SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere n 37635/05 Maria TRAINA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 ianuarie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Françoise Elens-Passos, graffière de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 10 octombrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, Maria Traina, este o resortisantă italiană născută în 1922 și rezidentă în Vittoria (Raguse). Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul R. Borrometi, avocat la Modica (Raguse). Guvernul italian ( a fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. recurenta are un teren de 10 377 metri pătrați (m2) situat în Acate (Raguse) și înregistrat la cadastru, fișa 29, parcelă 198. Legea privind interzicerea construcției pe teren a reclamantei printr-un decret din 20 decembrie 1978, aprobat de administrația regională la 28 decembrie 1978, municipalitatea d a Acate a adoptat un plan general de urbanism (pian regolator general) ) care afecta o parte a acestui teren, și anume 7 800 de metri pătrați, crearea unei lăcuii și a unor zăcăminte cu chirie moderată și, prin urmare, acoperirea unei interdicții absolute de a construi în vederea exproprierii sale (vincolo di inedificabilità preordinato all maisproprio, în conformitate cu art. 1 din Legea regională siciliană nr. 38 din 5; noiembrie 1973, interdicția de a construi impusă de planul general de urbanism a devenit caducă în decembrie 1988, întrucât nu s-a adoptat nici un plan detaliat de urbanism în termen de 10 ani. În ciuda expirării interzicerii de a construi, terenul nu a fost liber de constrângere. Într-adevăr, în așteptarea deciziei municipiului d aAcate cu privire la noua utilizare a terenului în litigiu, acesta a fost supus regimului prevăzut la art. 4 din Legea nr. 10 din 1977, dispoziție considerată aplicabilă acestui tip de situație prin jurisprudența Consiliului de Stat. Potrivit acestei dispoziții, în ceea ce privește terenurile municipalităților care nu au adoptat planuri generale de urbanism, un permis de construcție poate fi acordat pentru un volum foarte redus și numai în cazul în care terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În cazul în care terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, este interzisă orice construcție nouă. Prin decretul din 8 iulie 1996, aprobat de administrația regională la 23 august 2000, municipalitatea a adoptat un nou plan general de urbanism, care afecta aceeași parte a terenului recurentei, și anume 7 800 de metri pătrați, crearea unei școli, a unor structuri de agrement și a unei parcări și, prin urmare, o nouă interdicție absolută de a construi în vederea exproprierii sale. Acțiunea administrativă a reclamantei 10. Prin acțiunea din 19 septembrie 2001, recurenta a introdus în fața Tribunalului Administrativ Regional (TAR) din Sicilia o acțiune de obținere a anulării noului plan general de urbanism, în măsura în care acesta își afecta terenul de o nouă interdicție de construire. 11. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa la 30 decembrie 2004, TAR a respins cererea recurentei, pe motiv că aceasta din urmă nu a notificat recursul la administrația regională și nu a menționat corect data aprobării planului general de urbanism atacat. 12. Printr-un act din 14 aprilie 2005, recurenta a atacat această hotărâre în fața Consiliului de Justiție Administrativă al Siciliai, solicitând din nou anularea ultimului plan general de d Pe de altă parte, printr-o hotărâre nr. 5 din 11 ianuarie 1990, municipiul d a autorizat institutul pentru locuințele cu chirie moderată (Istituto Autonomo Case Popolari) să exproprieze o parte din terenul reclamantei 15. La 22 noiembrie 1996 și 6 noiembrie 1997, recurenta a atribuit municipalitatea d .Acate în fața Tribunalului din Raguse și în fața Tribunalului de apel din Catania pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a ocupației de teren și a stabilirii dreptului la expropriere. 16. Printr-o hotărâre definitivă din 11 aprilie 2003, al cărei text a fost depus la grefa din 29 mai 2003, Curtea de Apel din Catania a stabilit la 45 182,35 EUR (EUR) valoarea lanului pentru ocupația de urgență a terenului în cauză. Procedura, în cazul căreia nu este cunoscută, a continuat în ceea ce privește stabilirea fondului de expropriere. 17. Prin hotărârea din 23 iunie 2004, al cărei text a fost depus la grefa din 8 iulie 2004, Tribunalul de la Raguse a condamnat municipalitatea d În nota din 9 iunie 2006, anexată la observațiile guvernului, municipalitatea a furnizat o serie de clarificări, în special că La adoptarea planului de dezvoltare urbană din 2000, jurisprudența internă nu a dezvoltat încă principiul conform căruia reiterarea interdicțiilor de construcție trebuia să dea naștere unei despăgubiri. Acest principiu a fost afirmat prin art. 39 din Decretul prezidențial nr. 327 din 8 iunie 2001 (denumit în continuare "repertoriul" din 8 iunie 2001). 20. Prin urmare, în opinia municipalității, recurenta putea sesiza instanțele judiciare pentru a obține o despăgubire pentru prejudiciul care rezultă din interdicția de construcție. Dreptul și practica internă relevantă 21. Dreptul și practica internă relevantă sunt expuse în cauza Shordino c. Italia (n, nr. 3681′′, §§ 25-45, 15 iulie 2004 și Tiralongo și Carbé c. Italia (dec.), nr 4686/06, § 17-22, 27 noiembrie 2012. GRIEFS 22. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de interdicia de a construi care lovește terenul său. 23. la intersecia cu art. 13 din Convenie, reclamanta alegată nu dispune, în dreptul italian, de nici o cale de atac efectivă pentru a-și exercita f un ciul de la art. 1 din Protocolul nr. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 24, recurenta se plânge de durata îndelungată a permisului de expropriere, cu interdicția de a construi, care își atinge teritoriul, declarând că această situație este echivalentă cu o expropriere de facto, în absența oricărei despăgubiri. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 25. Acesta observă că recurenta însăși a citat un anumit număr de hotărâri în care a fost invocat dreptul la despăgubiri în situații similare cu cele vizate de prezenta cerere. Recurenta a introdus o procedură civilă în fața Tribunalului de la Raguse și mai multe acțiuni în fața Tribunalului de apel din Catania și a instanțelor administrative pentru a se plânge de hotărârile municipalității; totuși, aceasta a făcut uz neadecvat de căile de atac de care dispune, pe motiv că nu a depus o cerere specifică de despăgubire. 26. Curtea amintește că în decizia Tiralongo și Carbé (citată anterior, §§ 37-50), Comisia a precizat că, începând din 1999, Curtea Constituțională italiană a declarat incompatibilă cu Constituția că nu există o previziune prin lege a unei forme de despăgubire în cazul în care un permis de expropriere sau o interdicție de construcție ar fi reînnoite de către administrație astfel încât dreptul de proprietate asupra sa este grav afectat. Prin urmare, Comisia a invitat legiuitorul să prevadă o formă de despăgubire, precizând criteriile și modalitățile acesteia. Legislatorul italian a dat curs invitației Curții Constituționale prin art. 39 din Repertoriu, intrat în vigoare la 30 iunie 2003. Această dispoziție (punctul 21 din Decizia Tiralongo și Carbe) Mai sus) prevede în mod explicit dreptul la o parte din acesta, proporțional cu măsura prejudiciului suferit efectiv, pentru proprietarii care, ca și reclamanta, au suferit resetarea unei interdicții în vederea exproprierii. În plus, aceasta prevede posibilitatea de a sesiza instanța de apel cu privire la o cerere de fixare a sumei de litiera. În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că acțiunea de despăgubire prevăzută la art. 39 din Repertoriu există acum într-un grad suficient de certitudine și urmărește să demonstreze că drepturile proprietarului în cauză au fost grav afectate și să îi acorde o compensație financiară. În opinia Curții, acesta este accesibil și eficient atât în teorie, cât și în practică, și nu există nici un element care să permită să se afirme că . . . Curtea nu oferă perspective rezonabile de succes. 28. Curtea nu vede nici un motiv de sine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în prezenta specie. Prin urmare, recurenta avea obligația de a sesiza instanțele interne cu privire la o cerere de despăgubire întemeiată pe art. 39 din Repertoriu, fapt pe care nu l-a făcut. Astfel, Curtea salută excepția guvernului și respinge acest motiv pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În comunicarea cererii, Curtea a adresat guvernului întrebarea dacă reclamanta ar fi avut la dispoziție, astfel cum se prevede la art. 13 din Convenție, o cale de atac internă efectivă prin care ar fi putut formula cauza sa de necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. art. 13 din Convenție este astfel formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 30. Guvernanța susține că aceasta are la dispoziție o acțiune corespunzătoare, referindu-se, în această privință, la argumentele pe care le-a dezvoltat în cadrul excepției sale de neobosire. 31. Curtea constată că aceasta tocmai a constatat că reclamanta avea la dispoziție o acțiune internă eficientă prin care ar fi putut revendica drepturile sale sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și obținerea unei compensații pentru dreptul său de proprietate. 32. Prin urmare, rezultă că acest aspect este vădit nefondat și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Grefiere Adjunct Președinte
Requête n
o
37635/05
Maria TRAINA
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 janvier 2013 en un comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 octobre 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Maria Traina, est une ressortissante italienne née en 1922 et résidant à Vittoria (Raguse). Elle a été représentée devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
La requérante est propriétaire d’un terrain de 10
377 mètres carrés (m²) sis à Acate (Raguse) et enregistré au cadastre, feuille 29, parcelle 198.
1.
L’imposition d’interdictions de construire sur le terrain de la requérante
5.
Par un arrêté du 20 décembre 1978, approuvé par l’administration régionale le 28 décembre 1978, la municipalité d’Acate adopta un plan général d’urbanisme (
piano regolatore generale
) qui affectait une partie de ce terrain, à savoir 7 800 mètres carrés, à la création d’une école et d’habitations à loyer modéré et, par conséquent, la frappait d’une interdiction absolue de construire en vue de son expropriation (
vincolo di inedificabilità preordinato all’esproprio
).
6.
Conformément à l’article 1 de la loi régionale sicilienne n
o
38 du 5
novembre 1973, l’interdiction de construire imposée par le plan général d’urbanisme devint caduque en décembre 1988, aucun plan d’urbanisme détaillé n’ayant été adopté dans un délai de dix ans.
7.
Malgré l’expiration de l’interdiction de construire, le terrain ne fut pas libre de contrainte.
8.
En effet, dans l’attente de la décision de la municipalité d’Acate quant au nouvel usage du terrain litigieux, celui-ci fut soumis au régime prévu par l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, disposition considérée comme applicable à ce type de situation par la jurisprudence du Conseil d’Etat. Aux termes de cette disposition, relative aux terrains des municipalités qui n’ont pas adopté de plans généraux d’urbanisme, un permis de construire peut être octroyé pour un volume très réduit et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite.
9.
Par un arrêté du 8 juillet 1996, approuvé par l’administration régionale le 23 août 2000, la municipalité d’Acate adopta un nouveau plan général d’urbanisme qui affectait la même partie du terrain de la requérante, à savoir 7 800 mètres carrés, à la création d’une école, de structures de loisir et d’un parking et, par conséquent, la frappait d’une nouvelle interdiction absolue de construire en vue de son expropriation.
2.
Le recours administratif de la requérante
10.
Par un recours du 19 septembre 2001, la requérante introduisit devant le tribunal administratif régional (le «
TAR
») de la Sicile une action visant à obtenir l’annulation du nouveau plan général d’urbanisme dans la mesure où celui-ci affectait son terrain d’une nouvelle interdiction de construire.
11.
Par un jugement déposé au greffe le 30 décembre 2004, le TAR rejeta la demande de la requérante, au motif que cette dernière n’avait pas notifié le recours à l’administration régionale et n’avait pas correctement mentionné la date d’approbation du plan général d’urbanisme attaqué.
12.
Par un acte du 14 avril 2005, la requérante attaqua ce jugement devant le Conseil de justice administrative de la Sicile, demandant à nouveau l’annulation du dernier plan général d’urbanisme d’Acate dans la mesure où celui-ci affectait son terrain d’une interdiction de construire.
13.
L’issue de la procédure n’est pas connue.
3.
Les autres procédures entamées par la requérante
14.
Par ailleurs, par une délibération n
o
5 du 11 janvier 1990, la municipalité d’Acate avait autorisé l’institut pour les habitations à loyer modéré (
Istituto Autonomo Case Popolari
) à exproprier une partie du terrain de la requérante.
15.
Les 22 novembre 1996 et 6 novembre 1997, la requérante avait assigné la municipalité d’Acate devant le tribunal de Raguse et devant la cour d’appel de Catane afin d’obtenir la réparation du préjudice subi suite à l’occupation du terrain et la fixation de l’indemnité d’expropriation.
16.
Par un arrêt non définitif du 11 avril 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mai 2003, la cour d’appel de Catane fixa à 45
182,35 euros (EUR) le montant de l’indemnité pour l’occupation d’urgence du terrain en question. La procédure, dont l’issue n’est pas connue, se poursuivit quant à la fixation de l’indemnité d’expropriation.
17.
Par un jugement du 23 juin 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 8 juillet 2004, le tribunal de Raguse condamna la municipalité d’Acate à verser à la requérante la somme de 75
150 EUR à titre de dédommagement pour l’occupation et la transformation du terrain.
18.
Le 26 juin 2006, la requérante céda une partie de ses terrains (soit environ 1
986 m²) à la municipalité d’Acate.
4.
Les précisions contenues dans la note de la municipalité d’Acate
19.
Dans une note du 9 juin 2006, annexée aux observations du Gouvernement, la municipalité d’Acate a fourni un certain nombre de précisions. Elle a indiqué en particulier que
lors de l’adoption du plan d’urbanisme de 2000, la jurisprudence interne n’avait pas encore développé le principe selon lequel la réitération des interdictions de construire devait donner lieu à une indemnité. Ce principe a été affirmé par l’article 39 du décret présidentiel n
o
327 du 8 juin 2001 (ci-après, le «
Répertoire
»).
20.
De l’avis de la municipalité, la requérante pouvait donc saisir les juridictions judiciaires pour obtenir une indemnité pour compenser le préjudice découlant de l’interdiction de construire.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
21.
Le droit et la pratique internes pertinents sont exposés dans l’affaire
Scordino c. Italie (n
o
2)
, n
o
36815/97, §§ 25-45, 15 juillet 2004, et
Tiralongo et Carbé c. Italie
(déc.), n
o
4686/06, §§ 17-22, 27 novembre 2012.
22.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérant se plaint de l’interdiction de construire qui frappe son terrain.
23.
Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, la requérante allègue ne disposer, en droit italien, d’aucun recours effectif pour faire valoir son grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1.
A.
Grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1
24.
La requérante se plaint de la longue durée du permis d’exproprier, assorti de l’interdiction de construire, qui frappe son terrain. Elle allègue que cette situation équivaut à une expropriation
de facto
, en l’absence de toute indemnisation.
Elle invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
25.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, excipant du non
‑
épuisement des voies de recours internes. Il observe que la requérante elle-même a cité un certain nombre d’arrêts dans lesquels le droit à indemnisation a été affirmé dans des situations semblables à celle objet de la présente requête. La requérante a intenté une procédure civile devant le tribunal de Raguse et plusieurs actions devant la cour d’appel de Catane et les juridictions administratives pour se plaindre des décisions de la municipalité. Elle a cependant fait un usage inadéquat des voies de recours dont elle disposait, puisqu’elle n’a pas introduit une demande spécifique en indemnisation.
26.
La Cour rappelle que dans la décision
Tiralongo et Carbé
(précitée, §§ 37-50), elle a précisé que depuis 1999, la Cour constitutionnelle italienne a déclaré incompatible avec la Constitution l’absence de prévision par la loi d’une forme d’indemnisation pour le cas où un permis d’exproprier ou une interdiction de construire seraient réitérés par l’administration de telle sorte que le droit de propriété s’en trouve gravement affecté. Elle a donc invité le législateur à prévoir une forme d’indemnisation, en précisant les critères et les modalités de celle-ci.
Le législateur italien a donné suite à l’invitation de la Cour constitutionnelle par l’article 39 du Répertoire, entré en vigueur le 30 juin 2003. Cette disposition (paragraphe
21 de la décision
Tiralongo et Carbé
,
précitée) prévoit de manière explicite le droit à une indemnité «
proportionnée à la mesure du préjudice effectivement subi
» pour les propriétaires qui, comme la requérante, ont subi la réitération d’une interdiction en vue d’expropriation. Elle prévoit en outre la possibilité de saisir la cour d’appel d’une demande en fixation du montant de l’indemnité.
L’existence de ce droit a été confirmée par de nombreux arrêts de la Cour de cassation.
27.
A la lumière de ces éléments, la Cour a conclu que le recours indemnitaire prévu à l’article 39 du Répertoire existe désormais à un degré suffisant de certitude. Il vise à faire établir que les droits du propriétaire concerné ont été gravement affectés et à lui octroyer une compensation financière. De l’avis de la Cour, il est accessible et efficace tant en théorie qu’en pratique, et aucun élément ne permet de dire qu’il n’offre pas des perspectives raisonnables de succès.
28.
La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la jurisprudence
Tiralongo et Carbé
en la présente espèce. La requérante était donc tenue de saisir les juridictions internes d’une demande d’indemnisation fondée sur l’article 39 du Répertoire, ce qu’elle n’a pas fait. La Cour accueille donc l’exception du Gouvernement et rejette ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
B.
Grief tiré de l’article 13 de la Convention
29.
Lors de la communication de la requête, la Cour a posé au Gouvernement la question de savoir si la requérante avait à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel elle aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 1 du Protocole n
o
1.
L’article 13 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
30.
Le Gouvernement affirme que l’intéressée disposait d’un recours approprié. Il se réfère, sur ce point, aux arguments qu’il a développé dans le cadre de son exception de non-épuisement.
31.
La Cour observe qu’elle vient de constater que la requérante avait à sa disposition un recours interne efficace à travers duquel elle aurait pu revendiquer ses droits sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 et obtenir une compensation pour l’atteinte alléguée à son droit de propriété.
32.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Peer Lorenzen
Greffière adjointe
Président