- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 februarie 2013
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Inadmisibil
SOC. Boadicea Property Services CO. Limited și alții împotriva Italiei
Traducere în română AI
1 SECȚIA A DOUA
2 DECIZIE 3 Cererea nr. 4 o 5 15865/09 6 SOC. BOADICEA PROPERTY SERVICES CO. LIMITED și 7 alții 8 împotriva Italiei 9 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunindu-se la 19 februarie 2013 într-un comitet compus din 10 : 11 Peer Lorenzen, 12 președinte, 13 András Sajó, 14 Nebojša Vučinić, 15 judecători, 16 și Françoise Elens-Passos, 17 grefieră adjunctă de secție 18 . 19 Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 7 martie 2009, 20 Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanți, 21 După deliberare, pronunță următoarea decizie 22 :
23 ÎN FAPT
24 1. 25 Reclamanții sunt doi cetățeni italieni, dnii 26 Mario și Giuseppe Proietti, având reședința în Roma, și societatea Boadicea property Services Co. Limited, având sediul social la Londra. Ei sunt reprezentați în fața Curții de 27 28 G. Lavitola, avocat în Roma. 29 2. 30 Guvernul italian (« 31 Guvernul 32 ») a fost reprezentat de agenta sa, 33 dna 34 E. Spatafora, și de co-agenta sa, 35 dna 36 S. Coppari. 37 A. 38 Circumstanțele speței 39 3. 40 Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 41 4. 42 Primii doi reclamanți erau proprietari ai unui teren de 6 43 614 44 metri pătrați situat în Roma și înregistrat la cadastru, fila 419, parcelele 870, 871, 251 și 252. 45 5. 46 Vechiul plan general de urbanism ( 47 piano regolatore generale 48 ) al Romei din 1965 încadra acest teren ca « 49 zona H 50 » 51 , și anume ca teren construibil.
52 6. 53 Prin ordinul din 6 decembrie 1971, municipalitatea Roma a afectat terenul creării unei zone verzi și, în consecință, l-a grevat de o interdicție absolută de a construi în vederea exproprierii sale. Acest ordin a fost aprobat de regiunea Lazio la 6 martie 1979. 54 7. 55 Din dosar reiese că interdicția de a construi a devenit caducă în 1984. În ciuda acestui fapt, terenul nu și-a regăsit afectarea de origine. Într-adevăr, în așteptarea deciziei municipalității Roma privind noua utilizare a terenului litigios, acesta a fost supus regimului de neconstruibilitate prevăzut de articolul 4 din legea nr. 56 ‑ 57 o 58 10 din 1977, referitor la terenurile municipalităților care nu au adoptat planuri generale de urbanism.
Potrivit acestei dispoziții, o autorizație de construire poate fi acordată pentru un volum foarte redus și numai dacă terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când anumite condiții sunt îndeplinite. Dacă terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, orice nouă construcție este interzisă. 59 8. 60 Prin ordinul din 4 iunie 1990, municipalitatea a impus din nou o interdicție de a construi pe teren în vederea exproprierii pentru a construi o școală. 61 9. 62 Între timp, la 31 iulie 1986, primii doi reclamanți solicitaseră municipalității Roma o autorizație de a construi un hotel pe terenul în cauză. 63 10. 64 În lipsa răspunsului municipalității, care echivala cu un refuz, ei introduseseră un recurs în fața tribunalului administrativ regional (denumit în continuare « 65 TAR 66 »). Ei susțineau că municipalitatea Roma avea obligația de a se pronunța.
67 11. 68 Municipalitatea Roma s-a pronunțat asupra cererii de autorizație de construire și a respins-o pe motiv că terenul nu era construibil. 69 12. 70 Primii doi reclamanți au atacat această decizie la TAR. 71 13. 72 Prin sentința devenită definitivă la 16 decembrie 1989, TAR a anulat decizia de respingere a autorizației de construire, subliniind că interdicția de a construi pe teren devenise caducă. 73 14. 74 Municipalitatea neacordând nicio urmare acestei sentințe, primii doi reclamanți au introdus la TAR o acțiune de executare ( 75 ricorso in ottemperanza 76 ). 77 15. 78 Prin decizia din 21 martie 2001, al cărei text a fost depus la grefă la 29 79 iulie 1997, TAR a admis recursul și a hotărât că municipalitatea nu executase sentința precedentă.
În special, ea nu examinase cererea de autorizație de construire în lumina legislației aplicabile la momentul notificării sentinței. TAR a dispus administrației să se execute în 60 de zile. 80 16. 81 Printr-un ordin adoptat la 20 iunie 2001 și comunicat primilor doi reclamanți la 17 82 iulie 2001, municipalitatea s-a pronunțat asupra cererii de autorizație de construire și a respins-o pe motiv că construirea unui hotel nu intra în prevederile articolului 4 c) din legea nr. 83 o 84 10 din 1977, conform cărora terenul era supus regimului de neconstruibilitate în lipsa unui plan general de urbanism. 85 17. 86 Primii doi reclamanți și societatea Boadicea property Services Co Limited, care între timp cumpărase terenul, au atacat acest ordin la TAR.
Prin sentința din 2 87 februarie 88 2004, TAR a respins recursul reclamanților, confirmând legalitatea ordinului municipalității. 89 18. 90 Reclamanții au atacat această sentință la Consiliul de Stat. În special, ei contestau aplicabilitatea articolului 4 din legea nr. 91 o 92 10 din 1977. 93 19. 94 Consiliul de Stat a confirmat ordinul municipalității, deoarece proiectul prezentat de reclamanți nu era conform cu articolul 4 din legea nr. 95 o 96 10 din 1977. 97 B. 98 Dreptul și practica internă pertinente 99 20. 100 Dreptul și practica internă pertinente sunt expuse în cauzele 101 Scordino împotriva Italiei (nr. 102 o 103 2) 104 , nr. 105 o 106 36815/97, §§ 25-45, 15 iulie 2004, și 107 Tiralongo și Carbé împotriva Italiei 108 (dec.), nr. 109 o 110 4686/06, §§ 17-22, 27 noiembrie 2012.
111 CAPETE DE CERERE
112 21. 113 Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 114 o 115 1, reclamanții se plâng de interdicția de a construi care grevează terenul litigios. 116 22. 117 Invocând articolul 6 § 1, reclamanții se plâng de aplicarea de către instanțele interne a articolului 4 din legea nr. 118 o 119 10 din 1977. 120 ÎN DREPT 121 A. 122 Capătul de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 123 o 124 1 125 23. 126 Reclamanții se plâng de măsurile care grevează terenul, și în special de menținerea interdicției de a construi. Ei susțin că terenul lor ar fi trebuit să intre sub regimul anterior în vigoare, și nu sub imperiul articolului 4 din legea nr. 127 o 128 10 din 1977. În orice caz, această dispoziție ar fi în sine contrară articolului 1 din Protocolul nr. 129 o 130 1 ( 131 Terazzi S.r.l.
împotriva Italiei 132 , nr. 133 o 134 27265/95, 17 octombrie 2002). 135 Articolul 1 citat anterior are următorul cuprins 136 : 137 « 138 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. 139 Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. 140 » 141 24. 142 Guvernul se opune acestei teze.
142 1. 144 Excepția Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne 145 25. 146 Guvernul invocă mai întâi neepuizarea căilor de recurs interne, deoarece reclamanții nu au făcut uz de principiile expuse de Curtea Constituțională. În hotărârea sa nr. 147 o 148 179 din 1999, aceasta din urmă introdusese în sistemul juridic italian dreptul particularilor de a obține o compensație financiară pentru orice limitare de durată excesivă impusă facultăților inerente dreptului lor de proprietate. Acest drept a fost ulterior codificat prin articolul 39 din Repertoriu. 149 2. 150 Replica reclamanților 151 26. 152 Reclamanții subliniază că cererea lor nu este axată pe reiterarea interdicțiilor de a construi, ci pe neaplicarea regulilor în materie de construibilitate a terenurilor.
În orice caz, la 20 153 mai 2009, societatea Boadicea a adresat primăriei Roma o cerere de despăgubire pentru reiterarea interdicțiilor de a construi, întemeindu-se pe principiile enunțate de Curtea Constituțională în hotărârea sa nr. 154 o 155 179 din 1999. 156 27. 157 Potrivit informațiilor furnizate de Guvern la 11 decembrie 2012, această procedură era, la această dată, încă pendinte. 158 3. 159 Aprecierea Curții 160 28. 161 Curtea reamintește că în decizia 162 Tiralongo și Carbé 163 (citată anterior, §§ 37-50), ea a precizat că din 1999, Curtea Constituțională italiană a declarat incompatibilă cu Constituția lipsa prevederii prin lege a unei forme de despăgubire în cazul în care un permis de expropriere sau o interdicție de a construi ar fi reiterate de administrație astfel încât dreptul de proprietate să fie grav afectat.
Ea a invitat deci legiuitorul să prevadă o formă de despăgubire, precizând criteriile și modalitățile acesteia. 164 Legiuitorul italian a dat curs invitației Curții Constituționale prin articolul 39 din Repertoriu, intrat în vigoare la 30 iunie 2003. Această dispoziție (paragraful 165 21 din decizia 166 Tiralongo și Carbé 167 , 168 citată anterior) prevede în mod explicit dreptul la o despăgubire « 169 proporțională cu măsura prejudiciului efectiv suferit 170 » pentru proprietarii care, asemenea reclamanților, au suferit reiterarea unei interdicții în vederea exproprierii. Ea prevede în plus posibilitatea de a sesiza curtea de apel cu o cerere de stabilire a cuantumului despăgubirii. 171 Existența acestui drept a fost confirmată de numeroase hotărâri ale Curții de Casație.
172 29. 173 În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că recursul în despăgubire prevăzut la articolul 39 din Repertoriu există de acum la un grad suficient de certitudine. El vizează să se stabilească faptul că drepturile proprietarului în cauză au fost grav afectate și să i se acorde o compensație financiară. În opinia Curții, este accesibil și eficace atât în teorie, cât și în practică, și niciun element nu permite să se afirme că nu oferă perspective rezonabile de succes. 174 30. 175 Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de jurisprudența 176 Tiralongo și Carbé 177 în prezenta speță. Reclamanții erau deci ținuți să sesizeze instanțele interne cu o cerere de despăgubire întemeiată pe articolul 39 din Repertoriu.
Potrivit informațiilor furnizate de persoanele în cauză și de Guvern (paragrafele 26 și 27 mai sus), o astfel de cerere a fost într-adevăr introdusă, dar procedura aferentă era, la data ultimelor informații (11 decembrie 2012), încă pendinte în fața instanțelor interne. 178 31. 179 Acest capăt de cerere este deci prematur și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 180 B. 181 Capătul de cerere întemeiat pe articolul 6 din Convenție 182 32. 183 Reclamanții se plâng de aplicarea de către instanțele interne a articolului 4 din legea nr. 184 o 185 10 din 1977. Ei solicită Curții să determine regimul aplicabil în speță. 186 Ei invocă articolul 6 din Convenție, care, în părțile sale pertinente, are următorul cuprins 187 : 188 « 189 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...).
190 » 191 33. 192 Curtea reamintește că nu îi revine să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție ( 193 Khan împotriva Regatului Unit 194 , nr. 195 35394/97, § 34, CEDO 2000-V), și că revine în principiu instanțelor naționale să aprecieze faptele și să interpreteze și să aplice dreptul intern ( 196 Pacifico împotriva Italiei (nr. 197 o 198 2) 199 (dec.), nr. 200 o 201 17995/08, 202 § 62, 20 203 noiembrie 2012). Făcând uz de competențele lor în materie, instanțele administrative italiene au apreciat că articolul 4 din legea nr. 204 o 205 10 din 1977 își găsea aplicarea în speță.
Curtea nu poate vedea în aceasta nicio aparență de încălcare a principiilor procesului echitabil. 206 34. 207 Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. 208 35. 209 Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 210 Declară 211 cererea inadmisibilă. 212 Françoise Elens-Passos 213 Peer Lorenzen 214 Grefieră adjunctă 215 Președinte
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 15865/09 SOC. BOADICEA PROPERTY SERVICES CO. LIMITED et autres contre l’Italie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant 19 février 2013 en un comité composé de : Peer Lorenzen, président, András Sajó, Nebojša Vučinić, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section . Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Les requérants sont deux ressortissants italiens, MM. Mario et Giuseppe Proietti, résidants à Rome, et la société Boadicea property Services Co. Limited, ayant son siège social à Londres. Ils sont représentés devant la Cour par M e G. Lavitola, avocat à Rome.
Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et par son co-agent, M me S. Coppari. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les deux premiers requérants étaient propriétaires d’un terrain de 6 614 mètres carrés sis à Rome et enregistré au cadastre, feuille 419, parcelles 870, 871, 251 et 252.
L’ancien plan général d’urbanisme ( piano regolatore generale ) de Rome de 1965 classait ce terrain comme « zone H » , à savoir comme terrain constructible.
Par un arrêté du 6 décembre 1971, la municipalité de Rome affecta le terrain à la création d’une zone verte et, par conséquent, le frappa d’une interdiction absolue de construire en vue de son expropriation. Cet arrêté fut approuvé par la région du Latium le 6 mars 1979.
Il ressort du dossier que l’interdiction de construire devint caduque en 1984. En dépit de cela, le terrain ne retrouva pas son affectation d’origine. En effet, dans l’attente de la décision de la municipalité de Rome quant au nouvel usage du terrain litigieux, celui-ci fut soumis au régime de non ‑ constructibilité prévu par l’article 4 de la loi n o 10 de 1977, relatif aux terrains des municipalités qui n’ont pas adopté de plans généraux d’urbanisme. Selon cette disposition, un permis de construire peut être octroyé pour un volume très réduit et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite.
Par un arrêté du 4 juin 1990, la municipalité imposa de nouveau une interdiction de construire sur le terrain en vue de l’expropriation pour y construire une école.
Entre-temps, le 31 juillet 1986, les deux premiers requérants avaient demandé à la municipalité de Rome un permis de construire un hôtel sur le terrain en cause.
En l’absence de réponse de la municipalité, qui équivalait à un refus, ils avaient introduit un recours devant le tribunal administratif régional (ci-après, le « TAR »). Ils faisaient valoir que la municipalité de Rome avait l’obligation de se prononcer.
La municipalité de Rome se prononça sur la demande de permis de construire et la rejeta au motif que le terrain n’était pas constructible.
Les deux premiers requérants attaquèrent cette décision devant le TAR.
Par un jugement devenu définitif le 16 décembre 1989, le TAR annula la décision de rejet du permis de construire en soulignant que l’interdiction de construire sur le terrain était devenue caduque.
La municipalité n’ayant donné aucune suite à ce jugement, les deux premiers requérants introduisirent devant le TAR un recours en exécution ( ricorso in ottemperanza ).
Par une décision du 21mars 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 29 juillet 1997, le TAR accueillit le recours et jugea que la municipalité n’avait pas donné exécution à son précédent jugement. En particulier, elle n’avait pas examiné la demande de permis de construire à la lumière de la législation applicable au moment de la notification du jugement. Le TAR ordonna à l’administration de s’exécuter dans les 60 jours suivants.
Par un arrêté adopté le 20 juin 2001, et notifié aux deux premiers requérants le 17 juillet 2001, la municipalité se prononça sur la demande de permis de construire et la rejeta au motif que la construction d’un hôtel ne rentrait pas dans les prévisions de l’article 4 c) de la loi n o 10 de 1977, selon lesquelles le terrain était soumis au régime de non-constructibilité en l’absence d’un plan général d’urbanisme.
Les deux premiers requérants et la société Société Boadicea property Services Co Limited, qui entre-temps avait acheté le terrain, attaquèrent cet arrêté devant le TAR. Par un jugement du 2 février 2004, le TAR rejeta le recours des requérants en confirmant la légalité de l’arrêté de la municipalité.
Les requérants attaquèrent ce jugement devant le Conseil d’Etat. En particulier, ils contestaient l’applicabilité de l’article 4 de la loi n o 10 de 1977.
Le Conseil d’Etat confirma l’arrêté de la municipalité, car le projet présenté par les requérants n’était pas conforme à l’article 4 de la loi n o 10 de 1977. B. Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes pertinents sont exposés dans les affaires Scordino c. Italie (n o 2) , n o 36815/97, §§ 25-45, 15 juillet 2004, et Tiralongo et Carbé c. Italie (déc.), n o 4686/06, §§ 17-22, 27 novembre 2012. GRIEFS
Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent de l’interdiction de construire qui frappe le terrain litigieux.
Invoquant l’article 6 § 1, les requérants se plaignent de l’application par les juridictions internes de l’article 4 de la loi n o 10 de 1977. EN DROIT A. Grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1
Les requérants se plaignent des mesures frappant le terrain, et en particulier du maintien de l’interdiction de construire. Ils soutiennent que leur terrain aurait dû tomber sous le régime précédemment en vigueur, et non sous l’empire de l’article 4 de la loi n o 10 de 1977. En tout état de cause, cette disposition serait en elle-même contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Terazzi S.r.l. c. Italie , n o 27265/95, 17 octobre 2002). L’article 1 précité se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. 1. L’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe tout d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, les requérants n’ayant pas fait usage des principes exposés par la Cour constitutionnelle. Dans son arrêt n o 179 de 1999, celle-ci avait introduit dans le système juridique italien le droit des particuliers d’obtenir une compensation financière pour toute limitation de durée excessive imposée aux facultés inhérentes à leur droit de propriété. Ce droit a été successivement codifié par l’article 39 du Répertoire. 2. La réplique des requérants
Les requérants soulignent que leur requête n’est pas focalisée sur la réitération des interdictions de construire, mais sur la non-application des règles en matière de constructibilité des terrains. En tout état de cause, le 20 mai 2009, la société Boadicea a adressé à la mairie de Rome une demande en indemnisation pour réitération des interdictions de construire, se fondant sur les principes énoncés par la Cour constitutionnelle dans son arrêt n o 179 de 1999.
Selon les informations fournies par le Gouvernement le 11 décembre 2012, cette procédure était, à cette date, encore pendante. 3. L’appréciation de la Cour
La Cour rappelle que dans la décision Tiralongo et Carbé (précitée, §§ 37-50), elle a précisé que depuis 1999, la Cour constitutionnelle italienne a déclaré incompatible avec la Constitution l’absence de prévision par la loi d’une forme d’indemnisation pour le cas où un permis d’exproprier ou une interdiction de construire seraient réitérés par l’administration de telle sorte que le droit de propriété s’en trouve gravement affecté. Elle a donc invité le législateur à prévoir une forme d’indemnisation, en précisant les critères et les modalités de celle-ci. Le législateur italien a donné suite à l’invitation de la Cour constitutionnelle par l’article 39 du Répertoire, entré en vigueur le 30 juin 2003. Cette disposition (paragraphe 21 de la décision Tiralongo et Carbé , précitée) prévoit de manière explicite le droit à une indemnité « proportionnée à la mesure du préjudice effectivement subi » pour les propriétaires qui, comme les requérants, ont subi la réitération d’une interdiction en vue d’expropriation. Elle prévoit en outre la possibilité de saisir la cour d’appel d’une demande en fixation du montant de l’indemnité. L’existence de ce droit a été confirmée par de nombreux arrêts de la Cour de cassation.
A la lumière de ces éléments, la Cour a conclu que le recours indemnitaire prévu à l’article 39 du Répertoire existe désormais à un degré suffisant de certitude. Il vise à faire établir que les droits du propriétaire concerné ont été gravement affectés et à lui octroyer une compensation financière. De l’avis de la Cour, il est accessible et efficace tant en théorie qu’en pratique, et aucun élément ne permet de dire qu’il n’offre pas des perspectives raisonnables de succès.
La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la jurisprudence Tiralongo et Carbé en la présente espèce. Les requérants étaient donc tenus de saisir les juridictions internes d’une demande d’indemnisation fondée sur l’article 39 du Répertoire. Selon les informations fournies par les intéressés et le Gouvernement (paragraphes 26 et 27 ci-dessus), une telle demande a bien été introduite, mais la procédure y relative était, à la date des dernières informations (11 décembre 2012), encore pendante devant les juridictions internes.
Ce grief est donc prématuré et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Grief tiré de l’article 6 de la Convention
Les requérants se plaignent de l’application par les juridictions internes de l’article 4 de la loi n o 10 de 1977. Ils demandent à la Cour de déterminer le régime applicable en l’espèce. Ils invoquent l’article 6 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »
La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( Khan c. Royaume-Uni , no. 35394/97, § 34, CEDH 2000-V), et qu’il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les faits et d’interpréter et appliquer le droit interne ( Pacifico c. Italie (n o 2) (déc.), n o 17995/08, § 62, 20 novembre 2012). En faisant usage de leurs pouvoirs en la matière, les juridictions administratives italiennes ont estimé que l’article 4 de la loi n o 10 de 1977 trouvait à s’appliquer en l’espèce. La Cour ne saurait y voir aucune apparence de violation des principes du procès équitable.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Greffière adjointe Président