Comunicarea din 10 decembrie 2014 a celei de-a doua SECȚIUNI: nr. 56678/09 CICNUS SRL împotriva Italiei, introdusă la 21 octombrie 2009, EXPOSAT DE FAPTE: recurenta, Cicnus Srl, este o societate cu răspundere limitată italiană cu sediul la Sanremo (Imperia). Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul A. Friederich și V. Buscaglia, avocați la Strasbourg și Sanremo, respectiv. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. recurenta este proprietarul unui teren situat în municipalitatea Sanremo. La 5 decembrie 1984, aceasta a solicitat acordarea unui permis de construire pe acest teren a unui centru comercial, inclusiv birouri și parcări. Printr-un decret din 16 octombrie 1985, municipalitatea Sanremo a respins cererea recurentei pe motiv că permisul nu era conform cu prevederile Legii nr. 28 din 1976. Recurenta își reiterează cererea pe baza unui nou proiect. Prin Hotărârea din 10 septembrie 1988, municipalitatea a opus o a doua respingere, motivată de dificultățile de accesibilitate ale complexului imobiliar. Prin hotărârea din 17 mai 1990, municipalitatea a respins din nou cererea de permis de construcție, indicând faptul că documentația era incompletă. La 25 septembrie 1990, recurenta a introdus o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional (denumit în continuare "TAR") al Liguriei în scopul de a obține anularea la 17 mai 1990. Prin hotărârea din 17 decembrie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 21 aprilie 1994, TAR a încheiat la TAR a observat în special că respingerea se baza numai pe o declarație conform căreia reclamanta nu a dat curs cererilor de declarație făcute de municipalitate la 20 decembrie 1989. Cu toate acestea, din dosar reiese că, la 29 martie 1990, reclamanta depunese documentele solicitate. La 27 mai 1994, recurenta a solicitat comunei să se conformeze hotărârii TAR prin emiterea permisului de construcție în litigiu. Prin decretul din 29 iulie 1994, municipalitatea a refuzat să elibereze permisul pe motiv că În ceea ce privește zona în care se afla terenul reclamantei, reclamanta a introdus o a doua acțiune în anulare în fața TAR. Prin hotărârea din 10 decembrie 1999, al cărei text a fost depus la grefa din 3 martie 2000, TAR a anulat la data de 29 iulie 1994 și le-a ordonat autorităților administrative să pună în aplicare decizia sa. TAR a recunoscut că orice decizie de respingere a unui permis de construire a sanalizării era o limitare a dreptului proprietarului de a construi pe terenul său (sus aedificandis) Prin urmare, aceasta trebuia să indice motivele pentru care autorizația a fost acordată, precum și dispozițiile și/sau datele tehnice cu care se confrunta proiectul de construcție. Acest lucru nu era valabil în ceea ce privește acordarea autorizației din 29 iulie 1994. Într-adevăr, proiectul recurentei, care prevedea spații comerciale și parcări la subsol, era conform cu PRG. Dimensiunea și complexitatea structurii pe care recurenta a dorit să o construiască nu au fost motive întemeiate pentru a refuza permisul de construcție. În cele din urmă, municipalitatea nu a demonstrat că structura ar fi avut un impact negativ asupra teritoriului, și nici un plan detaliat nu a fost necesar. Prin decretul din 21 noiembrie 2001, municipalitatea Sanremo octoya recurentei i-a acordat dreptul de a construi pe care o solicita. În 2003, recurenta sesizează TAR cu privire la o cale de atac în despăgubire. Ea a susținut că respingerea nefondată și repetată a cererilor sale de acordare a permisului de construcție îi cauzase un prejudiciu financiar important, pe care îl ridica la 7 466 706,12 EUR. Prin hotărârea din 9 martie 2006, al cărei text a fost depus la grefă la 21 aprilie 2006, TAR de la Liguria a primit parțial cererea recurentei și a ordonat comunei Sanremo să adopte actele necesare în termen de 60 de zile. TAR a considerat că cererea recurentei era admisibilă în măsura în care se referea la perioada cuprinsă între 1994 și 2000, în cursul căreia municipalitatea refuzase în mod nelegitim și în mod nejustificat să acorde permisul de construcție la care avea dreptul reclamanta și a indicat că valoarea despăgubirii ar fi trebuit stabilită ulterior. Prin decizia din 20 ianuarie 2009, al cărei text a fost depus la grefă la 21 aprilie 2009, Consiliul de Stat a primit cererea comunei și a respins acțiunea recurentei. Consiliul de Stat a arătat că proiectul recurentei prevedea construirea unei clădiri în subsol de șapte etaje, dintre care cinci erau pentru uz comercial și pentru birouri (de o suprafață de 3 825 m2) și două pentru parcări (de o suprafață de 1 650 m2). Înalta era de 23 m și de 18 000 m. . Realizarea proiectului suspus a fost eliminarea unui deal situat în apropiere. La art. 24 din PRG arată că fiecare zonă a fost supusă unui instrument de executare (strumento atuativo) ) unic, care ar fi trebuit să indice un sistem de viabilitate secundară care să îndeplinească cerințele locale și să fie conectat la sistemul de viabilitate primară. Serviciile urbanistice trebuiau să fie adecvate și diferitele zone trebuiau reorganizate în mod rațional (Razionale riassetto delle singole zonă ) Ultimul alineat al articolului 24 menționat anterior permitea construirea de spații în subsol pentru uz nerezidențial (locali interrati ad uso non residenzial În hotărârea sa din 10 decembrie 1999, TAR considerase că această dispoziție obliga municipalitatea să acorde permisul solicitat de reclamantă și că eroarea administrației nu era scuzabilă. În opinia sa, art. 24 din PRG trebuia citit în întregime, iar această dispoziție impunea în orice caz ca orice clădire nouă să fie introdusă în mod armonios în zona în care a fost construită și ca serviciile urbanistice necesare să fie prezente. Prin urmare, nu s-a putut ajunge la concluzia că orice proiect în subsol avea automat dreptul la eliberarea unui permis de construcție. Consiliul de Stat a subliniat, de asemenea, că, în zona în care se afla terenul recurentei, orice nouă creștere și restructurare a fost exclusă, ceea ce a condus la concluzia că orice posibilă clădire subterană ar trebui să fie destinată utilizării tipice a acestor tipuri de clădiri (parking, depozit, teren pentru aparate tehnice sau tehnologice). Pe de altă parte, faptul că reclamanta ar fi dorit să construiască nu ar fi fost conectat la sistemul de viabilitate primară, motiv pentru care era nevoie de un plan specific. În lumina celor de mai sus, Consiliul de Stat a considerat că nu se putea reproșa un comportament vinovat față de municipalitatea Sanremo. Într-adevăr, potrivit unei jurisprudențe bine stabilite, anularea unui act administrativ nu ; aceasta depindea de o evaluare de la caz la caz cu privire la încălcarea normelor de acțiune administrativă care decurgeau din principiile constituționale de imparțialitate, eficiență și transparență, precum și de natura dispozițiilor aplicate în speță. 1 la Convenție, recurenta se plânge de o încălcare nejustificată a dreptului său la respectarea proprietăților sale. În primul rând, recurenta observă că a trebuit să aștepte aproximativ 16 ani înainte de a obține permisul de construcție pe care îl avea și la care avea dreptul. În cazul în care proiectul său de construcție de mall, birouri și parcări a fost inițial inovator, acest lucru nu ar mai fi fost cazul atunci când permisul a fost emis în cele din urmă. Acest lucru a fost foarte dăunător și, în acest caz, urmărirea interesului public nu ar putea justifica atitudinea autorităților. În al doilea rând, recurenta consideră că autoritățile nu au pus în aplicare hotărârile judecătorești care îi erau în favoarea sa și, în special, hotărârea TAR din 21 aprilie 1994, care, în opinia sa, ar fi trebuit să oblige municipalitatea să acorde permisul, deducând că ingerința denunțată nu avea niciun temei juridic. Având în vedere hotărârile TAR din Liguria din 17 decembrie 1992 și 10 decembrie 1999, guvernul consideră că hotărârile comunei Sanremo din 17 mai 1990 și 29 iulie 1994 de respingere a cererilor de permis de construire a recurentei, au îndeplinit cerința de legalitate prevăzută la art. 1 din Protocolul nr. (a se vedea, printre altele, Latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 58, CEDO 1999-II) Având în vedere faptul că permisul de construcție a fost refuzat societății reclamante din 1985 și acordat numai la 21 noiembrie 2001, guvernul consideră că, în cadrul procedurii de acordare a permisului în litigiu, recurenta a fost obligată să suporte, contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1, o sarcină excesivă și exorbitantă
Communiquée le 10 décembre 2014
Requête n
o
56678/09
contre l’Italie
introduite le 21 octobre 2009
La requérante, Cicnus Srl, est une société à responsabilité limitée italienne ayant son siège à Sanremo (Imperia). Elle est représentée devant la Cour par M
es
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est la propriétaire d’un terrain sis dans la commune de Sanremo. Le 5 décembre 1984, elle sollicita l’octroi d’un permis de construire sur ledit terrain un centre commercial, incluant des bureaux et des parkings.
Par un arrêté du 16 octobre 1985, la commune de Sanremo rejeta la demande de la requérante au motif que le permis n’était pas conforme aux dispositions de la loi n
o
28 de 1976.
La requérante réitéra sa demande sur la base d’un nouveau projet. Par un arrêté du 10 septembre 1988, la commune opposa un deuxième rejet, motivé par les difficultés d’accessibilité du complexe immobilier.
La requérante présenta une troisième demande de permis de construire. Elle apporta à son projet les modifications et intégrations sollicitées par la commission pour la construction (
commissione edilizia
) de la commune.
Par un arrêté du 17 mai 1990, la commune rejeta encore une fois la demande de permis de construire, indiquant que la documentation était incomplète.
Le 25 septembre 1990, la requérante introduisit un recours devant le tribunal administratif régional (ci-après, le «
TAR
») de la Ligurie afin d’obtenir l’annulation de l’arrêté du 17 mai 1990.
Par un jugement du 17 décembre 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 21 avril 1994, le TAR annula l’arrêté litigieux et ordonna aux autorités administratives de donner exécution à sa décision.
Le TAR observa notamment que le rejet se fondait uniquement sur l’affirmation selon laquelle la requérante n’avait pas donné suite aux demandes d’instruction faites par la commune le 20 décembre 1989. Cependant, il ressortait du dossier que le 29 mars 1990, la requérante avait déposé les documents sollicités.
La commune n’ayant pas interjeté appel, ce jugement devint définitif.
Le 27 mai 1994, la requérante enjoignit à la commune de se conformer au jugement du TAR en délivrant le permis de construire litigieux.
Par un arrêté du 29 juillet 1994, la commune refusa de délivrer le permis au motif qu’il était contraire au Plan général d’urbanisme (
Piano regolatore generale
, ci-après, le «
PRG
») et qu’aucun plan détaillé et spécifique n’existait en ce qui concernait la zone où se trouvait le terrain de la requérante.
La requérante introduisit un deuxième recours en annulation devant le TAR.
Par un jugement du 10 décembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 3 mars 2000, le TAR annula l’arrêté du 29 juillet 1994 et ordonna aux autorités administratives de donner exécution à sa décision.
Le TAR observa que toute décision de rejet d’un permis de construire s’analysait en une limitation du droit du propriétaire de bâtir sur son terrain (
jus aedificandi
). Dès lors, elle devait indiquer les raisons qui empêchaient l’octroi de l’autorisation, ainsi que les dispositions et/ou les données techniques auxquelles le projet de construction se heurtait. Tel n’était pas le cas en ce qui concernait l’arrêté du 29 juillet 1994. En effet, le projet de la requérante, qui prévoyait des locaux commerciaux et des parkings en sous-sol, était conforme au PRG. Les dimensions et la complexité de la structure que la requérante souhaitait bâtir n’étaient pas des raisons valables pour refuser le permis de construire. Enfin, la commune n’avait pas démontré que la structure aurait eu un impact négatif sur le territoire, et aucun plan détaillé n’était nécessaire.
La commune n’ayant pas interjeté appel, ce jugement devint définitif.
Par un arrêté du 21 novembre 2001, la commune de Sanremo octroya à la requérante le permis de construire qu’elle sollicitait.
En 2003, la requérante saisit le TAR d’un recours en dédommagement. Elle allégua que le rejet infondé et réitéré de ses demandes de permis de construire lui avait causé un préjudice financier important, qu’elle chiffrait à hauteur de 7
466
706,12 euros (EUR).
Par un jugement du 9 mars 2006, dont le texte fut déposé au greffe le 21
avril 2006, le TAR de la Ligurie accueillit partiellement la demande de la requérante et ordonna à la commune de Sanremo d’adopter les actes nécessaires dans un délai de 60 jours.
Le TAR considéra que la demande de la requérante était recevable dans la mesure où elle concernait la période allant de 1994 à 2000, pendant laquelle la commune avait illégitimement et de manière fautive refusé d’octroyer le permis de construire auquel la requérante avait droit. Il indiqua que le montant du dédommagement aurait dû être fixé ultérieurement.
La requérante et la commune de Sanremo interjetèrent appel.
Par une décision du 20 janvier 2009, dont le texte fut déposé au greffe le 21 avril 2009, le Conseil d’État accueillit l’appel de la commune et rejeta le recours de la requérante.
Le Conseil d’État observa que le projet de la requérante prévoyait la construction d’un bâtiment en sous-sol de sept étages, dont cinq pour usage commercial et pour des bureaux (d’une superficie de 3
825 m²), et deux pour des parkings (d’une superficie de 1
650 m²). La hauteur était de 23
mètres et la volumétrie totale de 18
000 m
3
. La réalisation du projet présupposait l’élimination d’une colline située à proximité. L’article 24 du PRG indiquait que chaque zone était soumise à un instrument d’exécution (
strumento attuativo
) unique, qui aurait dû indiquer un système de viabilité secondaire satisfaisant aux exigences locales et connecté au système de viabilité primaire. Les services urbanistiques devaient être adéquats et les différentes zones devaient être réorganisées de manière rationnelle (
razionale riassetto delle singole zone
). Le dernier paragraphe de l’article 24 précité permettait la construction de locaux en sous-sol pour un usage non résidentiel (
locali interrati ad uso non residenziale
).
Dans son jugement du 10
décembre 1999, le TAR avait estimé que cette disposition obligeait la commune à octroyer le permis sollicité par la requérante et que l’erreur de l’administration n’était pas excusable. Le Conseil d’État ne partagea pas cette conclusion. Selon lui, l’article 24 du PRG devait être lu dans son intégralité, cette disposition exigeant en tout cas que tout nouveau bâtiment fût inséré de manière harmonieuse dans la zone où il était construit et que les services urbanistiques nécessaires étaient présents. On ne pouvait donc parvenir à la conclusion que tout projet en sous-sol avait automatiquement droit à la délivrance d’un permis de construire.
Le Conseil d’État souligna également que dans la zone où se trouvait le terrain de la requérante, toute nouvelle élévation et restructuration était exclue, ce qui amenait à penser que tout éventuel bâtiment en sous-sol devait être destiné à l’usage typique de ce genre d’immeubles (parking, dépôt, aire pour appareils techniques ou technologiques). Par ailleurs, l’édifice que la requérante souhaitait bâtir n’aurait pas été connecté au système de viabilité primaire, d’où la nécessité d’un plan spécifique.
À la lumière de ce qui précède, le Conseil d’État estima qu’on ne pouvait pas reprocher un comportement fautif à la commune de Sanremo. En effet, selon une jurisprudence bien établie, l’annulation d’un acte administratif n’impliquait pas automatiquement l’existence d’une faute de l’administration
; celle-ci dépendait d’une évaluation au cas par cas quant à la violation des règles de l’action administrative découlant des principes constitutionnels d’impartialité, efficacité et transparence, ainsi que de la nature des dispositions appliquées en l’espèce.
L’administration n’étant pas fautive, aucun dédommagement n’était dû à la requérante.
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte injustifiée à son droit au respect de ses biens.
En premier lieu, la requérante observe qu’elle a dû attendre environ seize ans avant d’obtenir le permis de construire qu’elle sollicitait et auquel elle avait droit. Si son projet de construction de centre commercial, bureaux et parkings était initialement innovant, tel n’était plus le cas quand le permis a finalement été délivré. Ceci a été très préjudiciable et en l’espèce la poursuite de l’intérêt public ne saurait justifier l’attitude des autorités.
Deuxièmement, la requérante estime que les autorités n’ont pas donné exécution aux décisions de justice qui lui étaient favorables, et en particulier au jugement du TAR du 21 avril 1994, qui selon elle aurait dû contraindre la commune à octroyer le permis. Elle en déduit que l’ingérence dénoncée n’avait aucune base légale.
QUESTIONS AU Gouvernement
1.
Compte tenu des jugements du TAR de la Ligurie des 17 décembre 1992 et 10
décembre 1999, le Gouvernement considère-t-il que les arrêtés de la commune de Sanremo des 17 mai 1990 et 29 juillet 1994 rejetant les demandes de permis de construire de la requérante, satisfaisaient à l’exigence de «
légalité
» voulue par l’article 1 du Protocole n
o
1
(voir, parmi beaucoup d’autres,
Iatridis c. Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
?
2.
Compte tenu du fait que le permis de construire a été refusé à la société requérante depuis 1985, et octroyé seulement le 21 novembre 2001, le Gouvernement considère-t-il que dans le cadre de la procédure pour l’octroi du permis litigieux, la requérante a été contrainte de supporter, contrairement à l’article 1 du Protocole n
o
1, une charge excessive et exorbitante
?