial urmărit în

cadrul anchetei, în măsura în care D.D., persoana responsabilă de abuzuri, a

1

8

fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 18).

o serie de deficiențe evidente, care subminează eficiența generală a

anchetei

.

considerare durata excesivă a procedurii, acordându-i lui D.D. o reparație,

prin reducerea pedepsei sale cu închisoarea (a se vedea supra, pct. 18),

acestea nu i-au acordat reclamantului însuși nicio reparație comparabilă.

Totuși, și reclamantul a suferit consecințele duratei excesive a procesului

desfășurat în cauza sa, având în vedere că a fost o parte la procedură și

vicꢀma abuzurilor în familie care au făcut obiectul anchetei.

despăgubire pentru abuzurile suferite (a se face comparația și deosebirea

cu

Sarbyanova-Pashaliyska și Pasha

liyska

, citată anterior, pct

. 42).

primă instanță, după ce a constatat următoarele „comportamentul

nepotrivit ocazional al acestuia față de reclamant” nu a consꢀtuit o

infracțiune (a se vedea supra, pct. 9). În același spirit, ulterior, se pare că

Tribunalul a considerat că actele de violență „izolate și întâmplătoare” pot

fi tolerate în sfera familiei (a se vedea supra, pct. 13). Curtea nu înțelege

cum se încadrează această declarație în dispozițiile relevante ale dreptului

intern, care interzic în termeni absoluți pedepsele fizice aplicate în familie

(a se vedea supra, pct. 21). Pe de altă parte, Curtea constată că însuși

Consiliul Europei recunoaște faptul că interesul superior al copiilor, care

include, fără îndoială, respectarea drepturilor și demnității acestora,

reprezintă piatra de temelie a protecției acordate copiilor împotriva

pedepselor fizice (a se vedea supra, pct. 25-29).

preocuparea esențială a Convenției Organizației Națiunilor Unite din 1989

cu privire la drepturile copilului (a se vedea supra, pct. 30). Această valoare

este în concordanță atât cu evoluția legislației internaționale privind

drepturile omului, cât și cu dezvoltarea perspecꢀvei psihologice din

jurisprudență. Respectarea demnității copiilor este conformă cu furnizarea

elementelor importante pentru creșterea acestora ca membri cu drepturi

depline ai comunității. Asigurarea unei demnități de bază copiilor înseamnă

că nu poate exista niciun compromis în ceea ce privește condamnarea

violenței împotriva lor, indiferent dacă aceasta este acceptată ca „tradiție”

sau deghizată sub forma „disciplinei

”

. Având în vedere unicitatea copiilor –

potențialul și vulnerabilitatea lor, dependența lor de adulți – este imperaꢀv

ca aceșꢀa să beneficieze de mai multă, nu de mai puțină, protecție

împotriva violenței, acesta din urmă fiind în mod invariabil degradantă [a se

1

9

vedea Observația generală n

r

.

1

3 (2011), citată la punctul 32 de mai sus].

asigurată dacă instanțele naționale ar accepta orice formă de jusꢀficare a

actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor fizice, interzise în temeiul

art. 3. În acest context, Curtea consideră că statele membre ar trebui să

depună eforturi pentru a proteja în mod expres și exhausꢀv demnitatea

copiilor, care, la rândul său, impune insꢀtuirea unui cadru juridic adecvat

care să permită protejarea copiilor împotriva violenței în familie, care intră

sub incidența art. 3, inclusiv a) o descurajare eficientă a unor asꢁel de

încălcări grave ale integrității personale, b) adoptarea unor măsuri

rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autoritățile au avut

sau ar fi trebuit să aibă cunoșꢀnță, și c) efectuarea unei anchete oficiale

eficiente în cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată de

rele tratamente [a se vedea

M. și M. împotriva Croației,

citată anterior, pct.

136, și

Söderman împotriva Suediei

(MC), n

r

.

5

786/08, pct. 80 și 81, CEDO

2013]

.

reclamant în cadrul procedurii, de durata și de ritmul procedurii, precum și

de diferența de tratament între reclamant și autorul infracțiunii în raport cu

această durată și de modul în care instanțele naționale au abordat

problema abuzului în familie, Curtea concluzionează că ancheta privind

acuzațiile de rele tratamente a fost ineficace, deoarece a durat prea mult

ꢀmp și a fost viciată de o serie de deficiențe grave. Rezultă că autoritățile

interne nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le reveneau în

temeiul art. 3 din Convenție (se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

W.

î

mpotri

va

Sloven

iei

, n

r

.

2

4125/06, pct.

66-70, 23 ianuarie 2014;

P

.

M. împotriva

Bulgar

iei

, n

r

.

4

9669/07, pct. 65-66, 24 ianuarie 2012; și

M.C. și A.C.

, citată

anterior, pct. 120-125).

Convenție.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A AR

T

.

6 § 1

D

IN CONVENȚIE

penale desfășurate împotriva lui D.D., precum și cu privire la faptul că

instanțele nu i-au acordat despăgubiri. El a invocat art. 6 din Convenție,

care se citește asꢁel:

„„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de

către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor

sale cu caracter civil [...]”

2

0

primul rând, reclamantul s-a plâns de preꢀnsul caracter inechitabil al

procedurii și, implicit, de lipsa accesului la o instanță. În al doilea rând,

reclamantul s-a plâns de durata procedurii penale desfășurate împotriva

tatălui său. Curtea va examina separat aceste aspecte.

A. Cu privire la echitatea procedurii

disponibile. Pe de o parte, acesta nu a solicitat despăgubiri în cursul

procedurii penale, rămânând pasiv, în esență, în acest sens. Pe de altă

parte, acesta nu a formulat o acțiune civilă separată în fața instanțelor

interne, pe baza dispozițiilor relevante din Codul civil aplicabil la momentul

respecꢀv

.

statului, în special Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția

Copilului, procurorul și judecătorii aveau obligația legală de a-i proteja

interesele, având în vedere că era o persoană minoră vicꢀmă a unor abuzuri

în familie la momentul procedurii penale relevante.

capătului de cerere. Prin urmare, unește această excepție preliminară cu

fondul. În conꢀnuare, constată că acest capăt de cerere nu este în mod

vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Constată, de

asemenea, că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate. Așadar,

acesta trebuie să fie declarat admisibil.

a) Observațiile părților

acorda despăgubiri din proprie inițiaꢀvă, deoarece acesta era minor la

momentul faptelo

r

.

D

e asemenea, a subliniat că atât el, cât și procurorul, s-

au plâns în recursurile lor cu privire la neacordarea de despăgubiri de către

Tribunal.

procedurii desfășurate în fața instanței de prim grad în ceea ce privește

dreptul de a primi despăgubiri și a considerat că instanțele au furnizat

moꢀve rezonabile pentru neacordarea unor despăgubiri. Acesta a susținut

că, în măsura în care „poziția constantă a reprezentantei reclamantului a

fost că «nu solicită acordarea de despăgubiri cu ꢀtlu de prejudiciu moral»

2

1

de la pârât

”

,

ș

i făcând abstracție de preꢀnsa neaplicare a art. 17 C. proc.

pen, nu ar fi fost rezonabil să se acorde despăgubiri împotriva voinței

reclamantului.

b) Moꢀvarea Curții

(i) Principii generale

sa, în special în hotărârea în cauza

Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2)

[(MC),

n

r

.

2

2251/08, CEDO 2015], în care a explicat în ce condiții aprecierea

faptelor unei anumite cauze de către o instanță națională poate fi

considerată „arbitrară” Punctul 62 din această hotărâre are următorul

cuprins:

„62. Asꢁel, în hotărârea pronunțată în cauza

Dulaurans

, Curtea a constatat o

încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât singurul moꢀv pentru care

Curtea de Casație franceză a ajuns la pronunțarea deciziei atacate, prin care a

respins ca fiind inadmisibil recursul formulat de reclamant, a fost rezultatul unei

«

erreur manifeste d’appré

ciaꢀon

» (eroare manifestă de apreciere) (a se vedea

Dulaurans

, citată anterior). Raționamentul/opinia care stă la baza noțiunii de

erreu

r

manifeste d’appréciaꢀon

(un concept din dreptul administraꢀv francez), asꢁel cum

este uꢀlizată în contextul art. 6 § 1 din Convenție, este fără îndoială că, în cazul în

care eroarea de drept sau de fapt săvârșită de instanța națională este atât de

evidentă încât se poate caracteriza ca fiind o «eroare manifestă» – adică este o

eroare pe care nicio instanță rezonabilă nu ar fi putut să o facă vreodată

–, aceasta

ar putea fi de natură să aducă aꢀngere caracterului echitabil al procedurii. În

Khamid

ov

, caracterul nerezonabil al concluziei instanțelor naționale cu privire la

fapte era «atât de frapant și evident, la prima vedere” încât Curtea a hotărât că

procedura în liꢀgiu trebuia să fie considerată «vădit arbitrară» (a se vedea

Khamid

ov

, citată anterior, pct. 174). În

Anđelkov

ić

, Curtea a constatat că caracterul

arbitrar al deciziei instanței naționale, care, în esență, nu a avut niciun temei juridic

în dreptul intern și nu includea nicio legătură între faptele stabilite, legislația

aplicabilă și rezultatul procedurii, a consꢀtuit o «denegare de dreptate» (a se vedea

Anđelkov

ić

, citată anterior, pct. 27).”

(ii) Aplicarea în speță a principiilor menționate

liꢀgiu (

contestaꢀon

în textul în limba franceză) privind un „drept” despre

care se poate considera, cel puțin din moꢀve întemeiate, că este

recunoscut în dreptul intern (a se vedea

Boch

an

, pct. 42; a se vedea, de

asemenea,

mutaꢀs mutandis

,

Anđelković împotriva Serbiei

, n

r

.

1

401/0

8,

pct. 25,

9 aprilie 2013). Legislația națională prevedea dreptul de a primi

despăgubiri (a se vedea supra, pct. 23), iar plângerea formulată de

reclamant în fața curții de apel consꢀtuia un liꢀgiu real și serios (a se vedea

supra, pct. 17). Procedura a fost direct decisivă pentru dreptul în cauză și

2

2

decizia pronunțată de curtea de apel a reprezentat soluționarea definiꢀvă a

chesꢀunii (a se vedea, supra, pct. 19 și, respecꢀv, 20).

instanțele aveau obligația să se pronunțe cu privire la problema acordării

unor despăgubiri chiar și fără o solicitare oficială în acest sens din partea

reclamantului, care era minor și, prin urmare, o persoană lipsită de

capacitate de exercițiu la momentul respecꢀv. De asemenea, atât

instanțele, cât și procurorul aveau obligația să ceară vicꢀmei în mod acꢀv

informații cu privire la înꢀnderea pagubei materiale și a daunelor morale (a

se vedea supra, pct. 24). Asꢁel, dreptul asigura o protecție sporită

persoanelor vulnerabile, precum reclamantul, plasând în sarcina

autorităților responsabilitatea exꢀnsă de a juca un rol acꢀv în această

privință (a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Lamarche împotriva României

, n

r

.

21472/03, pct. 34, 16 septembrie 2008). Din acest moꢀv și având în vedere

obiectul anchetei, procedura a depășit un simplu liꢀgiu între persoane fizice

și, prin urmare, a angajat răspunderea statului din perspecꢀva art. 6 § 1 din

Convenție.

examinată din perspecꢀva obligației instanțelor de a asigura drepturile

reclamantului în circumstanțele concrete și excepționale ale cauzei. Dacă

reclamantul a solicitat sau nu în mod expres acordarea de despăgubiri este

irelevant, deoarece instanțele aveau obligația de a examina din oficiu

problema dau

nelo

r

.

vedea supra, pct. 24), numai prima instanță națională care l-a condamnat

pe D.D. a examinat problema despăgubirilor (a se vedea supra, pct. 11). În

decizia sa din 26 aprilie 2012, pronunțată în ulꢀmă instanță, Tribunalul nu a

acordat despăgubiri reclamantului și nu a furnizat moꢀve pentru alegerea

sa (a se vedea supra, pct. 13 și 16).

formulate în fața sa de reclamant în ceea ce privește omisiunea instanței

inferioare de a acorda despăgubiri (a se vedea supra, pct. 19). Aceasta a

observat pur și simplu că nici reclamantul, nici procurorul nu a solicitat

despăgubiri în fața instanței inferioare, împiedicând asꢁel instanța să

examineze acest aspect. Procedând asꢁel, curtea de apel s-a abținut de la

examinarea amplorii rolului instanțelor naționale sau al procurorului de a

asigura interesului superior al reclamantului, în special din perspecꢀva

dispozițiilor art. 17 C. proc. pen.

se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Anđelković

, citată anterior, pct. 27, cu

trimiterile suplimentare). Având în vedere exprimarea neechivocă a

2

3

obligației consacrate la art. 17 C. proc. pen., curtea de apel ar fi trebuit să

examineze pe fond dreptul la despăgubiri, pentru a decide dacă

reclamantul avea sau nu dreptul să primească despăgubiri.

a aplica art. 17 C. proc. pen. în favoarea reclamantului și, asꢁel, de a

examina dacă ar fi fost necesar să i se acorde despăgubiri a consꢀtuit o

denegare de dreptate [a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Anđelković

, citată

anterior, pct. 27,

și

Bochan (nr.

2),

citată anterior, pct.

64].

Curtea respinge excepția ridicată de Guvern în ceea ce privește preꢀnsa

neepuizare a căilor de atac interne.

B. Cu privire la durata procedurii

în special din cauza duratei procedurii penale (a se vedea supra, pct. 52),

Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe separat cu privire la

admisibilitatea și fondul plângerii privind preꢀnsa încălcare a cerinței

„termenului rez

onabil

”

,

c

onsacrată la art. 6 § 1 din Convenție [a se vedea,

printre alte hotărâri,

Dimitrov și alții împotriva Bulgariei

, n

r

.

7

7938/11, pct.

171, 1 iulie 2014, și,

mutaꢀs mutandis

,

Centrul de Resurse Juridice în

numele lui Valenꢀn Câmpeanu împotr

iva României

(MC), n

r

.

4

7848/08, pct.

156, CEDO 2014].

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA AR

T

.

4

1 DIN CONVENȚIE

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a

protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite

decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții

lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudici

u

pentru prejudiciul moral.

că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi

compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțându-se în

echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 10 000

EUR cu ꢀtlu de

2

4

despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată

cu ꢀtlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

efectuate în fața instanțelor naționale. De asemenea, a solicitat suma de

3 497,50

EUR

pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții,

onorariile avocatului și cheltuielile de secretariat; reclamantul a cerut ca

sumele în cauză să fie plăꢀte direct avocatului său (3

197,50 EUR)

și

Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul

Helsinki („APADOR-CH”) (300 EUR).

Serban Marinescu împotriva

Români

ei

, n

r

.

6

8842/13, pct. 78-80, 15

decembrie 2015, și

Drăgan împotriva României

, n

r

.

6

5158/09, pct. 99-102,

2 februarie 2016), Curtea respinge cererea formulată de APADOR-CH, având

în vedere că această asociație nu a reprezentat reclamantul în prezenta

procedură. Având în vedere documentele pe care le are la dispoziție, Curtea

consideră că este rezonabil să acorde suma solicitată pentru cheltuielile de

judecată efectuate în fața instanțelor naționale, și anume 1 326,69 EUR. De

asemenea, acesta consideră că este rezonabil să acorde suma solicitată

pentru reprezentarea reclamantului în fața sa, și anume 3

197,50 EUR,

minus suma deja primită cu acest ꢀtlu sub formă de asistență judiciară

(850 EUR),

reprezentând suma totală de 2

347,50 EUR,

care va fi plăꢀtă

direct în contul bancar al reprezentantei reclamantului (a se vedea,

mutaꢀs

mutandi

s

,

Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei

, n

r

.

2

1722/11, pct. 219,

CEDO 2013).

C. Dobânzi moratorii

întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, pracꢀcată de

Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

unește

cu fondul excepția preliminară ridicată de Guvern

cu privire la neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce privește

2

5

capătul de cerere privind preꢀnsa încălcare a dreptului reclamantului la

un proces echitabil și o

resping

e

;

2.

decla

ră

, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de

cerere formulat în temeiul art. 3 din Convenție;

3.

decla

ră

, cu majoritate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de

cerere privind preꢀnsa încălcare a dreptului reclamantului la un proces

echitabil, asꢁel cum este garantat la art. 6 din Convenție;

4.

hotără

ște

, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub

aspect procedural;

5.

hotără

ște

, cu patru voturi la trei, că a fost încălcat art. 6

din

Convenție, întrucât reclamantului i s-a refuzat dreptul la un proces

echitabil;

6.

hotărăște,

în unanimitate, că nu este necesar să examineze

admisibilitatea și fondul capătului de cerere formulat în temeiul art. 6

din Convenție cu privire la durata procedurii;

7.

hotără

ște

, cu patru voturi la trei:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni

de la data rămânerii definiꢀve a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2

din Convenție următoarele sume, care trebuie converꢀte în moneda

statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

i) 10

000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi

datorată cu ꢀtlu de impozit, cu ꢀtlu de despăgubire pentru

prejudiciul m

oral;

(ii) 1 326,69 EUR (o mie trei sute douăzeci și șase de euro și șaizeci

și nouă de cenți), plus orice sumă ce poate fi datorată cu ꢀtlu de

impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

(iii) EUR 2 347,50 (două mii trei sute patruzeci și șapte de euro și

cincizeci de cenți), plus orice sumă ce poate fi datorată cu ꢀtlu de

impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată

suportate în cadrul procedurii în fața Curții, care trebuie plăꢀtă în

contul bancar al reprezentatei reclamantului;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,

această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu

rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca

Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată

2

6

cu trei puncte procentuale;

8.

resping

e

, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile

pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 3 octombrie

2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Marialena Tsirli

Grefier

Ganna Yudkivska

Președin

te

În conformitate cu art.

45 §

2 din Convenție și cu art.

74 §

2 din

Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta

hotărâre:

a) opinia concordantă comună a judecătorilor De Gaetano, Pinto de

Albuquerque și Motoc;

b) opinia parțial concordantă a judecătorului Bošnjak;

c) opinia comună parțial separată a judecătorilor Yudkivska, Ranzoni și

Bošnjak.

G

.

Y.

M.T.

2

7

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

DE

GAE

T

A

NO, PINTO DE ALBUQUERQUE

ȘI MOTOC

Cu toate acestea, suntem de părere că, având în vedere caracterisꢀcile

speciale ale cauzei, îndeosebi vulnerabilitatea reclamantului și faptul că a

fost vorba despre acte de violență în familie, este necesar să se evidențieze

alte câteva aspecte legate de principiile generale aplicabile. Suntem

deosebit de preocupați de lipsa de claritate a hotărârii Camerei în ceea ce

privește domeniul de aplicare al interdicției aplicării de rele tratamente

copiilor și natura denegării de dreptate în speță.

există niciun alt termen pentru a descrie suferința prin care trebuie să fi

trecut acesta – a durat din iulie 2004 până în noiembrie 2012. Avea trei ani

atunci când a început și aproximaꢀv unsprezece atunci când s-a încheiat.

Întreaga sa copilărie a fost dominată de procedurile penale. În opinia

noastră, orice procedură, civilă sau penală, care implică în mod direct

minori, atrage în mod automat nu atât cerința unei diligențe speciale, cât

cerința „unei diligențe excepționale” (a se vedea

H. împotriva Regatului

Uni

t

, n

r

.

9

580/81, pct. 85), care ar trebui să caracterizeze asꢁel de

proceduri. În acest caz, suntem de acord că nu este necesar să se

examineze capătul de cerere formulat în temeiul art. 6, referitor la durata

procedurii, doar pentru că același fapt este, să spunem așa, absorbit în

încălcarea mai gravă a art. 3, asꢁel cum este descrisă la punctele 43-53. Aici

există, într-un fel, o concurență formală sau ideală între mai multe încălcări

ale Convenției, iar acest lucru este reflectat în mod adecvat de valoarea

despăgubirilor acordate cu ꢀtlu de prejudiciu moral.

reclamantul nu și-au întemeiat recursurile pe aspectele civile ale cauzei,

Tribunalul a procedat corect limitându-și examinarea cauzei

la aspectele

penale cu care fusese sesizat. Argumentul invocat de această instanță se

bazează, de fapt, pe principiul

quantum apellatum, tantum devolutum

,

conform căruia instanța de recurs este obligată să se limiteze la a se

pronunța asupra recursului în limitele moꢀvelor de recurs. Uꢀlizând acest

argument, curtea de apel a ales să nu țină seama de art. 17 din Codul de

procedură penală în vigoare la momentul faptelor, ignorând, asꢁel, un

principiu fundamental al administrării jusꢀției:

în omnibus quidem, maxime

tamen in jure, aequitas spectanda sit.

obligația legală de a examina din oficiu posibilitatea de acordare de

despăgubiri, atunci când cel vătămat era o persoană lipsită de capacitate de

2

8

exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. În fapt, acesta a creat o

excepție de la principiul potrivit căruia vicꢀma are obligația de a solicita

despăgubiri, plasând această obligație în sarcina organelor de cercetare și a

instanței însăși. Natura

ex officio

a acestui ꢀp de anchetă primează în fața

principiului

quantum apellatum, tantum devolutum

. În acest caz, ar fi de

așteptat ca numai o renunțare explicită a vicꢀmei la dreptul său la

despăgubiri să elibereze instanțele de obligația lor legală

ex officio

de a lua

în considerare problema daunelo

r

.

N

icio asꢁel de renunțare explicită nu a

fost formulată vreodată de reclamant sau de reprezentantul acestuia.

Faptul că mama reclamantului nu s-a consꢀtuit ca parte civilă în cadrul

procedurii penale (punctul 9) și nu, asꢁel cum a afirmat în mod tendențios

Guvernul (punctul 60), că aceasta „nu [a solicitat] acordarea de despăgubiri

cu ꢀtlu de prejudiciu moral” – nu poate fi interpretat ca o renunțare la acest

drept în numele fiului său mino

r

.

Î

n fapt, cerințele impuse instanțelor de

art. 17 erau independente de orice cerere formală de consꢀtuire ca parte

civilă, precum și de orice cerere specifică de acordare de despăgubiri

pentru prejudiciul moral, formulate de reprezentantul legal al persoanei

lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Asꢁel, argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul a renunțat la

dreptul său la despăgubiri, prin intermediul reprezentantului său, prin

limitarea recursului la aspectele penale ale cauzei, este greșit. În fapt,

Tribunalul însăși i-a acordat despăgubiri reclamantului din oficiu, în decizia

sa din 22 decembrie 2009. Și mai important, exista o pracꢀcă constantă,

care confirmă natura

ex officio

a anchetei. Asꢁel, în decizia n

r

.

1

776/20

05,

Înalta Curte de Casație și Jusꢀție, întemeindu-se tocmai pe art. 17

menționat anterior, a casat o decizie, deoarece curtea de apel, deși l-a

condamnat pe soț pentru uciderea soției sale, a omis să examineze

problema acordării unor despăgubirilor copiilor minori ai vicꢀmei. În același

sens, în cauza n

r

.

2

54/1990, Tribunalul Bucureșꢀ a respins ca fiind contrară

intereselor copiilor minori renunțarea la dreptul de a primi despăgubiri,

formulată de mamă în numele lo

r

.

P

rin urmare, este destul de surprinzător

că, în prezenta cauză, aceeași instanță a decis să nu acorde asꢁel de

despăgubiri, fără să ofere vreo jusꢀficare, în decizia sa din 26 aprilie 2012.

Acest comportament arbitrar al Tribunalului a fost imputat chiar de către

procuror, care s-a plâns de faptul că Tribunalul nu a acordat despăgubiri (a

se vedea punctul 17). Având în vedere faptul că, deși Curții de Apel

Bucureșꢀ i s-a solicitat să remedieze acest comportament al instanței

inferioare, nu a făcut acest lucru, reclamantul a fost vicꢀma unei grave

denegări de dreptate și, prin urmare, a unei încălcări a art. 6 din Convenție,

care nu este absorbită sau anulată de o încălcare disꢀnctă a art. 3.

2

9

din hotărâre, considerăm că asꢁel, Camera ar fi trebuit să afirme, în

termeni mai principiali și mai clari, că statelor membre ale Consiliului

Europei le revine obligația poziꢀvă, în temeiul Convenției Europene a

Drepturilor Omului, de a interzice toate formele de violență împotriva

copiilor, în toate mediile, și de a cerceta, urmări penal și pedepsi

persoanele responsabile de asꢁel de acte de violență: expresia „ar trebui

”

,

asꢁel cum este uꢀlizată la punctul 51, nu reflectă în mod corespunzător

această obligație, asꢁel cum există în prezent. Această pedeapsă ar trebui

să fie suficient de severă pentru a avea un efect disuasiv, asꢁel cum impune

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței

împotriva femeilor și a violenței domesꢀce (a se vedea punctul 27) și

Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului

(punctul 32). Arꢀcolul 45 din Convenția Consiliului Europei menționată

anterior impune părților să adopte măsuri proporționale cu gravitatea

infracțiunilor; părților li se cere, de fapt, „[să ia] măsurile legislaꢀve sau alte

măsuri necesare pentru a se asigura că infracțiunile stabilite în

conformitate cu [convenția] sunt pasibile de sancțiuni eficiente,

proporționale și disuasive, luând în considerare gravitatea acestora

”

.

Observăm că D.D. a fost condamnat pentru abuzuri fizice și verbale

săvârșite împotriva reclamantului pe parcursul unei perioade de doi ani

(2002-2004), însă acesta a fost condamnat la o simplă pedeapsă cu

închisoarea cu suspendare. În mod clar, o asꢁel de pedeapsă nu ar fi în

concordanță cu standardele internaționale menționate anterio

r

.

3

0

OPINIA PARȚIAL CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI BOŠN

JAK

Deși împărtășesc opinia majorității, potrivit căreia în speță a fost încălcat

aspectul procedural al art. 3 din Convenție, nu pot subscrie la unele dintre

moꢀvele expuse în hotărâre. În opinia mea, circumstanțele descrise la

punctele 42-44 din hotărâre sunt, în sine, suficiente pentru a constata

încălcarea menționată. Autoritățile competente nu au luat nicio măsură în

ceea ce privește primele patru plângeri penale depuse de către mama

reclamantului. După ce s-au decis să reacționeze, autorităților le-a luat

aproape trei ani și jumătate să finalizeze ancheta într-un caz care privește

comiterea de abuzuri împotriva unui copil, iar procedura în ansamblul său a

durat mai mult de opt ani pentru trei grade de jurisdicție, cu intervenția

unei perioade semnificaꢀve de inacꢀvitate. Faptul că, în cele din urmă,

autorul a fost condamnat și a primit o pedeapsă de un an de închisoare cu

suspendare nu poate în niciun caz să compenseze lipsa gravă de diligență în

instrumentarea cauzei sau să conducă la concluzia că ancheta privind

acuzațiile de rele tratamente aplicate unui copil vulnerabil a fost eficientă.

Cu toate acestea, majoritatea a decis să evidențieze moꢀvele

suplimentare pe care s-a bazat constatarea unei încălcări a art. 3 sub aspect

procedural. Aceste moꢀve sunt dezvoltate la punctele 47-51 din hotărâre.

Potrivit primului argument al majorității, autoritățile nu i-au acordat

reclamantului nicio despăgubire pentru durata excesivă a procedurii, în

ꢀmp ce autorul infracțiunii a beneficiat de o reducere a pedepsei pentru

același moꢀv. Și totuși, este dificil de imaginat vreo formă de despăgubire a

vicꢀmei, în cadrul procedurii penale, pentru durata excesivă a aceleiași

proceduri. O asꢁel de despăgubire poate fi solicitată și acordată în cadrul

unei proceduri separate, însă reclamantul nu a inițiat niciodată o asꢁel de

procedură. Nu consider că aspectul procedural al art. 3 din Convenție

impune înaltelor părți contractante să acorde despăgubiri pentru durata

posibil excesivă a procedurii penale, în cadrul procedurii respecꢀve.

În plus, majoritatea este de părere că reclamantul ar fi trebuit să

primească despăgubiri pentru abuzurile suferite, pentru a contrabalansa

durata excesivă a procedurii și pentru a fi respectate standardele unei

anchete eficiente (a se vedea punctul 48 din hotărâre). Faptul că

reclamantul nu a primit despăgubiri pentru abuzurile suferite este abordat

separat, în cadrul examinării capătului de cerere formulat în temeiul art. 6,

și este posibil să nu fie considerată pe deplin adecvată sancționarea statului

pârât de două ori pentru aceeași omisiune, în temeiul a două dispoziții

diferite ale Convenției. În orice caz, împreună cu judecătorii Yudkivska și

Ranzoni, mi-am exprimat dezacordul cu privire la opinia majorității conform

3

1

căreia, în speță, instanțele naționale aveau obligația, în temeiul Convenției,

să acorde reclamantului despăgubiri în această privință. Consider că aceste

argumente (în special faptul că mama reclamantului, acționând în numele

acestuia, a renunțat în mod expres la orice cerere de despăgubire) sunt, de

asemenea, relevante pentru problema încălcării art. 3.

În cele din urmă, după citarea documentelor internaționale de la punctul

50, majoritatea subliniază, la punctul 51, că respectarea demnității copilului

nu poate fi asigurată dacă instanțele naționale ar accepta orice formă de

jusꢀficare a actelor de rele tratamente și că statele membre ar trebui să

depună eforturi pentru a proteja în mod expres și exhausꢀv demnitatea

copiilor, prin adoptarea unui cadru juridic adecvat. Deși nu pot decât să fiu

de acord cu aceste lucruri, este greu de înțeles de ce aceste principii susțin

constatarea unei încălcări în speță. În special, instanțele naționale au

condamnat într-adevăr autorul faptelor, însă, aparent, nu au găsit nicio

jusꢀficare pentru actele sale. La nivel legislaꢀv, statul pârât a adoptat Legea

privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, ale cărei dispoziții

relevante garantează dreptul la respectarea personalității copilului și

interzice în mod expres pedepsele fizice sau umilitoare ori tratamentele

inumane (a se vedea punctul 21 din hotărâre). Ar putea fi corect să afirmăm

că, la nivel abstract, statul pârât a respectat aceste cerințe. Întârzierile

inexplicabile și excesive, care au avut loc în speță, nu par a fi rezultatul unor

posibile deficiențe ale cadrului juridic.

Atunci când constată încălcarea oricărui arꢀcol din Convenție, Curtea are

obligația de a transmite un mesaj clar autorităților naționale cu privire la

acele acțiuni sau omisiuni ale acestora incompaꢀbile cu cerințele

Convenției. În opinia mea, argumentelor evidențiate la punctele 47-51 le

lipsesc claritatea, forța și puterea de convingere care sunt necesare pentru

a preveni viitoare încălcări.

3

2

OPINIA COMUNĂ PARȚIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORILOR

YUDKIVSKA, RANZONI ȘI BOŠNJAK

Regretăm că nu putem fi de acord cu raționamentul și concluzia

majorității în conformitate cu art. 6, în ceea ce privește echitatea procedurii

în cauza reclamantului.

În primul rând, considerăm că majoritatea nu a abordat în mod

corespunzător excepția ridicată de Guvern privind neepuizarea căilor de

atac interne. La punctul 69, după ce a constatat încălcarea art. 6, aceasta

afirmă pur și simplu că excepția de neepuizare a căilor de atac este, „prin

urmar

e

”

, respinsă. Cu toate acestea, o excepție de inadmisibilitate nu poate

fi respinsă pentru că a fost constatată o încălcare pe fond; în caz contrar,

principiul subsidiarității ar fi ignorat și întreaga logică a art. 35 ar fi

subminată. Cur

tea

poate aborda această chesꢀune numai

după

epuiza

rea

tuturor căilor de atac interne.

Câteva explicații privind această abordare pot fi găsite la punctul 63.

Potrivit majorității, procedura în cauză depășește un simplu liꢀgiu între

persoane fizice și, prin urmare, angajează răspunderea statului din

perspecꢀva art. 6 § 1 din Convenție; așadar, este de presupus că statul ar

trebui să acționeze

proprio motu

și reclamantul nu trebuia să solicite

despăgubiri în cursul procedurii penale sau să inițieze o acțiune civilă

separată, asꢁel cum a susținut Guvernul.

Din păcate, nu suntem de acord cu această interpretare a obligațiilor

poziꢀve care le revin statelor membre în temeiul art. 6. Este adevărat că

părțile contractante ar trebui să asigure o protecție eficientă a copiilor și a

altor persoane vulnerabile împotriva relelor tratamente [a se vedea

O’Keeffe împotriva Irlandei

(MC), n

r

.

3

5810/09, pct.

144, CEDO

201

4

(extrase)]. Cu toate acestea, această obligație poziꢀvă prevăzută de art. 3

din Convenție nu poate, în opinia noastră, să fie exꢀnsă la art. 6, care

prevede garanții procedurale minime în ceea ce privește stabilirea

drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unei persoane, sau a unei

acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. De exemplu, un stat

membru are obligația de a furniza asistență juridică gratuită unei vicꢀme

vulnerabile la acte de tortură, asꢁel încât să asigure parꢀciparea efecꢀvă a

acesteia în cadrul procedurilor interne relevante, dar aceasta este o

obligație care îi revine în temeiul art. 3 din Convenție și nu în temeiul art. 6

(a se vedea

Savitskyy împotriva Ucrainei

, n

r

.

3

8773/05, pct. 119, 26 iulie

2012

).

Trebuie să se sublinieze de la bun început că aplicabilitatea art. 6 în

speță este îndoielnică, având în vedere faptul că reclamantul nu a inițiat

3

3

nicio acțiune civilă în cadrul procedurii în cauză (a se compara cu

Hame

r

împotriva Franței

, 7 august 1996, pct. 68-79,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-III). În plus, obligațiile poziꢀve ale statului de a proteja un minor,

inclusiv obligația de a oferi despăgubiri pentru abuzuri, au fost abordate

suficient în constatările Curții în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea în

special punctul 47 din hotărâre). Art. 6 și cerințele privind un proces

echitabil au o natură diferită. Domeniul de aplicare al noțiunii de caracter

echitabil al procedurii nu ar trebui să fie exꢀns pentru a include cerința de a

acorda despăgubiri

proprio motu

, nici măcar celor mai vulnerabile părți la

procedură

.

În conꢀnuare, majoritatea concluzionează că „raționamentul curții de

apel nu a avut niciun temei juridic

”

,

d

eoarece „[a]vând în vedere

exprimarea neechivocă a obligației consacrate la art. 17 C. proc. pen.,

curtea de apel ar fi trebuit să examineze pe fond dreptul la despăgubiri,

pentru a decide dacă reclamantul avea sau nu dreptul să primească

despăgubiri.

”

În concluzie, majoritatea a depășit limitele stabilite în Convenție în

vederea examinării dreptului procedural național, acționând în calitate de

„instanță de gradul patru” într-o situație în care nu se poate considera că

instanțele naționale au acționat în mod arbitra

r

.

Art. 17 C. proc. pen. Prevede obligația instanței de a

cere

persoanei în

cauză, prin reprezentantul legal al acesteia, „să prezinte situația cu privire

la înꢀnderea pagubei materiale și a daunelor morale

”

.

D

e asemenea,

prevedea că instanța trebuia „

să se pronunțe

din oficiu asupra reparării

pagubei și a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este

consꢀtuită parte civilă” (a se vedea punctul 24 din hotărâre).

Potrivit Guvernului, mama reclamantului, în calitate de reprezentant

legal al acestuia, a precizat clar în cursul procedurii că „nu solicită [...]

despăgubiri cu ꢀtlu de prejudiciu moral” din partea pârâtului (a se vedea

punctul 60 din hotărâre). Acest lucru nu a fost infirmat de reclamant. Prin

urmare, nu se poate considera că autoritățile judiciare naționale au ignorat

cerința prevăzută la art. 17, menționată anterior, de a

cere

persoanei în

cauză să precizeze poziția sa cu privire la prejudiciul suferit. De asemenea,

această dispoziție impunea instanței

să se pronunțe asupra

chesꢀuni

i

despăgubirilor, însă nu afirma că aceasta trebuie

să acorde

despăgubiri

.

Având în vedere poziția reprezentantei reclamantului, menționată anterior,

nu se poate afirma că decizia curții de apel de a nu acorda despăgubiri nu a

avut niciun temei juridic, iar decizia în cauză nu pare să fie arbitrară.

Prin urmare, prezenta cauză nu poate fi comparată cu cele două cauze la

care se face referire în prezenta hotărâre, și anume

Anđelković împotriva

Serbiei

(n

r

.

1

401/08, 9

aprilie 2013

)

,

în care raționamentul explicit al

3

4

instanței cu privire la obiectul cauzei „s-a bazat pe ceea ce pare a fi o

afirmație abstractă, care a depășit orice marjă de apreciere rezonabilă de

care dispune o instanță

”

,

s

au

Bochan împotriva Ucrainei (nr.

2)

[(MC),

n

r

.

2

2251/0

8,

CEDO 2015]

,

în care în mod deliberat Curtea Supremă a

Ucrainei a interpretat eronat această hotărâre a Curții.

Deși curtea de apel nu s-a pronunțat cu privire la problema

despăgubirilor, această omisiune nu consꢀtuie, în opinia noastră, o

denegare de dreptate, conform concluziei majorității.