Ventura împotriva Italiei

La originea cauzei se află o petiție (nr. 24814/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și de care un cetățean al acestui stat, D. Ferdinando Ventura ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 20 mai 1999 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Me S. Ferrara, avocat la Benevento. Guvernul italian ("Statul pârât") a fost reprezentat de agentul acestuia, Mme E. Spatafora și coagentul M. N. Lettieri.

Pe 24 mai 2006, petiția a fost comunicată Statului pârât.

În aplicarea Protocolului nr. 14, petiția a fost atribuită unui comitet. ÎN FAPT

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul era proprietar al unui teren situat la Benevento și înregistrat în cadastru, foaia 33, parcelă 149.

Printr-o hotărâre din 24 august 1987, administrația provincială de Benevento a aprobat proiectul de construire a unei lucrări publice pe terenul reclamantului.

Printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1989, primarul de Benevento a autorizat societățile A. și P. să ocupeze urgent o parte din acest teren, și anume 3.104 metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani în vederea exproprierii sale, pentru a proceda la construirea lucrării publice.

Pe 20 februarie 1989, terenul a fost ocupat material. 1. Procedura principală

Printr-un act de citat din 18 octombrie 1994, notificat pe 21 octombrie 1994, reclamantul a introdus o acțiune de despăgubire împotriva societăților A. și P. devant tribunalul de Benevento. Invoca că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de perioada autorizată, fără ca să se procedeze la expropriere formală și plată de compensație. La lumina acestor considerații, el cerea ca principal restituzione terenului și pe bază subsidiară despăgubire pentru pierderea acestuia, precum și o indemnitate pentru ocupare.

În cursul procesului, o expertiză a fost depusă la registratura curții. Conform expertului, partea terenului efectiv ocupată avea o suprafață globală de 3.582 metri pătrați și valoarea sa de piață în 1989 era de 38.864,70 EUR.

Printr-o sentință notificată pe 12 și 13 octombrie 2004, tribunalul de Benevento a declarat că reclamantul a fost privat de terenul său din cauza transformării ireversibile a acestuia, în virtutea principiului exproprierii indirecte. La lumina acestor considerații, tribunalul a condamnat societățile A. și P. să verse reclamantului o despăgubire de 38.864,70 EUR, egală cu valoarea de piață în 1989 a părții terenului ocupate, plus reevaluare și interese. În plus, tribunalul a respins cererea de indemnitate pentru ocupare, pe motiv că doar curte de apel era competentă în această privință.

Printr-un act notificat reclamantului pe 5 noiembrie 2004, societatea A. a apelat această sentință devant curtea de apel de Napoli.

Printr-o sentință din 10 noiembrie 2006, curtea de apel de Napoli a confirmat sentința din prima instanță privind despăgubirile și a acordat reclamantului 38.864,70 EUR, plus reevaluare și interese de la 12 ianuarie 1996, data end a ocupării legitime. 2. Procedura "Pinto"

Printr-un recurs depus la registratura curții pe 5 aprilie 2002, reclamantul a sesizat curtea de apel de Roma în sensul legii nr. 89 din 24 martie 2001, denumită "legea Pinto", pentru a se plânge de durata procedurii devant tribunalul de Benevento descrise mai sus. El a cerut curții de apel să constate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să condamne statul italian la plata de 6.584 EUR ca despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale suferite.

Printr-o decizie din 24 martie 2003, depusă la registratura curții pe 10 aprilie 2003, curtea de apel a constatat depassarea unei durate rezonabile. A respins cererea privind prejudiciul material pe motiv că nu era susținută, a acordat 1.000 EUR ca reparație a prejudiciului moral și 700 EUR pentru cheltuieli și costuri. Această decizie a fost notificată administrației pe 22 mai 2003 și a dobândit autoritate de lucru judecat pe 21 iulie 2003.

Dreptul și practica internă relevante referitoare la legea nr. 89 din 24 martie 2001, denumită "legea Pinto" sunt descrise în sentința Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31). ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 DIN CONVENȚIE

Reclamantul susține că a fost privat de terenul său în mod incompatibil cu articolul 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cause de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principii generale ale dreptului internațional. Disposițiile anterioare nu afectează dreptul pe care staturile l-au de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Statul pârât se opune acestei poziții. A. Privind admisibilitatea

Statul pârât avansează că reclamantul nu mai este "victimă" a presupusei încălcări deoarece a obținut de la tribunalul de Benevento o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului expropiat.

Reclamantul cere respingerea acestei excepții.

Curtea amintește că existența unei nerespectări a cerinței Convenției se poate concepe chiar în absența prejudiciului; acesta joaca rol doar sub articolul 41. Prin urmare, o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu-i suficientă în principiu să-i elimine calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în esență, și apoi au reparat încălcarea Convenției. Rezultă că această excepție nu poate fi reținută.

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîtemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă, în plus, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Reclamantul amintește că a fost privat de bunul său în virtutea principiului exproprierii indirecte, un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în toată ilegalitatea, ceea ce nu este admisibil în statul de drept.

Conform Statului pârât, în ciuda absenței unui act legit de expropriere și a transformării terenului în mod ireversibil prin construirea unei lucrări de utilitate publică, făcând restituzione imposibilă, ocuparea litigioasă a fost făcută în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. În cauza de față, Statul pârât susține că reclamantul a obținut de la tribunal o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului la momentul transformării sale ireversibile.

Curtea observă mai întâi că părțile sunt de acord că a existat "privare de proprietate".

Curtea se referă la jurisprudența sa privind expropierea indirectă (vezi, dintre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI; Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005; Velocci c. Italia, nr. 1717/03, 18 martie 2008) pentru recapitularea principiile relevante și pentru o prezentare a jurisprudenței sale în materie.

În cauza de față, Curtea observă că în aplicarea principiului exproprierii indirecte, jurisdicțiile interne au considerat reclamantul privat de bunul său de la data realizării lucrării publice. Cu toate acestea, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată "previzibilă", deoarece numai prin decizia judiciară definitivă se poate considera principiul exproprierii indirecte ca fiind efectiv aplicat și achiziția terenului de către autoritățile publice ca fiind consacrată. Prin urmare, reclamantul a avut "siguranta juridică" privind pierderea terenului cel mai devreme pe 23 ianuarie 2007, data când sentința curții de apel de Napoli a devenit definitivă.

Curtea consideră că ingerințele litigioase nu sunt compatibile cu principiul legalității și deci au încălcat dreptul reclamantului la respectul bunurilor, ducând la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Disposițiile relevante ale articolului 6 § 1 sunt redactate după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) în termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Statul pârât se opune acestei poziții. A. Privind admisibilitatea

Statul pârât avansează că reclamantul nu mai este "victimă" a presupusei încălcări a articolului 6 § 1 deoarece a obținut de la curtea de apel de Roma constatarea încălcării precum și o reparație corespunzătoare și suficientă în privința miolului litigiului.

Reclamantul se opune excepției Statului pârât și susține că suma acordată de curtea de apel nu permite considerarea reparației oferite ca suficientă pentru a repara presupusa încălcare.

Curtea amintește jurisprudența din cauza Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 84) conform căreia, în acest tip de cauze, aparține Curții să verifice, pe de o parte, dacă autoritățile au recunoscut, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat de Convenție și, pe de altă parte, dacă reparația poate fi considerată corespunzătoare și suficientă.

Prima condiție, și anume constatarea încălcării de către autoritățile naționale, nu dă naștere controversei deoarece curtea de apel de Roma a constatat-o în mod expres.

Cât despre cea de-a doua condiție, Curtea amintește caracteristicile pe care trebuie să le aibă un recurs intern pentru a oferi o reparație corespunzătoare și suficientă; aceasta se referă în special la faptul că pentru a evalua suma compensației acordate de curtea de apel, Curtea examinează, pe baza elementelor din posesia sa, ce ar fi acordat în aceeași situație pentru perioada luată în considerare de juridicția internă.

Curtea consideră că, în limita acordării unei sume de 1.000 EUR pentru prejudiciu moral, curtea de apel de Roma nu a reparat încălcarea în mod corespunzător și suficient. Referindu-se la principiile care rezultă din jurisprudența sa (vezi, printre altele, Cocchiarella c. Italia, citat, §§ 69-98), Curtea observă că suma în cauză reprezintă cu greu mai mult de 9% din suma pe care o acordă în mod obișnuit în cauze similare împotriva Italiei.

În lumina celor de mai sus și ținând seama de insuficiența reparației efectuate, Curtea consideră că reclamantul poate în continuare pretinde să fie "victimă" în sensul articolului 34 din Convenție.

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîtemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Curtea constată că procedura principală a început pe 21 octombrie 1994 și că era încă pendintă în prima instanță pe 24 martie 2003, data la care curtea de apel "Pinto" s-a pronunțat.

Curtea observă că curtea de apel de Roma a evaluat durata procedurii la data deciziei sale, și anume 24 martie 2003, procedura terminându-se pe 23 noiembrie 2006, o perioadă de aproximativ trei ani și opt luni nu a putut fi luată în considerare de curtea de apel.

Curtea observă că în ceea ce privește faza după 23 martie 2003, reclamantul ar fi trebuit să epuizeze din nou căile de recurs interne sesizând din nou curtea de apel în sensul legii "Pinto". În lumina celor de mai sus, examinarea Curții va fi limitată la durata procedurii care a fost examinată de curtea de apel "Pinto", și anume o perioadă de aproximativ opt ani și șase luni.

Curtea a tratat în mod repetat petiții care ridică întrebări similare cu cea a cauzei de față și a constatat o nerespectare a cererii "termen rezonabil", ținând seama de criteriile elaborate în jurisprudența sa bine stabilită în această materie (vezi, în primul rând, Cocchiarella c. Italia, citat). Nepercepeând nimic care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza prezentă, Curtea consideră că trebuie de asemenea constatată o încălcare a articolului 6 § 1.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței Gagliano Giorgi (nr. 23563/07, § 79, 6 martie 2012) și Delle Cave și Corrado (nr. 14626/03, §§ 43-46, 5 iunie 2007), insuficiența compensației "Pinto" nu pune sub semnul întrebării, pentru moment, efectivitatea acestei căi de recurs.

În cauza de față, curtea de apel de Roma avea cu adevărat competență să se pronunțe asupra grievului reclamantului și a procedat efectiv la examinarea sa. În opinia Curții, simplul fapt că suma compensației este insuficientă nu constituie în sine un element suficient pentru a pune sub semnul întrebării efectivitatea recursului "Pinto".

Prin urmare, acest grief trebuie declarat inadmisibil pentru lipsă evidentă de temei în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul pretinde o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului la data sentinței Curții, estimată pe baza plusvalorii aduse terenului prin construirea lucrării de utilitate publică. El estimează pretențiile la 179.900,77 EUR.

Statul pârât se opune și susține că reclamantul a obținut o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului, în conformitate cu criteriile elaborate de jurisprudența Curții.

Curtea amintește că o sentință care constată o încălcare determină pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în mod să restabilească, atât cât se poate, situația anterioară acesteia.

Ea amintește că în cauza Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009, Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții privind criteriile de compensație în cazuri de expropriere indirectă. În particular, a decis să respingă pretențiile reclamantul în măsura în care sunt bazate pe valoarea terenurilor la data sentinței Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul construcției clădirilor construite de stat pe terenuri.

Compensația trebuie deci să corespundă valorii complete și întregi a terenului la momentul pierderii proprietății, așa cum a fost stabilit de expertiza ordonată de o jurisdicție competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată ce se scade suma eventual acordată la nivel național, acest montant trebuie actualizat pentru a compensa efectele inflației. Trebuie de asemenea să fie însoțit de interese care să compenseze, cel puțin parțial, lungul interval de timp care a trecut de la pierderea terenurilor.

Curtea observă că reclamantul a primit la nivel național o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului, reevaluată și însoțită de interese, de la data end a ocupării legitime, și anume 12 ianuarie 1996. Curtea consideră deci că persoana respectivă a obținut deja o sumă suficientă pentru a satisface criteriile de compensație menționate.

Rămâne să se evalueze pierderea de șanse suferite ca urmare a exproprierii litigioase. Curtea consideră că trebuie luată în considerare prejudiciul decurgând din indisponibilitatea terenului în perioada de la începutul ocupării legitime (20 februarie 1989) până la momentul pierderii proprietății (12 ianuarie 1996). Judecând în echitate, Curtea alocă reclamantului 30.100 EUR. B. Prejudiciu moral

Reclamantul cere 50.000 EUR ca prejudiciu moral.

Statul pârât se opune acestei prețiuni.

Curtea consideră că sentimentul de impotență și frustrare în fața pierderii ilegale a bunului precum și durata excesivă a procedurii au cauzat reclamantului un prejudiciu moral important care trebuie reparat în mod corespunzător.

În conformitate cu jurisprudența Guiso-Gallisay c. Italia (citat) și Cocchiarella c. Italia (citat, §§ 139-142 și 146) și judecând în echitate, Curtea alocă reclamantului 9.100 EUR. C. Cheltuieli și costuri

Cu sprijinul de note de onorarii, reclamantul cere de asemenea rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate devant Curtă, la înălțime de 53.585,53 EUR.

Statul pârât se opune și susține că sumele revendicate sunt excesive.

Curtea amintește că, conform jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și costurilor sub articolul 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.

Curtea nu îndoiește de necesitatea de a suporta cheltuieli, dar consideră excesive onorariile totale revendicate la acest titlu. Consideră deci că trebuie rambursate numai parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea consideră rezonabil să aloce o sumă de 15.000 EUR pentru totalitatea cheltuielilor suportate. E. Interese moratorii

Curtea consideră corespunzător să alinieze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind grievurile derivând din articolul 1 al Protocolului nr. 1 din Convenție și articolul 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 din Convenție; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Spune că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume: i) 30.100 EUR (treizeci de mii o sută euro), plus orice sumă care poate fi datorată în calitate de impozit, pentru prejudiciu material; ii) 9.100 EUR (nouă mii o sută euro), plus orice sumă care poate fi datorată în calitate de impozit, pentru prejudiciu moral; iii) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată în calitate de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) De la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 22 ianuarie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 24814/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M. Ferdinando Ventura (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 mai 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e S. Ferrara, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora et son coagent M. N. Lettieri.

Le 24 mai 2006, la requête a été communiquée au Gouvernement.

En application du Protocole n o 14, la requête a été attribuée à un comité. EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était propriétaire d’un terrain sis à Bénévent et enregistré au cadastre, feuille 33, parcelle 149.

Par un arrêté du 24 août 1987, l’administration provinciale de Bénévent approuva le projet de construction d’un ouvrage public sur le terrain du requérant.

Par un arrêté du 12 janvier 1989, le maire de Bénévent autorisa les sociétés A. et P. à occuper d’urgence une partie de ce terrain, à savoir 3 104 mètres carrés, pour une période maximale de cinq ans en vue de son expropriation, afin de procéder à la construction de l’ouvrage public.

Le 20 février 1989, le terrain fut matériellement occupé. 1. La procédure principale

Par un acte d’assignation du 18 octobre 1994, notifié le 21 octobre 1994, le requérant introduisit une action en dommages-intérêts à l’encontre des sociétés A. et P. devant le tribunal de Bénévent. Il faisait valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était poursuivie au-delà de la période autorisée, sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle et au paiement d’une indemnité. A la lumière de ces considérations, il demandait à titre principal la restitution du terrain et à titre subsidiaire un dédommagement pour la perte de celui-ci, ainsi qu’une indemnité d’occupation.

Au cours du procès, une expertise fut déposée au greffe. Selon l’expert, la partie du terrain effectivement occupée avait une surface globale de 3 582 mètres carrés et sa valeur marchande en 1989 était de 38 864,70 EUR.

Par un jugement notifié les 12 et 13 octobre 2004, le tribunal de Bénévent déclara que le requérant avait été privé de son terrain en raison de la transformation irréversible de celui-ci, en vertu du principe de l’expropriation indirecte. A la lumière de ces considérations, le tribunal condamna les sociétés A. et P. à verser au requérant un dédommagement de 38 864,70 EUR, égal à la valeur marchande en 1989 de la partie du terrain occupée, plus réévaluation et intérêts. En outre, le tribunal rejeta la demande d’indemnité d’occupation, au motif que seule la cour d’appel était compétente à cet égard.

Par un acte notifié au requérant le 5 novembre 2004, la société A. interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Naples.

Par un arrêt du 10 novembre 2006, la cour d’appel de Naples confirma le jugement de première instance quant au dédommagement et accorda au requérant 38 864,70 EUR, plus réévaluation et intérêts à partir du 12 janvier 1996, date de la fin de l’occupation légitime. 2. La procédure « Pinto »

Par un recours déposé au greffe le 5 avril 2002, le requérant saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », afin de se plaindre de la durée de la procédure devant le tribunal de Bénévent décrite ci-dessus. Il demanda à la cour d’appel de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner l’État italien au versement de 6 584 EUR à titre de dédommagement des préjudices matériels et moraux subis.

Par une décision du 24 mars 2003, déposée au greffe le 10 avril 2003, la cour d’appel constata le dépassement d’une durée raisonnable. Elle rejeta la demande relative au dommage matériel au motif que celle-ci n’était pas étayée, accorda 1 000 EUR comme réparation du dommage moral et 700 EUR pour frais et dépens . Cette décision fut notifiée à l’administration le 22 mai 2003 et acquit l’autorité de la chose jugée le 21 juillet 2003. II.

Le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto » sont décrits dans l’arrêt Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, §§ 23-31). EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement avance que le requérant n’est plus « victime » de la violation alléguée puisqu’il a obtenu du tribunal de Bénévent un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain exproprié.

Le requérant demande le rejet de cette exception.

La Cour rappelle que l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se conçoit même en l’absence de préjudice ; celui-ci ne joue un rôle que sur le terrain de l’article 41. Partant, une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir Guerrera et Fusco c. Italie , n o 40601/98, § 53, 3 avril 2003 ; Amuur c. France du 25 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36). Il s’ensuit que cette exception ne saurait être retenue.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant rappelle qu’il a été privé de son bien en vertu du principe de l’expropriation indirecte, un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui n’est pas admissible dans un État de droit.

Selon le Gouvernement, en dépit de l’absence d’un arrêté légitime d’expropriation et de la transformation du terrain de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, rendant sa restitution impossible, l’occupation litigieuse a été faite dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. En l’espèce, le Gouvernement fait valoir que le requérant a obtenu du tribunal un dédommagement égal à la valeur vénale du terrain au moment de sa transformation irréversible.

La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu « privation de la propriété ».

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation indirecte (voir, parmi d’autres, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000-VI ; Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005 ; Velocci c. Italie , n o 1717/03, 18 mars 2008) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’ expropriation indirecte, les juridictions internes ont considéré le requérant privé de son bien à compter de la date de la réalisation de l’ouvrage public. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme « prévisible », puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’ expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, le requérant n’a eu la « sécurité juridique » concernant la privation du terrain qu’au plus tôt le 23 janvier 2007, date à laquelle l’arrêt de la cour d’appel de Naples est devenu définitif.

La Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens du requérant entraînant la violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Les dispositions pertinentes de l’article 6 § 1 sont ainsi libellés : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement avance que le requérant n’est plus « victime » de la violation allégué de l’article 6 § 1 puisqu’il a obtenu de la cour d’appel de Rome un constat de violation ainsi qu’un redressement approprié et suffisant au regard de l’enjeu du litige.

Le requérant s’oppose à l’exception du Gouvernement et fait valoir que le montant accordé par la cour d’appel ne permet pas de considérer le redressement offert en l’occurrence comme suffisant à réparer la violation alléguée.

La Cour rappelle sa jurisprudence dans l’affaire Cocchiarella c. Italie ([GC], n o 64886/01, § 84) selon laquelle, dans ce genre d’affaires, il appartient à la Cour de vérifier, d’une part, s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et, d’autre part, si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant.

La première condition, à savoir le constat de violation par les autorités nationales, ne prête pas à controverse puisque la cour d’appel de Rome l’a expressément constaté.

Quant à la seconde condition, la Cour rappelle les caractéristiques que doit avoir un recours interne pour apporter un redressement approprié et suffisant; il s’agit tout particulièrement du fait que pour évaluer le montant de l’indemnisation allouée par la cour d’appel, la Cour examine, sur la base des éléments dont elle dispose, ce qu’elle aurait accordé dans la même situation pour la période prise en considération par la juridiction interne ( Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 86-107).

La Cour estime que, en se bornant à octroyer une somme de 1 000 EUR pour dommage moral, la cour d’appel de Rome n’a pas réparé la violation en cause de manière appropriée et suffisante. Se référant aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, entre autres Cocchiarella c. Italie , précité, §§ 69-98), la Cour relève en effet que la somme en question ne représente guère plus de 9% du montant qu’elle octroie généralement dans les affaires similaires dirigés contre l’Italie.

Au vu de ce qui précède et eu égard aux insuffisances du redressement opéré, la Cour considère que le requérant peut toujours se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour constate que la procédure principale a débuté le 21 octobre 1994 et qu’elle était encore pendante en première instance le 24 mars 2003, date à laquelle la cour d’appel « Pinto » s’est prononcée.

La Cour relève que la cour d’appel de Rome a évalué la durée de la procédure à la date de sa décision, à savoir le 24 mars 2003, la procédure s’étant achevée le 23 novembre 2006, une période d’environ trois ans et huit mois n’a pas pu être prise en considération par la cour d’appel.

La Cour relève qu’en ce qui concerne la phase postérieure au 23 mars 2003, le requérant aurait dû épuiser à nouveau les voies de recours internes en saisissant une nouvelle fois la cour d’appel au sens de la loi « Pinto ». Au vu de ce qui précède, l’examen de la Cour sera limité à la durée de la procédure ayant fait l’objet d’un examen par la cour d’appel « Pinto » ( Musci c. Italie [GC], n o 64699/01, § 116, CEDH 2006 ‑ V (extraits) ; Gattuso c. Italie (déc.), n o 24715/04), soit une période d’environ huit années et six mois.

La Cour a traité à maintes reprises des requêtes soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu, Cocchiarella c. Italie , précité). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1. III.

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence Gagliano Giorgi (n o 23563/07, § 79, 6 mars 2012) et Delle Cave et Corrado (nº 14626/03, §§ 43-46, 5 juin 2007), l’insuffisance de l’indemnisation « Pinto » ne remet pas en cause, pour l’instant, l’efficacité de cette voie de recours.

En l’espèce, la cour d’appel de Rome avait bien compétence pour se prononcer sur le grief du requérant et elle a effectivement procédé à son examen. Aux yeux de la Cour, la simple insuffisance du montant de l’indemnisation ne constitue pas en soi un élément suffisant pour remettre en cause l’effectivité du recours « Pinto » (voir, mutatis mutandis , Zarb c. Malte , n o 16631/04, § 51, 4 juillet 2006).

Partant, il y a lieu de déclarer ce grief irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Le requérant réclame un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain à la date de l’arrêt de la Cour, estimée sur la base de la plus-value apportée au terrain par la construction de l’ouvrage d’utilité publique. Il chiffre ses prétentions à 179 900,77 EUR.

Le Gouvernement s’y oppose et fait valoir que le requérant a obtenu un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain, en conformité aux critères élaborés par la jurisprudence de la Cour.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], nº 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Elle rappelle que dans l’affaire Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009, la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, elle a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’État sur les terrains.

L’indemnisation doit donc correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains.

La Cour observe que le requérant a reçu au niveau national une somme correspondant à la valeur vénale du terrain, réévaluée et assortie d’intérêts, à compter de la date de la fin de l’occupation légitime, à savoir le 12 janvier 1996. La Cour estime partant que l’intéressé a déjà obtenu une somme suffisante à satisfaire les critères d’indemnisation suscités.

Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse ( Guiso-Gallisay c. Italie , satisfaction équitable) [GC], précité, § 107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (20 février 1989) jusqu’au moment de la perte de propriété (12 janvier 1996). Statuant en équité, la Cour alloue au requérant 30 100 EUR. B. Dommage moral

Le requérant demande 50 000 EUR à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement s’oppose à cette prétention.

La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de son bien ainsi que la durée excessive de la procédure ont causé au requérant un préjudice moral important qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.

Conformément à la jurisprudence Guiso-Gallisay c. Italie (précité) et Cocchiarella c. Italie (précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, la Cour alloue au requérant 9 100 EUR. C. Frais et dépens

Notes d’honoraires à l’appui, le requérant demande également le remboursement des frais et dépens engagés devant la Cour, à hauteur de 53 585,53 EUR.

Le Gouvernement s’oppose et fait valoir que les sommes réclamées sont excessives.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Can et autres c. Turquie , n o 29189/02, du 24 janvier 2008, § 22).

La Cour ne doute pas de la nécessité d’engager des frais, mais elle trouve excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. Elle considère dès lors qu’il y a lieu de les rembourser en partie seulement. Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer un montant de 15 000 EUR pour l’ensemble des frais exposés. E. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention et de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes: i) 30 100 EUR (trente mille cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii) 9 100 EUR (neuf mille cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii) 15 000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 janvier 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Greffière adjointe Président