AFFAIRE ȘERBAN c. ROUMANIE AFFAIRE ȘERBAN împotriva ROMÂNIEI (Cerere nr. 29453/07) HOTĂRÂRE STRASBOURG 5 iulie 2016 Această hotărâre este definitivă. Ea poate suferi corecturi de formă. În cauza Șerban c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), șezând în completul compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secțiune, După deliberare în camera de consiliu la data de 14 iunie 2016, Pronunță hotărârea de mai jos, adoptată la această dată: PROCEDURĂ
1.La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 29453/07) împotriva României, introdusă de un cetățean al acestui stat, dl. Gilă-Sandu Șerban (« reclamantul »), care a sesizat Curtea la 10 iulie 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).
2.Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de d-na G. N. Runcanu, avocat la București. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agenții săi, d-na H. R. Radu, din ministerul Afacerilor Străine.
3.La data de 10 martie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FOND I.
4. Reclamantul s-a născut în 1973 și locuiește în Drobeta Turnu-Severin.
5.În anul 2000, parchetul de pe lângă tribunalul județean Mehedinți (« parchetul ») s-a sesizat cu o cauză de trafic de droguri. Printr-un rechizitoriu din 19 octombrie 2000, parchetul a trimis în judecată pe R.G.G. și R.A. (« soții R. »), pe Ș.G., care era soția reclamantului, pe D.F. și a dispus continuarea investigației penale privind reclamantul, care între timp plecase în străinătate.
6.Printr-o sentință din 20 iunie 2001, tribunalul județean Mehedinți a condamnat soții R., pe Ș.G. și pe D.F. la diverse pedepse de închisoare, care au fost apoi majorate, în cale de atac, de curtea de apel Craiova și de Înalta Curte de Casație și Justiție. În cadrul acestei proceduri, soții R., Ș.G. și D.F. au făcut declarații care incriminau reclamantul.
7.La data de 30 aprilie 2003, reclamantul a fost identificat de către autoritățile spaniole, cărora le-a declarat o identitate falsă, și a fost returnat în România.
8.La data de 1 mai 2003, reclamantul a fost plasat în arest preventiv prin ordonanță a parchetului, iar la 2 mai 2003, în detenție preventivă pentru o durată de cinci zile.
9.La data de 6 mai 2003, în cadrul procedurilor penale împotriva reclamantului, parchetul l-a audiat ca martori pe soții R., Ș.G. și D.F., care ispășeau pedepsele de închisoare la penitenciarul Drobeta Turnu-Severin. Cu excepția lui R.A., aceștia au revenit asupra declarațiilor pe care le-au făcut în cadrul procedurilor penale care au dus la condamnarea lor pentru trafic de droguri și au declarat că nu aveau cunoștință cu privire la implicarea reclamantului în astfel de trafic. Parchetul a procedat de asemenea la audierea martorilor F.L.S., B.D.A., H.P.N., Ș.B. și C.I.M. Unele din declarațiile acestora incriminau reclamantul.
10.Printr-un rechizitoriu din 17 martie 2004, parchetul a trimis reclamantul în judecată pentru trafic de droguri. Conform parchetului, acesta ar fi distribuit cannabis mai multor persoane care se ocupau de vânzarea acesteia. Parchetul s-a bazat în special pe declarațiile făcute de soții R. în cadrul procedurilor penale care îi vizau, pe declarația făcută de R.A. în cadrul procedurilor penale împotriva reclamantului, precum și pe declarațiile lui B.D.A. și F.L.S. Parchetul a citat de asemenea rapoartele expertizelor științifice efectuate în 2000 asupra substanțelor găsite la domiciliile soților R. și ai Ș.G., care au relevat prezența cannabisului. În fața parchetului, reclamantul a negat faptele care i se imputau.
11.La o dată ulterioară neprecizată, reclamantul a părăsit teritoriul român.
12.Cauza a fost înregistrată de tribunalul județean Mehedinți (« tribunalul județean »), care a audiat, în prezența avocatului ales de reclamant, toți martorii indicați în rechizitoriu. Reclamantul nu era prezent deoarece între timp fusese plasat în detenție preventivă în Spania pentru diverse infracțiuni. Printr-o sentință din 21 octombrie 2004, tribunalul l-a condamnat la o pedeapsă de șase ani de închisoare pentru trafic de droguri și fals declarații de identitate.
13.Această sentință a fost anulată, în apel de către reclamant, de o hotărâre a curții de apel Craiova (« curtea de apel ») din 20 aprilie 2005, care a trimis cauza din nou în fața tribunalului județean pentru ca reclamantul să fie regulat citat la judecată.
14.Cauza a fost înregistrată din nou de tribunalul județean, care a audiat reclamantul, care se întorsese în România la o dată neprecizată. Acesta a negat faptele care i se imputau. Tribunalul a audiat de asemenea ca martori pe C.I.M., Ș.G., D.F., H.P.N. și Ș.B. Aceștia din urmă și-au modificat declarațiile făcute în faza investigației penale, susținând, între altele, că polițiștii i-au forțat să semneze fără a citi și că acestea nu corespundeau realității faptelor. Ei au declarat că nu aveau cunoștință cu privire la implicarea reclamantului în trafic de droguri. Soții R., B.D.A. și F.L.S. nu s-au prezentat în fața tribunalului, în ciuda mandatelor de comparație emise de acesta.
15.La ședința din 27 aprilie 2006, tribunalul județean a luat act de informațiile comunicate de poliție conform cărora martorii B.D.A. și F.L.S. nu au putut fi localizați. Tribunalul a întrebat părțile dacă doresc ca declarațiile anterioare ale acestor martori să fie citite în ședința publică, conform articolului 327 § 3 al Codului de procedură penală (« CCP »). Avocatul reclamantului a declarat, în prezența acestuia din urmă, că are cunoștință de aceste declarații și că nu dorește ca acestea să fie citite.
16.Printr-o sentință din 4 mai 2006, tribunalul județean a condamnat reclamantul la o pedeapsă de patru ani și șase luni de închisoare pentru trafic de droguri și fals declarații de identitate. Tribunalul s-a bazat pe declarațiile făcute de R.G.G. în cadrul procedurilor penale care o vizau, precum și în faza investigației penale împotriva reclamantului. S-a bazat de asemenea pe declarațiile pe care R.A., F.L.S., B.D.A., C.I.M. și D.F. le-au făcut în faza investigației penale împotriva reclamantului, precum și pe declarația pe care R.A. a făcut-o în primul ciclu procedural. Tribunalul a considerat că, deși unii martori și-au modificat declarațiile, noile declarații nu erau convingătoare. Privitor la neprezentarea mai multor martori, părțile relevante ale sentinței se citesc după cum urmează: « Deși martorii R.G.G., R.A., B.D.A. și F.L.S. au fost auziți în faza investigației penale și cu ocazia primului ciclu procedural în fața tribunalului, nu au putut fi auziți din nou cu ocazia noii proceduri deoarece soții R. au plecat în străinătate, cei doi alți martori au plecat din orașul lor și noua adresă nu este cunoscută, așa cum rezultă din procesele-verbale de căutare din dosar. (...) »
17.Reclamantul a declarat apel. Printr-o hotărâre din 21 septembrie 2006, curtea de apel a admis parțial apelul și a achitat reclamantul de acuzația de fals declarații de identitate. Curtea de apel a confirmat totuși condamnarea sa pentru trafic de droguri și a menținut pedeapsa de închisoare pronunțată de tribunalul județean. Hotărârea curții de apel conține, între altele, următoarele pasaje: « Faptul că martorii în cauză și-au modificat declarațiile făcute în faza investigației penale, susținând în fața tribunalului că nu știau de conținutul acestor declarații când le-au semnat și că în realitate inculpatul Șerban Gilă Sandu nu era implicat în achiziționarea și distribuirea cannabisului nu poate fi reținut în favoarea reclamantului, în măsura în care niciun din acești martori nu indică persoana de la care s-a procurat drogul, atunci când este cert că au fost prinși în timp ce îl vindeau sau îl dețineau pentru consum propriu, și că, anterior, martorii R.G.G., D.F. și Ș.G. fuseseră condamnați pentru aceeași infracțiune și declaraseră că drogul provine de la inculpatul Șerban Gilă Sandu. »
18.Această hotărâre a fost confirmată de o hotărâre definitivă din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (« Înalta Curte »). Părțile relevante ale hotărârii sunt redactate după cum urmează: « Privitor la critica conform căreia condamnarea a fost pronunțată pe nedrept pe baza unor probe care nu erau concludente, Înalta Curte observă că argumentele inculpatului conform cărora nu a participat la achiziționarea sau la punerea în vânzare a drogului (...) nu sunt întemeiate, vinovăția sa fiind dovedită prin declarațiile coparticipanților Ș.G., R.G.[G.], D.F. și R.A. care au fost anterior condamnați pentru aceste fapte, [declarații] care sunt corroborate de declarațiile martorilor auziți în cauză, care au fost toate făcute în faza investigației, și din care rezultă, fără îndoială, că inculpatul s-a procurat droguri pe care le-a vândut prin intermediul soților R. și al propriei soții (...) Argumentele inculpatului au fost examinate de către instanța de apel care le-a respins în mod motivat, la fel cum a procedat și instanța de prim grad care a analizat în detaliu declarațiile martorilor, și în special modificările declarațiilor făcute în faza investigației, [reținând că] unii din participanți fuseseră deja condamnați și deja ispășiseră pedepsele, iar alții beneficiaseră de hotărâri de neînceput de urmărire penală, ceea ce le lipsia orice interes în a adopta o conduită procesual sinceră. »
19.Reclamantul a ispășit o parte din pedeapsa sa și a fost eliberat în condițional la 7 aprilie 2010. II.
20. Dispozițiile relevante ale CCP, în vigoare la momentul faptelor, sunt rezumate în cauza Prăjină c. România (nr. 5592/05, §§ 26-27, 7 ianuarie 2014). În particular, art. 327 era redactat, în al treilea paragraf, după cum urmează: « Dacă nu mai este posibil să se audă din nou pe martor, tribunalul procede la citirea declarației pe care acelaș martor a făcut-o în faza investigației penale și o ia în considerare pentru soluționarea cauzei. »
21.Privitor în special la prezența apărătorului suspecților (învinuit) sau a inculpaților la actele investigației penale, art. 172 § 1 al CCP o autoriza, precum și posibilitatea de a formula solicitări sau de a depune precizări scrise. Absența apărătorului nu împiedica realizarea actului, dacă era dovedit că apărătorul fusese informat cu privire la data și ora acestuia. O modificare operată de legea nr. 235/2006 destinată să circumscrie prezența apărătorului doar la actele care « implică[u] audierea sau prezența suspecților sau a inculpaților » a fost declarată neconstitucțională de Curtea Constituțională. În decizia sa din 20 noiembrie 2007, aceasta a considerat că o asemenea modificare echivala cu o limitare nejustificată a drepturilor apărării.
I. PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 d) AL CONVENȚIEI
22.Reclamantul se plânge că procedura penală dusă împotriva sa nu a fost echitabilă. În particular, alege nerespectarea dreptului său de a cere ca martori diferiți, ale căror declarații au servit pentru justificarea condamnării sale, să fie încrucișați în ședință publică, drept așa cum este prevăzut de art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, care este redactat după cum urmează: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei învinuiri în materie penală aduse împotriva sa. (...) 3. Orice persoană acuzată are în special dreptul la: (...) d) a încrucișa martori sau a cere încrucișarea martorilor acuzării și obținerea convocării și a încrucișării martorilor pentru apărare în aceleași condiții ca martori ai acuzării (...) » A. Privitor la admisibilitate
23.Curtea constată că acest motiv de plângere nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției, și că nu se confruntă de altfel cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil. B. Pe fond 1. Tezele părților
24.Reclamantul consideră că procedura penală dusă împotriva sa a fost inechitabilă în măsura în care nici avocatul său, nici el însuși nu au putut, la niciun moment al procedurilor, cere încrucișarea martorilor acuzării. În faza investigației penale, nu au fost informați cu privire la data la care acești martori au fost auziți. Aceștia nu s-au prezentat în fața instanțelor pentru a face declarații; reclamantul se referă în special la soții R. Se critică de asemenea folosirea elementelor de probă, printre care declarația lui R.G.G., care au fost examinate în proceduri penale în care nu era parte. În sfârșit, indică faptul că a cerut constant instanțelor să convoace și să audă martori ai acuzării.
25.Guvernul consideră că procedura penală a fost echitabilă în ansamblu și a respectat principiile contradictoriu și egalității armelor. Privitor la faza investigației, consideră că, din 1 mai 2003, data la care reclamantul a luat cunoștință de învinuirile împotriva sa, acesta putea participa la orice act al investigației penale; totuși, plecând din țară, a ales să nu se prevaleze de această posibilitate și avocatul său nici nu a formulat solicitări în acest sens.
26.Privitor la procedura în fața instanțelor, Guvernul susține că reclamantul a avut ocazia adecvată să ia cunoștință de toate elementele de probă depuse în dosar de către cealaltă parte și să le comenteze. Guvernul se referă în particular la declarațiile incriminatoare pe care soții R. și D.F. le-au făcut în cadrul procedurilor penale care îi vizau și pe care le-au confirmat în faza investigației penale în cauza de față. Observă de asemenea că, în primul ciclu procedural, avocatul ales de reclamant era prezent la audierea de către tribunal a martorilor principali. Mai mult, orice lacună constatată în acest prim ciclu procedural a fost remediată atunci când curtea de apel a admis apelul reclamantului prin hotărârea sa din 20 aprilie 2005.
27.Privitor la al doilea ciclu procedural, Guvernul consideră că din motive obiective, instanțele nu au audiat ca martori pe soții R., B.D.A. și F.L.S., noile domicilii ale acestora nu fiind identificate. De altfel, nici reclamantul, nici avocatul său nu au insistat ca aceștia să fie auziți în procedura în prima instanță sau în apel; aceasta echivalează, în opinia Guvernului, cu o renunțare la dreptul de a face să fie auziți acești martori. În sfârșit, Guvernul observă că condamnarea reclamantului nu se baza numai sau în mod determinant pe depozițiile acestor martori, în măsura în care alte elemente de probă (raportul de expertiză științifică, declarațiile reclamantului) au fost luate în considerare. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale relevante
28.Curtea se referă la principiile relevante privitor la criteriile de apreciere a plângerilor formulate pe baza articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției cu privire la absența martorilor la ședință, așa cum sunt expuse în hotărârile Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [Marea Cameră] (nr. 26766/05 și 22228/06, §§ 118-147, CEDO 2011) și Schatschaschwili c. Germania [Marea Cameră] (nr. 9154/10, §§ 100-131, CEDO 2015).
29.În hotărârea sa Schatschaschwili (precitată, § 107), Curtea a amintit că, conform principiilor deduse din hotărârea Al-Khawaja și Tahery precitată, examinarea compatibilității cu art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției a unei proceduri în care declarațiile unui martor care nu s-a prezentat și nu a fost încrucișat în procesul penal sunt folosite ca probe comportă trei etape (ibidem, § 152). Curtea trebuie să stabilească: i. dacă a existat un motiv serios justificând neprezentarea martorului și, în consecință, admiterea ca probă a depoziției acestuia (ibidem, §§ 119-125); ii. dacă depozitia martorului absent a constituit unicul sau determinantul temei al condamnării (ibidem, §§ 119 și 126-147); și iii. dacă au existat elemente compensatoare, în special garanții procedurale solide, suficiente pentru a contracara dificultățile cauzate apărării în consecință admiterii unei asemenea probe și pentru a asigura echitatea procedurilor în ansamblu (ibidem, § 147).
30.Este necesar să se insiste asupra faptului că lipsa unui motiv serios justificând absența unui martor al acuzării constituie un element de greutate atunci când se apreciază echitatea globală a unui proces; un asemenea element este susceptibil să echilibreze balanța în favoarea unui constat de încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) (ibidem, § 113). b) Aplicarea acestor principii în cauza de față
31.În cauza de față, Curtea trebuie deci să verifice dacă cele trei etape ale criteriului Al-Khawaja și Tahery – în ordinea definită în acea hotărâre – care sunt interdependente și, luate în ansamblu, servesc la stabilirea dacă procedura penală în cauza de față a fost în general echitabilă (Schatschaschwili, precitată, § 118).
32.Privitor la prima etapă, Curtea observă că, în al doilea ciclu procedural care a dus la condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri, instanțele interne nu au audiat patru din martorii indicați în rechizitoriul parchetului, mai precis, soții R., B.D.A. și F.L.S. Observă de asemenea că tribunalul județean i-a convocat regulat la judecată și a emis mandate de comparație pentru a asigura prezența lor (§14 mai sus). Totuși, aceștia nu s-au prezentat, tribunalul județean observând, în sentința sa din 4 mai 2006, că soții R. au plecat în străinătate și că noua adresă a celorlalți doi martori nu era cunoscută (§16 mai sus).
33.Curtea admite că, emitând mandate de comparație, instanțele interne au confirmat absența acestor martori la adresa lor obișnuită, dar observă că nu rezultă din dosar că măsuri concrete au fost luate pentru a-și localiza noile adrese, căutând în mod activ sau recurgând, după caz, la mecanismele de cooperare internațională în materie penală. Guvernul nu a susținut, de altfel, în observațiile sale, că asemenea măsuri ar fi fost luate.
34.Prin urmare, Curtea consideră că instanța de fond nu a invocat un motiv serios justificând neprezentarea celor patru martori și admiterea ca probe a depozițiilor lor.
35.Privitor la punctul dacă depozitia martorilor absenți a constituit unicul sau determinantul temei al condamnării reclamantului, Curtea observă că, în hotărârea sa din 21 februarie 2007, Înalta Curte a justificat condamnarea prin declarațiile soților R. și ai lui Ș.G. și D.F. care au fost anterior condamnați pentru aceste fapte și a reținut că acestea sunt corroborate de declarațiile martorilor auziți în faza investigației penale (§18 mai sus). Curtea deduce din aceasta că, în opinia Înaltei Curți, declarațiile soților R. au avut o greutate determinantă pentru justificarea condamnării reclamantului și nu vede motiv să pună în îndoială acest constat. Observă de asemenea că Înalta Curte a menționat declarațiile făcute de toți martorii auziți în faza investigației penale, în ceea ce privește faptul că acestea confirmau declarațiile martorilor principali. Curtea deduce din aceasta că declarațiile celorlalți martori, printre care B.D.A. și F.L.S., au avut o anumită greutate în condamnarea reclamantului, în special în lumina faptului că, ținând seama de natura faptelor imputate reclamantului, acuzația se baza în principal pe mărturii.
36.În aceste condiții, Curtea consideră că depozițiile martorilor absenți au fost « determinante », adică susceptibile să emită o decizie în cauză.
37.În sfârșit, privitor la verificarea existenței unor elemente compensatoare, în special garanții procedurale solide, suficiente pentru a contracara dificultățile cauzate apărării, Curtea observă că Guvernul atribuie o oarecare greutate faptului că depozițiile soților R. au fost de asemenea făcute în cadrul procedurilor penale care îi vizau (§26 mai sus). Curtea nu poate totuși accepta acest argument, în măsura în care reclamantul nu era parte în această procedură și că nu a putut avea cunoștință de declarațiile făcute în acel cadru (a se vedea, mutatis mutandis, Lucà c. Italia, nr. 33354/96, §§ 41-42, CEDO 2001-II).
38.Curtea ia de asemenea nota de argumentul Guvernului conform căruia, în faza urmăririi penale, reclamantul putea participa la orice act al investigației penale împotriva sa (§25 mai sus). Totuși, observă că Guvernul nu a susținut că reclamantul sau avocatul său au fost dovedit informați cu privire la date și orele la care au avut loc diferitele acte procedurale, așa cum cerea de altfel art. 172 § 1 al CCP (§21 mai sus). Curtea nu poate de asemenea să primească argumentele Guvernului conform cărora, plecând din teritoriul național, reclamantul a renunțat la dreptul de a face să fie auziți martorii în cauză. Reaminteste că renunțarea la drepturile garantate de art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției trebuie să fie stabilită în mod clar și trebuie să se înconjoare de un minimum de garanții corespunzând gravității sale (Poitrimol c. Franța, 23 noiembrie 1993, § 31, seria A nr. 277-A și Aliykov c. Bulgaria, nr. 333/04, § 51, 3 decembrie 2009).
39.Curtea observă apoi că, în primul ciclu procedural, toți martorii au fost auziți în prezența avocatului ales de reclamant (§12 mai sus). Totuși, observă că această procedură a fost anulată prin hotărârea din 20 aprilie 2005 a curții de apel, care a trimis cauza din nou în fața tribunalului județean pentru ca reclamantul să fie regulat citat la judecată (§13 mai sus). Consideră că acest trimitere nu era fără consecințe pentru depozițiile făcute în acest prim ciclu procedural. Observă deci că, în al doilea ciclu procedural, doar tribunalul județean s-a referit la o reluare a declarației pe care R.A. a făcut-o în primul ciclu procedural (§16 mai sus). Pentru restul, tribunalul județean, la fel cum a procedat curtea de apel și Înalta Curte, s-a referit în principal la declarațiile făcute în faza investigației și cărora le-a atribuit o anumită greutate (paragrafele 16-18 mai sus). La acest aspect, Curtea observă că condamnarea reclamantului s-a bazat în principal pe mărturii și că nu exista în dosar alte elemente de probă solide susceptibile să corrobore aceste depozițiile. Este deci de opinia că audierea martorilor în primul ciclu procedural, în prezența avocatului ales de reclamant, nu i-a dat ocazia de a remedia dificultățile cu care s-a confruntat apărarea sa.
40.Prin urmare, consideră că instanțele naționale nu au luat măsuri compensatoare pentru a permite o apreciere echitabilă și adecvată a fiabilității mărturii în cauză (Gökbulut c. Turcia, nr. 7459/04, § 70, 29 martie 2016).
41.Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a conchide că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției. II.
42. Reclamantul se plânge, invocând în esență art. 5 § 1 c) al Convenției, de ilegalitatea privației de libertate dintre 2 și 6 mai 2003.
43.Or, Curtea observă că acest motiv de plângere a fost ridicat mai mult de șase luni după expirarea măsurii criticate de reclamant (Mujea c. România (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).
44.Se urmează că acest motiv este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.
45. Conform articolului 41 al Convenției: « Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Statului pârât nu permite să se remedeze decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, după caz, o satisfacție echitabilă. » A. Daune
46.Reclamantul cere, în urma prejudiciului material pe care l-a suferit, suma de 29.179,59 lei români, reprezentând veniturile pe care le-ar fi putut obține dacă nu ar fi fost supus procedurilor penale în cauză. Cere de asemenea suma de 497.000 euro (EUR), în urma prejudiciului moral.
47.Guvernul se opune alocării acestor sume reclamantului.
48.Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Pe de altă parte, statuând în echitate, consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma de 2.400 EUR în urma prejudiciului moral. B. Cheltuieli și costuri
49.Reclamantul solicită de asemenea rambursarea cheltuielilor și costurilor pe care le-a suportat, fără a cuantifica cererea. Cu toate acestea, trimite copii a două facturi atestând plata de către avocatul său în fața Curții a costurilor de traducere a observațiilor sale în răspuns la observațiile Guvernului, precum și a cheltuielilor poștale ocazionate de trimiterea acestor observații.
50.Guvernul observă că reclamantul nu a cuantificat, nici nu a defalcat cererea sa.
51.Curtea observă că sumele cerute de reclamant sunt legate de trimiterea observațiilor sale în răspuns la observațiile Guvernului. Or, reclamantul a beneficiat de asistență juridică pentru a-și prezenta observațiile. Prin urmare, Curtea respinge cererea sa. C. Dobânzi mortoare
52.Curtea consideră oportun să alinieze rata dobânzilor mortoare cu rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la motivul de plângere bazat pe art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, suma de 2.400 EUR (doi mii patru sute de euro), plus orice sumă datorată în caz de impozitare, pentru prejudiciul moral, convertit în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la data de 5 iulie 2016, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte
AFFAIRE ȘERBAN c. ROUMANIE (Requête n o 29453/07) ARRÊT STRASBOURG 5 juillet 2016 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Șerban c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de : Paulo Pinto de Albuquerque, président, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, juges, et d’Andrea Tamietti, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 juin 2016, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29453/07) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Gilă-Sandu Șerban (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 juillet 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e G. N. Runcanu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. H. R. Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.Le 10 mars 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.
4. Le requérant est né en 1973 et réside à Drobeta Turnu-Severin.
5.En 2000, le parquet près le tribunal départemental de Mehedinți (« le parquet ») se saisit d’une affaire de trafic de drogue. Par un réquisitoire du 19 octobre 2000, le parquet renvoya en jugement R.G.G. et R.A. (« les époux R. »), Ș.G., qui était l’épouse du requérant, ainsi que D.F. et décida de poursuivre l’enquête pénale concernant le requérant, qui était entretemps parti à l’étranger.
6.Par un jugement du 20 juin 2001, le tribunal départemental de Mehedinți condamna les époux R., Ș.G. et D.F. à diverses peines de prison, qui furent ensuite majorées, lors des voies de recours, par la cour d’appel de Craiova et la Haute Cour de cassation et de justice. Dans le cadre de cette procédure, les époux R., Ș.G. et D.F. firent des déclarations qui incriminaient le requérant.
7.Le 30 avril 2003, le requérant fut identifié par les autorités espagnoles auxquelles il déclara une fausse identité et fut renvoyé en Roumanie.
8.Le 1 er mai 2003, le requérant fut placé en garde à vue par ordonnance du parquet et, le 2 mai 2003, en détention provisoire pour une durée de cinq jours.
9.Le 6 mai 2003, dans le cadre de la procédure pénale à l’encontre du requérant, le parquet entendit comme témoins les époux R., Ș.G. et D.F. qui purgeaient leurs peines de prison à la prison de Drobeta Turnu ‑ Severin. À l’exception de R.A., ils revinrent sur les déclarations qu’ils avaient faites dans le cadre de la procédure pénale à l’issue de laquelle ils avaient été condamnés pour trafic de drogue et indiquèrent qu’ils n’avaient pas connaissance de l’implication du requérant dans un tel trafic. Le parquet procéda également à l’audition des témoins F.L.S., B.D.A., H.P.N., Ș.B. et C.I.M. Certaines de leurs déclarations incriminaient le requérant.
10.Par un réquisitoire du 17 mars 2004, le parquet renvoya le requérant en jugement pour trafic de drogue. Selon le parquet, il aurait distribué du cannabis à plusieurs personnes qui s’occupaient de sa vente. Le parquet se fonda notamment sur les déclarations faites par les époux R. dans le cadre de la procédure les visant, sur la déclaration faite par R.A. dans le cadre de la procédure à l’encontre du requérant ainsi que sur les déclarations de B.D.A. et F.L.S. Le parquet cita également les rapports des expertises scientifiques effectuées en 2000 sur les substances trouvées aux domiciles des époux R. et de Ș.G., qui avaient relevé la présence du cannabis. Devant le parquet, le requérant nia les faits qui lui étaient reprochés. 11. À une date ultérieure non précisée, le requérant quitta le sol roumain. 12 . L’affaire fut enregistrée par le tribunal départemental de Mehedinți (« le tribunal départemental ») qui entendit, en la présence de l’avocat choisi par le requérant, tous les témoins indiqués dans le réquisitoire. Le requérant n’était pas présent parce qu’il avait entretemps été placé en détention provisoire en Espagne pour diverses infractions. Par un jugement du 21 octobre 2004, le tribunal le condamna à une peine de six ans d’emprisonnement pour trafic de drogue et fausse déclaration d’identité. 13 . Ce jugement fut annulé, sur appel du requérant, par un arrêt de la cour d’appel de Craiova (« la cour d’appel ») du 20 avril 2005, qui renvoya l’affaire devant le tribunal départemental pour que le requérant soit régulièrement cité à comparaître. 14 . L’affaire fut enregistrée à nouveau par le tribunal départemental, qui entendit le requérant, qui était, à une date non précisée, rentré en Roumanie. Il nia les faits qui lui étaient reprochés. Le tribunal entendit également C.I.M., Ș.G., D.F., H.P.N. et Ș.B. comme témoins. Ces derniers modifièrent les déclarations faites pendant l’enquête pénale, en faisant valoir, entre autres, que les policiers les avaient forcés à signer sans les lire et qu’elles ne correspondaient pas à la réalité des faits. Ils indiquèrent ne pas avoir connaissance de l’implication du requérant dans le trafic de drogue. Les époux R., B.D.A. et F.L.S. ne se présentèrent pas devant le tribunal, en dépit des mandats de comparution délivrés par celui-ci. 15. À l’audience du 27 avril 2006, le tribunal départemental prit acte des informations communiquées par la police selon lesquelles les témoins B.D.A. et F.L.S. n’avaient pas pu être localisés. Le tribunal demanda aux parties si elles souhaitaient la lecture en audience publique des déclarations antérieures de ces témoins, en application de l’article 327 § 3 du code de procédure pénale (« le CPP »). L’avocat du requérant déclara, en présence de ce dernier, qu’il avait connaissance de ces déclarations et qu’il ne souhaitait pas leur lecture. 16 . Par un jugement du 4 mai 2006, le tribunal départemental condamna le requérant à une peine de quatre ans et six mois de prison pour trafic de drogue et fausse déclaration d’identité. Le tribunal se fonda sur les déclarations faites par R.G.G. dans le cadre de la procédure pénale le visant ainsi que lors de l’enquête pénale visant le requérant. Il se fonda également sur les déclarations que R.A., F.L.S., B.D.A., C.I.M. et D.F. avaient faites lors de l’enquête pénale visant le requérant ainsi que sur la déclaration que R.A. avait faite lors du premier cycle procédural. Le tribunal estima que si certains témoins avaient modifié leurs déclarations, leurs nouvelles déclarations n’étaient pas convaincantes. S’agissant du défaut de comparution de plusieurs témoins, les parties pertinentes du jugement se lisent ainsi : « Même si les témoins R.G.G., R.A., B.D.A. et F.L.S. ont été entendus pendant l’enquête pénale et à l’occasion du premier cycle procédural devant le tribunal, ils n’ont pas pu être entendus de nouveau à l’occasion de la nouvelle procédure parce que les époux R. sont partis à l’étranger, que les deux autres témoins sont partis de leur ville [d’origine] et que leur nouvelle adresse n’est pas connue, comme il résulte des procès ‑ verbaux de recherche versés au dossier. (...) 17 . Le requérant interjeta appel. Par un arrêt du 21 septembre 2006, la cour d’appel fit partiellement droit à l’appel et acquitta le requérant du chef de fausse déclaration d’identité. La cour d’appel confirma en revanche sa condamnation pour trafic de drogue et maintint la peine de prison prononcée par le tribunal départemental. L’arrêt de la cour d’appel comporte, entre autres, les parties suivantes : « Le fait que les témoins en cause ont modifié les déclarations faites pendant l’enquête pénale, en soutenant devant le tribunal qu’il n’avaient pas eu connaissance du contenu de ces déclarations quand ils les ont signées et qu’en réalité l’inculpé Șerban Gilă Sandu n’était pas impliqué dans l’acquisition et la distribution du cannabis ne peut pas être retenu en faveur du requérant, dans la mesure où aucun de ces témoins n’indique la personne auprès de laquelle il s’était procuré la drogue, alors qu’il est certain qu’ils ont été surpris en train de la vendre ou en la détenant pour leur propre consommation, et que, antérieurement, les témoins R.G.G., D.F. et Ș.G. avaient été condamnés pour la même infraction et avaient déclaré que la drogue provenait de l’inculpé Șerban Gilă Sandu. » 18 . Cet arrêt fut confirmé par un arrêt définitif du 21 février 2007 de la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »). Les parties pertinentes de l’arrêt sont ainsi rédigées : « S’agissant de la critique selon laquelle la condamnation a été prononcée à tort sur la base d’éléments de preuve qui n’étaient pas concluants, la Haute Cour note que les arguments de l’inculpé selon lesquels il n’a pas participé à l’acquisition ou à la mise en vente de la drogue (...) ne sont pas fondés, sa culpabilité étant prouvée par les déclarations des coparticipants ( coparticipanților ) Ș.G., R.G.[G.], D.F. et R.A. qui ont été antérieurement condamnés pour ces faits, [déclarations] qui sont corroborées par les déclarations des témoins entendus en la cause, qui ont toutes été faites pendant l’enquête, et dont il ressort, sans le moindre doute, que l’inculpé s’est procuré de la drogue à risque qu’il avait vendue par l’intermédiaire des époux R. et de sa propre épouse (...) Les arguments de l’inculpé ont été examinés par la juridiction d’appel qui les a écartés de manière motivée, de même que la juridiction de premier ressort qui a analysé en détail les déclarations des témoins, et particulièrement les modifications des déclarations faites pendant l’enquête, [en retenant que] certains des participants avaient déjà été condamnés et avaient déjà purgé leurs peines et d’autres avaient bénéficié des décisions de non-lieu, ce qui leur ôtait tout intérêt à adopter une conduite processuelle sincère. » 19. Le requérant purgea une partie de sa peine et fut remis en liberté conditionnelle le 7 avril 2010. II.
20. Les dispositions pertinentes du CPP, en vigueur au moment des faits, sont résumées dans l’affaire Prăjină c. Roumanie (n o 5592/05, §§ 26-27, 7 janvier 2014). En particulier, l’article 327 était ainsi rédigé, dans son troisième paragraphe : « S’il n’est plus possible d’entendre l’un des témoins, le tribunal procède à la lecture de la déclaration que ce témoin a faite pendant l’enquête pénale et en tient compte pour le jugement de l’affaire. » 21 . S’agissant notamment de la présence du défenseur du suspect ( învinuit ) ou de l’inculpé aux actes de l’enquête pénale, l’article 172 § 1 du CPP l’autorisait, de même que la possibilité de formuler des demandes ou de déposer des précisions écrites.
L’absence du défenseur n’empêchait pas la réalisation de l’acte, s’il était prouvé que le défenseur avait été informé de la date et de l’heure de celle-ci. Un amendement opéré par la loi n o 235/2006 visant à circonscrire la présence du défenseur aux seuls actes qui « impliqu[aient] l’audition ou la présence du suspect ou de l’inculpé » a été déclaré inconstitutionnel par la Cour constitutionnelle. Dans sa décision du 20 novembre 2007, celle-ci a jugé qu’un tel amendement s’analysait comme une limitation injustifiée des droits de la défense. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION 22. Le requérant se plaint que la procédure pénale menée à son encontre n’a pas été équitable.
En particulier, il allègue la méconnaissance de son droit de faire interroger en audience publique certains témoins dont les déclarations ont servi à justifier sa condamnation, droit tel que prévu par l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, qui est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...) » A. Sur la recevabilité 23. La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention, et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Elle le déclare donc recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties 24 . Le requérant estime que la procédure pénale menée à son encontre a été inéquitable dans la mesure où ni son avocat, ni lui-même n’ont pu, à aucun moment de la procédure, faire interroger les témoins de l’accusation. Au stade de l’enquête pénale, ils n’ont pas été informés de la date à laquelle ces témoins ont été entendus. Ces derniers n’ont pas comparu devant les tribunaux pour faire des déclarations ; le requérant se réfère en particulier aux époux R. Il critique également l’utilisation des éléments de preuve, dont notamment la déclaration de R.G.G., qui ont été examinés dans une procédure pénale à laquelle il n’était pas partie.
Enfin, il indique qu’il a constamment demandé aux tribunaux de convoquer et d’entendre les témoins de l’accusation. 25 . Le Gouvernement estime que la procédure pénale a été équitable dans son ensemble et a respecté les principes du contradictoire et de l’égalité des armes. S’agissant de la phase de l’enquête, il considère qu’à partir du 1 er mai 2003, date à laquelle le requérant a pris connaissance des accusations à son encontre, ce dernier pouvait participer à tout acte de l’enquête pénale ; toutefois, en quittant le pays, il a choisi de ne pas se prévaloir de cette possibilité et son avocat n’a non plus formulé de demandes en ce sens. 26 . S’agissant de la procédure devant les tribunaux, le Gouvernement soutient que le requérant a eu une occasion adéquate de prendre connaissance de tous les éléments de preuve versés au dossier par les autres parties et de les commenter.
Le Gouvernement se réfère en particulier aux déclarations incriminantes que les époux R. et D.F. ont faites dans le cadre de la procédure pénale les visant et qu’ils ont confirmées pendant l’enquête pénale en l’espèce. Il fait également remarquer que, lors du premier cycle procédural, l’avocat choisi par le requérant était présent lors de l’audition par le tribunal des principaux témoins. De plus, toute lacune constatée lors de ce premier cycle de procédure a été réparée lorsque la cour d’appel a fait droit à l’appel du requérant par son arrêt du 20 avril 2005. 27 . Quant au second cycle procédural, le Gouvernement estime que c’est pour des raisons objectives, que les tribunaux n’ont pas entendu comme témoins les époux R., B.D.A.
et F.L.S., leurs nouveaux domiciles n’étant pas identifiés. De plus, ni le requérant, ni son avocat n’ont insisté pour qu’ils soient entendus lors de la procédure en première instance ou en appel ; cela équivaut, de l’avis du Gouvernement, à une renonciation au droit de faire entendre ces témoins. Enfin, le Gouvernement observe que la condamnation du requérant ne se fondait pas uniquement ou de manière déterminante sur les dépositions de ces témoins, dans la mesure où d’autres éléments de preuve (le rapport d’expertise scientifique, les déclarations du requérant) ont été pris en compte.
2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux pertinents 28. La Cour se réfère aux principes pertinents concernant les critères d’appréciation des griefs formulés sur le terrain de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention en ce qui concerne l’absence des témoins à l’audience tels qu’exposés dans les arrêts Al-Khawaja et Tahery c. Royaume-Uni [GC] (n os 26766/05 et 22228/06, §§ 118-147, CEDH 2011) et Schatschaschwili c. Allemagne [GC] (n o 9154/10, §§ 100-131, CEDH 2015). 29. Dans son arrêt Schatschaschwili (précité, § 107), la Cour a rappelé que, selon les principes dégagés dans l’arrêt Al-Khawaja et Tahery précité, l’examen de la compatibilité avec l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention d’une procédure dans laquelle les déclarations d’un témoin qui n’a pas comparu et n’a pas été interrogé pendant le procès sont utilisées à titre de preuves comporte trois étapes ( ibidem , § 152). La Cour doit rechercher : i. s’il existait un motif sérieux justifiant la non-comparution du témoin et, en conséquence, l’admission à titre de preuve de sa déposition ( ibidem , §§ 119-125) ; ii.
si la déposition du témoin absent a constitué le fondement unique ou déterminant de la condamnation ( ibidem , §§ 119 et 126-147) ; et iii.
s’il existait des éléments compensateurs, notamment des garanties procédurales solides, suffisants pour contrebalancer les difficultés causées à la défense en conséquence de l’admission d’une telle preuve et pour assurer l’équité de la procédure dans son ensemble ( ibidem , § 147). 30. Il y a lieu d’insister sur ce que le manque de motif sérieux justifiant l’absence d’un témoin à charge constitue un élément de poids s’agissant d’apprécier l’équité globale d’un procès ; pareil élément est susceptible de faire pencher la balance en faveur d’un constat de violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) ( ibidem , § 113). b) Application de ces principes en l’espèce 31. En l’espèce, la Cour doit donc vérifier si les trois étapes du critère Al ‑ Khawaja et Tahery – dans l’ordre défini dans cet arrêt – qui sont interdépendantes et, prises ensemble, servent à établir si la procédure pénale dans le cas d’espèce a été globalement équitable ( Schatschaschwili , précité, § 118). 32. S’agissant de la première étape, la Cour note que, lors du second cycle procédural à l’issue duquel le requérant a été condamné pour trafic de drogue, les tribunaux internes n’ont pas entendu quatre des témoins indiqués dans le réquisitoire du parquet, plus précisément, les époux R., B.D.A.
et F.L.S. Elle note également que le tribunal départemental les a régulièrement cités à comparaître et a délivré des mandats de comparution pour s’assurer de leur présence (paragraphe 14 ci ‑ dessus). Ils ne se sont toutefois pas présentés, le tribunal départemental notant, dans son jugement du 4 mai 2006, que les époux R. étaient partis à l’étranger et que la nouvelle adresse des deux autres témoins n’était pas connue (paragraphe 16 ci ‑ dessus). 33. La Cour admet que, en délivrant des mandats de comparution, les tribunaux internes ont confirmé l’absence de ces témoins à leur adresse habituelle, mais elle note qu’il ne ressort pas du dossier que des mesures concrètes aient été prises afin de localiser leurs nouvelles adresses, en les recherchant activement ou en recourant, le cas échéant, aux mécanismes de coopération internationale en matière pénale.
Le Gouvernement n’a pas d’ailleurs soutenu, dans ses observations, que de telles mesures auraient été prises. 34. Dès lors, la Cour estime que la juridiction de fond n’a pas invoqué un motif sérieux justifiant la non-comparution des quatre témoins et l’admission à titre de preuves de leurs dépositions. 35. Sur le point de savoir si la déposition des témoins absents a constitué le fondement unique ou déterminant de la condamnation du requérant, la Cour note que, dans son arrêt du 21 février 2007, la Haute Cour a justifié ladite condamnation par les déclarations des époux R. et de Ș.G. et D.F. qui avaient été antérieurement condamnés pour ces faits et a retenu qu’elles étaient corroborées par les déclarations des témoins entendus pendant l’enquête pénale (paragraphe 18 ci-dessus).
La Cour en déduit que, de l’avis de la Haute Cour, les déclarations des époux R. avaient un poids déterminant pour justifier la condamnation du requérant et elle ne voit pas de raison pour remettre en cause ce constat. Elle note également que la Haute Cour a fait mention des déclarations faites par tous les témoins entendus pendant l’enquête pénale, en ce qu’elles confirmaient les déclarations des témoins principaux. La Cour en déduit que les déclarations des autres témoins, dont B.D.A. et F.L.S, ont eu un poids certain sur la condamnation du requérant, particulièrement au vu du fait que, compte tenu de la nature des faits reprochés au requérant, l’accusation reposait principalement sur des témoignages.
36. Dans ces conditions, la Cour estime que les dépositions des témoins absents ont été « déterminantes », c’est-à-dire susceptibles d’emporter la décision sur l’affaire. 37. Enfin, s’agissant de rechercher s’il y a eu des éléments compensateurs, notamment des garanties procédurales solides, suffisants pour contrebalancer les difficultés causées à la défense, la Cour note que le Gouvernement attache un certain poids au fait que les dépositions des époux R. ont également été faites dans le cadre de la procédure pénale à leur encontre (paragraphe 26 ci-dessus). La Cour ne saurait toutefois accepter cet argument, dans la mesure où le requérant n’était pas partie à cette procédure et qu’il n’a pas pu avoir connaissance des déclarations faites dans ce cadre (voir, mutatis mutandis , Lucà c. Italie , n o 33354/96, §§ 41-42, CEDH 2001 ‑ II).
38. La Cour prend également note de l’argument du Gouvernement selon lequel, pendant la phase des poursuites pénales, le requérant pouvait participer à tout acte de l’enquête pénale à son encontre (paragraphe 25 ci ‑ dessus). Toutefois, elle note que le Gouvernement n’a pas soutenu que le requérant ou son avocat ont été dûment informés des dates et des heures auxquelles les divers actes de procédure ont eu lieu, comme l’exigeait d’ailleurs l’article 172 § 1 du CPP (paragraphe 21 ci-dessus). La Cour ne saurait non plus accueillir les arguments du Gouvernement selon lesquels, en quittant le territoire national, le requérant a renoncé à son droit à faire entendre les témoins en question.
Elle rappelle que la renonciation aux droits garantis par l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention doit se trouver établie de manière non équivoque et s’entourer d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité ( Poitrimol c. France , 23 novembre 1993, § 31, série A n o 277 ‑ A et Aliykov c. Bulgarie , n o 333/04, § 51, 3 décembre 2009). 39. La Cour note ensuite que, lors du premier cycle procédural, tous les témoins ont été entendus en la présence de l’avocat choisi par le requérant (paragraphe 12 ci-dessus). Toutefois, elle relève que cette procédure a été annulée par l’arrêt du 20 avril 2005 de la cour d’appel, qui a renvoyé l’affaire devant le tribunal départemental pour que le requérant soit régulièrement cité à comparaître (paragraphe 13 ci-dessus).
Elle estime que ce renvoi n’était pas sans conséquences pour les dépositions faites lors de ce premier cycle procédural. Elle note ainsi que, lors du second cycle procédural, le seul tribunal départemental s’est référé à une reprise à la déclaration que R.A. avait faite lors du premier cycle procédural (paragraphe 16 ci-dessus). Pour le reste, le tribunal départemental, de même que la cour d’appel et la Haute Cour se sont référés principalement aux déclarations faites pendant la phase de l’enquête et auxquelles ils ont attaché un poids certain (paragraphes 16-18 ci ‑ dessus). À cet égard, la Cour note que la condamnation du requérant a reposé principalement sur des témoignages et qu’il n’y avait pas dans le dossier d’autres éléments de preuve solides propres à corroborer ces dépositions.
Elle est donc d’avis que l’audition des témoins lors du premier cycle procédural, en présence de l’avocat choisi par le requérant, ne lui a pas donné l’occasion de remédier aux difficultés auxquelles s’est heurtée sa défense. 40. Dès lors, elle estime que les juridictions nationales n’ont pas pris des mesures compensatoires pour permettre une appréciation équitable et adéquate de la fiabilité des témoignages en question ( Gökbulut c. Turquie, n o 7459/04, § 70, 29 mars 2016). 41. Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. II.
42. Le requérant se plaint, en invoquant en substance l’article 5 § 1 c) de la Convention, de l’illégalité de sa privation de liberté du 2 au 6 mai 2003. 43. Or, la Cour note que ce grief a été soulevé plus de six mois après la date d’expiration de la mesure critiquée par le requérant ( Mujea c. Roumanie (déc.), n o 44696/98, 10 septembre 2002). 44. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.
45. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage 46. Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi, la somme de 29 179,59 lei roumains, représentant les revenus qu’il aurait pu obtenir s’il n’avait pas fait l’objet de la procédure pénale en cause. Il réclame également la somme de 497 000 euros (EUR), au titre du préjudice moral. 47. Le Gouvernement s’oppose à ce que ces sommes soient allouées au requérant.
48. La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 400 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens 49. Le requérant demande également le remboursement des frais et dépens qu’il a encourus, sans chiffrer sa demande. Il envoie toutefois, les copies de deux factures attestant le paiement par son avocat devant la Cour des coûts de traduction de ses observations en réponse à celles du Gouvernement ainsi que les frais postaux occasionnés par l’envoi de ces observations. 50. Le Gouvernement fait remarquer que le requérant n’a ni chiffré, ni ventilé sa demande.
51. La Cour note que les sommes réclamées par le requérant sont relatives à l’envoi de ses observations en réponse à celles du Gouvernement. Or, le requérant a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire pour présenter ses observations. Dès lors, la Cour rejette sa demande. C. Intérêts moratoires 52. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, la somme de 2 400 EUR (deux mille quatre cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président