SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 11004/05 Leonardo CONTESSA și altele împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 septembrie 2013, într-o cameră compusă din Danutė Jočienė, președinte, Guido Raimondi, Peer Lorenzen, András Sajó, Iș . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere cererile menționate mai sus introduse la 21 martie 2005, După ce au intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, ale căror nume, ani de naștere și locuri de reședință sunt menționate în lista din anexă, sunt resortisanți italieni și au fost reprezentați în fața Curții de către C. Ventura, avocat în Bari. Guvernul italian ( A fost reprezentat de agentul său, dl Spatafora, și de co-agentul său, dl P. Acardo. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 februarie 1986, reclamanții au cumpărat două terenuri de la Ceglie del Campo (Bari). Primii doi solicitanți au devenit proprietari ai unui teren de aproximativ 5 088 de metri pătrați (m2), înregistrați în cadastru, fișa 17, parcela 13, și pe care au plătit 42 500 000 de lire italiene (aproximativ 21 949 de euro). Pentru aceeași sumă, al treilea și al patrulea solicitant au devenit proprietari ai unui teren de aproximativ 5 087 m2, înregistrat în cadastru, fișa 17, parcelă 115. În conformitate cu planul general de dezvoltare urbană din 8 iulie 1976, aceste terenuri aveau destinația de a avea o zonă pentru activități secundare de tip B (zonă productivă) legate de la mail, depozitare și comerț. Reclamantul dorea să construiască acolo o clădire industrială (capanonă industriala prin deliberarea nr. 883 din 19 martie 1990, primăria din Bari ( Planul pentru instalații productive mai mult (Piano per gli Insediamenti Produttivi mai puțini) din Ceglie del Campo. Cu toate acestea, acest plan nu a fost aprobat. La 29 septembrie 1994, reclamanții au deținut primăriei un proiect pentru obținerea unui permis de construcție pentru o clădire industrială pe terenurile lor. Prin nota din 20 iulie 1995, Primăria a informat reclamanții că cererea lor a fost respinsă din cauza neaprobării PIP. La 10 noiembrie 1995, reclamanții au solicitat primăriei să aprobe PIP. (a) Puglia o acțiune pentru obținerea anulării notei din 20 iulie 1995 și pentru contestarea legitimității "Tăcerii-refus" (silenzio rifiuto) a primăriei care aprobă PIP. 10. printr-o hotărâre din 30 aprilie 1997, depusă la grefă la data de 26 În ianuarie 1998, TAR a respins cererea de anulare a notei menționate anterior. Prin aceeași hotărâre, el a acceptat, în schimb, contestația privind legitimitatea La 9 septembrie 1998, reclamanții au sesizat din nou TAR pentru a obține executarea (ottemperanza) a hotărârii din 30 aprilie 1997. 12. printr-o hotărâre din 17 martie 1999, depusă la grefă la data de 20 aprilie 1999, TAR a ordonat primăriei să execute hotărârea sa anterioară la 30 aprilie 1997 în termen de 90 de zile de la notificarea sau comunicarea deciziei sale. 13. Având în vedere că administrația a solicitat avize inutile de la mai multe organisme și că aceasta a întârziat să reacționeze la ordinul TAR, reclamanții au sesizat din nou această instanță pentru a obține executarea hotărârii din 30 aprilie 1997. Prin hotărârea din 15 decembrie 1999, depusă la grefa din 15 decembrie 1999, În ianuarie 2000, TAR a ordonat primăriei să își execute hotărârea din 30 aprilie 1997 într-un termen de 30 de zile de la notificarea sau comunicarea deciziei sale. 14. La 16 octombrie 2000, reclamanții au depus o nouă acțiune în executare. Audiențele, prevăzute inițial la 10 și 24 ianuarie 2001, au fost amânate pentru a permite examinarea documentelor prezentate în cadrul procedurii oficiale de Primărie. 15. Între timp, prin deliberarea nr. 139 din 20 iunie 2000, Consiliul Comunal a decis să nu aprobe PIP-ul Ceglie del Campo. La 30 iulie 2001, reclamanții au atacat această hotărâre în fața TAR. 16. printr-o hotărâre din 27 martie 2003, depusă la grefa din 21 iunie 2003 Mai 2003, TAR a considerat că nu era necesar să se pronunțe cu privire la acțiunea reclamanților; în special, din documentele prezentate de primărie reiese că terenurile celor interesați, situate în apropierea unui pârghie, erau supuse unor constrângeri de mediu (vincolo ambiental) 17. Prin hotărârea din 16 martie 2004, prezentată grefei la 24 septembrie 2004, Consiliul a confirmat hotărârea TAR. GRIEF 18. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de respingerea cererii lor de permis de construcție și de neaprobarea PIP de la Ceglie del Campo de către primărie. ÎN DREPT 19. Reclamanții consideră că respingerea cererii lor de permis de construcție și neaprobarea PIP de la Ceglie del Campo de către primărie au încălcat dreptul lor la respectarea proprietăților lor, așa cum este prevăzut în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Această dispoziție se citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Argumentele părților Argumente ale reclamanților 20. Reclamanții susțin că dispozițiile interne care prevăd restricții legate de protecția mediului sunt puțin explicite și contradictorii, și că au considerat în mod legitim să obțină permisul de construcție solicitat pe baza planului general de urbanism din 1976 și a adoptării PIP în 1990 21. Acestea indică faptul că, la data la care au fost achiziționați terenurile (întreaga adoptare a PIP), primăria le-a eliberat un certificat de destinație urbanistică, datat 17 februarie 1986, din care rezultă că terenurile respective se aflau într-o zonă pentru activități secundare de tip B (zona productivă) legate de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acestea adaugă că acest certificat, împreună cu fișa urbanistică de control întocmită de primărie, nu menționa nicio restricție, că zona în cauză a fost întotdeauna inclusă în planurile generale de urbanism succesive și că, după adoptarea PIP, orice presupunea că acest sector ar fi fost clasificat ca zonă de construcție. Acestea precizează că PIP includea câteva terenuri situate la mai puțin de 150 de metri de un pârâu, dar că acestea nu făceau parte din particulari și că problema constrângerilor de mediu era, în opinia lor, inexistentă și ignorată de autorități până în 2000. În plus, ei consideră că primăria ar fi trebuit să aprobe definitiv PIP, impunându-le cel mult o reducere a suprafeței clădirii industriale avute în vedere, respectând o distanță de 150 de metri față de torent, și că, prin acest mod, acest lucru nu ar fi afectat destinația terenului pe care ar fi putut fi ridicată clădirea respectivă. 22. Reclamanții subliniază faptul că guvernul însuși recunoaște că primăria a întârziat să ia decizia de neaprobare a PIP și subliniază că administrația a raportat primăriei că terenurile în litigiu se aflau în apropierea torentului numai la 15 martie 2000. Mai mult decât atât, ei au precizat că nici o mențiune privind existența constrângerilor de mediu nu a fost inclusă în documentația pe care o obținuseră în momentul achiziționării terenurilor lor. În plus, ei constată că termenele prevăzute pentru executarea deciziei TAR din 30 aprilie 1997, stabilite la 90 de zile și, respectiv, 30 de zile de către hotărârile din 17 martie 1999 și 15 În decembrie 1999 a aceleiași instanțe (punctele 12 și 13 de mai sus) nu au fost respectate de primărie. Argumentele guvernului 23. Guvernul arată că posibilitatea ca reclamanții să construiască o clădire industrială pe terenurile lor rezultă din restricțiile impuse pentru protecția mediului și a patrimoniului arheologic. Comitetul consideră că orice expectativă a reclamanților în ceea ce privește utilizarea terenurilor lor s-a bazat pe PIP care a fost adoptat, dar nu a fost aprobată definitiv. Acesta susține că, atunci când își cumpără terenul, părțile interesate nu aveau nicio certitudine cu privire la posibilitatea de a construi o clădire industrială și că au riscat să nu li se acorde o autorizație în acest sens. Prin urmare, acesta concluzionează că nu au putut fi privați de o prerogativă legată de dreptul lor de proprietate pe terenurile lor, deoarece această prerogativă nu a fost luată în momentul în care bunurile respective au fost achiziționate. În plus, guvernul consideră că nu se poate reproșa primăriei că nu a aprobat PIP. El afirmă că acesta nu a fost în conformitate cu interesul general privind protecția mediului și a patrimoniului arheologic. El adaugă că, cel mult, primăria ar putea fi considerată răspunzătoare pentru întârzierea adoptării deciziei sale de a nu aprobarea PIP, ceea ce i-a determinat pe solicitanți să inițieze o procedură de executare a hotărârii TAR din 30 aprilie 1997 în scopul de a-și îndeplini obligațiile în materie de administrație; în acest sens, acesta indică faptul că trebuie să se țină seama de necesitatea ca primăria să colecteze opiniile organismelor competente în materie de protecție a mediului și a patrimoniului arheologic. Evaluarea Curții 25. Curtea constată că, în conformitate cu planul general de urbanism din 8 iulie 1976, terenurile reclamanților aveau destinația de zonă pentru activități secundare de tip B (zonă productivă) legate de Cu toate acestea, atâta timp cât PIP-ul Ceglie del Campo nu era aprobat, acest proiect nu putea fi realizat. 26. În acest sens, Curtea consideră că limitările care decurg din neaprobarea PIP constituie o interferență în dreptul reclamanților de a respecta bunurile lor (a se vedea mutatis mutandis Casa Missionaria per Missioni estere di Steyl c. Italia (dec.), n 75248/01, 13 mai 2004 Galtieri c. Italia (dec.), n 72864/01, 24 ianuarie 2006 și Campanile și alții (dec.), 32635/05, § 25, 15 ianuarie 2013). Această interferență intră sub incidența reglementărilor privind utilizarea bunurilor, în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 64, seria A n 52, și Hiltunen c. Finlanda (dec), nr. 30337/96, 28 septembrie 1999 27. În prezenta cauză, Curtea constată că, din hotărârea TAR din 27 martie 2003, Curtea constată că neaprobarea PIP și a PIP din cauza amplasării terenurilor în cauză, situate în apropierea unui pârghie și, prin urmare, supuse unor constrângeri de mediu (punctul 16 de mai sus) și că reclamanții susțin că aceste constrângeri nu existau (punctul 16 de mai sus). 21 de mai sus. Cu toate acestea, aceasta consideră că este de competența instanțelor naționale de a interpreta dreptul intern și de a aplica dreptul intern de la caz la caz și se limitează la a lua în considerare faptul că mai mult de un pârț trece prin apropierea terenului în cauză. În aceste circumstanțe, aceasta nu poate înlocui propria sa apreciere cu cea reținută de TAR și de Consiliul de Stat. 28. În plus, Curtea constată că restricțiile impuse reclamanților vizau conservarea mediului, ceea ce, pentru aceasta, răspunde unui imperativ al colectivităților locale și, prin urmare, corespunde interesului general, în sensul alineatului (2) din art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție (a se vedea, mutatis mutandis Galtieri, decizia menționată anterior, și Campanile și altele, decizia menționată anterior, punctul 26). 29. Rămâne de stabilit dacă s-a menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea Hiltunen, decizia menționată anterior, și, mutatis mutandis Cooperativa La Laurentina c. Italia, nr 23529/94, § 95, 2 august 2001). 30. Curtea ia notă de faptul că instanțele nu au demonstrat că au fost obligate să modifice utilizarea terenurilor lor din cauza restricțiilor în litigiu (Galtieri , decizia menționată anterior, Campanile și altele) , decizie menționată anterior, § 30) și că, cel mult, ei nu au putut intenționa ca aceste terenuri să fie folosite într-o nouă utilizare, și anume construcția unei clădiri industriale. Într-adevăr, aceasta arată că, la momentul achiziționării terenurilor lor [la 20 februarie 1986, alineatul (4) de mai sus], nu exista nicio garanție că părțile interesate vor putea să-și realizeze proiectul de construcție, clasificarea sectorului în cauză în zonă pentru activități secundare de tip B (zonă productivă) legate de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, Comisia constată că chiar și adoptarea PIP de către primărie, care a avut loc la mai mult de patru ani după achiziționarea terenului (punctul 6 de mai sus), a fost doar una dintre etapele unei proceduri administrative complexe, deoarece numai aprobarea definitivă a PIP putea permite persoanelor interesate să construiască pe terenurile lor. 31. În plus, în ceea ce privește semnalizarea apropierii terenului în litigiu față de torent, efectuată la 15 martie 2000 și considerată tardivă de solicitanți, (punctul 22 de mai sus), Curtea amintește că, în cadrul amenajării teritoriului, modificarea sau modificarea reglementării sunt general acceptate și practicate. Într-adevăr, în cazul în care titularii de drepturi de creanță pecuniară pot, în general, să se prevaleze de drepturi ferme și intangibile, acesta nu este același în materie de urbanism sau de amenajare a teritoriului, domenii care privesc drepturi de natură diferită și care sunt în esență evolutive ( Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, n 62543/00, § 70, 27 aprilie 2004 și Galtieri Pe de altă parte, într-un domeniu la fel de complex ca amenajarea urbană, statele contractante au o marjă mare de apreciere pentru a-și desfășura politica (Terazzi S.r.l. c. Italia, nr 2726′′, § 85, 17 octombrie 2002 Elia S.r.l. c. Italia, n 37710/97, § 77, CEDH 2001-IX, și Saliba c. Malta, n 4251/02, § 45, 8 noiembrie 2005). Astfel, în lipsa unei decizii vădit arbitrare sau iraționale, Curtea nu poate înlocui propria sa apreciere cu cea a autorităților naționale în ceea ce privește alegerea celor mai adecvate mijloace pentru obținerea, la nivel intern, a rezultatelor vizate de această politică ( Campanile și altele, decizia menționată anterior, § 31 32). În plus, Curtea arată că neaprobarea PIP și clasificarea terenurilor în litigiu în categoria zonelor supuse constrângerilor de mediu nu au generat un drept la compensare pentru solicitanți. În cazul în care o măsură de reglementare a utilizării bunurilor este în cauză, aceasta consideră că absența unei despăgubiri este una dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă a fost respectat un echilibru corect, dar că această absență nu poate, singură, să constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Galtieri, decizia menționată anterior, și Campanile și altele). Pe de altă parte, în măsura în care proporționalitatea unei ingerințe cu dreptul unui proprietar de a-și respecta bunurile poate depinde și de existența unor garanții procedurale care să garanteze că punerea în aplicare a unei politici și a efectelor sale asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile (a se vedea mutatis mutandis) Imobiliar Saffi c. Italia, n 2774/93, § 54, CEDO 1999-V), Curtea arată că, în speță, reclamanții au putut sesiza instanțele administrative cu privire la o acțiune în anulare a deliberării de neaprobare a PIP. Comisia observă că această acțiune a fost examinată de două instanțe, ambele fiind competente să cunoască o cauză în fapt și în drept (punctele 15-17 de mai sus) și că nu există nicio dovadă că TAR și Consiliul de Stat au apreciat în mod arbitrar faptele și elementele de drept intern (Galtieri, decizia menționată anterior, și Campanile și altele, decizia menționată anterior, punctul 34). 34. În plus, în ceea ce privește întârzierea invocată de solicitanți în luarea deciziilor privind aprobarea PIP, Curtea amintește că, în măsura în care încălcarea dreptului de proprietate este strâns legată de durata unei proceduri și constituie o consecință indirectă a acesteia, legea Pinto În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Capestrani c. Italia (dec.), nr. 46617/99, 27 ianuarie 2005 Recupero c. Italia (dec.), nr. 77713/01, 17 martie 2005 și De Filippo c. Italia (dec.), nr. 72112/01, 27 martie 2007). 35. În speță, Curtea constată că reclamanții au introdus în fața TAR o acțiune de contestare a legitimității Tăcerii-Refus Comisia subliniază că, în cazul în care durata acestor proceduri ar fi părut excesivă pentru părțile interesate, acestea ar fi putut introduce o acțiune în temeiul Legii Pinto, în cazul în care durata acestor proceduri ar fi părut excesivă pentru părțile interesate, acestea ar fi putut introduce o acțiune în temeiul Legii Pinto. În această privință, Comisia reamintește că, în ceea ce privește durata, o procedură de executare trebuie considerată a doua etapă a procedurii pe fond (Zapphia c. Italia , 26 septembrie 1996, § 20, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996-IV). 36. Având în vedere circumstanțele din speță legate de existența unor constrângeri de mediu pe teritoriul reclamanților și care au efectuat o evaluare globală a faptelor prezentei cauze, Curtea concluzionează că ingerința în litigiu reproșată autorităților nu a adus atingere echilibrului corect care trebuie respectat, în ceea ce privește reglementarea utilizării bunurilor, între interesul public și interesul privat. 37. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Danutė Jočienė Prime Președinte Anexe Leonardo CONTESSA este un resortisant italian născut în 1944 cu reședința la Carbonara di Bari Chiara SASSANELLI este o resortisantă italiană născută în 1946, rezidentă în Carbonara di Bari Michele PARPILO este un resortisant italian născut în 1941, rezident în Carbonara di Bari Maria PICCIRILLI, născut în 1951, rezident în Carbonara di Bari
Requête n
o
11004/05
Leonardo CONTESSA et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 septembre 2013 en une chambre composée de
:
Danutė Jočienė,
présidente,
Guido Raimondi,
Peer Lorenzen,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu les requêtes susmentionnées introduite le 21 mars 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, dont les noms, les années de naissance et les lieux de résidence sont indiqués dans la liste en annexe, sont des ressortissants italiens. Ils ont été représentés devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
me
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 20 février 1986, les requérants achetèrent deux terrains sis à Ceglie del Campo (Bari). Les deux premiers requérants devinrent propriétaires d’un terrain d’environ 5
088 mètres carrés (m²), enregistré au cadastre, feuille 17, parcelle 13, et qu’ils payèrent 42
500
000 lires italiennes (environ 21
949 euros). Pour le même montant, les troisième et quatrième requérants devinrent propriétaires d’un terrain d’environ 5
087 m², enregistré au cadastre, feuille 17, parcelle 115.
5.
Selon le plan général d’urbanisme du 8 juillet 1976, ces terrains avaient la destination de «
zone pour des activités secondaires de type B (zone productive) relatives à l’artisanat, au stockage et au commerce
». Les requérants souhaitaient y construire un bâtiment industriel (
capannone industriale
).
6.
Par la délibération n
o
883 du 19 mars 1990, la mairie de Bari («
la mairie
») adopta le «
plan pour les installations productives
» (
Piano per gli Insediamenti Produttivi
– «
le PIP
») de Ceglie del Campo. Cependant, ce plan ne fut pas approuvé.
7.
Le 29 septembre 1994, les requérants déposèrent à la mairie un projet visant à obtenir un permis de construire pour un bâtiment industriel sur leurs terrains.
8.
Par une note du 20 juillet 1995, la mairie informa les requérants que leur demande avait été rejetée en raison de la non-approbation du PIP.
9.
Le 10 novembre 1995, les requérants demandèrent à la mairie d’approuver le PIP. Confrontés, d’après eux, à l’inertie de l’administration, ils introduisirent devant le tribunal administratif régional («
le TAR
») des Pouilles un recours visant à obtenir l’annulation de la note du 20 juillet 1995 et à contester la légitimité du «
silence-refus
» (
silenzio rifiuto
) de la mairie d’approuver le PIP.
10.
Par un jugement du 30 avril 1997, déposé au greffe le 26
janvier 1998, le TAR rejeta la demande d’annulation de la note précitée. Par ce même jugement, il accueillit en revanche la contestation portant sur la légitimité du «
silence-refus
» susmentionné et enjoignit à la mairie de finaliser la procédure relative à l’approbation du PIP.
11.
Estimant l’inaction de la mairie réitérée, le 9 septembre 1998, les requérants saisirent de nouveau le TAR pour obtenir l’exécution (
ottemperanza
) du jugement du 30 avril 1997.
12.
Par un jugement du 17 mars 1999, déposé au greffe le 20
avril 1999, le TAR ordonna à la mairie d’exécuter son précédent jugement en date du 30 avril 1997 dans un délai de 90 jours à compter de la notification ou communication de sa décision.
13.
Considérant que l’administration avait demandé des avis inutiles à plusieurs organismes et qu’elle tardait à réagir à l’injonction du TAR, les requérants saisirent de nouveau cette juridiction pour obtenir l’exécution du jugement du 30 avril 1997. Par un jugement du 15
décembre 1999, déposé au greffe le 15
janvier 2000, le TAR ordonna à la mairie d’exécuter son jugement du 30 avril 1997 dans un délai porté cette fois à 30 jours à compter de la notification ou communication de sa décision.
14.
Le 16 octobre 2000, les requérants déposèrent un nouveau recours en exécution. Les audiences, initialement prévues les 10 et 24 janvier 2001, furent ajournées pour permettre l’examen de documents produits dans l’intervalle par la mairie.
15.
Entre-temps, par la délibération n
o
139 du 20 juin 2000, le conseil communal avait décidé de ne pas approuver le PIP de Ceglie del Campo. Le 30 juillet 2001, les requérants attaquèrent cette délibération devant le TAR.
16.
Par un jugement du 27 mars 2003, déposé au greffe le 21
mai 2003, le TAR jugea qu’il n’y avait pas lieu de statuer sur le recours des requérants. Il releva notamment qu’il ressortait des documents produits par la mairie que les terrains des intéressés, étant situés à proximité d’un torrent, étaient soumis à des contraintes environnementales (
vincolo ambientale
).
17.
Les requérants interjetèrent appel de ce dernier jugement devant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 16 mars 2004, déposé au greffe le 24
septembre 2004, le Conseil d’Etat confirma le jugement du TAR.
GRIEF
18.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, les requérants se plaignent du rejet de leur demande de permis de construire et de la non-approbation du PIP de Ceglie del Campo par la mairie.
19.
Les requérants considèrent que le rejet de leur demande de permis de construire et la non-approbation du PIP de Ceglie del Campo par la mairie ont violé leur droit au respect de leurs biens, tel qu’énoncé à l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
Cette disposition se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Arguments des parties
1.
Arguments des requérants
20.
Les requérants soutiennent que les dispositions internes prévoyant des restrictions liées à la protection de l’environnement sont peu explicites et contradictoires, et qu’ils s’attendaient légitimement à obtenir le permis de construire sollicité sur la base du plan général d’urbanisme de 1976 et de l’adoption du PIP en 1990.
21.
Ils indiquent que, au moment de l’achat de leurs terrains (antérieur à l’adoption du PIP), la mairie leur avait délivré un certificat de destination urbanistique, daté du 17 février 1986, dont il résultait que lesdits terrains se trouvaient dans une «
zone pour des activités secondaires de type B (zone productive) relatives à l’artisanat, au stockage et au commerce
». Ils ajoutent que ce certificat, au même titre que la fiche urbanistique de contrôle établie par la mairie, ne mentionnait aucune restriction, que la zone concernée avait toujours été comprise dans les plans généraux d’urbanisme successifs et que, après l’adoption du PIP, tout permettait de supposer que ce secteur aurait été classé comme zone constructible. Ils précisent que le PIP incluait quelques terrains situés à moins de 150 mètres d’un torrent, mais que ceux-ci n’appartenaient pas à des particuliers. Ils indiquent également que la question des contraintes environnementales était, à leurs yeux, inexistante et ignorée par les autorités jusqu’en 2000. De plus, ils considèrent que la mairie aurait dû approuver définitivement le PIP en leur imposant au plus une diminution de la surface du bâtiment industriel envisagé, respectant une distance de 150 mètres par rapport au torrent, et que, en procédant de cette manière, cela n’aurait pas affecté la destination de leurs terrains sur lesquels le bâtiment en question aurait pu être érigé.
22.
Les requérants soulignent que le Gouvernement admet lui-même que la mairie a tardé à prendre la décision de non-approbation du PIP. Ils relèvent que l’administration a signalé à la mairie que les terrains litigieux se trouvaient à proximité du torrent uniquement le 15 mars 2000. De plus, ils précisent qu’aucune mention de l’existence de contraintes environnementales ne figurait dans la documentation qu’ils avaient obtenue lors de l’achat de leurs terrains. En outre, ils constatent que les délais prévus pour l’exécution de la décision du TAR du 30 avril 1997, respectivement fixés à 90 jours et à 30 jours par les jugements du 17 mars 1999 et du 15
décembre 1999 de cette même juridiction (paragraphes 12 et 13 ci
‑
dessus), n’ont pas été respectés par la mairie.
2.
Arguments du Gouvernement
23.
Le Gouvernement relève que l’impossibilité, pour les requérants, de construire un bâtiment industriel sur leurs terrains résulte des restrictions imposées pour la protection de l’environnement et du patrimoine archéologique. Il estime que toute expectative des requérants quant à l’utilisation de leurs terrains était fondée sur le PIP qui avait été adopté mais non définitivement approuvé. Il soutient que, lors de l’achat de leurs terrains, les intéressés n’avaient aucune certitude quant à la possibilité de construire un bâtiment industriel et qu’ils ont pris le risque qu’une autorisation en ce sens ne leur soit pas accordée. Il conclut donc que les requérants n’ont pas pu être privés d’une prérogative liée à leur droit de propriété sur leurs terrains puisque cette prérogative n’existait pas au moment de l’acquisition de ces biens.
24.
Par ailleurs, le Gouvernement considère qu’on ne peut reprocher à la mairie de ne pas avoir approuvé le PIP. Il affirme que celui-ci n’était pas en conformité avec l’intérêt général relatif à la protection de l’environnement et du patrimoine archéologique. Il ajoute que, tout au plus, la mairie pourrait être tenue pour responsable du retard dans l’adoption de sa décision de non
‑
approbation du PIP, ce qui a conduit les requérants à engager une procédure en exécution du jugement du TAR du 30 avril 1997 afin de pallier l’inertie de l’administration. A cet égard, il indique qu’il faut cependant tenir compte de la nécessité pour la mairie de recueillir les avis des organismes compétents en matière de protection de l’environnement et du patrimoine archéologique.
B.
Appréciation de la Cour
25.
La Cour constate d’emblée que, selon le plan général d’urbanisme du 8
juillet 1976, les terrains des requérants avaient la destination de «
zone pour des activités secondaires de type B (zone productive) relatives à l’artisanat, au stockage et au commerce
» (paragraphe 5 ci-dessus). Les intéressés souhaitaient y construire un bâtiment industriel et avaient présenté un projet visant à obtenir un permis de construire en ce sens (paragraphe 7 ci-dessus). Cependant, tant que le PIP de Ceglie del Campo n’était pas approuvé, ce projet ne pouvait pas être réalisé.
26.
A ce titre, la Cour estime que les limitations découlant de la non-approbation du PIP constituent une ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens (voir,
mutatis mutandis
,
Casa Missionaria per le Missioni estere di Steyl c. Italie
(déc.), n
o
75248/01, 13 mai 2004
;
Galtieri c. Italie
(déc.), n
o
72864/01, 24 janvier 2006, et
Campanile et autres c.
Italie
(déc.), n
o
32635/05, § 25, 15 janvier 2013). Cette ingérence relève de la réglementation de l’usage des biens, au sens du deuxième paragraphe de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (
Sporrong et Lönnroth c.
Suède
, 23 septembre 1982, § 64, série A n
o
52, et
Hiltunen c. Finlande
(déc), n
o
30337/96, 28
septembre 1999).
27.
Dans la présente affaire, la Cour note qu’il ressort du jugement du TAR du 27 mars 2003 que la non-approbation du PIP s’expliquait en raison de l’emplacement des terrains en question, situés à proximité d’un torrent et soumis par conséquent à des contraintes environnementales (paragraphe
16 ci-dessus), et que les requérants affirment que ces contraintes étaient inexistantes (paragraphe
21 ci-dessus). Elle estime cependant qu’il appartient aux juridictions nationales d’interpréter le droit interne et de l’appliquer au cas par cas, et elle se borne à relever qu’il n’est pas contesté qu’un torrent passait à proximité des terrains litigieux. Dans ces circonstances, elle ne saurait substituer sa propre appréciation à celle retenue par le TAR et le Conseil d’Etat.
28.
De plus, la Cour constate que les restrictions imposées aux requérants visaient à préserver l’environnement, ce qui, pour elle, répond à un impératif des collectivités locales et correspond dès lors à l’intérêt général, au sens du paragraphe 2 de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Galtieri
, décision précitée, et
Campanile et autres
, décision précitée, § 26).
29.
Il reste à déterminer si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir
Hiltunen
, décision précitée, et,
mutatis mutandis
,
Cooperativa La Laurentina c. Italie
, n
o
23529/94, § 95, 2 août 2001).
30.
La Cour note que les requérants n’ont pas démontré qu’ils ont été obligés de modifier l’usage de leurs terrains à cause des restrictions litigieuses (
Galtieri
, décision précitée, et
Campanile et autres
, décision précitée, § 30) et que, tout au plus, ils n’ont pas pu destiner ces terrains à un nouvel usage, à savoir la construction d’un bâtiment industriel. En effet, elle relève que, au moment de l’achat de leurs terrains (le 20 février 1986 – paragraphe 4 ci-dessus), rien ne garantissait aux intéressés de pouvoir réaliser leur projet de construction, le classement du secteur concerné en «
zone pour des activités secondaires de type B (zone productive) relatives à l’artisanat, au stockage et au commerce
» (paragraphe 5 ci-dessus) n’étant pas suffisant à cet égard. Par ailleurs, elle constate que même l’adoption du PIP par la mairie, intervenue plus de quatre ans après l’achat des terrains (paragraphe 6 ci-dessus), n’était que l’une des étapes d’une procédure administrative complexe puisque seule l’approbation définitive de ce PIP pouvait permettre aux intéressés de construire sur leurs terrains.
31.
De surcroît, en ce qui concerne la signalisation de la proximité des terrains litigieux par rapport au torrent, effectuée le 15 mars 2000 et considérée comme étant tardive par les requérants, (paragraphe 22 ci
‑
dessus), la Cour rappelle que, dans le cadre de l’aménagement du territoire, la modification ou le changement de la réglementation sont communément admis et pratiqués. En effet, si les titulaires de droits de créance pécuniaires peuvent, en général, se prévaloir de droits fermes et intangibles, il n’en est pas de même en matière d’urbanisme ou d’aménagement du territoire, domaines portant sur des droits de nature différente et qui sont essentiellement évolutifs (
Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne
, n
o
62543/00, § 70, 27 avril 2004, et
Galtieri
, décision précitée). Par ailleurs, dans un domaine aussi complexe que l’aménagement urbain, les Etats contractants jouissent d’une grande marge d’appréciation pour mener leur politique (
Terazzi S.r.l. c. Italie
, n
o
27265/95, § 85, 17 octobre 2002
;
Elia S.r.l. c.
Italie
, n
o
37710/97, § 77, CEDH 2001-IX, et
Saliba c.
Malte
, n
o
4251/02, § 45, 8
novembre 2005). Ainsi, en l’absence de décision manifestement arbitraire ou déraisonnable, la Cour ne saurait substituer sa propre appréciation à celle des autorités nationales quant au choix des moyens les plus appropriés pour aboutir, au niveau interne, aux résultats visés par cette politique (
Campanile et autres
, décision précitée, §
31).
32.
En outre, la Cour relève que la non-approbation du PIP et le classement des terrains litigieux dans la catégorie des zones soumises à des contraintes environnementales n’ont pas entraîné de droit à compensation pour les requérants. Lorsqu’une mesure réglementant l’usage des biens est en cause, elle estime que l’absence d’indemnisation est l’un des éléments à prendre en compte pour établir si un juste équilibre a été respecté mais que cette absence ne saurait, à elle seule, être constitutive d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (
Galtieri
, décision précitée, et
Campanile et autres
, décision précitée, § 32).
33.
Par ailleurs, dans la mesure où la proportionnalité d’une ingérence avec le droit d’un propriétaire au respect de ses biens peut dépendre également de l’existence de garanties procédurales permettant de veiller à ce que la mise en œuvre d’une politique et ses incidences pour le propriétaire ne soient ni arbitraires ni imprévisibles (voir,
mutatis mutandis
,
Immobiliare Saffi c. Italie
, n
o
22774/93, § 54, CEDH 1999-V), la Cour relève que, en l’espèce, les requérants ont pu saisir les juridictions administratives d’un recours en annulation de la délibération de non-approbation du PIP. Elle note que ce recours a été examiné par deux juridictions, toutes deux compétentes pour connaître de l’affaire en fait comme en droit (paragraphes 15-17 ci-dessus), et que rien ne prouve que le TAR et le Conseil d’Etat aient apprécié les faits et les éléments de droit interne de manière arbitraire (
Galtieri
, décision précitée, et
Campanile et autres
, décision précitée, § 34).
34.
De plus, en ce qui concerne le retard, allégué par les requérants, dans la prise de décision relative à l’approbation du PIP, la Cour rappelle que, dans la mesure où la violation du droit de propriété est étroitement liée à la durée d’une procédure et en constitue une conséquence indirecte, la «
loi
Pinto
» permet de solliciter une décision qui peut s’inscrire dans la logique de la jurisprudence de la Cour quant à l’article 1 du Protocole
nº 1 à la Convention (
Capestrani c.
Italie
(déc.), n
o
46617/99, 27
janvier 2005
;
Recupero c. Italie
(déc.), n
o
77713/01, 17
mars 2005, et
De Filippo c. Italie
(déc.), n
o
72112/01, 27 mars 2007).
35.
En l’espèce, la Cour constate que les requérants ont introduit devant le TAR un recours pour contester la légitimité du «
silence-refus
» d’approbation du PIP (paragraphes 9-10 ci-dessus) puis, s’estimant confrontés à une inaction de l’administration, trois recours en exécution du jugement du TAR du 30 avril 1997 (paragraphes 11-14 ci-dessus). Elle souligne que, si la durée de ces procédures avait paru excessive pour les intéressés, ceux-ci auraient pu introduire un recours aux termes de la «
loi
Pinto
». Or elle constate qu’ils n’ont pas exercé un tel recours. A cet égard, elle rappelle que, en matière de durée, une procédure d’exécution doit être considérée comme étant la seconde phase de la procédure au fond (
Zappia c. Italie
, 26 septembre 1996, §
20,
Recueil des arrêts et décisions
36.
Eu égard aux circonstances de l’espèce liées à l’existence de contraintes environnementales sur les terrains des requérants, et ayant procédé à une appréciation globale des faits de la présente affaire, la Cour conclut que l’ingérence litigieuse reprochée aux autorités n’a pas porté atteinte au juste équilibre à respecter, en matière de réglementation de l’usage des biens, entre l’intérêt public et l’intérêt privé.
37.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Danutė Jočienė
Greffier
Présidente
Leonardo CONTESSA est un ressortissant italien né en 1944, résidant à Carbonara di Bari
Chiara SASSANELLI est une ressortissante italienne née en 1946, résidant à Carbonara di Bari
Michele PARTIPILO est un ressortissant italien né en 1941, résidant à Carbonara di Bari
Maria PICCIRILLI est une ressortissante italienne née en 1951, résidant à Carbonara di Bari